Diana Iepure – proză

Ospăţ în vremea dietei

(titlu provizoriu)

fragment

Începe a doua săptămână de când mă supun cu resemnare uneia dintre cele mai nemiloase diete. Mă simt deja zveltă şi uşoară ca un pai. Din păcate, niciunul dintre colegii de serviciu n-a sesizat încă minunata schimbare a chinuitului meu corp. Am fost remarcată totuşi, azi dimineaţă, de măturătorul de la rosal care mă privea pe furiş, în timp ce zgâria încrâncenat trotuarul din staţia de tramvai. Eu însă continui să-mi modelez cu încăpăţânare boţitele cărnuri ce mai poartă încă amintirea unui trecut glorios şi plin de plăceri. Căci da, au avut şi ele, precum numeroasele imperii pământeşti, faze de înflorire, extindere şi ruşinoasă decădere. Înţeleg foarte bine că sunt victima unui proces firesc şi ireversibil. Dar asta nu înseamnă că îmi este mai uşor, atâta timp cât o femeie e remarcată întâi şi întâi de toate pentru cur, ţâţe, craci, în ordinea preferinţelor. Ţâţe cât mai mari, cur bombat, dar nu foarte, craci lungi, de dorit să pornească din urmeri.

Soacrei mele i-ar fi plăcut să aibă o noră slabă, firavă, blondă, cu ochii albaştri, dar mai ales cu osul mic. Şi foarte aranjată. N-a fost să fie. Nu sunt deloc cu osul mic. Uneori am impresia că mi-a fost turnat oţel în măduvă. Chiar şi atunci când nu aveam gram de grăsime pe mine, nu coboram sub 56. Obiceiurile şi tradiţiile noastre alimentare n-au nici ele prea multe tangenţe. Ea nu suportă legumele. Numai când mă vedea amestecând roşiile şi castraveţii cu mărar, pătrunjel, ceapă verde se întuneca. „Iar cu mâncarea ei rusească! O să ne otrăvească! O să ajungem toţi la spital!”- declanşa alarma, în timp ce încercam să pregătesc un sos de ceapă şi roşii pentru nişte ardei prăjiţi. „N-o să mai ajungem, nu e rusească”, se auzea din sufragerie vocea timidă şi împăciuitoare a proaspătului meu soţ.

De obicei, în perioadele mele „dietetice” mă vizitează cele mai ciudate gânduri, vise şi amintiri. Toate, dar absolut toate, despre mâncare: sărbători în familie cu mese întinse şi făclii aprinse, aventuri culinare împreună cu fraţii mei, în fericitele clipe când părinţii erau plecaţi de acasă, propriile experimente la aragaz, diferite halucinaţii olfactive în stare să-i trezească din somn, fără sărut, şi pe Frumoasa din Pădurea Adormită, şi pe Piotr Ilici Ceaikovski. Tot în aceste perioade mă trage să mă uit pe internet la site-uri pe care gospodinele postează poze artistice cu cele mai noi realizări în materie de artă culinară, începând de la tartinele cu ochi, nas şi gură şi terminând cu felurile sofisticate, cum ar fi iepure în petale de trandafir sau panseluţe suflate cu zahăr. Uneori dau din întâmplare peste poze cu salată de icre. Schimb repede pagina că am alergie.

Tocmai când încercam să desluşesc cum e tăiată floarea de morcov pe o vânătă umplută cu dovlecel, mi se deschide fereastra de mess direct pe poză:

stelistpeviata: auzi fataaaaaaaaaa

io: da mai da aud ce tipi asa

stelistpeviata: astia iar nu ne-au trimis datele la timp

stelistpeviata: plm

stelistpeviata: iar o sa fim nevoiti sa stam peste program si sa ne indopam aiurea cu chocapic

***

Am avut musafiri. A trebuit să gust şi eu din ce am pregătit. Aşa, cu toată dieta. Pentru că nu mi se pare corect să serveşti pe cineva şi să te fandoseşti. Am mâncat aproape simbolic, dar am ieşit din ritm. A doua zi am mâncat iar. N-ar fi fost tragic dacă ciuguleam şi eu, beam un iaurt de 0,1%, gustam o lingură-două de brânză. Însă am exagerat. Şi, pentru că, vorba lui Gorbaciov, proţess paşol*, m-am reapucat.

Între tip, am fost la hipermarketul din zonă. Să ne aprovizionăm cu chestii vitale. Mergem la cumpărături de câteva ori pe lună şi rar se întâmplă să nu ne certăm. În drum spre, în drum dinspre, dar mai ales între rafturi. Odată nici n-am mai intrat în magazin, am plecat spre casă direct din parcare. Ne predispune la ceartă aerul ăla, naiba ştie.

Nu suportă magazinele, nu le înghite organic. Nu că ar fi unicul. Ţin minte că ieşeam cu ăsta micu dintr-un magazin de haine şi, la uşă, un nene : „Bravo, frate, ai scăpat! Eu încă nu”.

Am zis că îmi iau maşină şi nu îl mai agăţ în vecii vecilor.

A zis că stă în librărie până ies, că nu e normal să piardă ore la rafturi. 

Am zis că e aiurea să iei prima prostie care îţi cade în mână.

Data trecută a luat icre de hering cu multe E-uri. Super comod. Stai la fotbal, bei bere şi mănânci prostie din aia unsă pe pâine. Le-a strecurat în cărucior când n-am fost atentă. Am văzut abia la casă şi ce era să fac?

Acum zace. Pe noptieră stau înşirate căni cu ceai. Vreo cinci. Una albă, fără toartă, de la defunctul târg de carte, pe care scrie cu negru Bookarest, mi-a fost milă s-o arunc. Alta mai mică, simplă, de la piaţă, am primit-o de pomană. Mai sunt: una cu Waterloo şi portretul lui Napoleon, una bonus de la ciocolata Milka şi una cu Mi-e dor de tine. Toate pline. Căci bolnavul refuză să le bea, chiar dacă ştie foarte bine că trebuie:

 - Cred că am 41.

E rău de boală. Se dă de ceasul morţii, cere să am grijă de copii, dacă ceva. Îmi vine să râd, dar mă abţin. Insist iar cu ceaiurile. Omul e îndărătnic, nu vrea şi gata. Se îngălbeneşte văzând cu ochii. Arunc ceaiul din căni şi fac altul. După miezul nopţii, gluma se îngroaşă. Nu mai rezist şi sun la salvare. Explic ce şi cum, exagerez. Vocea din telefon:

 - Câţi ani are?

 - 38, zic.

El adoarme, picur şi eu lângă. Duhnim amândoi a transpiraţie.

Pe la 7 dimineaţa, sună în sfârşit telefonul:

„Să vă mai trimitem salvarea ori nu mai trebuie?”  

***

Şi după toate peripeţiile cu icrele, las baltă dieta. Mă gândesc să îi fac o zeamă ca la mama acasă. Se spune că zeama de găină e bună pentru întremare. Îţi dă forţă. O sun pe Irina şi o rog să-mi vândă o găină. Aş vrea o găină sprintenă, musculoasă, una din aia care a trăit în plăcerea ei incitând cocoşii.

* “Procesul s-a declanşat”- celebrele cuvinte ale primului preşedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, care marcau începutul procesului ireversibil al marilor schimbări, în a doua jumătate a anilor 80

Sân Bizar

Stăteam la una dintre terasele târgului cu doi poeţi din tânăra generaţie, două fete încă necunoscute publicului amator de poezie, dar promiţătoare la toate capitolele şi un critic literar de primă mână. Poeţii – cam slăbănogi. Criticul însă trona înalt, păros şi bine făcut în capul mesei. Preţurile la băutură şi mai ales la mâncare te cam pocneau la buzunare, patronii restaurantelor îşi închipuiau probabil că toţi cei veniţi la târg trăiesc precum directorii de edituri. Aşa că îmi luasem doar o bere, străduindu-mă să trag de ea cât mai mult. Criticul literar o termina deja pe a treia şi se dezlănţuise. Scăpase de celebrul lui tic verbal. Gesticula. Îşi aranja periodic ochelarii. Îşi netezea ciocul. Era chiar simpatic, cu tot cu glumiţele şi aluziile lui care lăsau să se înţeleagă că oftează după el toată componenta feminină a Facultăţii de Litere. M-am deconectat involuntar şi-am proptit cu privirea un stand al editurii Arc.

Primul lucru care m-a trezit la realitate a fost mirosul. Acesta are întotdeauna asupra mea o putere miraculoasă. Probabil că şi golit de măruntaie, proaspăt îmbălsămat şi întins strună în sicriu, voi fi încă bântuit de mirosuri. Izul de tămâie, busuioc, formalină, floare de crin, se va îmbiba în pânza albă, subţire de bumbac ce-mi va acoperi trupul înţepenit. Femeile îşi vor apleca deasupra mea sânii parfumaţi, îmi vor săruta iconiţa de pe piept şi mă vor face să regret că părăsesc această lume, în care mirosurile sunt pentru mine alfa şi omega, beta şi gama, pi pe doi şi radical din paişpe. Mirosul cu pricina venise odată cu o tânără zveltă, cu ochii sclipitori şi gura cărnoasă, care răspândea în jur un parfum de-ţi venea să-ţi iei câmpii.

Criticul tocmai începuse să povestească istorii deocheate despre fetele care erau gata de orice pentru o cronică. Mai că nu m-a pufnit râsul. Mi-am amintit pe dată de vremea când aveam inspiraţie şi publicam periodic pe poezie.ro poeme cu expresii licenţioase, cronici ale evenimentelor culturale din urbe şi comentarii răutăcioase în subsolul textelor celor mai sexoase fete de pe site. Făcând o simplă comparaţie între numărul poetelor tinere cu volume publicate şi numărul fetelor care îşi vărsau amarul pe poezie.ro, aşteptând o părere despre opusurile lor, dar mai ales o mângâiere, fie ea şi virtuală, reputatul critic nu-mi ajungea nici la degetul cel mic. Căci, dacă ardeam de dorinţă să mă transfer din virtual în viaţa reală, puteam s-o fac cât ai zice „critic literar”.

Tânăra parfumată se aplecă peste masă şi îi întinse criticului proaspătul ei volum, oferindu-ne o privelişte de neuitat.

Ce-or mai face oare cunoscutele mele de pe poezie.ro? De când cu serviciul ăsta nou, nu mai am timp de nimic. Îmi plăcea mai ales o tipă cu nickname-ul Sân Bizar, unii îi mai ziceau şi Zanzibar. Am agăţat-o pe messenger şi, după mai multe nopţi de discuţii filozofice, am invitat-o la un cenaclu literar la Backstage. Venise îmbrăcată într-o bluză albă, toată numai găurele. Ei, dacă ar fi văzut-o atunci criticul literar, i-ar fi ticluit pe loc o cronică, chiar dacă Sân Bizar n-ar fi scris în viaţa ei un poem, ci doar rânduri lacrimogene postate la rubrica „personale”. Cămaşa de zale ultrafină cădea peste sânii ei ce luminau galbeni exact ca gutuiele din melodia cu „lampă la fereastră pentru iarna noastră”. Începând cu seara aceea, Sân Bizar îmi luminase viaţa timp de-o iarnă şi-o vară. Putea să mă scoată liber din minţi doar cu mirosul sânilor. Fusese votată unanim pe forumul hyperliteraturii şi devenise, fără probleme, membrul cu cele mai comentate poeme al celui mai nou şi liber site literar. Avea cea mai tare pozăla pagina de autor, iar poza chiar corespundea realităţii. De realitatea aia mă bucuram fără neruşinare eu. Sân Bizar este zâna cu care am experimentat toate fanteziile mele legate de sâni şi nu numai.

Când m-am plictisit, am început să caut altceva. Fete fără poze în pagina de autor. De obicei, fetele urâţele nu-şi afişau pozele, nici măcar prelucrate în photoshop, ci mai degrabă chestii haioase luate de pe net. Reuşeau chiar să mă incite rău de tot uneori, pentru că se ştie: fetele urâte sunt inteligente şi inventive. Aşa că locul lui Sân Bizar fu luat de o fătucă negruţă, cu sânii ca două întrerupătoare, dar deşteaptă foc şi, pe deasupra, expertă în sex oral.

Gândurile îndreptate spre aventura mea bizară m-au îndepărtat cu totul de subiectul discuţiei de la masă. M-am ridicat şi mi-am împleticit picioarele spre ieşire. Rucsacul plin cu cărţi îmi cam rodea umerii. Fusese o zi reuşită. Pe lângă cele cumpărate, şterpelisem trei cărţi de la Polirom, două de la Humanitas şi una de la All. Ultima nu că m-ar fi interesat prea tare, dar îmi căzuse sub mână, arăta bine şi avea o super copertă roşie, lucioasă. Mai ştii, poate îmi va prinde bine la vreo zi de naştere.

Vasile

Chiar dacă a împlinit deja 27, la felul cum se comportă, ai zice că e un adolescent chinuit de frecvente poluţii nocturne. Mutra lui parcă ar fi luată de pe coperta cărţii „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, dar el nu ştie asta, nu-l interesează. L-ar interesa dacă Pleşu ar moşteni o avere fabuloasă, şi-ar înşela nevasta, sau, în cel mai rău caz, s-ar îmbăta mangă la o recepţie. În schimb, Vasile citeşte în fiecare zi revistele mondene şi visează la celebritate, la restaurante luxoase, la vacanţe pe riviera franceză. Visează la un iaht cu DVD, plasmă, frigider şi fete. Până una alta, umblă dimineţile prin redacţie cu revista în mână, fluturând-o deasupra capului:

 - Un cancer la sân? O SIDA? O ciroză? Un avort spontan? Nimic la orizont? Ce mai băgăm pe prima pagină?

Dinţii lui Vasile sunt mari şi zimţaţi. Mai ales cei din faţă. Când e binedispus şi râde, Vasile aduce a şobolan roşcat, iar când e supărat, ne fixează cu ochii săi albaştri, spălăciţi. El e şeful. Depăşise perioada fornetti, tricouri kenvelo cumpărate la discount, cafea de-un leu. Acum mănâncă la McDonald's şi îşi ia haine de la Zara. În ultimul timp, urmărim tot mai des scene în care Vasile încearcă să arate cât de priceput şi inventiv poate fi şi cât de lipsiţi de imaginaţie suntem noi, ceilalţi.

 - Mai avem nevoie de o pizdă pentru pagina 10! urlă Vasile din celălat capăt al încăperii şi toată lumea încearcă să găsească una potrivită.

Seara vreau să dau o raită La Castel. Sper că-l scot şi pe Vasile, poate-l trag de limbă. Vreau să aflu dacă-mi măresc salariul, după cum mi-au promis. Trei beri şi Vasile toarnă tot.

 - Hai, zic.

 - Taci, băi, să-i bat pe ăştia, eşti prost! e prins în Egyptian Tale şi nu-şi ridică nasul din monitor. O taxăm pe Geanina că n-a venit la gala premiilor, ai?

Dau a lehamite din mână şi mă îndrept spre ieşire.

 - Stai, băi, că merg! sare el, când închideam deja uşa metalică de la intrarea în sediul redacţiei revistei la care mă angajasem de şase luni şi unde speram să rezist cât mai mult. Cum n-ar fi, 2000 de lei nu se iau din drum. Iar dacă îmi mai dau 1000, mă bag la rate şi îmi cumpăr casă, chit că voi scrie singur jumătate de revistă: editoriale, interviuri, bârfe, horoscop.

La Castel – nimeni cunoscut, terasa – goală. Ne aşezăm la o masă lângă drum. Chelneriţa vine îndată. Cam bondoacă.

 - Ce mă enervează, parcă-ar şterge podeaua cu fundul, mormăie Vasile.

Peste câteva minute, ne-aduce comanda. Aşa de bine s-a priceput să-i deschidă lui Vasile sticla că ţâşni spuma fontan. În jurul sticlei se făcu imediat o băltoacă mică. Bondoaca se uită urât la Vasile:

 - N-ai putut să pui şi tu repede gura!

Apoi, Vasile mi-a povestit toate secretele şi cine ia banii ce mi se cuvin pentru articolele exclusiv web, şi că mărirea de slariu se amână până la Crăciun.

Când i-am zis că plec mi-a răspuns că rămâne cu bondoaca. Am răsuflat uşurat.

A doua zi a întârziat vreo două ore. Directorul scotea flăcări pe nări. Când a apărut în sfârşit, lui Vasile îi lipsea un dinte mare şi zimţat din faţă.

Poeme de Cătălina Matei

 

nictalopie

azi-noapte mi-au mai crescut mâini

buzele au coborât s-au lăsat atât de jos că vorbesc din burtă

şi dinţii sunt în stomac i-am înghiţit

îi aud cum mă rod mereu

azi-noapte mi-au căzut oasele le-am găsit lângă pat

m-am rostogolit şi le-am văzut

acum sunt un cerc de carne cu toate amestecate-n mine

noaptea când nu se întâmplă nimic

nici somn nici dragoste nici război

când nu ai pentru ce să te rogi să se termine

termite termite termite

te rogi să-nceapă-odată

nimicul e atunci când îi e lene vieţii

patru pereţi albi

câte cămăşi de forţă să mai înghesui pe mine

câţe dopuri şi perne să-mi mai îndes în gură

îl trag de gulerul cămăşii

şi-I ţip că nu mai pot

şi-mi pune pe cap în chip de aură

sau poate în loc de coroniţă un colac de salvare

                               

Dumnezeu e prea frumos pentru mine

e dantelă şi sânge

nutemaiubesc

primul nutemaiubesc în urechea ta

şi plouă cu fiare de călcat încinse

primul nutemaiubesc în gura ta

se strâng pereţii

şi te prind în miezul lor

aici se fumează

nu-mi sunt de ajuns şi fumez

ţigara doamna de companie

o găseşti între degetele 2 şi 3

nu doar la miez de noapte

ţine atunci când tu nu te mai ţii

când nu mai ţine la tine

când nu mai ţii la tine

şi gândurile deodată au alt gust

mestecate laolaltă cu fum de ţigară

şi nu mai am cu ce să te înlocuiesc

numai fumul mai intră adânc în mine

tu nu tu nu

înţărcată

cum o prinde-n ţarc

cum jeleşte ea în corul femeilor din ţarc

cum o aruncă din ţarc

cum jeleşte în corul femeilor din afara ţarcului

geam stricat

spăl geamul cu limba

îl şterg cu mâneca bluzei

şi tot nu se vede nimic

e atât de gol dincolo de el

sau ceva căruia nu ştiu să-i dau nume

mi-e frică să ies pe uşă

să cad în nimic

stau aici în aerul ăsta

respirat de prea multe ori

stau între toate locurile atinse de mine

totul e plin de urme

şi mă simt atât de rău

dar în siguranţă

dacă dacă dacă

pe geam e lipit nimicul ca un autocolant negru

şi-n afara lui e totul

cu urechea lipită

iubirea noastră a ajuns în iad

cred că aş fi vrut doar să dispară

încăpăţânarea ei de a trăi oriunde şi oricum

m-aşez în genunchi

lipesc urechea jos

s-o aud cum geme şi se zbate

degeaba

în noi nu mai ajunge

e jos acolo uită să moară

rugăciune

Dumnezeule te-am găsit la etajul şapte

noroc cu liftul

fumai o ţigară şi semnai asigurările de viaţă

ţi-am vorbit ceva

dar cred că ţi-a slăbit auzul de la atâţia ani

după ne-am luat de mână

şi ne-am aruncat de la balcon

ai zburat

am căzut

în genunchi cu palmele împreunate

o să te mănânce timpul iubitule

o să te mănânce timpul iubitule

o să înceapă cu degetele mele înfipte în pielea ta

o să termine sorbind măduva ultimului tău fir de păr

o să-i bat cu pumnii în piept că mi te-a dat

apoi cu picioarele că mi te-a mâncat

va fi mai nesătul ca moartea

nici oase nu-ţi va lăsa

în cap se vorbeşte prea mult

am încercat să-i ambalez într-o cutie de carton

de fapt i-am împins acolo

mă gândeam că la lumina naturală o să-i scot

şi o să-i aşez ordonat pe raft

dar clocoteau dădeau din picioare

întunericul i-a ciupit de au ţâşnit din vene

au zbughit-o pe umeri într-un lighean

şi corpul atârnă atârnă de lighean livid şi sterp

tre’ să răstorn ligheanul dar nu văd

trag plângând de bec să se aprindă

mă doare lumina

dar tre să golesc ligheanul - trăieşte prea mult

cu dumnezeu în stomac

atât de puţin dumnezeu

mi-e gol

o să sap într-un copac să-l caut

dacă-l găsesc mă vâr în el

şi-mi trag scoarţa peste mine

dacă nu-l găsesc

îmi fac o scorbură în mijlocul meu

acolo l-am simţit ultima oară

cocoşat într-o durere de ulcer 

agitaţie

motanul de pe pervaz

care vrea o mână să deschidă geamul să sară

femeia care îşi leagă primul bărbat de picior

cu şnurul de la halatul de baie

biciclistul bătrân cu elastice

pe fiecare crac al pantalonului să nu intre vântul

şi eu

mâinile mari

mie îmi plac mâinile mari şi grele de bărbat

care sugrumă ca o anacondă

nu-mi plac pantofii cui cum îmi plac bocancii care calcă apăsat

îmi place vocea groasă cu puţine cuvinte

mă uit cu jind la cei care pleacă

cu ură la cele care rămân

dumnezeule dacă ai mâini de bărbat ia-mă în braţe ce mai aştepţi

sunt o cutie mică în care depozitez urme de bărbaţi

tălpi amprente gesturi care şi-au pierdut oamenii  ecouri

culori-fantomă mâneci goale de mâini

mă deschid cu o mână cealaltă e ocupată cu o ţigară

şi prind între degete ce e de neapucat

e doar o minte care a curpins prea multe

cea mai mică

eu sunt un subom

da

aşa m-a făcut mama mică

dacă aş avea o scară

aş ajunge la piepţii vostri

nu să-mi fac loc p-acolo

ci doar să muşc

sau nu

dacă aş avea o scară

i-aş pune multe trepte

să urc să nu vă mai văd

descusută

ai tras aşa ca animalul

te-ai descusut de mine

toată noaptea o să stau să cos la noi

şi ai carnea atât de tare

abia intră acul în tine

o să mă duc să mă vând la SH         

sunt mulţi oameni acolo

trecuţi de prima iubire

aşteaptă să fie purtaţi din nou

puşi pe pielea goală

într-o noapte ca asta

într-o noapte ca asta când femeile sunt violate

şi gardienii beau ca să dea mai tare

ştiu că nu te iubesc

păzesc leagănul ascuns în pod

ţin perna strânsă între dinţi

am uitat sânul care mă creştea

femeile plâng acum cu plapuma pe ochi

pianul

monstrul cu carii îmi mănâncă degetele

nu mă supăr în fiecare dimineaţă îmi cresc altele

dinţii lui sunt înfometaţi

dacă l-aş mângâia mai des ar uita să muşte

dar noi ne iubim atât de rar

m-am trezit într-o duminică şi aveam mâinile goale

am ridicat capacul şi am găsit o droaie de degete

făcând dragoste alandala cu ciocănelele

 

Poeme de Emilia Zăgrian

anxietate. tasare vertebrală

în poziţie dreaptă

o spaimă orgasmică într-o cameră verzuie

în care am fost silită să adorm cu

ceva în braţe

cîteodată mă feresc să deschid subiectul

uşa rămîne singurul punct de sprijin şi

inima o ceaşcă umplută cu vişine putrede

în fiecare noapte îmi scrîntesc privirea

înghit rezerva de salivă deşi nu cred că

voi aranja camera cumva plăcut

poate ştii

stingerea luminii aduce pace

mă poate încălzi

o singură apăsare a sînului diluează

nepăsarea constantă şi rîsul isteric

sărutul moale fixat de gît în plimbarea

aceea relaxată

aş  rade toată melancolia de pe bulevard

chiar dacă s-ar reduce la condamnare la moarte

să mă plimb cu o inimă roşie

roşie ca o arteră de plastic

moment prost

copiii nu sunt jucării, să nu-i băgăm în gură

acelaşi traseu din faţa blocului cîteva

voci familiare îmi duc aminte de mama

nici azi nu ştie să scrie un sms

ultimul mesaj în curs de trimitere

are vechime trei luni trebuie să o trimit la mare

am grijă de plămînii ei astmatici

deşi o învinovăţesc de rezultatele electrosomatogramei

hipercapnie sensibilitate 88 %

ar fi putut să mă sărute cald în fiecare seară

să-mi împletească părul cozi să ne închipuim

că viaţa nu e o limită proastă

în care trebuie să ne îmbolnăvim inima

noaptea în care cred că lumina vine

din strigătul oraşului

ştiu despre ce vorbesc

zonă urbană. umiditate aer

desigur că nu sufăr eşecul

sau bărbaţi supraponderali deşi teama

crapă de extaz

reuşesc să-mi privesc mîinile în fiecare seară -

şi mă feresc de lucruri mici gen figuri comune

sau trandafiri din marţipan

dacă nu îmbrac pardesiul negru

devin îngerul anxios şi arăt cumva naivă

ieri am găsit descompunerea tăcerii în

fiecare maşină putredă

şoseaua era the road to heaven

rămîneam focusată schimbîndu-mi gesturile

ruscacul intrase doua treimi în pîntec

rucsacul devenise ursul de pluş

şi inima pe stoc

aproape fredonînd depeche mode

peace will come to me it’s ment to be

în fiecare seară îmi lipseşte apropierea profundă

părinţii mei au inimi de piatră în cimitir la brukenthal

aproape o noapte de vară mă poate amortiza profund

să nu arăt chiar întorsă pe dos,

aproape un rîs isteric

    moment prost - replay

    dacă eşarfa legată în jurul gîtului îţi

    va aduce în sfîrşit liniştea

    vom privi marea printr-un hublou

    şi apăsarea restantă de ieri ne va

    aminti că am fost născuţi să cerem iertare

    nouă luni mama ne-a purtat şcolăreşte

    cea mai fericită femeie

    şicelemaifrumoasetrăsături

   de atunci păstram

   sticlele cu dop să simulăm un puls normal

   primul pahar cu apă ne-a găsit morţi

   dacă acum ne mai găseşte cineva

   nu suntem făcuţi pentru tulburare bipolară

   de mici o uşoară hipocalcemie

   ascultă vocea lui vocea ei

   nu suntem o familie fericită

   the simponstheotherscei4fantastici

etaj 1 salonul 4

pune ceva pe tine

diseară îl sun pe tata împarte salonul cu un nebun

a făcut intoxicaţie cu monoxid de carbon ar trebui

să-şi urască fratele

acum îl conving să uite de laleaua înmuiată în pahar

să renunţe la rănile adînci

primele zile de tratament liniştesc

am ieşit pe banca din faţa spitalului mare

portarul a strîns din ochi i-a făcut semn

aşa da fată măruntă ce ochi cuminţi

mi-a dat bretonul din ochi

mi-a arătat tatuajele din armată şi ortografierea

unei înjurături nemţeşti

mi-a povesitit că în mai nu mai scăpăm

de zăpada mielilor

deşi tot găseam nefamiliară expresia lui

şi tot din cauza exploziei din japonia

lună plină

lui jorj

fără două răni micuţe nu putem deveni prieteni -

acelaşi moment prost în care nu găsim

pantofii negri sper să nu ne separăm complet

vreau să fii primitoare cînd dorm peste noapte

aminteşte-ţi că ultima plecare se cimentează

mama-măsii de ce nu vrei să te laşi iubită?

 

uită că durerea ar putea deveni o călugăriţă

imensă sărutul nostru e o gură plină de sînge

în recycle bin

ne-am confundat aerele de superioritate

cu ale hipioţilor în ultima noapte dinaintea

mutării ne-am răcit pe podea şi nici măcar

prima secvenţă din film

cu greaţă anca a încercat să-mi ridice moralul

tu îmi spuneai că îţi lărgesc orizonturile

de cînd ai plecat

mai pleacă naibii o dată

să te întorci cu serotonina peste 15 şi

să fii cald

şi să aduci a collin firth

sărut plus mînă pe sîn

tot mai mult simulăm un preludiu acid

gen un sărut plus o mînă pe sîn

ştii că dimineaţa am corpul perfect întins

şi o atitudine exemplară

îmi iubeşti metacarpienele spui  -

Înţeleg de ce dimineaţa am mîinile

tale în ochi

ştiam ceva de exerciţiul afectivităţii

ai unor post-adolescenţi

tocmai dimineaţa între noi alunecă

de fiecare dată

o revistă ştiinţifică,

obiectele calde devin plante mărunte

cît să ţii aproape un gest intim

ultima genuflexiune în care ai fost umil –

de fiecare dată aducem resentimentele

la jumătate reuşim o atingere

să ne uităm unul în faţa celuilalt

cu braţ antebraţ şi gură

să iubim pe cont propriu

Poeme de Ana Donțu

ezitarea

există zile când lucrurile sunt vizibile doar la lumină slabă

şi devin comestibile doar la foc mic

totuşi conturul apăsat străbate în continuare suprafaţa netedă

şi palmele se desfac cu ezitare

uneori e de ajuns să mă aşez

şi să-mi sprijin braţul de unele obiecte

dar şi obiectele tari se dizolvă,

umbra unui bloc te-a acoperit când te-ai oprit

să-ţi stergi fruntea

şi am văzut că ceva s-a încurcat printre degetele tale

după care le-ai băgat iar în buzunarul vestei

scaunul pe care m-am aşezat a tremurat

şi când m-am ridicat

iarăşi

a tremurat

strada

unele frici îţi amintesc de femeile lascive

care au ceva trist în felul cum privesc

micile frici nu vin niciodată ca să te înspăimânte

se preling pe obiecte acoperindu-le cu un strat opac

se pliază pe corpuri

nu mută niciodată lucrurile

le schimbă doar culoarea

ca şi ploaia aceasta care a venit peste tine întâmplător

şi ţi-a împărţit părul în şuviţe sârmoase

acum se lipesc de obraji

şi liniile străvezii şiroiesc mai jos spre piept

(ai şi uitat gândul care te-a trezit

şi te-a scos repede afară)

oraşul e deja zgomotos

ticul obişnuit de pe tâmplă

al rugăciunii căreea nu-i auzi niciodată cuvintele

dar şi rugăciunea are mâini şi picioare –

îţi desface ţeasta

(aşa cum deschide el conservele)

şi cu o linguriţă

îţi clefăie piureul de acolo

totuşi lucruile se desfăşoară straniu

străzile se încâlcesc ca nişte cabluri

şi automobilele devin nişte curenţi electrici

renunţi să te gândeşti la locul unde intenţionai să ajungi

oricum l-ai ales pentru că strada care duce acolo e dreaptă

şi gândurile curg prin ea uşor

nici acum nu cred cu adevărat că exişti

ne vedem întotdeauna în săli pline

drept care nici nu ne vorbim

ne atingem uneori cu umbrele mânilor

atunci luminile au un joc al lor

şi nimeni nu vede nimic

poate nici noi

totuşi ceaşca din care ai băut a lăsat un cerc cafeniu

pe faţa de masă, perniţa a păstrat forma braţului tău

chiar şi un fir de păr negru pe fotoliu, mirosul

de ţigări şi paşii pe trepte, fotografia pe care ai lipit-o

de perete şi am scos-o după ce ai plecat

a lăsat un punct pe tencuiala albă

dar altfel se întâmplă cu celelalte lucruri

semnele care ţi le lasă în corp există cu adevărat

mergi pe acelaşi drum ca de obicei

(nici un pericol în obiceiurile noastre)

totuşi într-o zi drumul ia o altă direcţie

simt că eşti undeva în spate printre oameni

dar strada m-a mestecat şi m-a înghiţit

suprapunere

te ridici din fotoliu

şi eu trec chiar prin faţa ta

stai la televizor eu

mă întind pe pat  şi mă frec de cearşafuri

când te întorci eu plec

şi deschidem uşa

amândoi cu mâna pe clanţă

eu din interior tu din afară

scrutăm nedumeriţi spaţiul gol din faţă

după care ne răzgândim şi ne întoarcem

casele noastre s-au suprapus

uneori când vin din bucătărie cu o ceaşcă în mâini

tu treci prin mine ca un strigoi

şi cafeaua mi se varsă pe genunchi

* * *

mâna mea care se plimbă pe marginea ceştii aburinde

ştie ceva ce nu ştiu eu

şi asta îmi provoacă un indefinit sentiment de vinovăţie

că ea tremură în timp ce eu sunt liniştită

şi tresare la zgomote mici când observ prin geam

un puşti mergând pe bicicletă în plină viteză

şi ştiu că în câteva secunde va fi lovit de un automobil

şi automobilul va avea o culoare gri cu luciu metalic

iar în el un bărbat şi o femeie vor discuta amănunte de peste zi

amănunte care le fac plăcere

şi totul se va întrerupe brusc

dar mâna mea va continua să mângâie marginea ceştii

iar groaza îmi va împinge buzele spre lichidul care-mi repugnă

pentru că aici e aromă proaspătă de cafea iar strada miroase a sânge şi zgomot

totuşi nimic nu s-a întâmplat

dar mâna nu ştiu de ce tremură

* * *

ia-mă de mâini

roade-mi unghiile cu dinţii

supravieţuim

pentru că mai credem în liberul arbitru

dar nu am ales noi asta

să ne naştem, să avem coşmaruri,

să nu învăţăm din greşeli

râdem

pentru că cineva ne-a amuzat

ne pişăm

pentru că cineva ne-a servit cu o cola

gândim pentru că ne-am născut cu o maşinărie defectă

ce nu poate fi deconectată

trăim pentru că cineva a făcut sex şi nu ne-a avortat

* * *

am obosit să tot fac ceva, să mă port ca un om

adorm în propria-mi vomă ca Jimmy Hendrix

şi pentru nimic în lume

nu vreau să mă mişc de aici

încep să mă cunosc pe mine

să ştiu cum miroase părul meu

ce gust au intestinele mele

îmi rămâne să-mi disec craniul

să-mi iau creierii în mâini

şi să privesc în sfârşit de aproape

ce masă gelatinoasă mă face să sufăr

* * *

se iau genunchii şi se aduc cât mai aproape de piept

se ia capul şi se pleacă uşor până atinge cu fruntea genunchii

acest fetus alcătuit artificial se cuprinde cu mâinile şi se leagănă

într-un final va începe să răsune o voce calmă undeva în ţeastă

e mai bine aşa, decât să o iai în aceleaşi mâini

şi să o loveşti de toţi pereţii din jur

această minge osoasă umplută cu grăsime

* * *

să cazi în tine

într-un lichid vâscos

placentar

adunată deget cu deget organ cu organ

atent fără grabă

ca un ceas de familie

aruncat la nervi

din măruntaiele împrăştiate prin unghere

cu fiece celulă fiece nerv

să te recompui

îndouăcuprafîndouăcupraf

din balonul de săpun

aşternutul

sigur întunericul din cameră ascunde ceva

altfel de unde ţiuitul acesta în urechi când nimic nu mai mişcă

dacă aş reuşi să-mi strecor neobservată mâna până la întrerupător

în cameră ar fi mai multe umbre decât lucruri

dar pe întuneric ele se apropie şi îţi acoperă faţa

cu palmele

şi adormi când

lumea se scurge în corpul obez care

se întinde peste tine ca o plapumă

întunericul nu e un anonim

la lumina de zi toate lucrurile

toate în puroi

transformă camera

într-o faţă acoperită de acnee

obiecte defuncte

care te fac să crezi că

şi tu

dar eşti

pentru că umbra pieptului

urcă şi coboară pe perete

ceva învie abia când se face noapte

sacoul de pe cuier e un mort de demult

jucăria 1

n-ar trebui să fie straniu

zgomotul acesta surd e şi el un obiect din cameră

o minge pasată între tine şi ea

dincolo de pereţi nu e lumea aşa

cum se vede pe fereastră

geamul este un monitor la care te uiţi şi crezi că-i adevărat

din exterior se arată ca o jucarie printre altele

o jucărie cu baloane de săpun

şi nu înţelegi de ce te agiţi aşa fără sens

camera dispare între degetele unui copil uriaş

(cred că i-am văzut odată la geam ochii albaştri)

spânzuratul

lucrurile clocotesc şi ele în tăcere

deşi nu se întâmplă nimic

nu mai apucă să-ţi acopere faţa

obeza ajunge la tine când

eşti cu ochii deschişi

îşi târăşte piciorul peste tine

şi trece mai departe

tu rămâi cu ochii pironiţi

la becul care atârnă ţeapăn de tavan

cealaltă

o spionez câteodată

cum se lungeşte lascivă pe podea

şi din covor apare pata neagră

care-mi repetă contururile

exact ca în filmele vechi cu case bântuite

îmi plimbă degetele pe pântec şi atunci

îmi caut repede mâinile

se uită cu un ochi strâmb când n-o văd

mă suspectează de crime şi violuri

când dorm ea se scoală

şi se plimbă prin cameră

dimineaţa o urmăresc pe furiş dintre cearşafuri

cum probează rochii şi pălării

cochetează cu un iubit imaginar

(pe care-l spintecă în final şi îi soarbe creierii cu un pai)

după mă dau jos din pat

şi-i imit mişcările

dimineţile au întotdeauna o lumină prea crudă

pentru nervii noştri

jucăria 2

niciodată nu se astâmpără până la urmă

mereu mai rămâne o mână care smulge puful de pe haine

un deget care scormoneşte în perete

un picior care loveşte scurt în masă

un nerv zvâcnind

o unghie care intră în piele

camera fără pereţi

a vorbi aici

e cum ai păşi pe o podea

acoperită cu peşti

scaunele tale nu au spetează

uşile toate fără mâner

când te plictiseşti mă opreşti de la telecomandă

cu glonţul la 5 milimetri de ceafă

(şi morţile astea au fost filmate din timp

dar te-ai gândit că e prea mult sânge)

să treci peste ea

viaţa nu e în direct

apeşi un buton şi e gata

peşti deasupra capului

ştiu că obiectele astea nu au nici o importanţă

nici măcar cerul şi blocurile care se văd prin geam

toate sunt jucării care atârnă deasupra unui leagăn

din spatele lor pândeşte un ochi

perdeaua umflată de vântul care pătrunde prin crăpături

nimeni n-o va da la o parte

nu va fi o apocalipsă

mă sufoc în straturile camerei

când îşi împătureşte peste mine pereţii

jucăria 3

aprind lampa

şi îi întorc spatele

să privesc animalul adormit la piept

respirând greu ca sub apăsare

într-o zi se va trezi şi mă va face bucăţi

va sta la fel ca acum

cuibărit între piept şi perete

sau va fi în spate şi-mi va respira în ceafă

va muşca mai întâi de gât

mă va soarbe ca pe o boabă de poamă

până rămân o piele flască

gândurile se vor amesteca între ele

ca stolurile de păsări

când sunt în pericol

voi crede la început

că sunt o figurină de pe pervaz

şi n-o să mă întreb

de ce corpul meu e atât de rece

de ce braţele îmi cad

de parcă li s-au tăiat sforile

şi mă mişc greu ca în smoală topită

dar lucrurile astea vor fi fireşti atunci

aşa cum crusta melcului trosneşte

când îl striveşti cu pantoful de asfalt

post scriptum

cu ochii închişi când geamul a duduit toată ziua

şi piciorul s-a oprit în perete

o cameră cu o singură fereastră

la care se înghesuie morţii

o mulţime de victime şi un singur suspect după sticlă

dar e linişte şi nimic nu se vede dincolo de

cercul gălbui pe care becul îl desenează

în jurul meu

P:S: noaptea pe la trei

o mână străină îmi bâjbâie sub piele

cum şi eu caut sub plapumă

căldura animală a unui corp

plecat de curând