Cronică la ediţia XVIII

Claudiu Komartin: “Bună seara şi bine aţi venit la a optsprezecea întâlnire a Clubului de lectură Institutul Blecher. Fără inutile introduceri, în această seară îl avem invitat pe scriitorul Octavian Soviany, cunoscut ca poet şi critic literar, unul dintre cei mai activi comentatori de poezie ai acestui deceniu, care ne va citi un fragment din romanul la care lucrează. Al doilea invitat este Aura Maru, o poetă tânără foarte promiţătoare, care ne va citi douăsprezece poeme.”
Octavian Soviany citeşte un fragment din Viaţa lui Kostas Venetis, nu înainte de a face câteva precizări. "Viaţa lui Kostas Venetis nu este un roman nici realist, nici istoric şi, cu atât mai puţin, psihologic. Pot spune că este un fel de hagiografie. Am adus două capitole, primul dinspre începutul cărţii, iar al doilea – dinspre mijlocul ei.”

După lectura lui Octavian Soviany, Aura Maru este invitată să citească.
Aura Maru: “Bună seara. Sunt onorată sa citesc alături de domnul Octavian Soviany.”
Urmează lectura Aurei Maru, o selecţie de poeme sub titlul “ridul”.

Partea a doua a serii, secţiunea dezbaterilor, este deschisă de comentariul lui Adrian Diniş, aflat “într-o formă de zile mari”, după cum a apreciat Claudiu Komartin.
Adrian Diniş: “În mare parte, proza lui Soviany este foarte bună. Tema este clară – carnalitatea. Abia acum înţeleg implicarea pe care a avut-o domnul Soviany la lectura de data trecută, când s-a vorbit despre poezia religioasă.” Diniş consideră naraţiunea “un pic prea liniară”, iar “personajele nu se diferenţiază.”
Cu privire la poezia Aurei Maru, Diniş spune că “ridul” este cel mai prost poem din grupaj, “n-am reţinut nimic.” Citează însă şi versuri care i-au plăcut: “mă dau la perete/ pe lângă mine aleargă o targă/ cu o femeie cărnoasă albă ca de aluat/ alţi canceroşi merg de la dreapta la stânga” şi remarcă poemul “bunicule”, chiar dacă “nimic din ce a citit Aura Maru nu este foarte bun.” Identifică un vers, “de care toată lumea a râs”, şi citează: “plaja se culca pe-o parte s-o mulgă valul.” Alte versuri care nu-i plac: “valiza mea nu-i decât/ o vită în portbagaj/ dusă încoace şi încolo.”

Andrei Zbîrnea continuă comentariile, apreciind proza lui O. Soviany pentru “fraza ei descriptivă.” Zbîrnea sesizează o “predictibilitate a naraţiunii”, chiar dacă a fost mascată “de construcţia inteligentă şi de maturitatea autorului.”
Din poezia Aurei Maru, A.Z. reţine poemul “bunicule” şi felul cum şi-a recitat autoarea versurile. “Se vede că nu mimează poezia, o trăieşte.”

Adrian Diniş: “Ăsta e un defect al ei. Merge prea mult pe imagine, nu are o explicitare şi poetizeaza inutil.” Spune că poemele despre moarte se scriu foarte greu astăzi (cu referire la poemul “bunicule” care vorbeşte “şi despre moarte”). Citează un vers care nu-i place: “în sufrageria lor unde miroase a mămăligă cu brânză şi moarte.”
C. Komartin: “Mereu s-a scris greu despre moarte.”
Diniş: “Ar fi trebuit sa aducă, totuşi, ceva nou.”
Dumitru Bădiţa: “E un poem de atmosferă…”
Diniş: “Da, dar cuvântul moarte să spună altceva decât a spus de obicei.”

Dumitru Bădiţa: “Există o atmosferă în poemul ăsta, altceva decât personificare.” Nu este de acord cu Diniş, referitor la versul citat, “mămăligă cu brânză şi moarte”, pe care îl consideră “în regulă”, dar amendează anumite “bezele textuale” care trebuie “scuturate din poeme.” Despre proză, Bădiţa spune: “M-a amuzat ce a citit O. Soviany. E haios. O proză care vine din limbaj, este clar că domnul Soviany este un artist, un beletrist pur-sânge.”
Claudiu Komartin: “Face limbaj domnul Soviany, după cum ar zice Angela Marinescu?”
Bădiţa: “Uzează de un limbaj venit din lecturi, cu care operează foarte bine.” Îl contrazice din nou pe Diniş, afirmând: “tema romanului nu este carnalitatea, ci una morală care aduce în atenţie slăbiciunile omului, de aceea domnul Soviany a preferat un spaţiu mănăstiresc în proza lui pentru a maximiza gravitatea păcatului într-un mediu canonic.” Concluzionează: “această proză este o reverie a poetului Octavian Soviany exprimată cu o retorică bine echilibrată.”
Miruna Vlada: “Deci nu e proză.”
Bădiţa: “E o reverie. Pentru mine, Octavian Soviany este poet.”
Dumitru Bădiţa revine la comentariul poeziei Aurei Maru: “Am ascultat poeme ratate cap-coadă, dar şi poeme care sunt în regulă” şi sesizează “un background epic.” Remarcă poemele “bunicule” şi “viaţa cea adevarată”, dar nu-i place începutul celui de-al doilea text citat: “dimineaţa ieşind/ am văzut în mulţime/ femei duse de coapse.” De asemenea, exemplifică alte versuri considerate neizbutite: “pierdere va fi când/ va veni vremea chelia/ să lingă pletele tale/ şi toate se vor duce împinse/ de propriile-ţi coate.”

Claudiu Komartin intervine cu un comentariu pe text, în care identifică “lucruri mărunte, nereuşite, dar care se văd.” Câteva “inversiuni imposibile care dau peste cap cadenţa textului şi fracturează.” Argumentează cu exemple: “şi toate se vor duce/ biciclete mii de sub tălpile tale/ şi femei cu păr de păpuşă.” Consideră poemul “riduri” prea lung, “repetitiv şi rugos”, “merge în gol.” Mai citează: “puteam să-ţi împart perfect faţa în patru/ făceam chiar ca la orele de desen/ schiţe în aer/ pentru proporţii pentru răstignire de obraji/ pentru inri aşezat pe frunte pentru perfecţiune în pătrate/ aşadar puteam să-ţi împart faţa în patru.”
Komartin remarcă apoi “versuri care mă încurajează” şi exemplifică: “în faţa cutiei suntem/ şi în linişte o algă purpurie/ ni se ţese în carne// mai ascuns decât o/ undă magnetică sădind tumori în organe/ va fi chinuitor sau nu va fi.”

Alexandru Matei comentează poezia Aurei Maru: “coexistă versuri bune cu versuri ratate” şi vorbeşte despre “o anumită percepţie asupra limbii române pe care o are autoarea, născută în Republica Moldova.” Citează versuri “ca pentru copii”, care nu i-au plăcut: “biciclete mii de sub tălpile tale/şi femei cu păr de păpuşă”, apoi observă aliteraţii despre care nu ştie dacă sunt rezultatul “unor strategii conştiente ale autoarei sau al unor intuiţii.” Consideră că miza Aurei Maru este mare, dar îi dă sfatul “să pornească de la mize mai mici ca să evite rateurile.” Face referiri la cele mai discutate versuri. “Nu mi-a plăcut versul cu moartea şi mămăliga, iar cel cu vita în portbagaj nu e lipsit de efect poetic. «Femeile duse de coapse» este un vers prea complicat, nefinisat.”
Komartin: “Există o tentaţie barocă, un aer livresc. E clar că Aura Maru ştie foarte multă poezie.”
Alexandru Matei: “E o poetă inteligentă.”

Despre proza lui O. Soviany, Alex. Matei spune că i-a plăcut pe alocuri foarte mult, şi împărtăşeşte opinia lui Dumitru Bădiţa. “O. Soviany e fascinat de limbajul pe care îl poate face la un nivel foarte performant.” Consideră naraţiunea “destul de simplistă”, iar “cu cât limbajul e mai bogat, cu atât imaginarul e mai simplu.” E de părere că “limbajul salvează proza, nu plictiseşte, dimpotrivă, fascinează.” Recomandă ca personajele să fie mai mult individualizate, iar autorulului – “să-şi controleze fascinaţia faţă de lexic.”
Komartin: “La nivelul naraţiunii pare un singur personaj, părintele Lukas.”

Doamna Nastasia Maniu continuă discuţiile despre proza lui O. Soviany. “În mare parte, s-a spus cam tot ce intenţionam eu să subliniez. Avem o naraţiune în care personajele sunt pretexte ale autorului care se exprimă pe sine. E aici un misoginism care porneşte dintr-o obsesie carnală şi din amoralitate. Mai observ un flux continuu narativ în care personajele oferă textului unitate şi construiesc o poveste extrem de colorată. Călugării cred că femeile sunt izvorul răului. Am fost la mănăstire şi am auzit asta. ”
O voce din sala: “La care mănăstire?”
N. Maniu: “La toate.”

Despre Aura Maru, N. Maniu: "este o poetă în formare, care are potenţial”, iar poezia ei pare “puţin rece, în ciuda tonului cald cu care a recitat-o.” Crede că “fragmentarismul de care s-a pomenit poate să devină formă de limbaj, dar autoarea trebuie să mai lucreze.”

Şirul comentariilor este continuat de Miruna Vlada. Aceasta e de părere că în poezia tinerilor poeţi, cu predilecţie la poete, se poate uşor sesiza dacă este vorba de o voce care porneşte în literatură cu un bagaj informaţional sau de un talent de moment. Vlada apreciază poezia Aurei Maru care beneficiază “de un imaginar divers, intelectualizat, amestecat cu duioşie, în care căderile în banal vin dintr-un curaj al viziunii autoarei.” Consideră ultimul text din grupajul Aurei “reprezentativ pentru seara asta, cu un final splendid.”

Komartin identifică în poemul citat o slăbiciune: “în doar trei versuri, întâlneşti de trei ori prepoziţia în.” Citează: “în faţa cutiei suntem/ şi în linişte o algă purpurie/ ni se ţese în carne.”

Miruna Vlada îşi continuă comentariul. Apreciază poemul “bunicule”, dar crede că finalul nu este reuşit deoarece “detensionează prea mult”, iar poemul “viaţa cea adevărată”, în afară de început, nu prea convinge.” În concluzie, Vlada consideră “startul Aurei Maru, foarte bun. Datele unei poete pe termen lung sunt prezente în grupajul pe care l-a citit astăzi. Nu simţi calofilia unui începator.” Exemplifică unele metafore bune, cu referire la “alge”, “rid” şi consideră reuşit “poemul cu dansatorul”, intitulat “tragică.”
Komartin: “E un titlu pe care nu-l creditez”, adăugând că, uneori, comparaţia este folosită prea des.
M. Vlada: “E vorba şi de o lene poetică. Am recitit Scrisorile din Arcadia şi acolo sunt la fel de multe comparaţii.”
O. Soviany: “Vezi că plecăm împreună acasă...”

Despre fragmentul de proză citit de O. Soviany, Miruna Vlada: “nu cred că a fost aleasă o parte reprezentativă a romanului şi n-aş spune că este o bijuterie. Fraze bolovănoase, cuvinte scoase din actualitate. Nu cred că se face limbaj, dimpotrivă, este o întoarcere la un limbaj învechit care are priză la un public restrâns.”

Constantin Abăluţă intervine: “După ce Miruna Vlada a vorbit excelent despre poezia Aurei Maru, nu bănuiam că va spune ceva despre proza lui Soviany. E foarte riscant să citeşti fragmente de roman în cenaclu, iar ce ne-a oferit Soviany în seara asta este foarte frumos, dar în alte texte avea tresăriri de ironie, personaje interesante, conturate. Aici e un singur personaj copiat, părintele Lukas, nu două personaje. Poate că are vreun rol în roman, dar primul fragment nu mă interesează fiindcă nu spune nimic.”
Komartin: “E ca un început de roman picaresc.”
Abăluţă: “Al doilea fragment, însă, e cu totul altă poveste. Începe bine şi limbajul nu e aşa învechit, sunt lucruri interesante acolo”
Komartin: “Ne-a adus aminte unora de Hesse, altora, pe undeva, de Mateiu Caragiale. Pare un cocktail din toate, dar parcă lipsit de contur personal”

Abăluţă face o trimitere la proza fantastică a lui Voiculescu, apoi vorbeşte despre poezia Aurei Maru. “Dă senzaţia clară că are ceva de spus, avem de la ea asigurarea asta. Începe cu poezii experimentale şi dicteuri, apoi ne duce către o zonă mai clară, de inoculat.” Face un comentariu pe text la poemul “ridul”, care “nu-i reuşit”, dar e convins că Aura Maru ştie să întrebuinţeze metonimia. C.A. consideră ultimul poem “foarte interesant şi dramatic”, citează câteva versuri care i-au plăcut: “în faţa cutiei suntem/ şi în linişte o algă purpurie/ ni se ţese în carne.” Revine la un alt vers din acelaşi poem, “undă magnetică sădind tumori în organe”, care “suferă de un preamult pentru cât de epurat este restul textului.”
Dumitru Bădiţa: “Gerunziul sădind este deranjant”
Abăluţă: “E un vers puţin expresionist, care mă duce cu gândul la Ioan Alexandru.” Citează alte versuri pe care le apreciază: “ridicându-se din apă/ ura/ ca o gheară de mâl/ numai tu ai fi putut să-mi spui/ dacă aşa/ lupt”, “palma lui a cunoscut talpa care cunoaşte paso-doble/ pentru că degetele lui au descâlcit şireturile/ ca şi cum ar fi străpuns pletele unei femei”, “dansatorul mut/ cu lacrima atârnându-i ca un lanţ de pince-nez.” Concluzionează: “Trebuie să ai talent suprarealist ca să ţină aceste versuri.”

Ioana Bogdan: “Proza Domnului Soviany mi-a plăcut foarte mult. Nu cred că se pune accent pe limbaj, ci pe poveste.” Analizează personajul Maica Agapia şi depistează “accente serioase, grave, singulare, în crescendo-ul naraţiunii”: preacurvia în chilie, fuga de la Mănaăstire cu banii din vistierie etc.
Poezia citită de Aura Maru i se pare promiţătoare. “Are poeme curate, dar mai e mult de lucrat.” Apreciază versul “în sufrageria lor unde miroase a mămăligă cu brânză şi moarte.”

Adrian Diniş işi completează comentariul: “Citind proza lui O. Soviany am avut impresia că cele două personaje sunt un singur personaj deoarece nu interacţionează, pare că au acelaşi destin şi empatizează. Parcă unul i-ar preda ştafeta altuia. Mă întreb cu ce e diferită această proză de proza lui Baştovoi, Nebunul.”
Komartin: “La Baştovoi miza e mai serioasă”

Pentru prima dată la Clubul de lectură “Institutul Blecher”, Sorin Delaskela ia cuvântul. “În emisia romanului, ce ne-a citit domnul Soviany este un fragment de trecere, o mărturisire a călugărului Lukas, într-un stil epistolar care place şi provoacă. Sunt sigur că va fi o carte incitantă pentru că avem de-a face cu un foarte bun prozator.”
“La poezie însă avem o problemă cu excesul de imagine – spune Delaskela – evidentă în poemul “ridul”. Atunci când autoarea îşi stăvileşte imaginaţia, e convingătoare, dar să nu fie nici foarte deşteaptă în poezie.” Sesizează cuvântul “moarte” folosit în exces, şi crede că moartea devine o obsesie reală pentru autoare, “un fel de corporalitate digestivă”, nicidecum naivitate, cum s-ar putea crede.
Komartin: “Totuşi, sunt versuri cu foarte multă sexualitate. Avem metafore edificatoare: şarpele, părul, peştii.” Citează: “şi era şarpele perfect/ gândul acesta că el venise/ sâsâitul nostru/ în timp ce pe asfalt/ şarpele se desfiinţa.”

Octavian Soviany: “Foarte multă imagine în poezia Aurei Maru, care ne duce cu gândul la o carnalitate ostilă în care corpul devine duşmanul numarul unu.”
Abăluţă: “Deşi nu are nimic visceral…”
O. Soviany observă un “filon baroc”, identifică metafore verbale nereuşite şi nu crede că e o problemă dacă se uzează de comparaţie în exces. “Cred în poezia Aurei Maru. În cel mult un an, sunt sigur că va veni cu lucruri noi care vor aduce limpezire şi decantare.”

După comentariul lui O. Soviany, Claudiu Komartin încheie a optsprezecea ediţie a Clubului de lectură “Institutul Blecher” şi anunţă invitaţii ediţiei din 28 aprilie: Gelu Diaconu (proză) şi Aurelia Borzin (poezie).

A consemnat: Gabriel Daliş

Fotografii de la ediţia XVIII

foto: Ana Toma.

Aura Maru, poeme

***


de la capul întins panglică în aer
până la degetele tale ţinându-se strâns de iarbă
să nu te fure vântul
cuvintele coborau ca o tenie de mătase
nicăieri nu era linişte
dincolo în ferma de şerpi şerpoaica urla la un şarpe
plaja se culca pe-o parte s-o mulgă valul
ochiul care nu vede se uita în ochiul care vede
ochiul care vede se uita în ochiul care nu vede
voiam
să te trag prieteneşte de pleată
şi tu să te desfaci ca un mosor de vinişoare
împletit în cerc până în vârful capului
ca ciorapii
voiam
să-ţi opresc cu unghia sângele la coate
erai aşteptat din toate direcţiile
balon de piele cu sânge aerostate
numai dinspre tine nu
pur şi simplu
ca toate lucrurile aşteptate



ridul


puteam să-ţi împart perfect faţa în patru
făceam chiar ca la orele de desen
schiţe în aer
pentru proporţii pentru răstignire de obraji
pentru inri aşezat pe frunte pentru perfecţiune în pătrate
aşadar puteam să-ţi împart faţa în patru
era singurul meu curaj faţă de faţa ta
sprijinită într-un rid tânăr foarte tânăr
şi totuşi fruntea ta se sprijinea în el ca într-un baston
fruntea creştea în jurul ridului ca aluatul
fruntea ta adesea se plia după rid ca după o axă de simetrie
ba chiar odată te-am surprins aplaudând
aplaudând cu frunţile-fiice pălmuindu-se
când m-am uitat la picioarele tale planau la câţiva centimetri înălţime
puteam să te împart perfect în patru
şi iar în patru în patru în patru în progresie geometrică
până aş fi ajuns să ţin în palmă ridul ca o aţă de umbră
cu care să dau în pământ aşa cum voiam odată să dau în pământ cu un şarpe
mai devreme sau mai târziu toţi oamenii se spânzură de câte-un rid
am văzut oameni cu portative pe frunte portative de
ştreanguri care coboară în fiecare noapte
dar ridul tău creştea vertical
ridul tău era un cuţit suspendat
pe sub care treceau în fiecare zi cuvintele gesturile privirile tale
era un cuţit suspendat pe care se scurgea sângele din
măcelăria gândurilor tale în creier până la coate
ridul tău nu era decât ţeava de canal unde răbufneau
fâşii colţişoare aţe de gânduri resturi de croială
în fine ridul tău era un semn de carte în centrul
frunţilor tale două foi de aluat uscate uscate şi erai ilizibil singurul meu curaj
să trag de fermoarul ridului să apăs cu creionul în aer să desenez pătrate
gratii de rid să te umfli de dincolo să te spargi să treci prin gratii
în clăbuci de piele în patru în patru în patru în patru
mai devreme sau mai târziu toţi trec prin asta îţi ziceam
voiam să te uiţi la mâinile mele în timp ce eu puteam să te privesc pe nerăsuflate
era atât de devreme
puteam să-ţi împart perfect faţa în patru



tu nu ştii ce înseamnă pierdere


tu nu ştii ce înseamnă
pierdere
pierdere va fi când
va veni vremea chelia
să lingă pletele tale
şi toate se vor duce împinse
de propriile-ţi coate
de palmele căutând globul de
piele bătrână
care vei fi
pierdere va fi când
peştii pulpelor tale
se vor adânci ca într-un mâl
în grăsime
şi toate se vor duce
biciclete mii de sub tălpile tale
şi femei cu păr de păpuşă
pierdere va fi când
din măduva ta prin puncţie îmi va ţâşni viaţa
şi eu ca un prunc mergând
de mână cu doi oameni
îmi voi strânge brusc picioarele în aer
pentru o clipă în zbor
pentru o clipă
gravitând încordat
ca o geantă cu organe



***


mă dau la perete
pe lângă mine aleargă o targă
cu o femeie cărnoasă albă ca de aluat
alţi canceroşi merg de la dreapta la stânga
moartea scrisă arăbeşte
ridică picioarele greu
de parcă ar pedala
o bicicletă gelatinoasă
fiecare cu farfuria lingura şi cana sa îngrămădite în mâna dreaptă
cu mâna stângă înnodând aer proaspăt de aţele halatelor roase
pe faţă cu cearcăne egale trase de compas cu negru
pe hârtia de piele şifonată
cu bărbii tot mai ascuţite cu frunţi tot mai resemnate
se uită la mine complice de parcă aş fi una de-a lor
care încă e vie încă poartă haine colorate
care se dă tot mai la perete vâslind cu coatele în tencuiala fărâmicioasă
şi ar putea trece dincolo
în sufrageria lor unde miroase a mămăligă cu brânză şi moarte



viaţa cea adevărată


dimineaţa ieşind
am văzut în mulţime
femei duse de coapse
electric fericite torsuri
rotunjindu-se deasupra sexului

peste linişte lumea vine
ca un excavator
cu mii de guri în care
ele
se agită mereu la margine
gata să nască

şi golurile din broderie au fost mânjite cu măduvă
şi iată viaţa cea adevărată
ţi se strigă
şi fraza asta
peste liniştea dimineţilor
ca un deşteptător
înfipt în carne



bunicule


mă uit în jur bunicule
dintre cei veniţi
eu tac şi urăsc
cel mai mult
urăsc cuminţenia celor rămaşi
şi voluptatea celor plecaţi cu totul
valiza mea nu-i decât
o vită în portbagaj
dusă încoace şi încolo
peste râu
numai tu ai fi putut să-mi spui
dacă e adevărat că aşa lupt
degetele mele
nu sunt decât umbra degetelor tale
ţinând strâns o bucată de sârmă ghimpată
înaintând astfel prin cercurile gulagului
cuvintele mele
nu sunt decât marionetele
în care-mi încâlcesc mâinile
ca să aflu povestea pe care
n-ai reuşit să mi-o spui
înainte era simplu
bunicule
pământul înghiţea oamenii
şi scuipa crucile
acum mi s-au întins ca nişte pete pe creier
brusturii de pe mormântul tău
şi îndărătul lor
ridicându-se din apă
ura
ca o gheară de mâl
numai tu ai fi putut să-mi spui
dacă aşa
lupt



***


să fi fost
păşind ca la duel printr-o iarbă înaltă
vieţile în marşarier una spre alta
să fi fost
bicicleta de circ a rotulelor
ocolind
păpuşi cărunte care taie calea din stânga
cuburi de plastic rostogolindu-se din dreapta
să fi fost la mijloc
umerii mei îmbrăcaţi în palmele tale
în timp ce îţi şoptesc
cine mă ia de umeri mă surpă ia-mă de umeri
să fi fost
în timp ce vieţile se sărută pe gură
moartea aruncându-le bezele pe gât pe faţă



tragică


dansatorul mut
abia stăpânindu-şi pulpele
ca pe doi peşti gata să sară din undiţă
înapoi în valul dansului
în timp ce mutul care îi repară pantoful
îmbrăcându-l pe mână
închide brusc ochii pentru că
palma lui a cunoscut talpa care cunoaşte paso-doble
pentru că degetele lui au descâlcit şireturile
ca şi cum ar fi străpuns pletele unei femei
nu te uita la mine
îi spune spatele întors
celui care-şi sprijină talpa în ciorap alb
de gleznă ca un cocostârc
dansatorul mut
cu lacrima atârnându-i ca un lanţ de pince-nez
pentru că mâna lui promisese să muşte dintr-un umăr
pentru că picioarele lui visaseră să se umple de sânge
călcând printre paşii ei
ca printre câini adormiţi



nesfârşită


merg şi merg
şi ziua asta nu se mai termină
oamenii toţi
îi concediez cu privirea
oamenii toţi
îi lovesc cu umărul în trecere
ameţesc de atâtea străzi încâlcite
ca o pasăre care zboară
în cercuri mici
tot mai mici
până îşi simte corpul supt de vârtej
în punctul
unde i se sfârşeşte aripa
ziua asta fără capăt
obosindu-mi picioarele
ca şi cum aş avea cuie bătute în tălpi
şi aş veni la tine
pentru un ultim step
şi în timp ce dansul
mi-ar adânci cuiele tot mai mult
şi mai mult
în călcâie
te-ai uita la mine
te-ai uita la ceas
gândindu-te
ziua asta mută
nu se mai termină
ziua asta
e o odaie
din care
numai morţi
am putea ieşi



sss sssss ssssssss


el venise să-mi culeagă trupul
ca pe un sul de mătase încâlcită
să mă poarte pe braţele lui
întinse în aer
ca pe un şarpe unsuros la circ
dar minte-mă odată
îi ziceam
prinzându-mă ca o clamă
de umărul lui stâng
corpul meu devenea greu
ca cearşaful ud pe care
femeia şi bărbatul
îl scurgeau
rotindu-l
cu putere
în sensuri opuse
gândul acesta
în copilărie
o coardă de sărit
ale cărei capete au fost rotite
rotite
când pusă pe pământ
se unduia
şi era şarpele perfect
gândul acesta că el venise
sâsâitul nostru
în timp ce pe asfalt
şarpele se desfiinţa
sss sssss ssssssss



revederile


visul de a te întâlni la un colţ de stradă
epileptic cu spume la gură
cu picioarele tremurând pe-un monociclu nevăzut
pielea fâlfâind ca o cămaşă de poliester pe umerii tăi
gândul de a te vedea desculţ cu spatele sprijinind un zid
înconjurat de mulţime
în timp ce înghiţi lumânări aprinse
în timp ce-ţi faci cruci ca nişte fermoare care taie în carne
imaginea ta ajunsă o ciupercărie de gesturi
de priviri încâlcite pendule fără aţă
acum tocată mărunt cu toporul pe asfalt
chiar în faţa ta
pastă călduţă în care trecătorii să-şi clătească tălpile
toate acestea sunt glodul amar
în care bolboroseşte dragostea mea
trăgându-şi husă peste plămâni ultima respiraţie
după cursa asta nebună
pe cai morţi



fără titlu


am intrat într-o dugheană
şi am cumpărat conserva de ton
care credeam
că ar fi putut să ne omoare
să fi înnebunit ca cei din expediţia Franklin
ameţiţi de plumb
aruncându-se în mare
hrană la peştii
pe care un thailandez cu degete lungi
îi sfâşie mărunt
deasupra unui cazan
cu uleiuri înfricoşătoare

în faţa cutiei suntem
şi în linişte o algă purpurie
ni se ţese în carne

mai ascuns decât o
undă magnetică sădind tumori în organe
va fi chinuitor sau nu va fi

Octavian Soviany, fragment din "Viaţa lui Kostas Venetis"

Istoria părintelui Loukas

Părintele Loukas obişnuia să ne întărească în credinţa, pe care o socotea nevolnică şi doar de spoială, cu numeroase pilde din Limonar şi din Pateric. Iar cele mai multe dintre pildele sale vorbeau despre slăbiciunile cărnii, unde sălăşluieşte duhul de desfrânare, pricina multor ticăloşii şi nenorociri, de care nu e scutit nici călugărul, nici mireanul, căci duhul acesta, mai viclean decât altele, se strecoară adesea până şi în chiliile bătrânilor de la Munte, luând chipul ispititor al trupului muieresc.

Muierea – ne spunea părintele Loukas, încruntându-şi sprâncenele groase – e cimotie cu dracul, maldăr de pofte şi măruntaie, maică a vicleniei şi vas împuţit. Cine se împreunează cu dânsa – blestemate fie-i numele şi sămânţa – e hărăzit iadului, pe care ea îl poartă sub pântece, sub chip de poartă a desfrânărilor, lac de smoală fierbinte şi mormânt puturos. Eu însumi am avut multe de pătimit din pricina acestei unelte de ticăloşie şi dacă mă auziţi astăzi afurisind-o şi blestemând-o e fiindcă, în tinereţele mele, mi-a pus cărnurile ades pe jăratec şi m-a ispitit cu goliciunea ei viermănoasă, care e galben calp, vândut de zarafii iadului întru pierzanie şi osândă. Păţaniile pe care le-am avut eu cu muierile vreau să vă fie spre pilduire, ca să ştiţi ce venin de năpârcă se ascunde în făptura asta bicisnică şi – după spusele unor Părinţi – lipsită întru totul de suflet. Căci suflet are numai bărbatul, peste care Domnul-Dumnezeu a suflat duh de viaţă în Ziua a Şasea, pe când muierea s-a alcătuit doar din coasta părintelui nostru Adam, fiind, prin urmare, numai carne, os şi deşertăciune.

Am să vă istorisesc aşadar câteva frânturi din viaţa pe care am dus-o eu înainte să dobândesc sfânta isihie, pe care Duhul o dă celor ce stăruie în rugăciunea Domnului Nostru Iisus Hristos, după ce s-au curăţit de tot ce e patimă pământească.

Fireşte că n-am fost dintotdeauna călugăr, nici mai mare peste bolniţa unei mănăstiri.

În tinereţe m-am îndeletnicit cu negoţul, iar mărfurile mele, scrumbia sărată, brânzeturile alese şi măslinele mari de la Chios, aveau căutare în toată Mediterana. Aşa am adunat destulă avere ca să fiu socotit în rândul celor cu dare de mână, dar n-aveam şi destulă înţelepciune ca să deosebesc faptele pe placul lui Dumnezeu de faptele rele şi cumpătarea de nebunie: îmi plăceau vinurile dulci şi muierile.

Bună parte din ceea ce izbuteam să agonisesc lua calea gâtlejului, iar câteva văduvioare ochioase îmi dibuiseră slăbiciunea pentru târtiţa de muiere, pe care o plăteam în rochii scumpe şi în podoabe, ba câteodată chiar şi în bani peşin. Eram muşteriul negustorilor de carne vie de la Pireu, iar târfele de prin porturi se înghesuiau să mă mulţumească, ştiindu-mă petrecăreţ şi pus pe risipă.

Tatăl meu, om aspru şi cam strâns la pungă de felul lui, se silea în zadar să mă aducă pe calea cea bună, căci rămâneam surd la toate mustrările sale. Nici bolile ruşinoase cu care mă pricopseam uneori (căci muierea pe dinăuntru e putrigai şi pământ viermănos) nu mi-au fost spre învăţătură: patima mea era fără leac. După fiecare aliş-veriş urmau săptămâni de desfrâu, iar galbenii din chimir se topeau ca nişte turte de ceară prin casele de petrecere.

Îngrijat peste poate, tata s-a gîndit atunci să mă însoare.

Fără ştirea mea, peţitoarele începură să forfotească prin casele negustorilor cu fete de măritat. Nu era o treabă tocmai uşoară, căci aveam nume prost, iar faima mea de petrecăreţ se răspândise prin toate oraşele unde avusesem afaceri de învârtit. Peţitoarele cele mai bune de gură au trebuit să trudească din răsputeri pentru a duce la bun sfârşit planul tatălui meu, care se înverşuna să mă ducă în faţa altarului. Şi s-a găsit în cele din urmă, după multe tocmeli, o fată cam trecută de negustor; palma s-a bătut peste capul meu şi, tot fără ştirea mea, tata a pus la cale logodna.

În zadar am încercat să mă împotrivesc, tatăl meu nu-şi lua vorba înapoi niciodată: sau mă însuram, sau urma să fiu dezmoştenit şi trimis la o mănăstire.

..........................................................................................................

Pe logodnica mea o chema Caliopy.

Mi s-a părut o făptură molâie şi lipsită de viaţă. Nu-mi plăceau nici pieptul ei neted, nici şoldurile sale înguste, nici creţurile care începuseră să-i apară sub ochi, cu atât mai puţin vocea aspră şi răguşită, care semăna mai curând cu un glas de bărbat. Zestrea – pentru care tata se tocmise vârtos – nu era nici dânsa cine ştie ce pricopseală.

După ce s-au făcut strigările la biserică, m-am pus şi mai tare pe chefuit; lăsasem deoparte toate socotelile mele negustoreşti, nu mai voiam să ştiu nimic despre butoaiele cu scrumbii şi măsline care mucezeau în docurile de la Pireu, iar buzunarul încăpător al cârciumarilor şi codoşilor îmi înghiţi ultimele agoniseli.

În faţa altarului, m-am arătat negru la faţă de supărare, aruncându-i priviri piezişe prăpăditei de Caliopy, pe care nici rochia de mireasă, luată din cea mai scumpă dugheană a oraşului nostru pe un toptan de bănet, nu izbutea s-o facă mai arătoasă.

La ospăţul de nuntă m-am umflat de vinuri şi de rachiuri ca un ţârcovnic, spre supărarea rudelor mele şi mai cu seamă a tatii, care mă privea mustrător ori de câte ori duceam paharul la gură. Clătinându-mă pe picioare, abia izbutii să mă strecor în camera de culcare, blestemând printre dinţi fericirea care tocmai mă podidise. Corpul costeliv şi stătut al proaspetei mele neveste nu-mi stârnea nici cea mai mică dorinţă trupească. N-aveam de unde să ştiu că făptura asta bicisnică poartă sub pântece şapte împieliţaţi şi e mai meşteră în curvii decât târfele cele mai dedate la rele.

Cu toate că nu mai fusese atinsă de nici un bărbat, Caliopy avea desfrânarea în sânge. Se pricepea să-mi stârnească poftele prin dezmierdările cele mai neruşinate, care le-ar fi făcut să roşească până şi pe matracucele caselor de pierzanie. Gaura ei era un hău fără fund, ce îmi sorbea toată vlaga şi bărbăţia, iar dimineaţa m-a găsit istovit, cu mădularele frânte şi mintea împleticită.

........................................................................................................

Sub chipul ei de mironosiţă, nevestica mea ascundea toate cele şapte păcate de moarte.

Era desfrânată ca o maimuţă, leneşă şi delăsătoare, lacomă la mâncare şi băutură, pizmaşă şi cârtitoare, mai vicleană decât toate femeile pe care le cunoscusem până atunci. În curând izbuti să se folosească de poftele mele trupeşti, pentru a se face stăpână şi peste mine şi peste gospodăria tatălui meu, căruia îi câştigase încrederea, măgulindu-l şi linguşindu-l.

Traiul din casa noastră îi pria, fără doar şi poate, căci a început să se rotunjească şi să pună carne pe dânsa, iar sulimanurile scumpe, irurile şi pudrele, vopseaua de ochi şi vopseaua de buze, îi îndreptau ceea ce firea rânduise pocit pe faţa ei gălbejită.

După ce m-am învăţat într-atât cu mângâierile sale pidosnice, încât nu m-aş mai fi lipsit de ele cu nici un preţ, Caliopy a prins să se târguiască: găsea mereu câte-o pricină, ba un beteşug muieresc, ba un junghi, ba o durere de cap, ba vreo sărbătoare a sfintei noastre biserici, ca să nu-mi plătească ce-mi datora şi-mi plătise până atunci la soroc.

Când mă întorceam de la treburile mele negustoreşti, o găseam acum mereu îmbufnată, boscorodindu-mă fără pricină cu glasul său gros şi împotrivindu-se ori de câte ori încercam să mă bucur de gaura ei.

Ca s-o îmbunez, m-am apucat să-i fac daruri costisitoare, am îngropat-o în mătăsuri şi catifele. Avea un dar nemaipomenit de a se tocmi şi – bizuindu-se pe poftele mele, ce deveneau parcă şi mai năprasnice pe măsură ce mi le astâmpăra - rândui câte-un preţ pentru fiecare din dezmierdările sale măscăricoase.

Din porunca ei, odată pe săptămână, în casa nostră se ţineau nişte petreceri, la care izbuitea să adune tot ce era mai pus pe blestemăţii prin părţile locului: negustori muieratici, văduve rele de muscă, fete despre care ştia că lepădaseră de mai multe ori, edecuri de cîrciumă, ba chiar şi ofiţeri turci care beau mai vârtos decât grecii, călcând porunca lui Mohamed.

Tata era atât de bine dus de nas încât îngăduia din toată inima zaiafeturile astea necuviincioase. Cât despre mine, eu mă simţeam ca peştele-n apă la petrecerile rânduite de Caliopy unde aveam prilejul să-i întâlnesc pe vechii mei ortaci de pahar şi pe muşteriii codoşilor, cu care împărţisem pe vremuri acelaşi vin dulce şi acelaşi cur de femeie. Puţini îmi păsa că vecinii începuseră să ne privească chiorâş, că datornicii nu mai voiau să aştepte, că mărfurile mele nu mai aveau aceeaşi căutare ca mai-nainte.

Duhul de desfrânare mă făcea să fiu la cheremul blestematei de Caliopy.

........................................................................................................

Nişte cercei cu rubine au fost pricina primei mele răbufniri mai avane de gelozie. Nevastă-mea se jura pe toţi sfinţii din ceruri că-i primise de la naşa ei, o başoaldă cu ţâţa pân-la buric, unsă cu toate unsorile, în a cărei uitătură crucişă puteai să citeşti dracul de viclenie.

Ţipete ascuţite şi sughiţuri de plâns au fost răsplata bănuielilor mele, iar traiul cu Caliopy fu înveninat, zile la rând, de uităturile sale pline de ură, care îmi stârneau încă şi mai abitir poftele.

N-am reuşit s-o îmbunez decât cu mari cheltuieli, dându-mă şi mai mult în ghearele creditorilor. O salbă de aur şi câteva perechi de cercei au pecetluit împăcarea. Dar viermele îndoielii începu de atunci să mă roadă, împingându-mă să iau seama mai bine la purtarea nevesti-mii. Încercam să zăbovesc tot mai mult pe acasă, neglijându-mi afacerile, care şi aşa, erau înecate pe jumătate. Găseam prilejul să cotrobăiesc printre gătelile ei, căutând o dovadă de necredinţă. Câteva iscoade plătite de mine îi urmăreau drumurile şi plecările de acasă.

Am băgat de seamă că argaţii de prin ogradă trăgeau cu coada ochiului la curul ei, pe care traiul bun şi mâncărurile alese, îl făcuseră rotund ca un pepene. Mi s-a părut că până şi tatăl meu îi cerceta pe furiş rotunjimile şi în ochii lui am citit licăr de desfrânare.

Bănuielile mele erau întărite şi de drăgălăşeniile cu care nevastă-mea mă potopea acum din senin, după ce, luni la rând, a trebuit să plătesc din gros pentru fiecare din dezmierdările sale măscăricoase. Niciodată nu mai fusese Caliopy aşa iubitoare: noapte de noapte încingeam jocuri care îmi pârjoleau măduva şi mă făceau să urlu de voluptate. Acum îi frământam carnea fierbinte cu ură, iar suspinele ei, pe care le găseam mincinoase, mă duceau până-n pragul turbării.

Apoi, într-o dimineaţă, tata m-a chemat în camera lui şi m-a certat cu asprime: afacerile mergeau prost, în loc să-mi văd de brânzeturi şi de măsline păzeam zi şi noapte ruşinea lui Caliopy, treabă nevrednică de un bărbat în toată puterea cuvântului. Porunca părintească era să plec degrabă la Salonic, unde daravelele noastre se încurcaseră din pricina unor părtaşi care ne datorau preţul mai multor încărcături de corabie.

N-am avut încotro şi am purces în călătorie.

Pe drum mi-am redobândit mintea limpede şi judecata negustorească, iar viermele geloziei şi-a mai ogoit muşcăturile. Am izbutit fără prea multă trudă să descurc pricina cu părtaşii din Salonic şi la întoarcere aveam chimirul umflat de bănet. N-am uitat nici de casele de petrecere, dar târfele Salonicului erau nişte biete neştiutoare pe lângă blestemata de Caliopy. Dorinţa de-a-i stăpâni trupul şi de-a-i sorbi suspinele mincinoase m-a ciupit atunci din nou pe sub pântece. Muream de pofta mângâierilor sale pidosnice – aşa că am izbutit să scurtez cu câteva zile călătoria.

Am ajuns acasă, nesimţit de nimeni, noaptea târziu, şi m-am grăbit spre culcuşul nevesti-mii. Am deschis uşa încetişor şi, dintr-o dată, ceva m-a fulgerat drept în moalele în moalele capului, făcându-mă să scot un urlet cumplit: din patul lui Caliopy se auzeau suspinele ei scalâmbe de voluptate. Atunci o perdea de fum negricios mi-a întunecat judecata, cuţitul a ţâşnit parcă singur din teacă, iar necredinţa nevesti-mii a fost înecată în sânge.

N-aveam de unde să ştiu că bărbatul de lângă ea era tata.

.........................................................................................................

Vărsasem sângele tatălui meu, mă lăsasem înnebunit de patima geloziei, iar duhul de desfrânare făcuse din mine un ucigaş – îşi continuă, nu la mult timp după aceea, părintele Loukas istorisirea.

Cu cuţitul leoarcă încă de sânge, am trecut printre şirurile tăcute ale argaţilor, care se holbau îngroziţi la cele două leşuri însângerate. Nimeni nu s-a gândit să mă oprească, porţile erau vraişte, gospodăria tătălui meu – răvăşită de groază.

Am luat calea munţilor, m-am hrănit multă vreme doar cu ierburi şi rădăcini, am blestemat sămânţa neamului muieresc şi vâlvorile cărnii şi i-am cerut, printre gemete şi suspine, iertăciune lui Dumnezeu, căruia îi călcasem legile şi îi nesocotisem poruncile.

Nu ştiu cât timp am rătăcit prin sălbăticiile munţilor, plângându-mi păcatele.

Lipsa hranei şi lipsa somnului, care se îndepărtase aproape cu totul de genele mele, mă aduseseră într-o stare cumplită de slăbiciune, aşa că, într-un ceas de amurg, m-am hotărât să mă opresc în marginea unei văioage şi să-mi aştept moartea. Deasupra mea roteau stoluri negre de vulturi, care presimţiseră izul de mortăciune. Coborau din ce în ce mai jos şi puteam să le desluşesc limpede clonţurile hulpave, ce se pregăteau să-mi sfâşie carnea.

Aşa m-a găsit unul din pustnicii mumtelui, care m-a cărat cu greu până la peştera lui şi s-a apucat să mă îngrijească. Ierburile de leac, cărora bătrânul le ştia toate tainele, au izbutit – după săptămâni lungi, în care m-am zbătut între viaţă şi moarte – să-mi redea sănătatea trupească. Minţile îmi erau însă tot rătăcite şi aveam vedenii înfricoşate: chipul însângerat al tatălui meu nu se dezlipea nici o clipă de privirile mele buimace. Ochii lui mă priveau mustrător, iar între sprâncenele sale cărunte erau două brazde adânci şi întunecate.

Zi şi noapte, pustnicul se ruga pentru mine şi vărsa în locul meu lacrimi de pocăinţă.

Rugăciunile sale au făcut în cele din urmă minuni: în mintea mea începu să mijească o geană de lumină subţire şi, adunându-mi toate puterile, am izbutit să mă mărturisesc. Bătrînul m-a ascultat în tăcere, apoi m-a îndemnat cu blândeţe să mă rog alături de dânsul. Şi pe măsură ce rosteam, cu o voce nesigură, rugăciunile începătoare, ceva mi se rupse parcă în coşul pieptului, lacrimile mi-au umezit ochii uscaţi şi un fel de boare domoală şi căldicică mi-a atins tâmplele.

Îmi găsisem alinarea în rugăciune şi, în adîncul inimii mele, începu să încolţească, firavă, nădejdea. Vorba molcomă a bătrânului, care depăna pilde din Evanghelie, mă întărea în credinţă, iar catismele din Psaltire mi-au servit de mâncare şi băutură

Eram hotărât să rămân pentru totdeauna în peştera pustnicului, departe de toate patimile lumeşti, căci numai aşa mai puteam să nădăjduiesc în iertarea lui Dumnezeu.

Bătrânul s-a învoit să-i fiu ucenic, m-a învăţat tâlcul Scripturilor şi mi-a

dezvăluit taina cea minunată a isihiei. Aşa am început să rostesc Rugăciunea Domnului Nostru Iisus Hristos, ale cărei cuvinte trebuie legate – după învăţătura Părinţilor din pustie - de mişcarea aerului care ne pătrunde şi ne iese din trup.

Douăzeci au fost numărul anilor pe care i-am petrecut sub ascultarea bătrânului, în locurile acelea necercetate de pas omenesc, pe unde hălăduiesc numai vulturii. Apoi pustnicul, care se apropia de o sută de ani, începu să se stingă încetişor. Şi, cu puţin înainte de ceasul trecerii sale la Dumnezeu, m-a chemat la căpătâiul său, făcându-mi următoarea mărturisire:

Înainte de a da socoteală înaintea slavei cereşti de mulţimea păcatelor mele, vreau ca tu, care mi-ai fost ucenic, să afli şi să cunoşti o întâmplare înfricoşată, care m-a adus în locurile astea sălbatice, întru rugăciune şi pocăinţă. Căci, dacă asupra ta apasă păcatul cumplit al vărsării de sânge, la care te-au adus pofta pântecelui şi gelozia, tot pofta pântecelui m-a împins şi pe mine la o faptă nesăbuită pentru care am plătit pe lumea asta şi o să plătesc îndesat şi în lumea de dincolo.

Nu ţi-am spus niciodată că sunt odrasla din flori a unui bărbat înstărit de prin părţile Macedoniei. După ce mama, care era o văduvă ochioasă şi arzoaie de preot, m-a adus pe lume în mare taină, am fost dat în grija tatălui meu, care, până la opt ani, m-a lăsat pe seama unei dădace. Apoi, pentru a răscumpăra păcatul naşterii mele, tata m-a încredinţat unei mănăstiri, unde am învăţat toate rânduielile noastre bisericeşti şi am dobândit mare dragoste pentru rugăciune. Pentru că m-am dovedit ager la minte şi dornic să primesc cât mai multă învăţătură, am fost trimis la cele mai bune şcoli de teologie, iar, la douăzeci de ani, primeam taina preoţiei în biserica mănăstirii unde ucenicisem.

Multă vreme am dus o viaţă curată şi fără păcat. Dumnezeu îmi dăduse o fire blândă, nu eram nici trufaş, nici pus pe intrigi şi pe zavistie, doar duhul curviei, cel mai viclean dintre toate, mă cerceta uneori. Izbuteam însă să-mi tai toată pofta scârnavă prin post şi prin rugăciune. Şi mă ţineam departe de muierile care roiesc prin curţile mănăstirilor, semănând ispita de desfrânare.

Călugării mă lăudau pentru aşa-zisele mele virtuţi, credincioşii din satele apropiate îmi cereau adesea sfat şi învăţătură, iar, peste un număr de ani, am fost înălţat la treapta duhovniciei.

Începusem să fac fire albe în barbă când duhovnicul unei mănăstiri de maici din apropiere a fost chemat la Scaunul Judecăţii.

Mai-marii bisericii noastre, care mă socoteau un suflet curat şi o pildă de înfrânare, au chibzuit atunci că sunt cel mai potrivit ca să-i iau locul.

Aşa m-am pomenit păstor peste vreo cincizeci de suflete muiereşti, pe care trebuia să le port pe calea spre mântuire. Nu ştiam pe vremea aceea nimic despre făţărnicia femeilor, care, sub obrăzarul cucerniciei, ascund mârşăvie şi spurcăciune, căci eram cu totul lipsit de cunoaşterea celor lumeşti, vieţuind, încă de copil, după rânduiala călugărească.

Printre maicile de la mănăstire, destule erau muieri tinere şi chipoase, aduse acolo nu de chemarea lui Dumnezeu, ci de cine cine ştie ce pricină pământească. Veneau la scaunul meu de duhovnic cu privirile în pământ, dar cu mintea doldora de deşertăciuni şi cu inima podidită de pofte, pe dinafară oiţe, iar pe dinlăuntru căţele turbate, puse pe răutăţi şi pe desfrânări.

M-am hotărât să păstoresc peste ele cu străşnicie: canoanele grele, prosternările şi metaniile, posturile cu pâine şi apă trebuiau să le istovească pornirile spre păcat, aducându-le cu încetul la adevărata cucernicie, dar adevărul e că eram neştiutor ca un prunc, iar viclenia lor m-a dovedit în cele din urmă.

.........................................................................................................

Maica Agapia era aproape o fetişcană. Nimeni nu-i cunoştea părinţii sau rudele, fusese găsită cerşind în tinda unei biserici, adunată de pe drumuri de nişte oameni cu frica lui Dumnezeu şi încredinţată de mică, spre creştere, maicilor de la mănăstire. Avea un chip ca de înger, pe care chiar şi un necunoscător de suflete putea desluşi curăţia şi buna-cuviinţă. Iar glasul ei era cu adevărat o minunăţie: când începea să cânte din strană, în biserică se făcea o tăcere adâncă şi toată suflarea mănăstirească se simţea copleşită de frumuseţea acelui glas, dulce ca o boare de vânt, în care se vădeau parcă lucrările tainice ale Duhului.

Cine ar fi putut bănui că maica Agapia avea duh de curvie, că era bântuită de pofte şi vedenii neruşinate, pe care venea să le mărturisească la scaunul spovedaniei? Îmi povestea pe larg toate visurile sale necuviincioase, cu o mulţime de amănunte ce îmi furnicau carnea şi îmi învârtoşau mădularul.

Atunci am început să trag cu coada ochiului la trupul maicii Agapia, căruia rasa călugărească nu izbutea să-i ascundă în întregime ispitele. Poftele mă cercetau tot mai iabraş, iar postul şi rugăciunea fură zadarnice: gândurile mele erau pline de goliciuni muiereşti care îmi supuneau carnea la cazne înfricoşătoare, făcându-mă să mă perpelesc de dorinţă. Somnul venea greu şi era bântuit de vedenii cu maica Agapia. Trupul meu, care se păstrase curat până la cărunteţe, devenise acum un viespar de pidosnicii şi am început să curvesc în închipuire.

Atunci le-am trimis o scrisoare mai-marilor mei, mărturisindu-le că sunt cercetat de ispite şi cerându-le dezlegare de la scaunul meu de duhovnic. Răspunsul – care veni nu peste mult – n-a fost însă cel aşteptat: mi se poruncea să stăruiesc în post şi în rugăciune, dând piept bărbăteşte cu diavolul, căci impărăţia cerurilor se dobândeşte prin luptă şi război necurmat.

Eu eram însă mult prea nevolnic pentru o asemenea încercare şi pojarul cărnii în cele din urmă m-a biruit. Aveam mai departe vise neruşinate, din care mă trezeam cu poala cămăşii leoarcă de malahie, iar trupul alunecos al maicii Agapia (care avea şi dânsa pe mai departe vedenii) îmi tulbura până şi ceasurile de rugăciune.

Venea des să se spovedească, iar într-o zi, când ne aflam singuri, într-un cotlon întunecat al bisericii, i-am cuprins în podul palmei ţâţa pietroasă, pe care am început s-o frământ ca un descreierat. Maica Agapia se lăsă în voia mâinilor mele. Iar dintre buzele sale trandafirii se auzi un suspin greu, care mi-a răpit şi ultima fărâmă de judecată.

La puţin timp după aceea am început să curvesc cu maica Agapia.

Chilia mea, în care s-a strecurat într-o noapte, purtând pe dânsa doar o cămăşuţă subţire, deveni o casă de desfrânare. Patima cărnii, pe care o ţinusem în frâu vreme de aproape cincizeci de ani, mi-a vădit atunci firea adevărată: moştenisem pesemne de la părinţii mei, care mă odrăsliseră într-un chip nelegiuit, aplecarea către desfrâu, iar sub rasa călugărească se ascundea un şturlubatic şi un curvar.

Îmi petreceam nopţile în tovărăşia maicii Agapia, iar ziua eram măcinat de căinţă şi vărsam lacrimi amare de deznădejde. Spurcasem Casa lui Dumnezeu şi păcătuisem împotriva Sfîntului Duh, pierzându-mi şi trupul şi sufletul. Îmi era teamă să mai intru în biserică, unde chipurile severe ale sfinţilor mi se părea că mă privesc mustrător, aşa că m-am prefăcut bolnav, iar stareţa mănăstirii a rânduit-o ca să-mi poarte de grijă pe maica Agapia.

Stă scris în pravila noastră călugărească: toate păcatele se iartă, prin rugăciune şi pocăinţă, în afară de cele împotriva Sfântului Duh.

Comorile duhovniceşti, pe care izbutisem să le agonisesc prin trude şi nevoinţe vreme de cincizeci de ani se risipiseră ca un abur amăgitor, iar porţile iadului se deschideau acum ameninţător către mine de sub pântecele maicii Agapia, din pricina căruia mă lepădasem de Dumnezeu.

O lăsam să vină să-mi astâmpere poftele, dar în sufletul meu o uram şi o blestemam.

........................................................................................................

În ziua când maica Agapia mi-a mărturisit că a rămas grea, am hotărât să fugim de la mănăstire. Cu bănuţii furaţi din cutia milelor urma să ne chivernisim până vom găsi mijlocul de a ne câştiga pâinea.

Tremurând de spaima, ne-am strecurat într-o noapte pe sub poarta de sub clopotniţă, să dăm piept cu lumea, pe care n-o cunoşteam şi în care nu vieţuiserăm din copilărie.

Am plecat cu sufletul greu, mocnind de presimţirile cele mai întunecate, căci mă temeam de mânia lui Dumnezeu. Şi am mers toată noaptea, coborând o costişă pieptişă, care ne scotea la drumul mare, de unde începea lumea.

A doua zi dimineaţă, cu o parte din bănuţii furaţi, ne-am cumpărat veşmânturi lumeşti, pe care le-am îmbrăcat într-o pădurice, încercând să dobândim o înfăţişare cât mai puţin bătătoare la ochi. Cu toate astea, mi-am dat în curând seama că alcătuiam o pereche nespus de ciudată, pe care trecătorii cu care ne încrucişam, o cerceta cu ochi curioşi, scuipând uneori printre dinţi cuvinte de mascara. Eram arătaţi cu degetul prin cârciumile unde ne opream pentru mas, iar hangiul căruia i-am cerut găzduire pe noapte ne-a alungat cu o înjurătură, aşa că ne-am hotărât să dormim ziua, printre tufişurile pipernicite de la marginea drumului şi să călătorim noaptea. Până la urmă, ne-am pomenit pe uliţele unui oraş, pline de mulţimea gălăgioasă a târgoveţilor, şi ne-am găsit adăpost într-un tractir păduchios, unde privirea birtaşului s-a oprit îndelung pe şoldurile frumoase ale maicii Agapia.

Nu muncisem niciodată cu braţele şi nu cunoşteam nici un meşteşug, aşa că am început să dau târcoale bisericilor şi să intru în vorbă cu preoţii, întrebându-i dacă n-au trebuinţă de un om bun la toate, deprins cu rânduiala bisericească. Unii nici nu mă ascultau, alţii îmi puneau tot soiul de întrebări cârcotaşe, socotind cinstea mea îndoielnică, dar în cele din urmă, când bănuţii furaţi ajunseseră tocmai pe isprăvite, am bătut palma cu un părinte vesel şi rotofei, care mi-a încredinţat slujba de cântăreţ.

Larg la inimă şi larg deopotrivă la burdihan, părintele mânca bine şi, mai ales, bea bine, fiind cam tot timpul ba ameţit, ba mahmur. Obişnuia să spună că o inimă voioasă este darul cel mai de preţ pe care ţi-l poate da Dumnezeu şi mă certa adeseori cu asprime, uitându-se mânios la chipul meu mohorât şi blestemându-l pe diavolul de tristeţe, care m-ar fi avut, pasămite, în stăpânire. De teamă să nu-mi pierd slujba, am învăţat să zâmbesc strâmb şi să-mi schimonosesc faţa într-o amăgeală de veselie. La asta mă ajuta şi vinul, pe care părintele îl socotea o licoare binecuvântată, întrucât slujeşte la taina împărtaşaniei şi curăţa inima de tristeţe.

.........................................................................................................

În timpul acesta, pântecele maicii Agapia se rotunjea tot mai mult, iar poftele ei nu mai erau aşa aprige ca odinioară. Acum mi se supunea parcă în silă şi pe faţa ei trandafirie de înger mi se părea că desluşesc uneori lehamitea de împreunarea trupească. Mădularul meu se arăta în schimb tot mai nesătul, aţâţat şi de vinurile părintelui, iar când maica Agapia mi-a cerut să punem capăt pentru o vreme desfătărilor noastre, care i-ar putea strica pruncului, ura mea, mocnită până atunci, a izbucnit cu toată tăria. Am învinuit-o pentru că m-a împins pe calea păcatului, i-am spus vorbele de ocară cele mai grele, iar pumnul meu n-a şovăit să-i podidească gura de sânge, într-o clipită de nebunie.

Locul împreunărilor noastre hulpave l-au luat din ziua aceea bătăile. Maica Agapia nu făcea nici un gest de împotrivire, încerca doar să-şi apere pântecele, care mi se părea acum un maldăr neruşinat de pofte şi scârnăvii. Vecinii, cu care împărţeam adăpostul nostru sărăcăcios, au smuls-o de mai multe ori dintre mâinile mele, altfel poate aş fi omorât-o. Faţa ei, care îşi pierduse pentru mine orice urmă de farmec, o socoteam un chip diavolesc, croit din smoală şi din pucioasă, silindu-mă din răsputeri s-o strâmb şi s-o schilodesc, pentru a-i vădi arama adevărată, iar curvarul din mine se prefăcuse într-o fiară dezlănţuită, pusă pe răzbunări şi pe silnicii.

Vestea despre isprăvile mele ajunse curând şi la urechea părintelui, care m-a certat ca pe-un om de nimic şi m-a alungat din strana bisericii.

Cât i-am fost slujnic, izbutisem să pun deoparte oarecare agoniseală şi, de atunci, am ajuns muşteriul cârciumilor şi al caselor de desfrîu. Mă întovărăşisem cu toată scursoarea oraşului, iar noii mei ortaci de pahar nu pridideau să mă laude pentru toate chinurile şi nevoinţele la care o supuneam pe maica Agapia. Viaţa mea de călugăr mi se ştergea de la o zi la alta din amintire, ajunsesesm un beţivan şi un zurbagiu, iar din starea aceasta nu m-a smuls nici moartea maicii Agapia, care, după ce a adus pe lume un copil mort, s-a stins între braţele câtorva vecini milostivi, ce s-au îngrijit şi de datoria înmormântării.

Urmând înainte cu desfrânările, am cheltuit în scurt timp tot ce agonisisem în slujba părintelui. Ca să-mi pot ţine zilele, m-am adunat cu un haitlâc de tâlhari, am prădat şi am jughinit şi, în mai multe rânduri, a fost cât pe ce să dau ochi cu spânzurătoarea. Iar dacă în cele din urmă am scăpat de laţul călăului, n-am scăpat şi de temniţa unde mi-a fost rânduit să petrec zece ani şi unde mi-am redobândit judecata. La ieşirea din închisoare, i-am dat mulţumită mare lui Dumnezeu pentru că îmi dăduse prilej pentru pocăinţă şi m-am hotărât să părăsesc calea păcatului.

Am luat aşadar, cu inima frântă, calea mănăstirii unde ucenicisem şi m-am mărturisit. Vreme de zece ani, am avut canon greu, apoi, cu inima uşurată pe jumătate, am început să rostesc, sub ascultarea unui bătrân, rugăciunea Domnului Nostru. Şi astfel am primit dezlegare să-mi petrec ultima parte a vieţii în sihăstrie, unde, din voia lui Dumnezeu mi-ai ajuns ucenic, dovedindu-te spornic în pocăinţă şi dornic de îndreptare. Iar acum, mă îndrept către scaunul judecăţii, cu multă spaimă şi puţină nădejde, căci Dumnezeu e milostiv, dar şi drept, iar fărădelegile mele trag mult mai vârtos la cântar decât cele câteva fapte, poate, de laudă.

..........................................................................................................

La puţin timp după ce mi-a făcut această mărturisire – continuă să ne povestească părintele Loukas – bătrânul îşi dete sufletul în mîinile Ziditorului. După ce i-am citit slujbele adormiţilor şi l-am înmormântat după pravila sfintei noastre biserici, urmându-i cele din urmă porunci şi poveţe, am părăsit peştera şi mi-am căutat liniştea într-o mănăstire. Cum învăţasem multe despre puterea ierburilor de leac de la dascălul meu, am ajuns ajutorul părintelui medic şi i-am deprins, în cîţiva ani de ucenicie, toată ştiinţa şi tot meşteşugul. Iar în lavra Sfântului Dionisie mă găsesc doar de o jumătate de an, dar o socotesc locul cel mai potrivit pentru pocăinţă.

...........................................................................................................

Istorisirile părintelui Loukas m-au întărit în credinţa că siluisem porunca lui Dumnezeu prin aplecarea mea timpurie pentru curvit. În gândurile mele de taină, o învinuiam amarnic pe maică-mea pentru că trezise în mine ispita trupului muieresc. Slujba pe care o îndeplineam în bolniţa mănăstirii mi se părea un prilej minunat pentru ca să iau aminte la toate beteşugurile şi suferinţele cărnii, fiindu-mi astfel imbold pentru îndreptare, şi îndeplineam fără crâcnire toate poruncile părintelui medic.

Tainiţele Stambulului

De câteva ori pe an, în chilia părintelui Makarios poposea un ofiţer turc frumos ca un înger, cu mustăţi ca tăciunele şi ochi de culoarea migdalei, pe nume Yussuf.

Părintele îl primea cu multă prietenie, deşi nu-i avea la inimă pe păgâni. Cu Yussuf însă obişnuia să petreacă lungi sfaturi de taină, de la care nu lipseau nici vinul mânăstiresc, nici mâncarea de frupt.

Eu aveam poruncă să-l servesc la masă pe turc.

Când isprăveau cina, părintele Makarios îmi făcea semn să mă îndepărtez şi fereca uşa chiliei cu străşnicie. În zadar am încercat să trag cu urechea, n-am izbutit să prind niciodată din şuşotelile lor vreo vorbă cu înţeles. Şi nu ştiu nici acum, fiule, deşi cu timpul aveam să aflu multe despre Yussuf, ce legătură tainică putea să fie între turcul cel bucălat şi dascălul meu de înţelepciune şi nici dacă întâlnirile lor erau după litera pravilei.

Nu mică mi-a fost mirarea când, cu prilejul unei veniri a lui Yussuf, părintele Makarios mi-a dat poruncă să-mi lepăd veşmintele.

De data asta trebuia să servesc despuiat cina turcului, care îmi cerceta printre gene trupul bine făcut.

Mîinile lui au început să-mi pipăie muşchii braţelor, pieptul şi spatele, apoi mi s-au oprit pentru o clipă pe fese. M-am înroşit ca o fată mare, iar când arătătorul lui mi-a pătruns în gaura dinapoi am scos un icnet adânc.

Pe faţa rotundă a lui Yussuf miji o umbră de zâmbet.

Scoase dintr-o boccea un rând de straie femeieşti şi îmi dădu poruncă să le îmbrac. Apoi îmi potrivi cu mâinile lui nişte brăţări de argint la mîini şi la glezne, spunându-mi nişte vorbe turceşti pline de duioşie.

În vremea asta, părintele Makarios mă cerceta stăruitor. Îi simţeam privirile pătrunzîndu-mi în carne adânc, dar nu erau privirile hulpave ale unui desfrânat.

După o vreme, Yussuf mă întrebă dacă ştiu să joc, pe urmă duse la buze un soi de caval şi prinse să şuiere sirtakiul nostru grecesc. Am făcut câţiva paşi de joc şovăielnici, apoi, pe măsură ce muzica îmi încălzea tot mai mult mădularele, începui să frământ în picioare pardoseaua chiliei. Fără să-mi dau seama prea bine ce fac m-am apropiat de Yussuf cu mişcări de lunatic. Degetele mele apucară năframa roşie de la gâtul turcului şi prinseră s-o desfacă. Am fluturat de câteva ori năframa prin aer, apoi am apucat-o de două capete,cu amândouă mâinile,ca şi cum aş fi ţinut de umerii unui bărbat.

Yussuf îmi făcu ştrengăreşte cu ochiul şi de sub mustăţile-i groase se arătară şirurile albe de dinţi.

Atunci, cu capul dat tare pe spate, am slobozit o chiuitură.

Turcul îmi răspunse printr-o altă chiuitură prelungă.

Am jucat aşa multă vreme, ţinând năframa roşie a lui Yussuf şi chiuind din vreme în vreme, ca pişcat de o viespe. Corpul meu mlădios se sălta de pe un picior pe altul şi se răsucea ager, făcând să zăngănească străchinile şi paharele de pe masă, în timp ce fustele mi se ridicau până sus, dezgolindu-mi picioarele albe de băieţandru.

Firea desfrânată a maică-mii îşi dădea arama pe faţă în timp ce săltam ca un descreierat sub privirile scrutătoare ale părintelui. La un gest al său – cavalul lui Yussuf amuţi. Mă pomenii leoarcă de transpiraţie, cu obrajii împurpuraţi de ruşine, lepădându-mi în grabă ţoalele muiereşti.

Părintele Makarios stătea culcat pe laviţă, cu pătura trasă până la bărbie. Avea cearcăne albastre sub o ochi, iar pe chipul său se putea citi suferinţa.

Cu o voce înceată, care venea parcă de sub pământ, părintele îmi spuse că nu mai pot rămâne la mănăstire. Când am auzit că urmează să plec cu Yussuf, abia îmi putui stăpâni lacrimile, gata să izbucnească, dar n-am făcut nici un gest de împotrivire.

Turcul îmi porunci să-mi adun lucrurile în grabă, căci trebuia să plecăm neîntârziat. M-am supus fără crâcnire. La despărţire, părintele Makarios nu m-a binecuvântat, nici nu m-a lăsat să-i sărut mâna.

……………………………………………………………………………….

Din ziua aceea, am ajuns slujnicul lui Yussuf. O corabie pântecoasă ne-a dus până la Stambul, strecurându-se anevoie printre vasele ruseşti de război, căci – aşa cum aflat de la noul meu ocrotitor – Împărăţia se pregătea să dea piept cu necredincioşii.

Aşijderea Yussuf mi-a vorbit despre răscoalele din Bulgaria şi despre nebunia sultanului, căruia beţia şi desfrânarea îi luaseră mintea la bătrâneţe.

M-am obişnuit greu cu legănatul corabiei. În prima zi de călătorie, răul de mare m-a făcut să zac nemişcat în culcuşul meu din cabină, fără să pot înghiţi nici măcar o gură de apă. Yussuf făcea mare haz de slăbiciunea mea şi, în cele din urmă, m-a silit să urc cu dânsul pe punte.

Clătinatul scândurilor, pe care le simţeam cum îmi fug de sub picioare, îmi dădea o ameţeală puternică şi când am văzut corabia înconjurată din toate părţile numai de ape, nu mi-am putut înăbuşi un strigăt de spaimă.

Marea era destul de agitată şi, ca să mă ţin în picioare, a trebuit să mă agăţ de braţul rotund şi puternic al lui Yussuf. Acesta îmi cuprinse mijlocul cu blândeţe, ajutându-mă să fac câţiva paşi. Degetele sale îmi ciufuliră părul în joacă, înfiorându-mă.

În zilele următoare am izbutit să mă caţăr singur pe punte. Umblam cu frică, dar priveliştea mării, ce îşi schimba culoarea de la o oră la alta, îmi fura ochii. Moştenisem, dinspre partea tatălui meu, puţin din sângele iute al corăbierilor noştri, care au stăpânit odinioară Mediterana, iar vederea apelor ei necuprinse îmi aţâţa simţurile şi închipuirea. Mă uitam cu invidie la mişcările agere ale marinarilor care se căţărau până în vârful catargului, ascultam comenzile scurte ale ofiţerilor şi gândul îmi zbura cu repeziciune la vasele de război ale Eteriei, despre care aflasem din poveştile tatălui meu.

Am început să-mi petrec vremea pe punte, privind mişcarea talazurilor, peste care săgeta uneori pata întunecată a unui delfin, sau plutirea norilor, ce dobândeau adesea formele şi culorile cele mai neobişnuite. Ceasul sângeriu al amurgului îmi umplea inima de un soi de evlavie.

Câteodată Yussuf se aşeza lângă mine şi începea să istorisească. Îmi vorbea despre oraşele din Apus, cu biserici şi palate trufaşe, despre grădinile însorite ale Italiei şi podurile Parisului, despre colinele împădurite ale Germaniei pe care se inalţă ziduri crenelate de cetăţuie şi despre posomorâtele canaluri veneţiene. Cunoscuse gerurile ruseşti, admirase cupolele Moscovei, fîntânile şi minaretele albe ale Şirazului. Zăbovise îndelung prin bazarele din Bagdad şi prin casele de petrecere ale Alexandriei, stătuse la sfaturi de taină în cancelariile Vienei şi o cunoscuse personal pe împărăteasa Eugenia.

Numele acestor oraşe îndepărtate aveau pentru un farmec aparte. Închipuirea mea, aţâţată de poveştile lui Yussuf, care izbutise să mă vrăjească, prinse aripi pe nesimţite. Visam cu ochii deschişi. Auzeam vocea caldă a lui Yussuf şi-i simţeam degetele fierbinţi mângâindu-mi mâinile cu delicateţe.

Nimic necuviincios nu s-a petrecut între noi în timpul călătoriei.

……………………………………………………………………………….

Ameţeala pe care o simţisem pe puntea corăbiei mi-a revenit atunci când Yussuf m-a dus să-mi arate Stambulul.

Oraşul părea cuprins de un soi de nelinişte.

O mulţime pestriţă şi zgomotoasă bântuia pe uliţe şi pe cheiuri. Măgari încărcaţi cu mărfuri tropoteau prin pieţele neobişnuit de murdare, pline de câini şi pisici fără stăpân. Cămilele răgeau, oamenii vorbeau în toate limbile şi gesticulau cu aprindere. Burnusurile albe ale arabilor se amestecau cu mohorâtele redingote evropeneşti, bărbile stufoase ale persanilor stăteau alături de perciunii lungi ai misiţilor israeliţi, iar în mulţimea bazarului am recunoscut multe nasuri greceşti.

Negustorii pândeau la pragul dughenelor, apucând trecătorii de mânecă şi îmbiindu-i cu vorbe mieroase să le cerceteze comorile. Pretutindeni se încheiau tocmeli şi se puneau la cale afaceri. Pe măsuţele joase ale zarafilor clincheteau aurul şi argintul.

Am intrat cu Yussuf în prăvăliile bijutierilor, admirând colanele grele de aur, inelele cu pietre de toate culorile, iataganele şi hangerele cu prăseaua bătută în nestemate, oglinzile de argint împodobite cu perle de Yemen, cingătorile cu rubinuri şi peruzele.

Alături, în dughenele măcelarilor, sângerau buturii de berbec.

Am privit cu uimire la coşurile negustorilor de peşte, în care fojgăiau vietăţi marine nemaivăzute: dorade cu solzi aurii, calcani uriaşi, sepii şi caracatiţe, crabi ca nişte păianjeni enormi, raci de un albastru întunecat, soiuri ciudate de scoici, ţipari cu spinările negre, scrumbii de culoarea oţelului.

La uşile neguţătorilor de covoare atârnau preşuri scumpe de Ispahan, chilimuri împodobite cu trandafiri şi păuni ţesute în atelierele Persiei, covoraşe de rugăciune vrâstate cu verde şi auriu.

Din ospătării se auzea sfărâitul grătarelor .

Vânzătorii de dulciuri te îmbăiau cu alviţe şi cu rahat, cu acadele şi turte cu miere, cu baclavele şi prăjituri cu fistic, cu felii uriaşe de pepene roşu.

Am ajuns şi pe străzile din apropierea Seraiului, care erau aproape pustii. Patrule de carailii cu baioneta la puşcă treceau în pas cadenţat prin mijlocul uliţelor pline de praf, aruncându-le priviri bănuitoare puţinilor trecători. Aici era linişte şi nu se simţea decât mirosul prafului încins de căldura amiezii.

Coroana lui Abdul Aziz se clătina, imperiul scârţăia din toate încheieturile, iar armatele sale se pregăteau să înece în sânge Bosnia şi Bulgaria.

Toate acestea le-am auzit de la Yussuf, care îmi vorbi despre mişcarea de înnoire ce măcina măruntaiele îmbătrînite ale împărăţiei şi rosti cu solemnitate numele lui Midhat-Paşa.

Nu înţelegeam nimic din aceste daravele politiceşti, iar mintea mea era încă ameţită de forfota zgomotoasă a străzilor din bazar.

Am mâncat chebab într-o mică ospătărie, apoi, la îndemnul lui Yussuf, am tras câteva fumuri de narghilea. O picoteală plăcută îmi amorţi simţurile şi m-am lăsat în voia ocrotitorului meu, care îmi mângâia încetişor fruntea.

Seara am privit stelele de pe cheiul Galatei, iar vântul rece, care începuse să bată dinspre strâmtori, m-a făcut să mă ghemuiesc la pieptul fierbinte al lui Yussuf

......................................................................................................

Institutul Blecher, ediţia XVIII