Fotografii de la ediţia XXX

Poeme de Andreea Teliban

în fiecare an


după ziua mea mă prăbuşesc
orele-mi cresc ca nişte
ciuperci otrăvitoare pe corp şi
tremur tot mai tare
când am gânduri mari
tremur am atacuri de panică
de dor de dragoste
tremur toată ca
un animal ce se scutură de riduri de aceea

am gânduri mici
poemele nu mai sunt ca înainte
nu mi-a mai rămas decât speranţa că
va veni o zi mare ca
o lovitură de urs
o zi care va fi despre noi
un fel de eu îţi port tricoul
tu miroşi a parfumul meu

şi frica de a mă lipi de sufletele
unor morţi când merg pe orice stradă s-ar
linguşi la picioarele mele
şi privitul în ochii oamenilor cu aură colorată
poate verde poate roşie poate ca
un întreg curcubeu
toate astea sunt mari şi
ar trebui să înceteze
sunt mai bătrână
am mai puţin timp de visat

se ia una bucată mână dreaptă de fată
plus
una bucată mână stângă de băiat
se pune deget lângă deget lângă deget ( de vreo 20 de ori )
se ţine strâns
se forţează un zâmbet şi
rezultă
o fericire atât de rotundă încât
un piept mic n-ar putea-o cuprinde



din locul în care nu cântă nimeni


de aici
îţi văd casa.
din ea se ridică alte cuvinte cu
miros proaspăt / mai înţepător decât mirosul cearşafurilor
apretate

de aici
îţi urmăresc casa şi trupul atingând
pulsurile camerei mici

carina e obsedată de aceste linii ale
tale
le numără le-ndoaie le face să transpire
carina s-a înghesuit în culcuşul tău cu
naturaleţea cu care creşte-n grădină
vişinul nostru
carina repară poarta
în fiecare zi
de frică să nu-ţi prinzi degetele în ea sau
să nu fugi sau doar îngrădeşte politicos aerul menit să
vă hrănească pe
amândoi

de aici
îţi vreau casa.
şi împletesc părul în cozi lungi pe care
le cobor ca pe nişte frânghii până la
prima ta treaptă
dar carina-ţi umple sufletul şi plămânii şi camera
ea încape între patru pereţi mai bine decât orice
carina pune cârpe sub uşi. să nu pierdeţi nimic. carina-ţi sechestrează
inima din care vă înfruptaţi amândoi în
zile de sărbătoare

în jurul meu se vorbeşte în
dialecte necunoscute m-am gândit să-mi tai limba acum că
mă aflu în locul în care nu cântă
nimeni

carina te-nvaţă să valsezi iar eu
iar eu
de aici
tac mult şi stau deasupra voastră sunt un dumnezeu cu unghii false pe care
nu-l mai pomeneşte nici un poem



de pe vremea când purtam plete
( toate străzile duc spre rynox )


port în mine
o radiografie a mâinilor din trecut
ce nu ştiau să îmbrăţişeze şi
nu-şi vedeau de lungul degetelor
vin din lumea fetelor rele
cu plete şi geci de motor
nimic nu va mai fi la fel mi-a spus
tipul de la bar
e una din replicile puse pe repeat pentru
fetele din crâşmă uneori
îmi place să-i ascult poveştile amoroase
de pe vremea când nu eram născută
nu ştiam că oamenii se iubeau la fel
pe atunci sau poate doar
speram în secret că ai mei au
înfruntat dinozauri balauri şi alte basme
pentru a mă concepe
nimic nu va mai fi la fel
de ce spui asta sandule
nu mai am haine negre curate am
alergie la detergent o pereche de şosete împrumutate şi
vai ce-aş mânca o portocală sau o ciocolată
adevărul e că mă săturasem de plete de
negru şi mă visam femeie
mă spălam pe mâini să
nu miros a tutun şi mă blocam
în faţa oglinzii mai mult decât dura
c e a m a i l u n g ă p i e s ă d e b l a c k
îmi atingeam talia
îmi plimbam unghiile pe ea
până mi se făcea pielea de găină
gata andreea ştiu că poţi să tragi din ţigară
cu sictir
şi spune-i lui sandu ce discografii ai mai descărcat

**************************************************************

nu ştiu dacă sunt
o mâţă cu multe vieţi
o găină umflată în pene fiindcă i-a explodat sufletul înăuntru


port măştile tuturor femeilor frumoase
am câte una pentru fiecare zi
desenez cu dermatograful pe
oglinda din baie riduri pe care
nu le am încă
hmmmmmmmmmmmmmmmmmmm
andreea fără riduri
faţă în faţă cu
andreea mâzgâlită cu dermatograf
aşa ştiu tot timpul că nu sunt bătrână
expresiile feţei mele nu se suprapun cu
nimic bolnav învechit sau palid
port o rochie ce mă strânge ca aripa unei păsări ocrotitoare
e preludiul
transpiraţiei de bărbat
ce-mi va curge prin vene o dată cu
lepădarea de vechile obiceiuri
şi poate că nimic nu va mai fi la fel
într-o lume fără crâşme
că doar sunt femeie
eu
dau găuri cu bormaşina în podeaua cerului şi
creez stele



e una din acele dimineţi


cât mi-aş dori să-ţi ştiu chipul
acum
când s-au mai aşezat pe el
ore zâmbete schimonoseli
riduri poate

dar mâinile astea nu ştiu să
sculpteze
nu au fost învăţate nici măcar să
ţină strâns pe cineva drag
de fapt
sunt multe lucruri între noi
aş putea să arunc pe podea
500 de kilometri
haine de toamnă
pretexte
nici măcar o poză
reţeaua de telefonie mobilă
poeme scrise la nervi
-frumuseţea omului din tine-
şi aş vrea să le calc în picioare cu
bocancii buni dar

nu mă lasă inima
mai ales că
ne dăm întâlnire din când în când
într-o sală de bal
şi
dansăm amândoi pe toate cele aruncate pe jos şi
dansăm fără să ne privim în ochi
ca şi cum ne-ar fi ruşine că
am lăsat să se adune atâtea

acum îmi beau liniştită cafeaua
fără de care sunt sigură că
nu-ţi poţi imagina nici o dimineaţă de-a mea
mi-ai spus că e un ritual frumos
ca şi cum
nu l-ar mai avea încă vreo 3 milioane de oameni

inspir expir inspir
îmi fac loc în fumul de ţigară şi
încerc să mă hrănesc cumva cu el
pentru că ţi-am promis că
mă las de fumat
mi-am promis şi mie de nenumărate ori
şi toate au un început
mai ales în rynox aici
avem începuturi în cafea în bere în aer
până şi iulică miaună a început

tot aici
a început să nu mă mai doară
din cana cu zahăr îmi extrag superputerile
vorbesc mult
ca să nu mă ajungă nici un gând
mă uit des la ceas şi
timpul e învârtit de singurul ventilator prin toată crâşma
stă cu cei bătrâni în camera din faţă şi-şi aminteşte chestii
eu nu vreau să-mi amintesc nimic
mă uit din nou la ceas
zâmbesc
pe silviu îl enerva cel mai tare când făceam asta
chill sor'mea chilly willy

dar vechile obiceiuri mor greu

nu mai am decât zaţ în ceaşcă
cerşesc o ţigară şi ştiu că
de mâine
de mâine voi fi femeia pe care mi-o doresc
pentru tine

îmi imaginez cum ar fi dacă
ai apărea acum să-mi stingi ţigara
dar bănuiesc că nu e decât
una din acele dimineţi
în care
eu te aştept şi sper
să fac rost de 10 euro să-mi încarc telefonul
şi să-mi activez mesaje naţionale
să te sun mi-ar fi frică pentru că
ţi-am uitat deja vocea

în crâşma asta nimeni
nu te ia în serios până nu vomiţi în baie
nu ar trebui să mă plâng pentru că
nu ajută

şi nu vreau decât să fi rămas la fel
ca şi cum nu ai fi plecat niciodată



unde se face dragoste în paturi din pansament


de ce să mai construim
atâtea ziduri
de ce să asudăm

de ce să curăţăm mizeriile din noi

cuplurile de bătrâni
copiii pe bicilete sau role
claunii din centru
au fost angajaţi de primărie
să ducă atmosfera spre delir
doar tinerii ce poartă tricouri cu free hugs
sunt reali

cei de sus au plantat în noi
câte o sămânţă a binelui
dar nu o găsesc decât legiştii
când caută înăuntru

fiecare locuitor al acestui oraş
are în casa lui pe peretele dinspre răsărit
un loc de dat cu capul şi nu o icoană

părinţii pun botniţă pruncilor
când îi scot la plimbare
să nu muşte din viaţă sau asfalt sau boală

frumoasele domniţe adună-n lăzi de zestre
pastile cămăşi de forţă şi proteze

în oraşul ăsta
dragostea e canceroasă şi
se administrează în doze mici
dacă ai noroc după ce stai la coada din faţa primăriei
s-ar putea să primeşti
două locuri vecine în cimitir

ar trebui să învăţăm toţi
limbajul surdo-muţilor
să fim poate fericiţi

oraşul e anesteziat
iar noaptea cei de sus ne fură
toate stelele căzătoare

de aceea toată lumea doarme
în paturi din pansament
face dragoste
în paturi din pansament
visează
în paturi din pansament

să-ţi doreşti un soare sănătos dimineaţa
e prea mult
construim atâtea ziduri
prin noi între noi lângă noi sub noi în noi
dar uităm să le facem uşi



nebunii caută drumul spre casă


când urlu linişte
când urlu l i n i ş t e
linişte vă rog

nu pot vorbi decât cu ochii închişi
cuvintele îmi stau în cale
îmi sunt suficiente developările urbane cu
toate feţele nestatornice ca să
tac
însa nu mă mai sperii ca înainte de aceea
mă duc acasă

acolo mă aşteaptă
mirosul de naftalină şi haine de blană cu care
aş putea încălzi tot oraşul

şi uite un drum
şi uite două
aş putea să aleg oricare dintre ele pentru că
nu sunt o fiară ce se teme de foc
acasă e roşu
te poţi adăposti acolo în orice iarnă
se răscoleşte în mintea ta

câteodată îmi imaginez că
mâinile astea nu sunt ale mele
şi-mi strâng pieptul la piept şi
mă simt fericită

acum da
dupa aşa un moment de tandreţe
uite cum păşesc
degetele de la picioare se ridică spre cer apoi
zbang în ţărână
stâng drept stâng drept
cred că atunci când mori esti târât
cu capul în jos şi degetele de la picioare în sus
aşa aş vedea casa dezordonată
de aceea nu mi-ar plăcea să mor acolo

si drumul ăsta e atât de atat de
linişte
linişte vă rog

Poeme de Dan Cristian Iordache

ce chestie şi viaţa


ce chestie şi viaţa
m-am trezit exclamând scufundat
pe trei sferturi în cada cu apă
(revelaţie care se poate privi lejer
cu superioritate)
mi-am acoperit ochii cu alţi ochi
urechile cu liniştea curgătoare
m-am confruntat cu expansiunea dorinţei
către implozie
când am înţeles că iubirea e un fel
de creaţie
poate singura absolut personală
înaintea neantului imun
şi decolorat
şi am pus mâna pe toate gurile
căscate ca nişte mirări nesfârşite
totuşi avide

am zis pentru-o clipă că numai acesta
poate fi
dumnezeul în care crede-o pisică atunci
când toarce
sau micul păianjen
ce-a prins în mreje stropul de rouă

(acum într-un fel îmi vine să râd)

nu am păţit nimic desigur
nu m-am iluminat
n-aveam nici un nimb în oglinda ceţoasă
când am îmbrăcat halatul albastru
aveam doar o simplă tristeţe
ca un vitraliu pe inimă prin care poţi cerceta
în incubator
stadiul fiinţei nude dintre cuvinte
imagini gânduri
şi altele.



de când ai venit


merg cu trenul în fiece noapte
merg
întins pe-o canapea
am ajuns să mă rog
la cineva
care nu ştie aproape nimic:
în cuib e oul de vrabie
lasă-l
lasă-l să mai stea un pic pentru că
merg cu trenul în fiece noapte
merg
întins pe-o canapea plutitoare
am început să visez un ţânc
ghemuit
într-o istovire
sub soare viaţa e un Titanic
scoate fum are un candelabru
mare
orchestră
nu mă lăsa
fără speranţă fără puterea
de-a îmbrăţişa lumina întâmplătoare.



patruzeci şi ceva


nu pot spune exact când
e noaptea
luna
şi nici chiar anul în care te schimbi
în cafeniul frunzei
când te laşi pe vine
cedezi
din piele ţi se strânge dimineaţa
tu ştii dar nu vei spune nimănui
poate ironic sau poate nu
pe urmă
vei mai avea de trăit câteva decade bune
cu acest cuţit pe masă.



beam bere la pet ca şi cum
in memoriam Doru Vieru


ceva mă îndemnase în zilele acelea
călduroase să-i îmbrac pielea umedă
palmele umflate
terminate cu unghii masive
barba încărunţită
traiul ticsit de urlete moi

acum înţeleg de ce
cu fervoare
sunt trist pentru că e toamnă
vasul coclit
frunza galbenă e curată

memorez ultima lui poezie
într-un marş răguşit
pentru că era fetid ca un zvâcnet
în carotidă de viu
şi devenise-o scânteie
de care-aş fi putut auzi că s-a stins
dar e nesigur

Doru Vieru rătăcea
cu mine printr-o după-amiază din vis
avea ochii puţin albaştri
beam bere la pet
ca şi cum universul putea să dispară.



cât sunt încă viu


aştept să vie ceva
mai mult decât
salariul
amintirile
să se ridice norii
gunoiul
să vând sau să cumpăr
să mă curăţ să plec
să deschid uşa larg şi să fie
toamnă
sau seara să iert
şi să repet
pentru tine doamne
aştept
să vină pacea peste catafalc
o cascadă
aştept rechinii
triunghiulari să cadă
să se transmită la ştiri între fălci
cum respir
aştept să mă strângi
să mă storci
suculent vineţiu aştept iubirea cu cap
de mort
siniliu
ceva să se întâmple aştept
cât sunt încă viu.



guernica


aproape că nu îmi vine să cred că a trecut
secolul trecut
si ceva substanţial din ăsta nou

când la semafor
dau cu spatele mă sperie Picasso
lângă el o fată se bâţâie pe cha cha

în esenţă sunt un timid paşoptist
slinos
lesne de ucis în masă cu un lasou

hămesit congelat bombardat
gazat cu cyclon b
ochei sunt un hipiot jerpelit

dar cel mai important lucru din secolul trecut
rămâne
idila tatălui meu cu tanti Adela.



frânturi


erai o fată eşti femeie
vei fi o bluză uitată pe-un spătar
de scaun
cu faţa la fereastră
când un alt eu
pierdut de mine
va rătăci
îmbrăţişându-ţi talia ca pe o glastră

erai o fată.



legendă


încă se mai scriu poveşti despre mine
nu-s gata
chiar dacă sunt ori prea ocupat
ori mahmur
ori plecat pe la ţară şi n-am
nici un chef de citit
mai circulă nişte motociclişti
prin găleata morţii
fac de două ori pe zi duş şi tot
nu mă botez odată cum trebuie
ba îmi spun
că dacă nu mă opresc o să îmi fie
mai rău ca înainte
mă zgârii pe stern iau un sac
din debara
mă îmbrac
dar tot nu ies din gura balenei
poate ar trebui să mai slăbesc niţel
în ultima vreme vorbesc
în şoaptă rău de tot
îmi spun că poveştile sunt pentru
pocăiţi iar eu
nu sunt în stare să dau piept
nici
cu dimineaţa fără o cafea sau două.



colţ cu Traian


pe strada Timpului 6
nesaţul vine trece
desface bate în geam

râsul tău copt
cum stăteai
cu mâna pe clanţă.



autoportret bine dispus


am crezut că voi schimba lumea
cu lumina din mine
dar m-am schimbat doar eu
într-un bărbat de 40 de ani superb
uşor supraponderal
ca o extensie a celebrului David
cu o grămadă de procese de conştiinţă
pe cale de a se finaliza
la curtea supremă
şi o umbră fericită ce se strecoară sub praf
pentru a sta în cap
cu capilarele perfect inundate.



africa


rămâne doar să crăp fără scandal
prin africa undeva
acolo ooh... ce bine ar fi
să primesc felicitările
într-un vas fisurat dimineaţa

când mă surprinde îngerul
lingându-mi cearcănele
să reconstitui
fericirea simplă fără viitor
şi fără catârul cu genunchii muiaţi

mă gândesc că absolut totul
poate părea un iad împuţit
cu gemete zvârcoliri teamă orgasmică
pentru ca apoi o singură rază de sănătate
strop prietenesc să lege iar zâmbetul.

Institutul Blecher, ediţia XXX