Poeme de Dan Coman

narcisa


uneori am vrea şi noi să stăm liniştiţi singuri tolăniţi pe moviliţa din sufragerie
am vrea şi noi să lăsăm puii de cârtiţă să alerge în neştire peste iarba din hol
am putea lua prânzul ascunşi de gândaci în cuptorul de la aragaz
(vai de ar afla toate astea mama ne-ar cumpăra umbrele roşii pentru obraji
şi-ar unge cu iaurt vorbele pentru a ne intra mai cu poftă în cap)
dar ştiţi cum e vine câte o domnişoară înaltă cu nume de floare să zicem narcisa
şi atunci trebuie să ne îndrăgim casa
îi arătăm farfuriile de lemn pe care am pus macriş proaspăt
o îndemnăm să facă salturi graţioase peste saltelele din sufragerie
dar ea se plimbă prin dormitor şi hainele i se veştejesc
de-ar fi cu mine un bărbat cât de bădăran – zice – i-aş strânge picioarele
cu pleoapele astea false
atâtea aş face cu viclenia lui înnăscută încât ar suspina vulpile trupului
de-ar fi cu mine un bărbat cât de violent mi-aş mototoli singură
chipul în cada plină cu apă fierbinte
atunci pe deasupra moviliţelor din sufragerie se aprind focuri înalte
noi fierbem la ele laptele liliachiu îl punem în căuşul palmelor
şi o pocnim peste vorbele triste



teodora


am stat o vreme sub un cal (îmi zice teodora) era foarte cald
carnea îmi izbucnise în bubiţe roşii
ziceai că sunt o mică plantaţie de maci
pe care se odihneşte o fiinţă istovită

când venea vreun bărbat i se simţea uluirea în icnete
se strecura destul de stângaci sub burta moale a calului
nu ştiu ce gândea despre acel loc
oricum făceam dragoste repezit
oricând putea să vină cineva să încalece pe roib şi să plece

odată chiar a apărut un cap lunguieţ
m-a întrebat dacă nu vând animalul
nu i-am răspuns deşi aveam vorbe pentru astfel de ocazii
a dispărut

se făcea tot mai cald
bărbaţii mângâiau în neştire când pielea mea când pielea calului
se simţeau grozav
nu ştiu câţi bănuiau că roibul e mort
unii (nu la fel de nepăsători) îmi aduceau şi un mânz care necheza
era frumos

într-o dimineaţă acelaşi cap lunguieţ mi-a şoptit
“lasă aiurelile nu vezi un bărbat înalt vine spre tine
şi are un roi de viespi în gură pentru gura ta”
te-am privit pe sub copite
capul vorbea vorbea înlăuntrul capului tău rotund

aveai o trompetă galbenă la gât
mă rugam Doamne să nu cânte
ai cântat
(îţi închipui: dans pe muzică de trompetă sub un cal mort)
te-am rugat să încetezi nu auzeai
suflai în trompetă cu multă îndemânare

când ai istovit se adunase deja multă lume
de bucurie câţiva începuseră să plutească prin livezi
şi între noi doi calul mişca uşor dintr-un ochi



o fată din moldova (o săsoaică)


noaptea mergeam la spital pentru o analiză mai clară a corpului
îmi duceam şi prietenii dar se ascundeau mereu
se strecurau pe după perdele şi imitau glasurile isterice ale asistentelor

treceam însă de toate obstacolele ajungeam la microscopul galben

era acolo o doamnă tristă înnopta mereu sub microscop
puteam s-o privim nestingheriţi (nu strica o ocheadă)
ne îmbrânceam la vederea laptelui matern
erau musculiţe în spuma acestuia (nu nemiram avea şi isteria uneltele ei)

ştiam că doamna suferă din cauza unei nutrii la coapsă
era splendidă văzută aşa prin microscop cu sutienul ei de lână
neprelucrată

ne îndrăgosteam pe rând la miezul nopţii eram cu toţii copleşiţi
unul dintre prieteni s-a aşezat lângă dânsa şi a jignit-o

o asistentă ne-a văzut şi-a început să sufle într-o trompetă
era o fată urâţică din moldova o săsoaică
avea şi ea nevoile ei am ajutat-o cum am putut
era însă de nemulţumit
voia musai acolo sub microscop
nu mai aveam substanţe dar am îmbrâncit-o
cu ochiul lipit de microscopul galben am văzut crescându-i fulgerător celulita

era noapte era luni insistenţele ei mă emoţionau
n-am avut ce face m-am aplecat şi am jignit-o

fata din moldova părea încântată şuiera ca un tren



profesoara de literatură din noul val


pe atunci colindam bulevardul grigore bălan fumam fără filtru făceam pe bolnavul
veneau domnişoarele de la ţară şi-şi plimbau câinii prin transpiraţia locului
treceau ba în sus ba în jos dar nu m ă puteam hotărî

aveam o mătuşă grăsuţă care stătea în geam şi mă admira
nu ştiu de ce dar eram sigur că pe deasupra coapselor ei plana un superb elefant
(poate mişcările suple ale nărilor poate bărbia)

capul meu era perfect închis un fel de kukta plină de păsări
auzeam mereu cum crapă ouăle cum ies puii şi urlă de foame

noroc că aveam un culcuş în ap. 31 unde mă retrăgeam obosit
îmblânzeam acolo un berbec minuscul creştea şi el pe unde putea
se scăpa uneori şi-şi înfigea coarnele în tâmplele mele
mă prefăceam că nu observ (eram plin de şmecherii)

de curând mă cuplasem cu o domnişoară sofisticată
o profesoară de literatură din noul val
până să ne dezbrăcăm trebuia să-i admir lacul de unghii
numai şi numai cu aluzii livreşti
(ea făcea atmosferă lăudându-mi gambele)

nici măcar nu transpira noaptea sub plapumă (avea o ţinută oficială)
curcubeul de pe fruntea ei pocnea scurt la capete
şi imediat o vedeam adormind

venea toamna şi începeau cursurile
mătuşa mea grăsuţă se lipise cu totul de geam
nu era în spatele ei nici un elefant admirabil (doar câţiva bărbaţi însuraţi)

profesoara din noul val făcea după-amiezele exerciţii pentru însămânţare
se folosea de leuştean pentru trupul său zvelt

mai trecea şi pe la mine dar mie-mi murise berbecul
cu tristeţe rupeam în bucăţi coarnele lui bronzate
când deschideam ochii vedeam cum domnişoarei profesoare
i se strecoară metri întregi de dantelă neagră printre coapse

o atingeam în treacăt dânsa-mi spunea puţin mai la dreapta puţin mai jos
mă executam
foloseam numai mişcări oficiale


(din doamne-doamne, colecţia no name, 2006)

Poeme de Sorin Despot

aici


nu e nimic lejer nici o măruntă născocire
care să simuleze pentru o clipă relaxarea

e noaptea în care îmi pierd cel mai bun prieten
e cîte un pumn în spatele fiecărui cuvînt
andrei îmi înfige o mînă în gît
străzile din jurul casei lui pierd culoare
nu e nimeni în picioare pe colentina
mâinile stîlpii toate tramvaiele cedează
e o bătaie zdravănă aplicată memoriei
e seara în care îmi pierd cel mai bun prieten
în braţele unui paradox freudian



vreau


ceva care să-mi pună
picioare în faţa
picioarelor

să înţelegi că nimic din ce spun
nu e extrem sînt moderat pînă şi
în excese

vreau o femeie
cu extremităţile
calde

să mă împiedic de ea
ca de o minune aşteptată însă
mereu zdrobitoare

o iubire fără multe cuvinte
cu iarbă şi mere cu mărţişoare
în toţi pomii vreau

momentul în care mă ridic brusc
de pe canapea şi urlu că nu mai suport
să nu o strivească

lacrimile ei să nu sfîrîie
pe suprafaţa

distanţei

apoi să descompun lent vidul
dintre obiectele ce au
legătură cu ea

să o văd an de an să resimt
evoluţia ei impecabilă ca pe o
apocalipsă perpetuă



deoarece


creierul meu procesează
milioane de impulsuri nervoase
parcurge sute de mii de instantanee
urmăreşte maniacal universul de
variabile dintre mine şi restul
curbînd minuţios realitatea
peste braţe distorsionînd
spaţiul în preajma coapselor tale
pînă cînd fotonii aplaudă ritmic
creierul meu dansează pe marginea nebuniei
pentru că tu te apleci lent după chei



status
spoT dinspre ancuţa


plutesc

camerele caută să intre
una în alta ezitînd să încapă
luptînd să conţină

aerul încărcat îmi
aşează făpturi volatile
pe fiece colţişor de piele

m-am trezit învelită cu aripi

dimineaţa e un spaţiu îngust
unde foarte rar aproape niciodată
fluturii îşi fac de cap
printre baloane şi panglici

în dormitorul meu de hîrtie
materia se caută în spatele
mişcărilor luminoase în urma
fiecărui spasm al memoriei

m-am trezit în culisele lumii

pe coridoarele largi dintre
statuete de marmură albă şi bronz
încăperile îşi fac cu mîna
dintr-un om în altul

urmele albe pe lustrul podelei
îmi amintesc o dată în plus că
lumina e un fluture imens

m-am trezit oarbă în braţele lui



caramele


îmi amintesc balustrada
drumul în jos o fereastră
mîinile de copil

acestea sînt impresionante
dreptunghiuri de hîrtie
desenate cu oameni mari

mi se tot spune că
nu le cunosc
valoarea

mie nu-mi plac mamă
hîrtii pot desena şi eu
pot pune un zîmbet în
buzunarul fiecărui trecător
hîrtiile mele nu trebuie
returnate cu dobîndă
nu aruncă oameni în stradă
nu roagă pe nimeni să ucidă
nu încuie douăzeci de românce
într-un bordel napoletan mamă

cum poţi sorine să cheltui
toţi banii pe caramele?

mie îmi plac oraşele rilke
magnetofonul revistele cu
michimaus dar mai ales
caramelele

îmi amintesc
o balustradă
drumul în jos
îmi face cu
ochiul

mama calculează hîrtii
îmaginîndu-şi că
a crescut mare

Cronica primei ediţii

După lecturile celor doi poeţi, cel care sparge gheaţa este Dumitru Bădiţa. El remarcă la Dan Coman discursul inconfundabil, prinzându-se că ar ghici un poem semnat de acesta după primul vers (intrând astfel în polemică cu Gelu Vlaşin). Bădiţa continuă spunând că Dan Coman îşi înscenează poemele minuţios, că are umor şi că discursul său poate prinde la un publig mai larg. Despre Sorin Despot: un sentimental ce încearcă să-şi creeze o “dorinţă de putere”, o atitudine civică, iar acolo ratează. “Uneori emfatic peste măsură”, Despot ar merita să-şi exploreze mai mult fondul sentimental, unde e cu adevărat bun (deşi Bădiţa acuză ca “artificiale” pasajele în care sunt introduşi părinţii, ce par nişte personaje inautentice).
Adrian Diniş, critic la adresa lui Dan Coman, susţine că narcisismul, ironia şi rularea aceloraşi prezenţe din regnul animal fac previzibil discursul acestuia; faptul că D.C. este recognoscibil în fiecare poem este valorizat negativ de Diniş, care aşteaptă o “schimbare de voce”, nemaifiind convins (de nu chiar plictisit) de poezia lui Coman, cu structurile ei neschimbătoare şi cu umorul “facil”. Pentru Diniş, la Despot nici măcar părţile sentimentale nu sunt mulţumitoare (până şi poeziile de dragoste fiind “poeme cu poantă”), iar acesta ar putea “scoate poezie” doar din ceea ce el numeşte un “infantilism matur”. Diniş remarcă o influenţă anarhistă la Despot (pe filiera Ianuş), adugând însă că discursul cu referinţe socio-politice este fad şi nu-l prinde.
După câteva contre între Despot şi Diniş (doi poeţi tineri şi orgolioşi), ia cuvântul Sabina Hondru, care sare în apărarea textelor citite de Sorin Despot, pe care le consideră nişte experimente reuşite. Apreciază “abordarea” originală a lui S.D. considerând că acesta a găsit în “spoturile” sale o cale de a sonda alte voci şi că e normal să nu poată fi natural până la capăt. Dan Coman – o poezie care trebuie citită cu vocea.
Felix Nicolau, ajuns mai târziu, după o ciorbă de văcuţă care l-a făcut să vadă cu totul altfel lumea, remarcă la Sorin Despot două registre. “Poezia sa are două laturi – într-o parte s-a simplificat, pe de altă parte atinge un nivel nou de obscuritate”, întâlnit şi în poezia lui Dan Mihuţ. Despot a trecut de la neclaritate la obscuritate, ceea ce marchează maturizarea sa. Coman “merge pe linia lui”, spune Nicolau, adăugând, în cunoştinţă de cauză (pentru că “am traversat demult experienţa Coman”), că acesta e un brand al poeziei actuale.
Coman despre Despot – textele citite i-au plăcut, sunt lipsite de brizbrizuri. Vocile “de împrumut” sunt verosimile, iar textele îi par proaspete şi curate.
Ioana Bogdan ia cuvântul referindu-se doar la textele lui Sorin Despot, cărora, în opinia ei, le lipseşte forţa şi nu esenţializează, discursul rămânând mereu undeva “la suprafaţa lucrurilor”. I.B. trimite o săgeată discretă în direcţia lui Coman, care a venit doar cu un set de texte scrise de mână, iar ea nu-i înţelege scrisul, deci nu se poate referi la versurile poetului.
Mario Barangea, cu un discurs foarte scurt, “strâns” la maxim, remarcă la Dan Coman ritmul hipnotic, maturitatea evidentă a poetului, al cărui discurs are “flow”. Pe Despot îl vede ca pe un urban, un experimentalist ale cărui texte pot fi citite într-o cheie psihanalitică, apreciind schimbul de euri pe care şi le asumă în poemele citite.
Sorin Despot îi întoarce lui Dan Coman complimentele de mai devreme, apreciind din poemele acestuia “onestitatea rarisimă” pe care o degajă şi naturaleţea care “nu pune nici un fel de piedici” cititorului.
Foarte tânăra Raluca Dârţu exclamă, după o serie de observaţii entuziaste asupra vieţii şi poeziei: “nu vreau ca domnul Coman să-şi schimbe stilul!”. Despre poemele lui Despot: denotă sensibilitate, “un lucru atât de rar în ziua de astăzi".
Despot revine cu observaţia-cheie că “inovaţia rezidă în infantilism”, care surprinde, împreună cu versul citit “sunt moderat până şi în excese” viziunea sa asupra scrisului.
La final, Gelu Vlaşin (care îşi amânase intervenţia special pentru a rămâne la urmă) apreciază că poemele citite îl desconspiră pe Coman ca pe “un tip foarte sensibil”, “înalt”, care n-ar vrea să fie catalogat ca “afectuos”, desprinzându-se de aceea de sensibilitatea afişată lejer. Dan Coman, spune Vlaşin, nu e un brand, după cum afirma Nicolau, ci o voce autentică, care a reuşit să demonstreze că “perspicacitatea unei scriituri nu are legătură cu fluctuaţiile de voce”. De aceea, Coman nu este egal cu sine, ci are continuitate (mai înainte se făcuse distincţia între poeţii care se metamorfozează periodic şi cei ce rămân egali cu sine de-a lungul mai multor decenii: Angela Marinescu vs. M. Ivănescu sau Emil Brumaru). Pentru Vlaşin, Despot are o problemă de receptare, pentru că la lectură poemele sunt mai puternice decât când sunt rostite. Despot şi-a creat un stil propriu şi abordează tematica urbană într-o manieră mai fericită decât o făceau cu câţiva ani în urmă poeţii "utilitarişti". (Cl. K.)

Fotografii de la prima ediţie

Dan Coman

în aşteptarea cometei

manuscris comanian

măcelul a început

Sorin Despot

Despot într-o companie intimidantă

Loredana Caloian, Andrei Ruse, Adrian Diniş, Aida Hancer

white noise, Laura Husti, Adi Diniş

Mario Barangea, Gabriel Daliş, Gelu Vlaşin

Laura Markovski, Dan Coman

Ilieş Gorzo, Ioana Bogdan, Felix Nicolau

Gorzo

Gelu Vlaşin, SGB

Dumitru Bădiţa

Andrei Ruse

Adrian Diniş, Aida Hancer

Dan Coman, white noise

foto: Alina Surduc

Institutul Blecher

Luna aceasta s-au împlinit o sută de ani de la naşterea lui Max Blecher. N-am auzit vorbindu-se prea mult despre ceea ce pentru mine e o aniversare importantă. Aşa că m-am hotărât să pornesc o serie de întâlniri şi lecturi (evit să-i spun cenaclu fiindcă va fi, cred, ceva mai mult - şi mai proaspăt - de atât), în condiţiile în care prin Bucureşti nu prea se mai întâmplă nimic interesant. Pentru a ne aminti de un scriitor exemplar (şi, mai ales, pentru ca cei care încă nu l-au citit să o facă!), se va numi "Institutul Blecher". Prima ediţie va avea loc duminică, 20.09, detaliile sunt scrise pe afişul de mai jos (pentru care îi mulţumesc Anei Toma), şi-i va avea ca invitaţi pe Dan Coman şi Sorin Despot. Sunteţi aşteptaţi. (Cl.K., anunţ din 17.09.2009)