Filmări de la ediţia XXVI

Fotografii de la ediţia XXVI

foto: Flaviu Mateşan, Ioana Zaharia

Poeme de Ioan Moldovan

Porumbel


Facem ce facem şi pierim

Cu degetele tale reci, Doamne, ne cânţi la chitară rece

Dar semnele îmbătrânirii-s multe
ţigările se termină prea repede chiar fără să tragi din ele
pe pervaz păhărelele cu pască
se umplu cu apă de ploaie

În miez de noapte un porumbel prin somn
uguie de-ale sale

Trebuie să adormim toţi, fără vise, fără mirări, fără lumini şi muzici
ca nişte miri aruncând cu inele în ultime ape letale.



Scurtă proză


Câtă vreme trecuse de când nu ne văzuserăm? O viaţă. Eram în viaţă, bătrâni, aproape foarte bătrâni. Sosind, totuşi, la nuntă, în mulţimea de invitaţi călătorind prin locuri încă răcoroase, la început de primăvară, seara, printre prunii şi merii şi vişinii încă neînverziţi, mergând tăcuţi spre Sala de Petreceri, noi nu ne mai vedeam . Iar tu erai singură, pornită parcă să rupi – de îndată ce ai fi avut ocazia – distanţa dintre noi. Ai şi făcut-o. Habar n-am de unde ai făcut rost de două biciclete, m-ai îndemnat din privire să te urmez, te-am urmat. Te-am urmat plin de vinovăţie faţă de buna mea Stăpână care, nemaiputând suporta avansurile tale neruşinate (bătrâni, aproape foarte bătrâni?)şi ardoarea mea neascunsă, a plecat. Am aflat că plecase de la o doamnă mai înţeleaptă care, pur-şi-simplu înlăcrimată, mi-a şoptit: — A plecat, domnu’ Moldovan, a plecat. Şi-atunci, ca în tinereţe, când iubita mea – ca luată de un vârtej noros – mai fugise o dată de lângă complicităţile mele (să fi fost ele reale?), m-am luat după ea, disperat, înfricoşat, gata să ies din vis. Şi ieşind.



Albastru ultramarin


sub pleoape uneori
când le apeşi obosit
şi pe pereţii caselor din ţara mea
în spuza de pe obraji şi de pe coapsele
puşcăriaşelor duse la îmbăiat
trotuare flori umede vecini – o imensă
maşinărie părăsind lumea
o glorie cu legăturica în spate
muzici demente
ca într-un loc unde nu mai mergem
şi-l visăm în uitarea a toate



Miercuri de noiembrie


Am pus clei să se prindă şoricelul şi acum mi-e frică
să mărturisesc

caraghios, de o mie de ori

înfricoşat de vederile colorate din timpul somnului
lăudate de toţi nutriţioniştii puşi pe căpătuială

vesel doar în vis şi şi acolo doar în trecere
atât cât fericit îl strâng în braţe pe cel de-al doilea tată

deşi în braţele mele s-a înmuiat el căzând greoi
în faţa liftului pe cimentul răcoros

care nu mai urcă pe nimeni nicăieri



Un singur poem


S-a cam golit sacul cu motive
A sărăcit mama cu energii
S-a răcit limba cu bunătăţi de pomană
Trei pliuri noi pe burta zilei
Trei riduri noi pe lângă cele nouăsutenouăzecişişapte vechi
Mormolocii de ceară din urechi s-au făcut broaşte
Noroiul continuă să ne împroaşte
Boaşele vedetelor porno s-au învineţit
Zeul indic s-a învechit de tot şi mai tare s-a fâlfâit
Mânjii nu mai sunt decât carne de mânzat
Degeaba luptătorul de sumo împrăştie sare în arenă mai pe-nserat
Obrajii sfârcurile fondurile de deplasare s-au supt
Ticăie pe masa ondulatorie călimara umflată de vânt
Năstase Tănase şi alte alunecări de pământ



Scurtă proză


Fata din tren era mai urâtă decât statuia lui Avram Iancu din Cluj. Sora ei făcea experimente pe şobolani în Japonia, cadavrele din Europa nu erau bune. Ehe, c’un ciubuc erau bune, zise maică-sa, şi continuă să răsfoiască revista Avantage.



Alt singur poem


Un sac de piele plin cu apă călâie
Sunt. Un sac umblător apatic
Câte-un boschetar sugând lămâia pubelei
Mă înghionteşte cu cotul
De-mi sună apa-n sac. Dar nici eu nu pot şti totul.
Tocmai de-aceea vine-o elevă de la şcoala Normală
Şi se trânteşte nonşalant peste mine
Eu sunt salteaua ei cea mai odihnitoare
Sub soarele ce răsare şi astăzi din veşnicul verdele soare.



De lucru


Stricat de viaţă stricat de neviaţă
de gât cu mainimicul care mi-s
un aparat de fabricat toxine greaţă
mă mai prezint doar ca trimis
de Vechiul Tărâm
de unde am venit ca să dărâm
pe-aici ce e de dărâmat
dar nu mai e de lucru – pace
iar îngerul mi s-a-ncruntat
s-a pus în somn suspină doar şi tace



Tot februarie


După ce am vestit ce-am vestit
nu-mi mai iese nimic în lume
aştept doar
să răspundă unul sau altul dintre fii
răspunsul lor – ca iarba ca frunza şi iarba

într-o mică redacţie în care din când în când vine
vreun nebun
şi astfel ne înmulţim

o ceaţă silitoare
ca-n ţările prestigioase şi irecuperabile

aici şi-n orice crâşmă în vreun colţ
e-o pată roz şi-n jurul ei doar biluţe verzi
cu zumzetul şi sănătatea lor de fiinţe tinere

trebuie să ai răbdare
până la urmă ţi se ridică singură casa
şi te înghite cât ai zice



Tren de întoarcere


Înainte de moarte voi deveni tot mai politicos tot mai solemn
Iată un vis ca lumea
Scrisul tot mai gros
Instrumentele stilul nu vor mai fi de nici un folos
Părinţii înveseliţi tot mai strâns mă vor îmbrăţişa
Eu însumi îmbrăţişându-i nu-i voi mai lăsa să-mi pună urechea pe creierul stins
Lacrimile noastre nu vor mai avea vreun învins

Numai într-un tren de întoarcere mai pot scrie
Cu litere care mă tem că nu mai pot să învie
Ca în poveste
Dimpotrivă, pe dos
Înaintea aproape că nu mai este
Dar ce lungă şi sângeroasă poveste



O comunicare


voi scrie poate la noapte o comunicare
căreia nimeni n-a vrut să-i dea subiect
va fi subtilă aproape franceză şi-n care
o să ies la lumină din tomberonul infect

şi râzi şi râzi
aproape de miezul nopţii
am fugit dintre prieteni dintre necunoscuţi

toate-mi slăbesc eu mă-ngraş
faţa mi-e tot mai umflată ca o meduză la marginea mării
Negre



Cu mainimicul


Alo, domnu,’s secretara de la primăria din Curtuiuşeni am luat un frigider săptămâna trecută amu mere amu nu mere mi s-o promis că veniţi să vedeţi
Da, doamnă, numai că am impresia că aţi greşit număru’ eu nu mă ocup de frigidere
Da’ cu ce va ocupaţi
Cu mainimicul
Noa mă scuzaţ
Nu face mai nimic buna zâua săru’mâna

Poeme de Viorel Mureşan

Cenuşă din Paradis


așa vor spune
îl atrăgeau cârciumile
și cimitirele
și nu scria mai mult de două versuri
pe an
i-au plăcut noaptea
și străzi lăturalnice acoperite cu iarbă
și de nicăieri nu s-a întors
fără umbra femeii
care împletește un anotimp de dantelă
deasupra unei prăpăstii
a ţinut o morișcă în calea vântului
cînd n-a mai fost vânt
a lăsat urme
pe zăpada albă
până cînd zăpada albă s-a subţiat
urmele lui s-au făcut iarbă



În octombrie anul acesta am scris şi poezie dar deodată


în octombrie acest an am scris și multă poezie de dragoste
dar deodată
precum în aerul din gura unui pod
o pisică neagră în două labe se arcuia
într-un fel chiar răsfăţându-se
pe coala albă din faţa mea

apoi
m-a vizitat și un șal negru întins frumos pe o scândură
mișca numai franjuri spre copaci când l-am purtat prin grădină

cu sufletul îndoit ca o piele de vulpe
adusă de tăietorul de lemne pe coada toporului
am traversat mai întîi încăperea
m-am arătat la fereastră
jucau numere pe o piramidă
scăpată din cer din eroare
cine să tragă frânghia
are în loc de mână o floare

limba
prinsă într-un parapet de piatră
prinse a-și îndoi genunchii sub ea
a-și pocni tot mai des fruntea cu palmele
a-și da peste cap ochii
a-și smulge masca

Colibă din trestie, colibă din trestie! Zidule, zidule!

să străbatem în caravană un drum foarte lung și obositor
afișând râsul cel mai răutăcios:

Colibă din trestie, ascultă ! Zidule, ia aminte!

o limbă ce juca în timp ce curgea din ea sânge:

La marginea mării se afla, aparent al nimănui,
un aparat fotografic pe trepiedul său,
iar o pânză neagră, întinsă deasupra flutura
plescăind în aerul răcoros

și o hârtie rostogolindu-se lin în golul unei uși
apoi
plesnește din coadă o veveriţă peste prăpastie



Gerunzii întrerupte


într-o bătrânească lumină scăpată din sertare cerești
reversul monedei ne pare o nălucă
precum pe pânza lui Hackert numită
Goethe la Roma vizitând Colosseum-ul
se văd două personaje unul
cu spatele la noi
căruia urmându-l la distanţă îi auzim abia șoaptele
n-am nimic împotriva morţii
își zice
e atât de firească
numai ochii de mi-ar rămâne afară

peste rândurile de gradene și peste vârfurile ruinelor
( n-am nimic împotriva morţii zice
e așa de firească)
noi vedem chiar cu ochii lui plopii
de pe malul Tibrului
ba mi se pare că și
niște gladiatori rătăcind singuratici
prin amfiteatru
așa cum am vedea Someșul trimiţându-ne scânteieri
dintr-o oglindă
în vreme ce braţul întins al lui Ekermann
cu degetul ar împunge spre vârf Dealul lui Rakoczi
zis pe la noi și Piscul Ronei / nu Romei/

da
atât de firească
numai rămânându-ne ochii afară



Efigia poeziei


îi lăudau frumuseţea
ca pe o umbrelă uitată deschisă
între pietrele de pe malul unui râu
seara și dimineaţa

frumuseţea ei
mâinile ei
absente



Vin şi momente cînd nu-ţi mai poţi stăpâni râsul


vântul era ţinut în cârlige de piatră
când am început această plimbare

tu și eu
aceeași culoare ca anul trecut
printre pătratele de la casa cu șerpi

soarele și gândurile coboară o colină
din ochiul închis

vin și momente când
nu ne mai putem stăpâni râsul

moartea înaintează spre noi ca un felinar afumat

o mână ieșind dintr-o carte
să scuture singură o batistă
un timp


(din Buchetul de platină, Eikon, 2010)



LECTICA


pe cer era o gălăgie de suflete uscate

vântul îşi purta frunzele
peste un om ghemuit
soarele pândea din podul pustiu al bisericii

sub robinete spuma se aduna în pisici tot mai albe

şi la teatre mâinile actorilor povesteau
despre o tabacheră căzută
de pe un pod de piatră în apă

pe praguri
un şir de nume nelocuite

toate vocile au încordarea
unei mâini
care aprinde o lumânare


(din Locul în care se va deschide cartea, Dacia, 2010)

Institutul Blecher, ediţia XXVI