Fotografii de la ediţia VII (XV)

foto: Ana Toma

Cronică la ediţia VII (XV)

După salutul de bun-venit, Claudiu Komartin face introducerea celor doi scriitori invitaţi, „faţă de care am un mare respect”, Radu Aldulescu şi Ionel Ciupureanu, într-o „ediţie de colecţie a Institutului Blecher”, citând un blogger.

“Clubul nostru de lectură s-a deschis, după cum observaţi, spre scriitori dintr-o altă generaţie”, spune Komartin, precizând că Ionel Ciupureanu va citi poeme dintr-o carte în lucru, iar Radu Aldulescu, din romanul Ana Maria şi îngerii, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească.

Radu Aldulescu: “Este vorba despre un roman care urmăreşte istoria personală a unei femei care fuge din Romania, în 1987, împreună cu fiica ei care va muri la vârsta de 20 de ani, din cauza medicilor vienezi.” Romanul beneficiază de “o documentare strictă”, “am început să-l scriu în aprilie anul trecut şi-l voi termina în aprilie anul acesta.”

Urmează lectura lui Radu Aldulescu, capitolul “Vremuri în schimbare – băieţi buni şi de treabă.”

După lectura lui Aldulescu, Claudiu Komartin îl prezintă pe Ionel Ciupureanu, “un poet despre care nu foarte multă lume ştie, care a publicat până acum cinci volume de versuri. Cu ani în urmă, Marin Mincu l-a adus la Euridice. Mai târziu i-a apărut volumul Krampack, la Editura Scrisul Românesc, în 2002. Ne va citi poeme recente, dintr-o carte viitoare.”

Ionel Ciupureanu: “Ar putea fi un volum, dar nu ştiu unde l-aş putea publica.”

Urmează lectura lui Ionel Ciupureanu, grupajul de poeme “Lumina unde mă aflu.”

După o pauză de ţigară, Claudiu Komartin deschide partea a doua a serii, secţiunea dezbaterilor: “Mă bucur că este vorba de texte din cărţi care vor apărea. /…/De regulă, e complicat să ne facem o părere dintr-un singur fragment al unui roman, dar cred că deja avem experienţă în a comenta capitole de proză”, apoi face o referire la Amantul colivăresei, cartea lui Aldulescu care “a făcut istorie în literatura romană recentă.”

Urmând sfatul lui Komartin, “fiţi direcţi şi critici”, Bogdan Perdivară deschide şirul comentariilor: “Acest text poate nu e relevant pentru corpul romanului, nu ştiu unde începe şi unde se termină povestea.” Perdivară face câteva observaţii legate de editarea textului, “este sau nu editat textul”, şi sesizează probleme de construcţie a frazelor, de corespondenţa timpurilor verbale, în care “de exemplu, mai mult ca perfectul lipseşte.” Vorbeşte de un “abuz de personaje.” “Nu ştiu dacă e bine ca să descrii cinci-opt personaje în două propoziţii şi să treci peste”, exemplificând cazul lui Gigi din Casino. Consideră că sunt probleme legate de fluenţa textului prin “fraze foarte lungi, cu un deficit de punctuaţie”, care “nu ştiu cât ţin de intenţia autorului sau câte pot fi scăpări.” Perdivară sesizează “un ton de reportaj uneori reuşit, alteori – relatare de letopiseţ.”
Claudiu Komartin: “Se vrea un roman-reportaj”
B.P: “Da, dar nu letopiseţ. Nu ca o fortăreaţă”, apoi vorbeşte de cadenţa frazei, care suferă de “un prea mult” şi recomandă ca “fraza să fie taiată cu punct.”

Despre Ionel Ciupureanu, B. Perdivară spune că, în linii mari, poezia lui este foarte interesantă, remarcă construcţia “decupată, în distihuri”, o poezie “viscerală, beckettiană”, afirmând că “uneori eşuează în sintagme” pe care nu le înţelege şi sesizează “glumiţe pe la sfârşitul unor texte, care deturnează tonul grav al poemului.”

C. Komartin: “Este una dintre cele mai bune lecturi de poezie pe care le-am auzit în ultima vreme” şi vorbeşte de o convenţie pleziristă, sunt “poeme care îţi plac sau nu”, în cazul receptării textelor. Exemplifică trei poeme: “De-acum va ninge”, “Nu se mai ştie”, “Mişcări de insectă.”

Mihai Duţescu continuă comentariile de la Institutul Blecher, cu referiri la poezia lui Ciupureanu: “Sunt surprins de ceea ce a citit şi cum a citit, sărind peste convenţia distihurilor, rupt, accelerat.” Consideră că “structura distihurilor este frumos lucrată”, iar “glumiţele textualiste sunt de bun gust”. Exemplifică: “penetrând ce era cald şi vâscos/senzaţia de prăbuşire mă-nghiţea/ libidinos/ şi fără ură.” Alte versuri, ”de data asta, de sorginte bacoviană.” Citează: “dă-mi o oală dă-mi ceva/ arată-mi unde să mă prăbuşesc.”
Despre textul lui Aldulescu, Duţescu spune că e interesat de genul acesta de proză “mai mult decât orice”, pentru că “este o proză realistă, construită pe o ironie cinică”, apoi remarcă “autenticismul dialogurilor de final.”

C.K: “O proză care curge pe alocuri în aglomerări de detalii, bolovănoasă ca, uneori, Sufocare de Palahniuc”

Duţescu evidenţiază tabloul în care o româncă emigrată în Austria este bătută de ţiganii români.

C. K: “S-ar putea face un film din asta. Ştiu că Proorocii Ierusalimului urma să fie regizat”
Radu Aldulescu: “Cartea a fost iniţial un scenariu care trebuia să se joace, dar s-a considerat că subiectul ei, pedofilia, este mult prea sensibil şi s-a renunţat. A rămas cartea.”

Cătălina George intervine, apreciind proza lui Aldulescu. “M-a prins, mai ales partea de final, în care Mariana pleacă şi caută ajutor”, apoi remarcă “o ironie caldă” de la începutul fragmentului citit. “Cumva, cititorul poate anticipa că se va sfârşi prost, dar este acolo o vrajă care prinde cititorul şi-l încântă”, cu referire la episodul ţiganilor. Cătălinei George îi place “stilul relaxat al prozei” şi revine la “ironia caldă în care sunt ţinute personajele.” Este de acord cu observaţiile lui Perdivară legate de lungimea frazelor “care, uneori, este în regulă, alteori – merge mult prea departe.”

Cătălina George: “La lectură aţi renunţat la anumite lucruri din text…”
Radu Aldulescu: “Da, la lectură e altfel decât la scris”
C. George: “Poate ar fi bine de citit textul după ce e scris…”
Radu Aldulescu: “Nu”
C. Komartin: “Să ne amintim metoda lui Flaubert, de a citi textul cu voce tare.”

C. George îşi continuă comentariul remarcând descrierea spaţiului Trocadero, “cu personaje pitoreşti, privite cu o ironie detaşată”, exemplifică prin “Familia Ciobănaş”, care “sper să reapară în carte” şi subliniază “imaginea paradisiacă a copiilor bucălaţi, în contrast cu familia de hoţi din care fac ei parte.” Vorbeşte despre “mici neglijenţe din text, prepoziţii puse aiurea” şi recomandă un editor.

Radu Aldulescu: “Nu ştiu ce este un editor. Mi-am scris singur cărţile, am făcut şi corectura.”
C. Komartin: “Nu există o instituţie a editorilor în România. Înainte erau Gabriela Negreanu, Forin Mugur…”
Constantin Abăluţă: “Au existat editori până în 1989”
C. George: “E nevoie de un editor pe text, de un ochi rece, critic, din exterior”
B. Perdivară: “Da, mai ales că orice text are balast. Vă arăt balast şi la Shakespeare.”
C. Abăluţă: “Acum editorul este tipograf. Mai e şi frica de cenzură a autorului…”
B. Perdivară: “… sau orgoliul autorului.”

Discuţiile revin la lecturile serii. Cătălina George spune că i-a plăcut foarte mult poezia lui Ciupureanu şi “stilul aparte de a citi al autorului”, apreciind “această poezie făcută în paşi mici, construită atât de frumos, care duce în locuri surprinzătoare”, “o poezie cu miniaturi, cu jocuri, nu cu glumiţe, care ţin şi de fondul oltenesc al autorului”
C. Komartin: “Jocuri pe muchie”
C. George: “E o poezie cu nerv, pe ici-colo cu o senzaţie de morbid, contrabalansată de ludic.”

Eugen Roşca comentează proza lui Aldulescu, întrebându-se retoric: “Când vom ieşi din simptomatologia Revoluţiei? Ne-au căpiat cu acest subiect şi în cinematografie şi în literatură”, apoi vorbeşte despre personajele “fin articulate, lapidar construite” şi, în acelaşi timp, îi dă dreptate lui Perdivară în ceea ce priveşte “personajele tratate mult prea neargumentat.”
Ionel Ciupureanu îi aminteşte lui Eugen Roşca de poezia unui “mare poet”, Emil Botta, “prin alura emoţionantă, valoarea poemelor şi felul de a-şi citi textele.”

Urmează un moment în care Ionel Ciupureanu îşi clarifică apartenenţa oltenească: “M-am născut la Coşoveni, în Oltenia, apoi am trait 20 de ani la Constanţa, după care m-am mutat în Oltenia, unde trăiesc şi astăzi.”

Pentru prima dată la Institutul Blecher, Constantin Abăluţă spune că “fragmentul de proză citit astăzi nu l-a servit pe Radu Aldulescu. Aş fi vrut acţiune, personaje dezlănţuite, dar din acest capitol nu se vede forţa romanului care, nu ma îndoiesc că există. Ca poet, n-am avut ce să degust.” În concluzie, Abăluţă afirmă: “Scuze, nu pot comenta, nu am ce să prind, poate sunt eu de vină. Sunt niste note de roman.”
De poezia lui Ciupureanu, Abăluţă se arată extrem de încântat, mai ales că îl cunoaşte pe autorul ei de mult timp, a şi scris despre volumul Fălci. Îl consideră “teribil de consecvent, deşi volumele lui descoperă altă faţetă” şi subliniază “un cinism dublat de un existenţialism epurat din Samuel Beckett.” Abăluţă vede “incert locul unde se desfăşoară vocea poetică, dramatică în sine”, “cu frânturi din Robert Crais”, şi “reminescenţe din Bacovia.” Exemplifică “versuri superbe”, după cum menţionează: “De ce plângi pătând faţa de masă/să te sărut sau să schimb faţa de masă.” Alte versuri: “sunt şi ghivece pe pajiştea asta/cumpără-mi flori să nu mai putrezesc/.../ eu mă opresc tu treci/liniştit mai departe//pe pajişte mai e şi carnea ta-n floare/poate râd îmi ziceam neatent.”

Comentariile sunt continuate de Aura Maru care remarcă “o nesiguranţă legată de logica unei poezii fără logică.” Citează: “ţi-am vorbit şi despre platfus/ era logic” sau “am luat-o logic/ de-a lungul canalului”, apoi aminteşte de metoda paranoico-critică “în sens bun”, din scrierile lui Dali, comparabilă cu cea din textele lui Ciupureanu. În concluzie: “mi-a plăcut mult poezia, iar glumiţele de care se vorbea mai devreme sunt rupturi de ritm care te lasa fără replică.”
Despre proza lui Aldulescu, Aura Maru găseşte cuvinte de laudă, apreciind “ironia foarte subtilă îngemănată cu o psihologie care place.”

Aida Hancer observă “rupturile interesante” din poezia lui Ciupureanu şi consideră proza lui Radu Aldulescu “prea tehnică, prea construită.”

Ioana Bogdan: “Mă uit la domnul Ciupureanu şi cred că are să ne dea o mulţime de răspunsuri. Am auzit poeţi buni, poeţi talentaţi, dar dumneavoastră sunteţi un poet autentic. Vă felicit.” I. Bogdan remarcă “poeme senzaţionale” care “i-au marcat seara, chiar săptămâna”, şi observă “o legănare a absurdului”, de tip beckettian, “în care nimic nu e logic” şi “o luptă între absurd şi alternativa absurdului”. Concluzionând, I. Bogdan spune: “Numai un poet foarte bun îşi citeşte textele ca Dvs; meritaţi mediatizare.”
Proza lui Aldulescu i-a plăcut Ioanei Bogdan: “E un text bun, dar lectura nu-l avantajează pe autor”, şi vorbeşte de relaţia care se instituie între prozator şi text.

Eugen Roşca, cucerit de poezia lui Ciupureanu, intervine iar: “Poezia lui nu este logică, este o poezie adevărată, poezia unui poet adevărat.”

Leonard Ancuţa: “Multe din câte am vrut să spun, s-au spus deja.” Îşi începe comentariul cu referiri la poezia lui Ciupureanu care “i-a plăcut foarte mult” prin “jocul contradicţiilor asumate constient, nu dintr-o curgere a textului pe foaie.” Remarcă “episoade tăiate, foarte multe imagini bune, tablouri construite din lumină, fluide şi vâscozităţi.” Citează: “nu ştiu de ce dar vino aproape/ patul ăsta are viermii din mine.” Consideră că “poemele sunt calculate atent, logicizate, redate frumos”, “ţin de o parte orală, intelectuală a autorului”, iar “farmecul poetului este să lase lucrurile onest calculate.” În concluzie, “Ciupureanu este o voce nouă, foarte bună.”
În proza lui Aldulescu, L. Ancuţa identifică “o voce a autorului vizibilă prin interjectii, care nu avantajeaza deloc textul” pentru că “te scoate din atmosfera de carte.” Cu toate acestea, “capitolul ăsta m-a convins, sunt curios ce urmează şi, dacă nu primul, sigur voi fi al doilea cumpărător al acestui roman”, a spus Ancuţa.

Constantin Abăluţă aduce o completare comentariului său, încadrând poezia lui Ciupureanu “în marea temă a nesiguranţei condiţiei umane.” Spune că “ironia este arma majoră a poetului.” Citează: “repulsia creştea”, “să accelerez scurgerile.” Revine la comparaţia Ciupureanu – Beckett – Bacovia şi îl apropie şi pe Eugen Ionescu. “Aşadar, avem repere serioase pentru Ciupureanu, nu glumiţe.”

Eugen Roşca: “Ciupureanu e un poet şi jumătate.”

Florin Caragiu afirmă că a ascultat cu mare plăcere ambele lecturi şi consideră proza lui Radu Aldulescu “foarte convingătoare prin această mulare cu realitatea.” Consideră ca autorul “reuşeşte să creeze în jurul personajelor halouri care, prin reflecţia din vecinătate, conturează personajele care pot da impresia că sunt doar schiţate.” Apreciază traiectoria eroului romanului deoarece este “bine determinată, într-o atmosferă interesantă, trasată prin umorul şi tragicul situaţiilor.” Mai spune că Aldulescu este un prozator pe care îl stimează foarte mult.
În poezia lui Ciupureanu, Caragiu remarcă “tensiuni pe straturi, relaxate prin mici ironii şi rupturi de ritm”, “o sensibilitate fluidă, în pulsaţii de imagine, ca de inimă” şi “o stare apăsătoare, irespirabilă uneori, care aduce deliciu estetic.” Caragiu crede că poezia lui Ciupureanu nu este promovată din cauză că “ermeticul pătrunde mai greu.”

Mihai Duţescu: “E o poezie care nu s-a înscris în nicio formulă poetică generationistă.”

Eugen Roşca intervine cu o completare: “În poezia lui Ciupureanu nu sunt aluviuni, sunt fluidităţi.”

Claudiu Komartin încheie a cinsprezecea ediţie a Clubului de lectură “Institutul Blecher”, mulţumind celor din sală pentru prezenţă şi anunţând invitaţii săptămânii viitoare: Silviu Gherman şi Ioana Miron.

A consemnat: Gabriel Daliş

Ionel Ciupureanu, "Lumina unde mă aflu" (poeme)

Peretele şi umbra


Vedeam peretele şi-o umbră
speriată de umbra peretelui

mă străduiam şi era invers
în umbra pe care o gândisem

halucinam până se desfigura
ce s-ar pretinde că e

printr-un efort erau ancorate frânturi
invers dar miraculos

ţipetele se transformau lent
în chipuri vagi

mişcam braţul fără efort
aparţineam altcuiva evident

părea logic mi-ai răspuns intră
repulsia creştea pe măsură ce ezitam

momentul fatal se metamorfoza
îmi grăbeam fuga

am şi încercat să accelerez scurgerile
monotone de zile

ţi-am vorbit şi despre platfus
era logic.



Ceva tulbure


Întrucât alunecarea mea n-ar fi fatală
am hotarât s-o iau într-acolo

o somnolenţă pipăia totuşi pereţii
dormitorul se târa nespus de vâscos

am luat-o logic
de-a lungul canalului

ar fi trebuit să urc în aceeaşi direcţie
trecusem de scăriţa care cobora

ceva tulbure ca saliva
din patul meu ardea lent

presupunând că mai rămân totuşi chiar eforturile mele mă sufocau
a fost suficient să fredonez altceva

vocile deasupra chipului meu
în fine năşteau zile-n cascadă

cutremurate de plictiseală
inventau alte chipuri

un timp eram conştient
contururile canalului n-aveau nicio importanţă

viziunile astea accelerau un oarecare vertij
alteori o deschidere spre aceste cuvinte

într-un perimetru cu gheare
evident măcinate

trebuia totuşi să mor pe măsură ce mă apropiam
aş fi pătruns în ce risipisem

dar şi visul mâncat năvălea
prin absorţie

şi când am murit
m-a durut puţin capul.



Mamă ce vrei cu mine


Fluvii obscene şi marţi este vineri
florile se măritau şi tu urlai drace

se leagă spiritul meu de o trepidaţie
se astupă epilepsia mea cu mişcări de femeie

se frige bine copilul spumos
înecat şi reanimat

bate-mă pe burtă spune-mi ceva
astupă-mă cu vată mămico.



Sprijină-te de ce mă agăţ


M-ai fi împins în visul din camera unde eram
conservându-mi cărnurile unde-i şi visul

fragmentele tale de care m-am agăţat
dau buzna în camera unde şi sunt

cât mai ai carne
sprijină-te de organele mele

cât mă mai ştergi de sângele tău
şi de saliva ta.



La celălalt capăt


Apele se revarsă
şi-i numără pe cei rămaşi

aş spune că aţipeam
e nevoie de mine în vântul ăsta cleios

cu sângele tău mă îngăduisem
un film prost şi-o progresie de vocale pe-acolo

râdeam pe-nfundate sub resturile
ce ne-au fost date cumva

de-aceea am şi plâns
deşi parcă vă văd a spus ea

şi-n rătăcirea noastră m-am şi trezit
ca şi cum viii din nimic s-au ivit

pe marginea unei femei gâlgâind
aici la celălalt capăt etcetera

aminteşte-ţi eu-s dincolo
ce-mi păru omenesc ţi-am şi spus dintr-un pântec

până când ne vom opri şi se opriră
fiind timpuri grele te-aş corupe să mori.



Închide uşa


De ce plângi pătând faţa de masă
să te sărut sau să schimb faţa de masă

mă duc şi mă-ntorc
am venit de unde mă-ntorc

dacă mori visează şi tu ca mine
închide uşa şi nu mai veni

dă-mi o oală dă-mi ceva
arată-mi unde să mă prăbuşesc.



Ghivece în floare


N-am să mai sufăr îmi spuneai fără vlagă
lipeşte-ţi uşor carnea de copacii în floare

sunt şi ghivece pe pajiştea asta
cumpără-mi flori să nu mai putrezesc

şi nu mai plânge
fiecare se-mpiedică de fiecare

eu mă opresc tu treci
liniştit mai departe

pe pajişte mai e şi carnea ta-n floare
poate râd îmi ziceam neatent.



În barcă


Lumina asta era păzită
de câteva trupuri

mă stăpânea ideea că voi ajunge
era o soluţie logică rezonabilă

păsările se târau spre ceva
mă înconjura un plescăit din frânturi

în virtutea unui mecanism
din obraz ţâşnea un lichid

deasupra capului nu aveam ochi
ar fi trebuit să respir

drumul se încrucişa
în mlaştina din mijlocul rănii

mă mulţumeam cu morţii
pe care îi legănam

o fericire deasupra genunchilor
iradia din alt mecanism

auzeam ciocul enorm
resturile înfundate de trup

penetrând ce era cald şi vâscos
senzaţia de prăbuşire mă-nghiţea

libidinos
şi fără ură.



Prin mine undeva


Fii liniştit nu te grăbi să plângi
nu-ţi trebuie nimic şi nu te grăbi

în prostia ta nu te gândi la moarte
cum ştii aş vrea şi eu să mor

doar păsări negre se văd
pe cerul negru

în tine tăcurăm toţi
şi după tine plânserăm

va plânge şi îngerul tău că-i trup
e înger să-şi plângă durerea

m-aş vrea eu însumi
după chipul lor să plâng

prin mine undeva.



De-acum va ninge


Reglându-ţi temperatura
pliurile fustei tale se rupeau vag

oasele tale se refugiau în placentă
şi fiecare vorbea cu perdeaua lăsată

cum ziceai mai rămase un gest
ai şi putrezit fără să mori dintr-o dată

nu ştiu de ce dar vino aproape
patul ăsta are viermii din mine

visând ceva aş fi putut să şi respir
tu creşti în adâncime între buzele mele

şi chiar nu mai vrei să gândesc.



Câteva legături şi o invazie


Nicio propoziţie n-ar fi bună de nimic
poate poate altceva
în limitele coapselor tale

altcineva poate din spatele chipului meu
care se plictiseşte de mine
dar nu-i niciun risc şi nu mai contează

poate ceva moale în lumina asta gelatinoasă
că-mi curge şi nasul
fireşte obsesiile mele mă acoperă încetişor

ce-a mai rămas se-ntoarce ca o invazie
se-amestecă un pic cu ce nu mai există
şi-apoi sângele tău se scurge să mă evite.



Mişcări de insectă


Mi-e frig şi frigul se mişcă
în ritmul imaginaţiei mele

retează-mi beregata spune-mi ceva
chiar trupurile noastre ar trebui să viseze

fiecare transpiră lângă fiecare
visând vom face un zgomot ciudat

străzile se vor destrăma când îmi voi da seama
laptele se va acri

dar limba ta de ce-i uscată
ochiul tău de ce-i putred

cei orbi dispărură sub tălpile lor
astupând întunericul lor

şi-atunci mă voi prăbuşi unde zac
şi te voi iubi cu mişcări de insectă

căci fiecare păcătuieşte cu fiecare
uite-o scăpare.



Să merg să mă amuz să fiu trează


Să merg pe unde nici nu mai pot să gândesc
sătulă că nu te mai aud după ce mor
şi-apoi să combin sunetele ce au mai rămas

şi da da
să-mi placă sarmalele când ceva se dilată
să spăl şi geamurile când este beznă

şi dacă este beznă să fiu trează
că cineva se tot dilată nu ştiu de ce
ca un dialog da da

dar mi-e indiferent dacă vei învia fără mine
că de-abia de-abia o să te mai aud după ce voi muri
şi-atunci am să mă şi fac frumoasă şi-am să tot beau

din mine până se face linişte
şi-am să-ţi tot spun c-ar trebui să mai şi taci
în liniştea asta ionele.



Nu se mai ştie


În sacoşă dormeam în sacoşă mâncam
în sacoşă tot mai greu pătrundeam

lumea cealaltă mâncase din ea însăşi
în sfertul de oră când obosisem

în râuleţul din zidul ăsta haotic
în lumina din scrumul ce l-am visat

în senzaţia asta de beznă care se întoarse
pe câmpiile ce nu mai există.

Radu Aldulescu, "Vremuri în schimbare"

Duminică, după miezul nopţii mercedesul alb intră în Viena, odată cu vîrtejul mare al ninsorii viscolite, care-i aruncase parcă încoace dinspre graniţa ungară. Rătăcind iarăşi prin ghirlandele de lumini ale oraşului imperial, Mariana n-ar fi zăbovit prea mult asupra gîndului că a ajuns aici fugind iarăşi dintr-un Arad şi o Românie zăcînd în întuneric şi lipsuri. Tot ce-i lipsise aici fusese Ana Maria, draga de ea, în timp ce acolo-i lipsise o familie şi un soţ cît de cît cu capul pe umeri, oh, cît ar mai fi jelit după bărbaţii care lasă-n urmă praf şi pulbere? Mirko, nătîngul, o lăsă la poarta pensiunii fără un cuvînt, cătrănit de nu se poate, cum nu-l prea mai văzuse decît poate cînd i se confesase, servindu-i ca pe o delicatesă rară acea învîţîtură de căpătîi cum că muierilor nu le place să lucre. Ştie el ce ştie, nu degeaba a ales şi a cules pînă n-a mai avut ce, praful şi pulberea, nătîngul şi sărmanul, să-i fie de cap.

Nu mai avea să-l vadă vreodată, vezi, ca şi pe Remus poate, Dumnezeu i-l trimisese pe Mirko pentru Ana Maria, după care a dispărut din viaţa ei ca atîţia alţii, sorbiţi subit de un trecut de care s-a dezis de bună voie sau constrînsă de împrejurări, alcătuit din figuri şi nume pe care le vede tot mai rar sau nu le mai vede deloc: părinţii de care se rupsese ca şi pentru totdeauna, bărbată-său, atîtea cunoştinţe şi prieteni din Arad. Dumnezeu i-a ajutat totodată să redobîndească o legătură firavă cu trecutul acela. Fiica ei iubită, da, pe care o ducea acum în braţe, adormită, ca un trofeu sau ofrandă, în cămăruţa ei de trei metri pe patru din pensiune. O puse în pat şi îngenunche ca pentru rugăciune, cu mîinile împreunate sub bărbie şi coatele sprijinite de marginea patului adulmecînd-o ca-n transă, încă nevenindu-i să creadă.

A adormit ghemuită pe covor cu lumina aprinsă. La şase dimineaţa au trezit-o bătăile-n uşă, doamna Kraml, veveriţa jigărită, decrepită moartă de curiozitate, da, uite că Mariana s-a ţinut de cuvînt şi după trei zile a apărut la lucru. Doamna Kraml îi urase noroc şi-i ţinuse pumnii să reuşească, aşa încît e de necrezut cum se răsuci dintr-o dată. Îi spuse că în nici un caz nu va mai putea face faţă la munca din pensiune în condiţiile astea, cu un copil mic în grijă. Înrăită ca din senin, da, geloasă parcă pe fericirea Marianei de a o avea pe Ana în patul ei, care-i de fapt patul doamnei Kraml. Totu-i al doamnei Kraml în definitiv, şi aşternuturile în care doarme Ana şi mîncarea care o va mînca şi aerul din pensiune care-l respiră, iar Mariana aparţine cu totul, trup dimpreună cu suflet doamnei kraml şi pensiunii ei, între douăsprezece şi şaisprezece ore pe zi, aşa că doamna Kraml are tot dreptul, pînă ce Mariana va fi în stare să dezică de ea, lăsînd-o în acel trecut îndepărtat de unde n-o va mai putea domina.

Replică umilă din cale-afară, că-i va găsi fetei loc într-o grădiniţă cu program săptămînal, ca să n-o împiedice să lucreze. În zilele următoare umblă într-adevăr prin cîteva instituţii din Viena să se intereseze de demersurile necesare pentru înscrierea Anei la o grădiniţă, de preferinţă de stat, ca să n-o coste prea mult. Doamna Kraml se înmuie ca de la sine, desigur, n-ar fi avut cum s-o ţină răutatea aceea care nu era a ei, care o năpădise cine ştie cum odată cu apariţia Anei în pensiune şi oricum i-ar fi venit peste mînă să găsească o înlocuitoare Marianei, la fel de harnică şi supusă şi mai ales pentru salariul ăla cam de mizerie. Nu şi-ar fi permis luxul s-o piardă, aşa că se strădui s-o dreagă punînd şi ea umărul, ineresîndu-se de documentele necesare pentru înscrierea Anei într-o grădiniţă de stat, ca să afle într-un tîrziu că nu există nici o posibilitate: sub nici o formă nu au acces în grădiniţele de stat copiii de emigranţi cu o situaţie ca a Anei, fără nici un fel de acte şi fără tată, deşi conform legilor Austriei copilul aparţine mamei sale. Ea avea aşadar toate drepturile asupra Anei, însă despre drepturile lor, mamă şi fiică, în ţara care le adoptase, nu ştiau mai nimic şi nici n-aveau să afle prea curînd.

În urma unui periplu anevoios prin hăţişuri birocratice ale instituţiilor vieneze, a fost în sfîrşit îndrumată la Instanţa pentru copii a Judecătoriei din Viena, de la care a primit un act provizoriu de şedere pe teritoriul Austriei, pînă ce Instanţa va lua o hotărîre definitivă în privinţa statului Anei. Avea să treacă un an pînă la venirea hotărîrii. În anul acela a ţinut-o pe Ana într-o grădiniţă privată de peste drum de bazarul Naschmarkt, care o costa 3.600 de şilingi pe lună. Era ceva mai mult de o treime din salariul primit de la soţii Kraml, aşa încît în răgazul de cîteva ceasuri libere pe care i-l lăsa pensiunea, îşi luă o a doua slujbă. De la şase seara la unsprezece noaptea făcea pe chelneriţa în restaurantul cu specific românesc Trocadero. În primele luni petrecute acolo a cunoscut cîţiva români stabiliţi în Austria pînă-n revoluţie, luaţi la vale şi şterşi din memorie de valurile succesive şi puhoaiele care aveau să vină după aceea.

Cine şi-ar mai fi amintit bunăoară de acel măscărici de doi bani Constantin Cristescu, supranumit şi Titi Bila din pricina vocaţiei de a tîrgui fără bani din supermarketurile tip Billa? Un job onorabil altminteri, motivat de felul cum se disculpa în faţa poliţiei cînd era prins: el cînd a plecat din România dictatorului Ceauşescu, i s-a spus că Austria e o ţară liberă, cu legi făcute pentru binele omului, care-i lăsat să umble liber prin acele extraordinare supermarketuri ca să-şi aleagă tot ce are nevoie... Sau cine şi-ar mai aminti de figura aceea ce părea la un moment dat intrată-n legendă, aflată într-un soi de expectativă dezabuzată în primele luni ale anului 1989? Gigi Epuran, da, o celebritate pe cale de a fi trasă pe linie moartă, meditînd în faţa halbei de bere la Trocadero, la piaţa cazinourilor din Belgia şi Franţa, după ce fără să fi fost arestat vreodată, fusese vizat de poliţie pînă într-atît, încît fotografia lui în mai multe variante de travestiuri şi deghizări fusese împărţită tuturor patronilor de cazinouri din Viena, dimpreună cu dispoziţia de a nu fi lăsat să intre să-şi exerseze virtuozitatea de prestigitator cu jetoane de ruletă şi bancnote.

Tot la Trocadero, Mariana i-a cunoscut pe Marius şi Anita Ciobănaşu, care-şi făceau veacul acolo cîte patru-cinci ore pe zi împreună cu fiul lor Gabriel, de vîrsta Anei. Avea să se regăsească şi să reînnoade relaţiile cu familia Ciobănaşu peste nu mai puţin de cincisprezece ani, cînd îşi va fi amintit de serile la Trocadero cu Ana Maria jucîndu-se cu Gabriel, fugărindu-se printre mesele de biliard, cu părul blond cîrlionţat amîndoi şi ochi albaştri, ca doi îngeraşi şi ea servindu-i la masă pe Marius şi Anita, zăbovind în răstimpuri să ciocnească un pahar cu ei – în imaginile acelea imprimate în zaţul memoriei, avea să distingă cîndva nişte semne ale destinului ei încărcat, comunicînd subtil cu povestea Ciobănaşilor, pe care o ştiau altminteri la vremea aceea toţi românii din Trocadero.

Marius Ciobănaşu, chiar neam de ciobani din Văideeni, ajunsese în Viena în 1985 în urma unei senzaţionale duble evadări: din penitenciarul de maximă siguranţă de la Aiud şi la mai puţin de zece ore a forţat graniţa. Şi-a făcut după cîteva luni un rost, căsătorindu-se la Viena cu basarabeanca Anita Potlog şi ajungînd la un apogeu al prosperităţii imediat după ce a fost împuşcat în gambă de un poliţist cînd tocmai spărsese casa de bani a clubului Rapid Viena. În pofida rănii a reuşit să scape de urmăritori şi să-şi pună totodată prada la adăpost. Isprava lui poate fi oricînd confirmată cu o fotografie înfăţişîndu-l pe fiu-său Gabriel în vîrstă de un an, rîzînd şi părînd să se îmbăieze într-o cădiţă de material plastic plină ochi cu teancuri de bancnote pe care le ridică cu amîndouă mînuţele, ca şi cum s-ar spăla cu ele pe cap... Ce vremuri, ce vremuri, oftează Anita, ne scăldam în bani. Mă rog, Mariana nu-şi permitea să comenteze. Cînd îi întîlnise prima dată pe soţii Ciobănaşu, după jaful ăla de pmină în care Marius investise la o adică nişte eforturi şi sacrificii, ei îşi cîştigau traiul dintr-un job ceva mai paşnic: Anita fura din magazine însoţită de bărbatu-său, care o aştepta afară cu motorul maşinii pornit, pentru orice eventualitate. Deveniseră, vezi, mai prevăzători, deşi la o adică Anita era asigurată cu un certificat medical din care reieşea că suferă de nişte afecţiuni psihice, pasămite îndeajuns de grave ca s-o facă să umble brambura prin magazine şi să bage-n sîn şi-n sacoşă lucruri ce i-ar calma agitaţia şi depresia. Certificatul i-l eliberase un personaj care se învîrtea şi el prin zona Trocadero, Liviu Ochiuleţ pe numele lui, un medic veterinar sibian, care-şi echivalase şi-şi completase studiile ajungînd un foarte competent şi respectat medic de familie într-un cartier vienez.

În pofida alergăturii şi a muncii pe brînci care n-o lăsau să aţipească mai mult de trei-patru ceasuri din douăzeci şi patru, cît de curînd aveau să-i dea lacrimile amintindu-şi de anul acela, de tihna fericită alături de Ana, împărţită între fauna multicoloră şi gureşă din Trocadero şi atmosfera de tranzit prăfuit de la pensiunea Kraml, între grădiniţă şi Naschmarktul prin care umbla cu Ana ţopăind de bucurie pe lîngă ea în după-amiezele de sîmbătă, nemaisăturîndu-se să vadă ce era de văzut şi să respire cu nesaţ aerul fîşiei aceleia de bazar dintre două bulevarde, lată de o sută de metri şi lungă de un kilometru, înţesată de cîrciumi, cofetării, măcelării, mezelării, parfumerii, tarabe pe care-şi desfăceau mărufurile negustori de toate naţiile, arabi, greci, turci, sîrbi, albanezi, români, ruşi,israelieni... Mariana descoperea aici un fel de revers al lagărului Treiskirchen: iadul de acolo se răsucea parcă dîndu-se peste cap ca să devină un rai cosmopolit plin de feţe zîmbitoare şi rîzînd în hohote, îndemîndu-te să miroşi, să guşti să cumperi bunătăţi revărsate dintr-un corn al abundenţei în jurul căruia se strîngea sîmbăta şi duminica toată Viena să sporovăiască şi totodată să audă sporovăiala tuturor limbilor pămîntului, printre care tocmai apăruseră grupuri de cîte doi-trei români, cu acordeoane şi viori, care amestecau valsuri vieneze cu sîrbe olteneşti şi lamentaţii ţigăneşti de inimă albastră în aplauzele mulţimii.

Peste toate astea cea mai mare bucurie a Anei era să ceară şi să primească poze cu dedicaţii şi autografe de la personalităţi ce se preumblau pe acolo, vedete de film şi televiziune, sportivi, politicieni văzuţi la televizor şi recunoscuţi într-un vertij al extazului de care se molipsea şi Mariana, uite-l, mami, uite-l, uite-l... Aici îl cunoscuseră pe Herr Zilk, fost primar al Vienei şi pe soţia sa Dogma Kaller, o actriţă vieneză celebră, care le-au oferit nişte invitaţii la un spectacol auzind că sunt români, atunci, în primele zile după revoluţie.

S-a întîmplat ca vestea căderii lui Ceauşescu, Mariana s-o primească de la doamna Kraml, căreia nu s-a simţit în stare să-i împărtăşească entuziasmul nici după ce a comentat o noapte întreagă evenimentul cu românii de la Trocadero, unii din ei optimişti, făcîndu-şi chiar planuri să se reîntoarcă în ţară, alţii apatici şi sceptici, asemenea ei. Dispoziţia i se potrivea în definitiv cu ceea ce se întîmplase şi deja era de domeniul evidenţei în primele luni ale lui 1990: revoluţia fusese de fapt o lovitură de stat, fruct al unei josnice trădări a celor mai de încredere oameni ai lui Ceauşescu, care l-au şi ucis în sfînta zi de Crăciun, după un simulacru de proces şi act justiţiar care a atras după sine blestemul anilor ce aveau să vină. Securitatea făcuse de fapt revoluţia în folosul membrilor ei şi familiilor lor, legitimîndu-se printr-un carnagiu soldat cu o mie patru sute de victime absolut inutile, ale aşa zişilor terorişti aflaţi pasămite în slujba lui Ceauşescu şi a puterilor străine – o poveste tristă, saturată de suferinţă şi nedreptăţi, care a continuat mulţi ani de atunci încolo şi care pentru ea a însemnat atunci, la sfîrşitul lui martie 1990, primirea hotărîrii definitive a Instanţei pentru copii a Judecătoriei din Viena: Ana Maria nu mai avea dreptul să frecventeze grădiniţa şi nici posibilitatea de a mai sta în Austria. Mariana a intrat iarăşi în alertă, luînd-o de la capăt cu turul instituţiilor din Viena la care ar fi putut găsi înţelegere, oh, slabă speranţă.

Din aproape-n aproape descoperi un birou al primăriei care colabora cu un departament ONU pentru drepturile mamei şi copilului, şi care-i oferi un termen de audienţă de şase luni. Şi-ar fi luat cîmpii în şase luni. N-avea decît să facă ceea ce i se impunea: îşi procură o hîrtie de unică trecere în ţară de la Ambasada Română şi o duse pe Ana înapoi în Arad, la mami, unde ar fi putut rămîne şi ea la o adică, dacă istoria reîntoarcerii în Viena n-ar fi dat semne disperate c-ar vrea să se repete.

Nu mai avea stare şi linişte pînă nu s-ar fi văzut din nou în Viena, mai cu seamă după ce auzise că Remus, ca dizident notoriu cum îl ştiau toţi colegii din Ansamblul de dansuri, vajnic aruncător cu sticle în tablourile cu Ceauşescu din birourile sfaturilor populare comunale, devenise un fel de lider al Frontului Salvării din Arad, cu mari şanse de a-şi consolida o carieră politică de excepţie... Să-i ajute Dumnezeu. Ei una i se luase însă. Nici să audă de el. Era bine totuşi că politica în care intrase pînă peste cap, nu-i lăsa timp să mai ţină copii pe lîngă el, aşa încît nu mai avea pretenţii: Ana putea să stea la mami, care-i spuse fiică-si: să nu te gîndeşti că nemernicu’ va da vreodată semnătură că renunţă la fată şi la drepturile de părinte, decît poate aşa cum a făcut cu fie-sa din cealaltă căsătorie, pentru bani, bani mulţi...

S-a întors în Viena fără Ana de astă dată şi întîmpinată de domnul Kraml, pornit şi scandalizat de nu se poate. Să-şi ia boarfele şi să plece din pensiune. În lipsa ei, pensiunea fusese jefuită-devastată-vandalizată într-o manieră de o atrocitate incredibilă de o bandă de români. Români de-ai ei, da, domnul Kraml nu mai vroia să aibă de-a face cu această naţie... Iarăşi străină, cu traista-n băţ, deh, încerca să-şi dea seama dacă domnul Kraml e pînă într-atît de afectat de sparcgerea pensiunii, în care ea ar fi putut avea la o adică un amestec, sau găsise un bun pretext ca să se sustragă acelei prime de fidelitate echivalînd cu trei salarii, pe care patronii austrieci trebuie s-o plătească angajaţilor care împlinesc o vechime de trei ani. Era cazul ei, asta e, s-a lins pe bot de primă. Să-ţi fie de bine herr Kraml, aşa să-ţi ajute Dumnezeu! Cum şi ei îi ajutase, după cît o-ncercase şi încă o încerca, vezi, rămăsese iarăşi fără Ana Maria, draga mamei, aşa încît nu i-ar mai fi păsat nici cît negru sub unghie de primă sau slujbă. De bine de rău, avea o slujbă la Trocadero; mai greu şi mai rău i-ar fi fost cu locuinţa, măcar că la o adică s-ar fi dus iarăşi să doarmă prin vagoane sau sub poduri, cu Cinty, să se sfinţească şi să se mîntuiască pe lîngă el. Ba bine că nu; cîtă vreme ar mai trage speranţă c-o să poată avea o casă şi o slujbă şi un salariu ca să poată să-şi aducă fata lîngă ea, s-ar sfinţi şi s-ar mîntui pe lîngă Ana Maria. O locuinţă, da, trebuie neapărat să-şi găsească şi se gîndi să apeleze la cine o mai ajutase, deh, patroana de la Trocadero, doamna Iuliana Hrib, imensa doamna Iuliana, un tanc de femeie, cît trei Mariane puse una lîngă alta. Adică de trei ori cît ea, care chiar şi hrănindu-se bine la restaurant şi la pensiune, ajunsese pielea şi osul, nereuşind cu nici un chip să sară peste cincizeci de kilograme, măcar că bătea în lemn văzînd-o pe doamna Iuliana plimbîndu-şi şi legănîndu-şi agale preaplinul de o sută cincizeci de kile de cărnuri printre mesele de la Trocadero, învelită în rochia aia de voal albastru ca marea sub un cer senin, transparentă pe alocuri, arătînd pe jumătate ce n-ar fi fost de arătat şi trebuie că era un soi de tortură îndurată cu stoicism de soţul şi partenerul ei de afacere, sîrbul Miroslav, un falnic fost combatant în Legiunea Străină, verde încă la cei cincizeci şi cinci de ani ai săi.

Nu-şi formase încă o părere despre doamna Iuliana, măcar că o ajutase dîndu-i de lucru. Cei de pe-acolo, clienţii şi compatrioţii, vorbeau despre ea în fel şi chip: unii că un suflet la fel de mare ca trupul ei, că pe mulţi români înstrăinaţi i-a ajutat să-şi facă un rost, în timp ce pentru alţii era fără îndoială o turnătoare şi securistă notorie care pe mulţi i-a dat în gît şi-i are pe conştiinţă şi atîrnă pe inima ei precum osînza aia împuţită, mă rog, gura lumii mănîncă vrute şi nevrute, multe şi mărunte. Mariana îi povesti, i se plînse de necazul în care o băgaseră la o adică românaşi de-ai noştri, care terfelesc prestigiul şi simpatia Occidentului dobîndite cu sîngele eroilor martiri răsculaţi împotriva lui Ceauşescu. Nu-i prea stătea în obişnuinţă să apeleze la lozinci din astea, dar ar fi vrut s-o creadă sensibilă la aşa ceva pe doamna Iuliana. Dacă nu cumva se înşela, deh, n-ai prea fi ştiut ce să crezi. Cam tăcută de felul ei, rar îşi dădea cu părerea; ascula, mai mult zîmbitoare, disputele clienţilor, clătinînd uşor din cap şi uite-o că face întocmai. A fost dată afară de la Kraml, da, trebuie să-şi găsească o locuinţă, doamnă Iuliana, ceva ca o locuinţă, o cameră cît de mică, ba cu cît mai mică cu atît mai bine, că n-are nici posibilităţi deocamdată...

Mai apoi avea să-şi amintească felul cum se uita la ea doamna Iuliana, ca şi cum atunci o vedea pentru prima dată, îndoindu-se parcă de tot ce-i spunea, dar n-avea să fie sigură vreodată dacă ştia ceva despre grupul acela de români de la o masă din fundul salonului, pe care Mariana nu-i cunoştea, aterizaţi în Trocadero şi probabil şi-n Viena de cîteva săptămîni. Clienţi noi, da, despre care doamna Iuliana spuse că a înţeles că au posiblităţi că ar putea s-o ajute cu o cameră.

Băgau în ei ca uliii, ca de frica morţii, fripturi, salate, murături, sarmale amestecate cu porţii de fasole cu ciolan afumat stropite din belşug cu bere. Şase ţigani moldoveni de prin zona Bacăului, află mai apoi, stringîndu-se pe nume de să dai să fugi: Clanţă, Ariciu, Ghiocel, Terente, Clampă, Guţanu... Tinerei, puştani toţi, şi încă doi ceva mai spălăciţi, mai copţi, la vreo treizeci de ani, din Turnu Severin spuseră că sunt, după ce o asigurară pe Mariana că-i dau o cameră cu tot confortul, unde au închiriat ei. Unde? În apropiere de Mariahilfestrasse, îi spuse unul din ei, Ovidiu pe numele lui şi-i arătă notată pe bilet strada, pe care n-apucase încă s-o înveţe pe dinafară, că se mutaseră doar de o săptămînă. Klinkenstrasse, da, Mariana şita zona. Cît o s-o coste? Ovidiu dădu din umeri şi se uită la tovarăşul său, care se prezentase Marianei cu numele de Feri, şi pe urmă la ea, învăluind-o într-un zîmbet blajin-dulce-nmiresmat, emanînd pur şi simplu o mirească care o ameţi, euforizantă, şi de-acum era sigură că băieţii ăştia o vor ajuta ca nişte fraţi. Păreau şefii grupului, da, ăştia doi, Ovidiu şi Feri. Avea încredere, îşi punea toată nădejdea în ei, măcar că Feri arăta ca un puşcăriaş în tricoul ăla negru fără mîneci din care i se iveau braţele musculoase, tatuate cu un desiş de dragoni înfoiaţi, şerpi îmbîrligaţi printre crini şi capete de tigru, şi nici Ovidiu n-ar fi fost mai breaz cu buza aia de iepure, ruptă parcă de cîrligul unui harpon şi faţa colţuroasă şi nasul strîmb şi turtit de boxer care a încasat la pumni în credinţă, dar nu-i deloc puţin lucru ce spune, auzi, o s-o coste cît o să poată, da, fiindcă el ştie ce înseamnă să te chinui şi să mănînci din pîinea străinătăţii şi dacă noi între noi nu ne-ajutăm, atuncea cine?

Ţigani-moldoveni-olteni, români, ce mai, sufletişti, băieţi de treabă. Ovidiu îi spuse că sunt de vreo două luni în Viena. Dormiseră în gară pînă să facă rost de bani ca să-şi poată permite o locuinţă cu patru camere, pentru toţi, nouă sunt cu totul, da, patru camere separate pe un palier, fiecare cu uşa şi cheia ei... O să-i facă loc în una Marianei, o să fie bine, o să vadă, aşa încît simţi nevoia să-i depene de-a fir a păr lui Ovidiu povestea ei, cum a ajuns aici silită de bărbatu-său care i-a făcut o grămadă de pocionage şi că are o fetiţă pe care a adus-o aici şi tocmai a fost nevoită s-o ducă iarăşi la Arad, dar trage speranţă s-o ducă înapoi imediat ce va avea posiblitate. Vorbea cu Ovidiu doar, nas în nas, bot în bot, într-un soi de intimitate de amorezi, înconjuraţi precum pereţii unui alcov de sporovăiala celorlalţi străbătută de fum de ţigare, înjurături şi strigături... Băieţi buni şi de treabă, deh, nu s-ar mai fi dezlipit de masa aia şi de halbele de bere, aşa încît îi lăsă acolo, iar ea cu Ovidiu şi Feri plecară ca să-i arate camera.

Era chiar aşa cum îi spuseseră şi pînă la urmă aşa cum îşi dorise: o cămăruţă mică la etajul trei, la fel ca cea din pensiune, mică şi foarte înaltă, de patru metri aproape, într-o clădire veche de două sute de ani, şi baia afară pe culoar, la capătul culoarului. Era goală, nemobilată, dar ce-ar mai fi contat? Un pat, o masă şi două scaune s-ar fi găsit oricînd cu puţini bani şi la o adică le poţi lua şi fără nici un ban, de la gunoi, de unde le lasă vienezii care-şi schimbă mobila.

Mătura pereţii cu priviri mari, avide, lăcrimînd de recunoştinţă. Se uită preţ de un minut pe geam în bulevard şi-n traficul maşinilor, extrem de intens la acea oră. O să se ducă să-şi ia bagajele, spuse, la care Ovidiu, cu acelaşi zîmbet înmiresmat, că nu-i nevoie. I se puse-n faţă şi-n uşă, cu zîmbetul fluturîndu-i pe faţă, cumva şovăitor, cu privirea fugind către Feri, ca-n Trocadero, întrebîndu-l:

- Zici că ea e?

- Păi nu ţi-am spus? Nu mă mai omorî de cap. A văzut-o Toni cînd s-a dus la Poliţie marţi, alaltăieri...

Înainte de a şti despre ce e vorba, Mariana simţi nevoia să se dezvinovăţească.

- Alaltăieri, marţi eram în Arad la mama...

Trosc! un croşeu al lui Ovidiu, pe care apucă să-l eschiveze pe jumătate, o izbi în tîmplă, aşa încît doar că i se înmuiară genunchii şi se clătină. Nu căzu, ceea ce îl scoase din minţi pe Ovidiu, turnînd gaz pe foc. După ce că vorbise neîntrebată, prima greşeală şi obrăznicie, îşi mai permite şi să rămînă în picioare. Se trase o jumătate de pas înapoi şi ţopăi într-un salt de karatist-fotbalist, proptindu-i adidasul stîng în obrazul drept. De data asta şocul loviturii o trînti pe parchet, fără să-i afecteze deloc luciditatea, ba chiar trezind-o la realitate: ei o pedepseau pentru ce nu făcuse, da, se dusese marţi la poliţie ca să ce? Ce dracu făcuse acolo? Temîndu-se să nu-l stîrnească iarăşi, mieună abia auzit:

- Vă faceţi păcate cu mine. Mă confundaţi...

Feri zbieră isteric:

- Nu te uita în gura ei! Ea e, ea e, ea e! Lucrează la pensiune. Nu lucrezi fă la pensiune?

- Lucrez... nu mai lucrez, m-a data afară, da’ asta nu înseamnă că...

Cum era lungită pe parchet, îi trase un şut în şale, mai reţinut decît Ovidiu, să n-o demoleze definitiv, poate unde mai aştepta de la ea mărturisiri. I-ai dat în gît p-ai noştri care au lucrat la pensiune. I-ai dat pe mîna poliţiei! Ai să ţi-o ieşi, româncă-mpuţită! Ai să ţi-o iei de la ţigani! Ridică iar piciorul s-o lovească, dar se răzgîndi. O scuipă. Spurcăciunea dracului! Ai să ţi-o iei!

- Du-te dracului de nesimţit! Mă ţuci în cur!

Sătea ghemuită pe parchet, cu faţa îngropată-n antebraţ, ca s-o ferească, auzindu-şi inima zvîcnind de indignare: acum îi era clar, o învinuiau că i-ar fi dat pe mîna poliţiei pe cei care-au spart pensiunea, tovarăşii lor. Şi cît de porniţi, şi prea orbiţi de ură ca s-o asculte. În ce mizerie intrase, oh, Dumnezeule, împinsă de domnul Kraml şi doamna Hrib.

- Ridică-te!

Zbieretul lui Ovidiu o făcu să se strîngă şi mai tare pe parchet, presimţind ce s-ar întîmpla dacă s-ar ridica.

O ridică Feri, dezlipindu-i mîinile de pe faţă şi răsucindu-i-le la spate. O ţinu aşa cu faţa la Ovidiu, care putu în sfîrşit s-o izbească peste faţă pînă o umplu de sînge. O lăsară să cadă iarăşi pe parchet. Ieşiseră şi-n urma lor se auzi cheia răsucindu-se în broască.

O încuiaseră. În sfîrşit plecaseră. Bine că plecaseră. Se ridică şi se duse la fereastră şchiopătînd. Se uită, erau cel puţin zece metri pînă jos. N-ar fi avut cum să sară fără să-şi rupă ceva.

(fragment din romanul Ana Maria şi îngerii, în curs de apariţie la Cartea Românească)

Institutul Blecher, ediţia VII (XV)

afiş: Ana Toma