Fotografii de la ediţia XXVIII

foto: Alina Ţârcoman

Cronică la ediţia XXVIII

După momentul deschiderii, moderatorul evenimentului i-a dat cuvântul primului invitat al după-amiezii, prozatorul Ovidiu Pop, care a vorbit despre romanul său de debut, Trickster, apărut în anul 2009 la editura Polirom. Autorul a precizat că acţiunea cărţii se petrece în Transilvania anilor ’80, în plin comunism. Ovidiu Pop a citit un fragment din epilogul romanului, care ilustrează evenimentele din decembrie 1989 paralel într-o unitate militară şi într-un sat.

A urmat lectura tinerei poete Laura Dan, recent publicată în "Ziarul de Duminică" de către Ioan Es Pop, dar şi prezentarea cărţii lui Dumitru Bădiţa însoţită de două lecturi, una a autorului şi alta a lui Claudiu Komartin, din Invitat la Săvârşin.

Acesta din urmă a deschis comentariile privind lecturile cu doamna Ştefania Mincu, care, la prima impresie a considerat că Ovidiu Pop ştie să scrie, fiind convinsă de relatarea despre revoluţie a autorului. Doamna Mincu observă caracterul scenaristic al fragmentului prezentat, dar şi plauzibilitatea replicilor utilizate.

Claudiu Komartin: Aţi văzut flimul Hârtia va fi albastră?

Ştefania Mincu: Am văzut doar ce mi-a relatat fiul meu, mobilizat în acele zile în Transilvania. Nu aş vrea să o iau pe căi greşite, dar viaţa bate filmul. Am aflat atunci cum e să nu dormi trei zile şi trei nopţi.

Ovidiu Pop: Încă folosim după douăzeci de ani un termen pe care nu îl cunoaştem.

Ştefania Mincu: Eu nu l-am folosit.

Dan Mihuţ: Nu înţelegem mecanismul din spate.

Marius Ghilezan: Câţi ani aveaţi în 1989?

Ovidiu Pop: Şapte ani.

Claudiu Komartin: Nimeni nu trăieşte plenar evenimentele istorice.

Dumitru Bădiţa: Nu toţi folosesc revoluţie. S-a mai diversificat termenul.

Dan Mihuţ: Să nu transformăm cenaclul într-o discuţie despre revoluţie.

Revenind la subiect, doamna Mincu apreciază că receptarea textului lui Ovidiu Pop este foarte bună şi că cititorul este pus să gândească lecturând fragmentul propus. Claudiu Komartin afirmă că nu s-a scris nicio carte esenţială despre decembrie 1989 şi că aceasta va apărea cam în zece ani scrisă de un scriitor din generaţia lui.

Referindu-se la poeta Laura Dan, Ştefania Mincu spune că aceasta scrie o poezie foarte bine articulată, dar că nu toate poemele sunt la acelaşi nivel şi că aşteaptă în viitorul apropit un volum din partea autoarei.

Dumitru Bădiţa apreciază curajului Laurei şi asumarea poemului care transmite emoţii puternice. Referitor la Ovidiu Pop, Bădiţa remarcă circularitatea textului, dar şi aşteptarea evenimentului care trebuie să se producă. De asemenea, autorul cărţii “Invitat la Săvârşin” afirmă că textul nu e o mare investiţie stilistică şi că în locul personajelor soldaţi ar fi putut fi şi sportivi în cantonament. În continuare, Claudiu Komartin dă cuvântul profesorului Octavian Soviany.

Octavian Soviany: Am polemizat cam de pomană, de fapt miza sunt textele. Poezia a fost o surpriză plăcută. E o poetă care promite, dar mai are de lucru. O pândesc două primejdii: alegorismul şi prea multele abstracţiuni concretizate. Trebuie să scape de balast, însă îmi place că merge pe poemul scurt, iar finalurile sunt reuşite. Despre proză pot spune că are calităţi literare. Spiritele s-au inflamat degeaba. Autorul conturează personaje în carne şi oase, îi iese şi absurdul. Un minus îl reprezintă raportarea la anul 1989.

Adrian Diniş apreciază poezia citită şi subscrie părerilor antevorbitorilor.De asemenea, coerenţa poemului este una dintre remarcile tânărului poet vis-à-vis de textele Laurei Dan. Referitor la proză, Adrian Diniş remarcă incorectitudinea citirii unui fragment din epilogul romanului. De asemenea, acesta cosideră apropierea textului citit de tipul scenariului.

Dan Mihuţ indică anumite chestiuni de scenariu care nu se leagă între ele. De asemenea, la nivel stilistic, poetul constănţean observă liniaritatea textului lui Ovidiu Pop. Referindu-se la poezie, Dan Mihuţ compară textele Laurei cu poezia Norei Iuga.

Alina Ţîrcoman doreşte separarea literaturii de adevărul istoric, cele două având drumuri distincte. Referitor la poezie, ea evită să se exprime pentru că nu are textul în faţă.

Stoian G. Bogdan consideră că poezia Laurei Dan nu aduce nimic nou, poetul având un sentiment de déjà-vu.

Ştefania Mincu: Are acces la versuri simple şi atingătoare. Poeta reuşeşte să rezoneze cu cititorul. SGB este un poet de alt tip. Cei doi nu se pot percepe.

În finalul discuţiilor, Xiron Xin punctează răceala dintre fiică şi tată în poezia Laurei Dan, dar şi că Dumitru Bădiţa citeşte ca şi cum nu ar scrie el textele.

Claudiu Komartin mulţumeşte publicului prezent, invitându-i la următorul Insitutut Blecher, care va avea loc în preajma târgului de carte, la jumătatea lunii noiembrie.

A consemnat: Andrei Zbârnea

Poeme de Laura Dan

Începe să doară puţin


În aer
un iz greu, înţepător,
curtea miroase
a plajă
cu alge descompuse

sufletul meu,
pus pe sârmă la uscat


începe să doară puţin.



Aştept


Tată,
am intrat în iarnă
cu sufletul rece

în decorul deshidratat
aştept să-mi deschizi uşa
şi să-mi spui
intră,
aici nu te ajunge frigul de-afară

aştept

fiecare ceas
mă înfăşoară-n zăpadă

primesc doar tăcere

îngheţ şi mai tare, la uşă.



Crăciun


Noi tot aici
ne ospătăm în camera cu goblenuri
de o parte buni - cum îi zic nepoţii
de o parte mama

tu, tată,
DEPARTE, la altă masă,
gândul acesta cu tine
- e ca o haină purtată prea mult timp-
îl îmbrăcăm numai în casă
nu ieşim cu el în lume
felii din el se împart
exclusiv la masa noastră

Azi, porţii mai mari pentru fiecare
că doar e Crăciunul.



Mărturisire


Toţi trec pe lângă mine ţinându-se de mână
eu,
în parc,
atât de singură
încât îmi vine să îmi sap o groapă.



Tată-glonţ


Tată-glonţ
mi-ai străpuns pieptul
mă auzi? îţi vorbesc din groapă
sunt un împuşcat
care
mai are ceva de zis.

Mamă,
nu mai plânge,
aici e cald.



Intram în lume


Pentru tine, tată, eram o sticlă colorată
pentru mama
eram cel mai frumos glob

vă priveam
prinsă-n ştreangul întâmplărilor voastre

tăceam cu capul în jos
ca şi când
aş fi fost vinovată.

tată, hai, ieşi în prag
să-ţi vezi fata
intră în lume
cu fruntea plecată
şi cu urmă de ştreang la gât.



Portret


Încordată ca un arc
atentă ca o santinelă
repetitivă ca o ploaie londoneză
zgomotoasă ca o sală care aplaudă
inutilă ca un bilet folosit
obosită ca un participant la maraton
singură ca o gară prin care nu trec trenuri
incompletă ca o tablă de şah fără piese
fără lumină ca un mort în groapă


asta am văzut în Praga, pe podul Charles
când artistul ambulant mi-a întins portretul.



Însingurare


Unele începuturi sunt târzii
Dar, totuşi, cât de înaltă
poate creşte
liniştea?



Familia noastră e un inbox gol


Pe adresa de-acasă nu mai soseşte nimic
familia noastră e un inbox gol
tata e o coajă uscată
în care îţi poţi rupe dinţii
un amant desfigurat care, din când în când,
mai întreabă ce fac
o pisică cu 7 vieţi pentru că, l-am ucis de atâtea ori dar,
s-a-ntors de fiecare dată.
Doamne, în fiecare anotimp te rog,
mai aruncă zarurile o dată
şi, îmbracă-mi zilele în altă haină,
dă-mi alt nume pentru tata
dă-mi un nume care vindecă
viaţa mea trece pe lângă mine în vârful picioarelor
am s-o prind odată şi am s-o înghit
poate am să cresc altfel în iarba zilelor ce vin
tatăăăă, m-ai însemnat ca pe o vită
tâşneşte sânge bolnav din mine în fiecare zi
sunt un spectacol de lumina roşie cu miros greu
doar curioşii se apropie
nu ştiu cum voi ajunge la mal
‘pentru tine nu avem colac de salvare
tu ştii să înoţi’ îmi ziceţi şi treceţi mai departe

am să-mi avortez aici, în apa lumii, amintirile
aşa, am să ies din întuneric mai uşoară

lumina e încă în pat, doarme,
vreau să ştiu, ziua mea când începe?

Tată simţi? am învăţat să urăsc
cenuşa ta e
singura mea casă!



Vreau


Vreau să mă trezesc în altă parte
într-un alt pat
într-o altă lumină
să port alt nume
să-mi aleg alt anotimp
să-mi pun zilele în altă ramă

vreau să mă trezesc lângă un alt bărbat
să mă spăl în altă apă
să-mi sculptez tatăl din alt lut
să am un trup mai uşor de dus
ş-un suflet mai albastru de purtat

vreau să dansez dimineaţa pe rouă
să merg desculţă şi să râd că nu las urme
să-mi smulg amintirile din piele
când vor cânta cocoşii, vreau să mă lepăd de mine

vreau un Dumnezeu care să-mi spună
hai, ia-mă de mână şi să o luăm de la capăt.



Dumnezeu mă priveşte


Te-ai instalat comfortabil în mine
şi începe să-mi placă
aşa că,
repede, repede,
-până nu prinzi rădăcini-
trebuie să te dau afară.

Dumnezeu mă priveşte ascuns după copaci
la semnul lui
am să trag aer în piept
şi am să împing tare, ca o gravidă.



Aşa a început


Ai lăsat fereastra deschisă
la camera ta cu gânduri
iar eu,
într-o dimineaţă
m-am strecurat
printre gândurile tale

aş fi sărit pe ele ca o nebună
şi le-aş fi călcat râzând în picioare
şi, totuşi,
ca niciodată
am stat cuminte
în camera cu gânduri a unui bărbat.



Crescendo


Singură,
desperecheată,
mă aranjez în fiecare zi
şi mă aşez în vitrină

poate trece cineva şi mă vede
poate mă ia
şi mă duce acasă
mă aşează într-o altă vitrină
să pot scrie versuri
pe o altfel de linişte

trec dintr-o vitrină în alta
tot mai singură
şi mai desperecheată.



Acum totul e altfel


În preajma ta
nu mai miroase a linişte
pe zi ce trece
aud mai tare
viermuiala excitată a neuronilor tăi
privirea ta face zgomot
când se aşează pe coapsele altor femei
noaptea,
mâinile tale mă îmbrăţişează ca nişte cuţite

Acum totul e altfel
abia îţi şoptesc numele
nu te mai strig
mi-e frică
să nu mă auzi şi să vii.



Îmi vei săruta fruntea


şi buzele tale vor dărâma tăcerea
îţi voi săruta ochii
şi voi topi iarna din spatele lor
inimile noastre vor bate tare,
tot mai tare
vor face să răsune oraşul
pe această muzică,
vom putea vorbi despre noi fără anestezie

va încolţi lumina
şi vom uita cum se moare.



AICI


Aici, zilele lasă urme negre
când calcă
Aici, uitarea întârzie
sau nu ajunge
Aici, amintirile se spun în şoaptă,
pe întuneric
Aici, arborii cresc strâmb
şi oamenii sunt însemnaţi
AICI, pot sângera
pământul e roşu
şi tata e aproape,
vine repede
şi mi se aşează alături,
la cap,
cu mâinile desfăcute
ca o cruce.



Poem cu noi


Eu, acelaşi coş cu fructe
întins spre tine prin perdeaua de cuvinte
tu, acelaşi pământ carnivor
care nu vorbeşte.

Ovidiu Pop, "Trickster" (fragment)

În timpul acesta, la cîteva sute de kilometri depărtare de oraşul nostru, în camera ofiţerului de serviciu (COSU) din unitatea U.M. 01237, Tovarăşul Colonel verifică date din registrul de armament şi muniţie şi, concomitent, trage cu coada ochiului la televizor. Tovarăşul Colonel ocupă un loc la birou şi, alături de el, stă locotenent-colonelul Caius Tramontini, rezemat confortabil de spătarul scaunului şi căscînd. În COSU e cald şi reşoul de la picioarele patului scoate un bîzîit constant. Şi televizorul scoate un bîzîit mai subţire iar pe ecranul lui se dă ordin armatei de a ieşi din cazarme, pentru a doua oară în acea zi.

Tovarăşul Colonel închide nervos coperţile registrului de armament:

- Bă, ăştia cu Frontu’ lor sînt nebuni! zice.

- Ce, parcă numai ei? îşi întrerupe Caius căscatul.

- Păi ăştia ne dau ordine prin televizor, măi? Ce dracu’ o fi în capu‘ lor?

Tovarăşul Colonel se întrerupe pentru a stinge chiştocul în scrumieră, expiră fumul de ţigară pe nări şi zice:

- O să fie vărsare de sînge, Caiuse… Să vezi tu.

- Da, fii serios!

- Păi tu nu vezi?! Avem consemn pe unitate … avem indicativ de alarmă Radu cel Frumos şi ăştia ne scot pe stradă. Tu îţi dai seama ce poate să iasă?

- Măcar tu eşti OS-eu şi tre să fii aicea oricum. Da’ eu? Nu mai bine stăteam eu acasă frumos!...

- Măi, io vorbesc serios.

- Şi eu.

Urmează o pauză scurtă în care amîndoi tac şi privesc la televizor, pe urmă Caius zice:

- O să vezi că pe noi nici n-o să ne scoată în oraş…

- Eu ştiu? Dacă mă gîndesc la ce telefoane aiuristice am primit astăzi de la Statu’ Major… Orice-i posibil.

- Lasă-i, mă, şi pe ăia cu Statul lor Major cu tot, că-s habarnagii…

Tovarăşul Colonel pufăie pe nas şi redeschide registrul de armament şi muniţie. Citeşte ceva înăuntru şi zice fără să-şi ridice privirea:

- Tu îţi dai seama că în toată unitatea nu avem decît două tancuri care funcţionează! Restu’- s în reparaţie…

Caius îi aruncă o privire plictisită peste umăr:

- Dă-i mă în p...

Dar în acelaşi moment, telefonul din COSU începe să sune, acoperindu-l pe Caius.

- … şi pe ăştia. Că nici nu vreau să mai aud, la cît îs de ramoliţi…

Tovarăşul Colonel îi face semn să tacă, ridicînd arătătorul . Zice:

- Scuză-mă un moment.

Şi se adresează receptorului:

- Ofiţer de Serviciu pe unitate, locotenent-colonel Lăcrînjan, ascult.

- Să trăiţi.

- Da.

- Da.

- Am comunicat acum două ore.

- Ordonaţi?

- Ăă… Deocamdată, deocamdată nu.

- Am înţeles, să trăiţi.

Şi închide receptorul. Îşi ascunde faţa în palme şi strigă după Ajutorul Ofiţerului de Serviciu pe Unitate(AOSU), plutonierul Rădoi.

- Garganel!

Caius se întoarce înspre el pe jumătate curios, pe jumătate plictisit, dar Tovarăşul Colonel îi face semn să aştepte. Plutonierul Rădoi apare în prag şi ia poziţie regulamentară de drepţi:

- Ordonaţi!

- Hai, lasă poantele, zice Tovarăşul Colonel şi zîmbeşte. Vezi, dă o fugă în companie la ăştia de la Geniu şi vezi care-i atmosfera pe acolo. Şi dacă tot eşti acolo, vezi, întreabă-i dacă au veşti de ceva terorişti.

Plutonierul Rădoi e un tip la treizeci şi ceva de ani, cu o mustaţă subţire sub nas. Face o mină mirată. Zice:

- Ordonaţi?

- Auzi… Fă cum îţi zic. Du-te în companie la Genişti şi spune-le să fie pregătiţi în orice moment de un eventual atac terorist.

Tovarăşul Colonel ridică scurt din umeri şi continuă:

- Ordin pe regiment… de la Statul Major.

Face o pauză în care se amuză de reacţia plutonierului Rădoi, după care zice:

- Da’ vezi şi tu cum le zici. Bine?

Plutonierul Rădoi se întoarce şi dă să plece, moment în care Tovarăşul Colonel îl opreşte:

- Stai, stai! Vezi că tre‘ să fie acolo şi maiorul Cărăbuş, că doar avem consemn pe unitate. Să te duci la el şi să-i spui, să nu te duci la lent-colonel, bine?

- Am înţeles… zice plutonierul Rădoi şi pleacă.

După ce Rădoi dispare pe hol, Caius se întoarce cu totul spre Tovarăşul Colonel şi îşi reia mina curioasă. Cînd Tovarăşul Colonel îi întîlneşte privirea, zice:

- Ce? Lentu’ îi un panicat, tot se face pe el. Cărăbuş e mai calm, el… am fost cu el în aplicaţie şi ştiu…

Se întrerupe, deoarece Caius îl priveşte încă mirat.

- Ce te tot uiţi aşa la mine? zice.

- Ce-au zis ăştia de la Statu’ Major? zice Caius.

- A... Tovarăşul Colonel îşi duce o mînă la frunte. Păi, ce ai auzit. Să fim pregătiţi în orice moment de un eventual atac terorist.

Caius îşi dă ochii peste cap:

- Mda… zice.

- Eu ţi-am zis că o să iasă rău.

Crainicul televiziunii citeşte un comunicat către naţiune şi cei doi ofiţeri îşi întrerup discuţia pentru a-l asculta. După încheierea comunicatului, ia cuvîntul un revoluţionar în geacă verde de fîş, tocmai ajuns în studio de pe străzile capitalei. Revoluţionarul gîfîie încă. Tovarăşul Colonel zice:

- Nu-i de glumă la Bucureşti...

Caius îşi înghite un căscat şi-i aruncă Tovarăşului Colonel o privire plictisită peste umăr. Schiţează un gest prin care s-ar întinde după ţigările de pe birou dar apoi sună telefonul şi se răzgîndeşte.

- Da, zice în receptor Tovarăşul Colonel.

- Să trăiţi.

- Da.

- Am comunicat.

- Am înţeles.

- ‘nţeles.

Pune telefonul în furcă şi îşi acoperă faţa cu palmele. Caius se apleacă să-şi ia o ţigară din pachetul de pe birou, reacţia Tovarăşului Colonel îi întrerupe însă mişcarea la mijloc. Rămîne cu mîna suspendată în aer şi întreabă:

- De la Comandament?

- De la regimentul de tancuri… zice Tovarăşul Colonel.

Şi îşi lasă palmele să coboare încet pe bărbia pe care şi-o mîngîie o vreme gînditor.

- Trimit o coloană de blindate în oraş. Cică e lume strînsă pe podul din piaţă şi merg să asigure ordinea. Să aibă grijă să nu se întîmple ceva…

- Şi ce treabă avem noi cu ei?

- Ne-au informat că trec pe lîngă unitate… cică să nu-i confundăm cu terorişti.

- Aha… zice Caius.

Şi se apleacă peste birou după pachetul de ţigări dar zăreşte sticla la picioarele Tovarăşului Colonel şi îşi aminteşte că a uitat-o destupată.

- A răcit, sărăcuţa, zice. Poate ar mai trebui s-o mai frecăm un pic, să se încălzească.

Tovarăşul Colonel nu înţelege de prima dată şi se uită contrariat la Caius. Pe urmă înţelege. Zice:

- Poţi să bei în situaţia asta, acuma?

- Da’ ce are? În trei zile-i Crăciunul… zice, ţinînd sticla de gît. Sfintele sărbători de iarnă, dragule.

Şi ia o duşcă.

- Nu, serios. Bag-o la loc. Nu vezi cum mişună ăştia pe-aici! Acuma, atîta ar trebui, să te prindă careva de la Statu‘ Major. Şi io OS-eu. Îţi dai seama!...

Caius face o gropiţă în colţul gurii, după care pune dopul pe sticlă şi o astupă. Vîră apoi sticla într-o cutie goală de remi, închide capacul la loc şi se ridică alene. Zice din vîrful buzelor:

- Bine. Atunci mă duc să duc jucăria înapoi la locul ei.

Cînd zice jucăria, indică spre cutia de remi de la subţioară, apoi se răsuceşte şi pleacă înspre cancelaria lui. Se opreşte însă în prag şi se loveşte cu mîna rămasă liberă peste frunte. Zice:

- Ptiuu! Am uitat complet. Cît e ceasu’?

- Şi şapteşpe, zice Tovarăşul Colonel.

- Băi, la şi cinci trebuia să mă întîlnesc cu Ionci la poartă.

- Cu cine?

- Cu omu’ care îmi aduce porcu’. Nu ţi-am zis?

Tovarăşul Colonel ridică dezinteresat din umeri. Zice:

- Păi du-te acuma, că aici-i poarta.

- Nu, că la cealaltă i-am zis să ne întîlnim.

Caius se întoarce la birou şi aşează cutia de remi pe masă. Zice:

- Vezi că mă duc. Vin imediat.

- Bine.

Caius face un pas dar Tovarăşul Colonel îl opreşte.

- Da’, Caiuse. Vezi, ai şi tu grijă că, na… Nu se ştie niciodată.

- Da… poate o să dau peste vreun terorist la parcul auto, zice.

Îşi trage mantaua pe el şi pleacă.

Cînd rămîne singur în COSU, Tovarăşul Colonel se lasă să cadă în scaun şi revine la registrul de armament şi muniţie pe care începe să îl răsfoiască. În difuzorul televizorului se aude vorbind un actor, urmat de un poet şi de un general în retragere. Toţi fac pe rînd un apel către populaţie să vină să apere televiziunea împotriva teroriştilor. Tovarăşul Colonel îşi ridică ochii înspre televizor. Studioul din televiziune este suprapopulat. În spatele vorbitorilor se află un grup de bărbaţi în civil, cu banderole tricolore la braţ, dispuşi pe două rînduri. Deodată se aude o bubuitură care stîrneşte panică printre locatarii studioului şi oamenii cu banderolă încep să se împingă. Crainicul televiziunii se apleacă instinctiv, apoi îşi aranjează ochelarii pe nas şi vorbeşte în microfon:

- Stimaţi telespectatori, se trage pe holurile televiziunii.

Cineva strigă:

- La parter a explodat o grenadă!

- Stimaţi telespectatori, la parterul televiziunii a explodat o grenadă chiar în momentul emisiei…

- Se trage în televiziune! strigă cineva.

- Suntem asediaţi! strigă actorul.

- Cetăţeni ai Bucureştiului, veniţi în apărarea televiziunii! strigă poetul.

Tovarăşul Colonel îşi coboară privirea înspre registrul de armament şi muniţii.

E frig şi bate un vînt necruţător pe platoul unităţii şi Caius trebuie să îşi închidă nasturii şi să îşi ridice gulerul la manta. Tocmai se lasă seara şi un crepuscul cenuşiu învăluie brazii şi clădirea spălătoriei. Traversează trotuarul, trece pe lîngă un tab cu motorul pornit şi ajunge pe aleea cu castani. În stînga lui se prefigurează parcul auto care, în lumina obscură, arată ca un cimitir de maşini. O coteşte pe o alee mai mică şi ajunge în faţa unei porţi din metal, legate cu lanţ. Îi ia cîteva secunde să deznoadă lanţul, după care împinge de uşi şi se strecoară prin crăpătura lor. Iese pe o stradă lăturalnică şi neasfaltată, îşi roteşte privirea în jur dar nu vede nici urmă de Jancsi sau de bicicleta lui. Îşi caută o ţigară, şi-o aprinde şi îşi adînceşte mîinile în buzunarele mantăii. Pentru că Jancsi tot nu vine, începe să fluiere şi să-şi lovească călcîiele unul de altul. Cenuşiul zilei se stinge pe nesimţite şi pînă să termine de fumat ţigara şi să arunce mucul în şanţ, afară e întuneric deplin. Aude la un moment dat claxonul unei biciclete nereuşind să ocolească gropile şi curînd vede o lumină galbenă apropiindu-se. Jancsi opreşte, sare de pe bicicletă şi se chiorăşte în întuneric. Zice cu jumătate de gură:

- Domnu’ locotenent?

- Locotenent-colonel, zice Caius amuzat. Şi nu vorbi în şoaptă că nu ne spionează nimeni.

Caius face cîţiva paşi în întuneric pînă ce desluşeşte conturul negru al lui Jancsi.

- Păi bine, măi, Ionci. Adică tu mă faci să te aştept o jumătate de oră în frig? Zici că vii la şi cinci şi vii la jumate… Îţi baţi joc de mine, ce naiba?

Jancsi este un ţăran la vreo 40 de ani şi locuieşte într-un sat la marginea oraşului, nu departe de unitate. Aprovizionează de mai bine de cinci ani familia lui Caius cu ouă proaspete şi lapte, cu brînză şi ţuică de prune. De astă dată este o şacosă de carne de porc pentru Crăciun şi Revelion pe care Jancsi o desprinde de pe portbagajul bicicletei.

- Nu bate joc, zice Jancsi. Numa’ că frică în oraş.

- Ţi-a fost frică să treci prin oraş? Păi da’ aici stai, numai la două case mai încolo. Hai, mă Ionci. Am murit, în pixul meu, de frig cît te-am tot aşteptat.

- Teroriştii… zice Jancsi şi aşează plasa la picioarele lui Caius.

- Ce terorişti, mă, Ionci?! Chiar crezi că vine pe uliţa asta vreun terorist?! Cît am zis că îţi dau pe carne?

- Trei douăzeci, zice Jancsi.

- Trei sute douăzeci, numără Caius în bancnote şi i le întinde lui Jancsi. Apoi zice: Ionci, du-te acasă şi bucură-te de Crăciun, că azi-mîine e pe noi. N-avea tu treabă de terorişti. Ascultă la mine…

Jancsi înclină capul şi dă să se suie pe bicicletă. Caius zice:

- Mersi Ionci, dragă, mersi. Fără tine nu ştiu ce mă făceam de sărbătorile astea. Kesenem şi mergi liniştit. Da?

- Szivesen, zice Jancsi.

Se suie pe bicicletă şi pleacă.

Caius se controlează dacă are toţi nasturii închişi la manta şi se miră că-i are. Îi e teribil de frig mai ales la degetele de la picioare şi la urechi. Se gîndeşte: căciulile astea din dotare nu sunt bune la nimic, şi se strecoară înapoi pe poarta unităţii.

Plutonierul Rădoi se întoarce de la compania de Geniu şi îl găseşe pe Tovarăşul Colonel jucîndu-se cu revolverul pe biroul din COSU. Tovarăşul Colonel îşi vîră revolverul în toc, se prinde cu o mînă de diagonala de piele a curelii şi zice:

- Ce-au zis geniştii noştri?

- Am vorbit cu tovarăşul lent-colonel, că tovarăşul maior Cărăbuş nu era acolo.

- Da’ unde era?

- Încă nu o ajuns la unitate… am înţeles, de la ţară, că era în permisie.

- Auzi acolo, şmecheru’ de Cărăbuş.

- Cică o rămas înzăpezit…

- Da, da… îl întrerupe Tovarăşul Colonel. Şi ăsta ce a zis?

- Lent-colonelu’?

- Da, tovarăşul locotenent-colonel. El ce-a zis?.

- O zis că ia la cunoştinţă şi că alarmează o subunitate.

- A zis el aşa ceva, că alarmează o subunitate?

- Da.

Tovarăşul Colonel pufăie pe nas. Zice:

- Bine. Ia stai tu în locul meu un pic…

Se apropie de patul de serviciu şi se aşează în el oftînd şi ducînd palmele la ceafă.

- Of, of, ce ţi şi cu lumea asta, mă, Garganel, mă.

- Da… zice plutonierul Rădoi uitîndu-se cu un ochi la televizor.

Şi după o lungă pauză:

- Credeţi că să poate întîmpla şi la noi ceva?

- La noi la unitate? zice Tovarăşul Colonel. Nu cred. Dar oricum, nu strică să fim cu ochii în patru…

Se lasă din nou liniştea în COSU. La televizor vorbeşte Iliescu care îl acuză pe Ceauşescu de înfometarea populaţiei şi de trădarea idealurilor marxist-leniniste. Se aud paşi pe coridor şi Tovarăşul Colonel îşi desprinde palmele de sub ceafă şi sare în picioare. Paşii trec şi ecoul lor se pierd în adîncul coridorului.

Tovarăşul Colonel observă atunci cutia de remi de pe masă în care Caius a ascuns sticla. O ridică fără să scoată o vorbă şi o ascunde în dulapul de serviciu. Îşi aminteşte că voia să spună ceva dar telefonul îl întrerupe şi nu apucă să pronunţe decît prima silabă. Plutonierul Rădoi ridică receptorul. Zice:

- Ajutorul ofiţerului de serviciu pe unitate, plutonier Rădoi, ordonaţi.

- Da.

- Da, să trăiţi.

- Munţii de Aramă.

- Nu.

- Am înţeles, să trăiţi.

- Radu cel Frumos, să trăiţi.

- Ordonaţi?

- Aici lîngă mine…

Plutonierul Rădoi întinde receptorul Tovarăşului Colonel:

- De la Comandament. Vrea să vorbească cu dumneavoastră.

Tovarăşul Colonel ia receptorul, se prezintă şi zice:

- La ordinele dumneavoastră.

- General Trifoi la telefon, se aude o voce răguşită la celălalt capăt al firului. Tovarăşe locotenent-colonel, ai face bine să îţi instruieşti subordonaţii ca lumea, ca să ştie data viitoare cum să răspundă la întrebările unui superior.

- Am înţeles, tovarăşe general.

- Acum repet consemnul şi pentru dumneata. Consemn: Jocul Ielelor. Ai înţeles?

- Ordonaţi?

- Jocul Ielelor…

Tovarăşul Colonel dă să mai spună ceva dar convorbirea se întrerupe şi se aude tonul de ocupat. Lasă receptorul încet în furcă şi zice:

- Ce-a vrut generalu’?

- Nu ştiu exact. S-o prezentat, da’ zici că era turbat… o zis că îl cheamă generalul dolo, bolo, ceva p-acolo. Şi apoi o zis consemn: Jocul Ielelor, a Elelor sau a Stelelor, că n-am înţeles bine ce zicea.

- Hm, Jocul Ielelor, a belelelor… zice Tovarăşul Colonel. Tipul mi s-a părut şi mie suspect. O fi vreun deştept… avea omul chef de farse. Sunt circumspect. Dacă mă gîndesc suna un pic dement, nu? Ia sună la comandament şi cere confirmare.

Plutonierul Rădoi îşi reazămă urechea în receptor, formează numărul intern din trei cifre şi zice:

- Sunt AOSU din U.M. 01237, plutonier Rădoi, cer confirmare consemn.

- Indicativ de alarmă: munţii de Ararmă. De Alamă? De Aramă. Iau în seamă.

- Da. Aşa. Servesc patria.

- Parola? Nu. Consemn. Însemn.

- Staţi să îmi iau un pix. Am unu’ la fix. Ăsta-i prefix? N-are prefix.

- Bun. Spun. Transmit.

- Prerafaeliţi ofiliţi. A, neofiţi.

- Să trăiţi!

Nu apucă să aşeze receptorul în furcă şi Tovarăşul Colonel zice:

- Zi ce ştii, ce ai aflat, imediat!

În timpul în care se ridică de la birou, plutonierul Rădoi îşi aranjează ţinuta şi apoi începe:

- Ascultă, mie nu-mi place vorba multă, sau cultă, sau spusă la derută într-o dispută-acută. Nu permit să mi se impută…

- Bine, bine, zice Tovarăşul Colonel. Hai că nu e momentu’. Ce-a zis Comandamentu‘?

- O zis, consemnu‘-i: prerafaeliţi neofiliţi, neofiţi adică.

- Deci nu e Jocul Ielelor?

- Cică nu. Îi asta cu ofiliţii.

- Ia sună-i şi pe ăştia de la Geniu, vezi ei ce consemn au?

Plutonierul Rădoi pune mîna pe telefon şi îşi aduce receptorul la ureche. Apasă de cîteva ori pe furca telefonului, apoi zice:

- N-am ton, nu s-aude nimic în telefon.

- Gargamelule, nu fă glume cu mine, ţi-am zis să termini odată cu rimele!

- Tovarăşu’ colonel, chiar nu fac… asta o fost involuntară, da’ chiar nu se aude nimic în ăsta… în telefon.

Tovarăşul Colonel smulge receptorul din mîna subordonatului şi şi-l duce la ureche:

- Ce pasărea măiastră au şi ăştia de la centrală acuma! Să-mi bag picoarele, zice.

Şi trînteşte telefonul de masă. Face un tur prin COSU după care zice:

- Ia vezi. Nici acuma nu merge?…

Plutonierul Rădoi ridică receptorul de pe masă, ascultă şi zice:

- Nimic…

- Bine. Atunci du-te pînă la ei şi vezi care-i treaba pe-acolo. Numai să vii repede. Bine? zice Tovarăşul Colonel.

Şi se îndreaptă spre dulapul de serviciu.

- Am înţeles, zice plutonierul Rădoi şi dispare.

E o linişte neobişnuită pe coridoarele unităţii. Mai ales pentru o zi cu indicativ de alarmă Radu cel Frumos, gîndeşte plutonierul Rădoi şi, în faţa lui, se deschide un hol întunecat. Iar s-au ars

becurile, gîndeşte în continuare. La douăzeci de metri mai încolo se află camera de gardă şi mai încolo compania de genişti.

- Cine-i acolo? aude o voce dar nu îşi dă seama de unde vine.

Îşi întoarce capul în spate, dar a doua oară aude vocea desluşit venind din faţă.

- Stai că trag!

- Bă, bă… zice plutonierul Rădoi. Care-i acolo?

- E terorist, băi… aude o altă voce vorbind în şoaptă.

Aude apoi încărcatul unei arme. Totul se petrece într-o fracţiune de secundă: vede un dulap din metal, ascuns în întuneric, şi se gîndeşte să caute adăpost în spatele lui. Schiţează un gest rapid, se apleacă, dar glonţul îl nimereşte direct în cap. Cade după dulap cu picioarele răsfrînte în afară.

Una din voci şopteşte:

- Crezi că-i mort?

- Nu ştiu…

- Păi du-te vezi.

- Da’ du-te tu!

Institutul Blecher, ediţia XXVIII