Se afișează postările cu eticheta ediţia 34. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ediţia 34. Afișați toate postările

3 martie 2011

Cronică la ediţia XXXIV


Claudiu Komartin: Ediţia XXXIV a Institutului Blecher îi are invitaţi pe Andrei Dósa şi Cosmin Cârciova. Probabil aveţi informaţii despre ei din prezentările pe care le-am făcut. Andrei a citit și în urmă cu un an, pe 3 martie, și acum vine cu poeme noi. Cosmin citește pentru a doua oară într-un cenaclu/club de lectură, dintr-un roman care sper să-i apară în curând. Eu zic să înceapă Andrei că are mai multă experiență. O experienţă americană.
Andrei Dósa citește grupajul de poeme “American Experience”, nu înainte de a face precizările: “e un text format din 17 bucăţele, dar se poate lua ca un singur poem.” După lectură, aplauze.
Claudiu Komartin: “Cosmin Cârciova a venit cu două fragmente din romanul Voia.”
Urmează lectura lui Cosmin Cârciova. Aplauze.
“Pentru că a venit Apocalipsa, zic să avem și noi zece minute de pauză”, a mai spus Cl.K.

După pauză, Claudiu Komartin: “E momentul în care se vorbește despre ce s-a citit. Octavian Soviany, comentatorul nostru cel mai doct, lipsește astăzi. Vreau să cred că va fi aceeași atmosferă relaxată. Victor Potra, spuneai ceva în pauză despre proza lui Cosmin...
Victor Potra: “Nu spuneam nimic.”
Cl. K: “Atunci spune-ne acum.”
Victor Potra: “Proza mi-a plăcut foarte mult, m-a prins foarte tare. Îmi place cum sunt evidențiate planurile. Sunt puține lucruri de corectat, are la un moment dat “atârna la/de cinci metri”…M-a surprins plăcut, deși fragmentele sunt scurte, reușește să creioneze acțiune și personaje. Am întâlnit rar personaje atât de bine conturate. Sunt foarte curios să văd romanul, pare tipul de carte de citit pe nerăsuflate.”
Sorin Despot: “Nu înțeleg nevoia de detaliu pentru activitatea profesională a lui Steve Wallace, cu acele întrerupătoare. S-a insistat foarte mult pe a se descrie viața pe pământ și nu și pe Hammera.
Cl.K: “Sunt mai multe capitole în roman, se referă acolo și la aceste lucruri.
Sorin Despot: “Cum arată viața pe Hammera?”
Cosmin Cârciova: “Steve își scrie memoriile la mult timp după ce a ajuns acolo. E detașat. În prima fază este preocupat cum a ajuns acolo. Mai târziu, e vorba despre ce se întâmplă pe Hammera, e o discrepanță foarte mare.
Victor Potra: “Care e proporția între partea de SF clară și ce se întâmplă pe aici?
Cosmin Cârciova: “E foarte mare, e diferit tot.”
Victor Potra: “Partea cu întrerupătoarele a picat bine, ne-ai indus dezamăgirea persoanei și revolta tipului plictisit care apasă acele întrerupătoare doar pentru că este distractiv.”
Cl.K: “E vorba de absurdul în sine, să le apese la ore fixe”, apoi face o aluzie la “munca fără sens” din Pianul mecanic de Vonnegut.
Iulia: “Chiar seamănă cu limbajul lui Vonnegut.
Adrian Cârciova comentează poezia lui Dósa: “Textul lui se apropie de o piesă de teatru pe care am citit-o, unde se vorbea poetic despre scenariu, prin modul ăsta de experiență a românului ajuns în America. Nu știu cât sens are să fie poezie sau să fie proză sau teatru.”
Cl.K: “E un text care ține sau nu, dar cred că este mai mult decât povestea unui băștinaș de aici care ajunge în America.” Îl invită pe Cristi Cotarcea să facă un comentariu.
Cristi Cotarcea: “Nu am nimic de spus.”
Cl. K: “Gelu, mă bucur că ai venit, cred că ai și rămas cu ceva.”
Gelu Diaconu: “Experiența mea de SF se oprește la Jules Verne. Remarc însă că proza tânără devine tot mai scheletică. Proza pe care o citesc eu este altfel structurată, îmi dă senzația acum că merge mai departe de concizia textului. E adevărat, proza modernă e ușor de citit și-i expeditivă, dar procedat în exces se observă. Ca subiect, sunt lacune. Mergând peste ironia acelor întrerupătoare în uzină, eu am lucrat într-o astfel de zonă și știu până unde duce absurdul industrial. Dacă s-a vorbit de teatru, din absurdul beckettian se poate ajunge cu aceste fragmente și dialoguri fără sens la o piesă de teatru.
Despre poezia lui Dósa, Gelu Diaconu spune: “Mi-au plăcut doar două poeme: la radio guerilla și după două luni și trei zile (bonus 2), deoarece sunt concise. În rest, acea avalanșă de instrumentar de bucătărie este ușor gonflată, iar textele lungi obosesc și sunt de multe ori forțate.” Comparația de la începutul poemului la radio guerilla i se pare o ironie prea pe față, o construcție facilă.
Cl.K: “E o ironie care poate părea placidă.”
G. Diaconu: “E mult balast. Ar fi trebuit să se concentreze pe interiorul textelor, nu să insiste pe detaliu. Un singur cuvânt, restaurant, conține un univers.”
Cl. K: “Aici este, de fapt, un antagonism dintre două feluri de a face poezie, unul – concis, comprimat și un text torențial, de avalanșă.
G. Diaconu: “Ca la Mazilescu, care avea o ordine foarte bine pusă în pagină. Aici am senzația unei cumplite dezordini.”
Cl.K: “La Whitman nu erau toate puse în ordine, dar la sfârșitul acelor pagini….”
G. Diaconu: “Să ne amintim de avalanșa din textele lui Cărtărescu, de blocurile lui de texte.”
Stoian G. Bogdan: “Cărtărescu vine din Ginsberg.
G. Diaconu: “La Cărtărescu găseam limpezimea unui filon liric.”
Cl.K: “Am satisfacția de a citi texte lungi care ţin, cum nu am prea întâlnit în literatura română și nu mă gândesc la textele lui I. H. Rădulescu și pașoptiști, ci să găsesc texte recente în avalanşă, în care să nu simți că ironia deșurubează textul.” Citează în întregime textul aici arborele vieții este tufa de bumbac (în drum spre casă).
G. Diaconu: “Aici se pune mult accent pe ritm și gravitatea vocii, dar se simte că e controlat.”
Cl.K: “E o observație foarte bună.”
Bogdan Coșa: “Dósa iubește atât de mult poezia că vrea să facă poezie din orice face. Aici e o problemă, se simte un regizor în spate…”
Cl.K: “Cărtărescu vroia să înghită toată lumea într-o carte. Ca Mallarme, într-o altă epocă. SGB, tu ce crezi despre ce-a citit Dósa?”
SGB: “Eu cred că acest ciclu al lui Dósa este un genunchi în boașele visului american.”
Gelu Diaconu continuă cu un comentariu la proza lui Cârciova: “Deși are mână de prozator, proza lui nu mă prinde.”
Bogdan Coșa: “Proza pare scenariul unei parodii făcute de un zombie. Se pierde pentru că ironia este majoră într-un subiect atât de grav.”
Silvia Grădinaru: “Asta e foarte mișto.”
Cosmin Cârciova: “Cum ar putea alt om povesti, mai ales că se află într-o astfel de situație?”
G. Diaconu amintește de personaje din Posibilitatea unei insule de Houellebecq, apoi spune “proza nu are carne, e subnutrită.”
Livia Ștefan: “Pentru că a venit Apocalipsa.”
G. Diaconu: “Sunt un consumator de literatură. În proză trebuie să existe un puternic filon epic, în poezie – concizie.”
Cosmin Cârciova: “Toată relația dintre lectură și consumatorul de lectură se desfășoară în parametri normali. Am înțeles cum funcționați, pe un anumit fel Jules Verne. Alții funcționază pe Balzac. Domnul care se plimbă funcționează diferit…”
SGB: “Spune-mi Strălucitorul...
G. Diaconu: “Facem parte dintr-o diversitate.”
Cl. K: “E o chestiune de gust.”
Cosmin Cârciova: “Fie te ia încet, nu-ți dă în cap, sau procedeaza altfel. Prozatorii construiesc diferit absurdul. Cel care scrie – scrie ce vrea el, de fapt, să citească.”
Cristina Șoiman: “Mie mi-au plăcut dialogurile din proză pentru că au ironie și sunt spumoase.”
Bogdan Coșa: “E mai multă ironie decât absurd.”
Cl.K: “Terminăm aici. Bogdan, ce părere ai de poemele lui Dósa?”
Bogdan Coșa: “Merg cu berea.”
Cl.K: “Ne vedem în curând.

A consemnat: Gabriel Daliş

1 martie 2011

Fotografii de la ediția XXXIV



















foto: Ana Toma

Poeme de Andrei Dósa

American Experience
se dedică lui Radu Aldulescu

PRIMA ZI

am văzut america (clock in – clock out)

am recompus meniul zilei
din resturile de pe farfurii
am văzut oceanul
în bazinele cu homari
m-am închis în spălătorie
să privesc prin geam fulgerele şi autostrada
motocicletele harley călărite
de pensionari burtoşi capetele împodobite
de smocuri de păr decolorate
dezgropate din mormintele unor
hipioţi
fluturând în briza oceanului
am înotat în zoaie împreună
căluţi de mare din zgârci planton din boia
şi alte condimente carcasele homarilor
animăluţe exotice care secretau un lichid
uleios şi rece spumă miros de înălbitor
lumină grena
ghemuit lângă maşina de spălat vase
râcâiam resturile prăjiturilor din tăvi
saliva mea era un fel de pre-wash liquid pentru vase
pantalonii mei alunecau în jos
fesele luminau bucătăria dulapurile de inox
hotele înegrite de fum frigiderele
am zis bună şi ce faci şi hello şi what’s up
ospătăriţelor apoi am renunţat
veneau să preia comanda din bucătărie
îşi umpleau cu atenţie tăvile cu farfurii aburinde
tacâmuri pahare şerveţele nu scoteau o vorbă
ca nişte infirmiere care îşi pregătesc instrumentele
şi medicamentele necesare
vindecării unor stomacuri chinuite de acizi
pe bandă veneau apoi farfuriile şi bolurile
pe bandă veneau mîinile lor murdare
şi eu le spălam îndelung cu duşul
şi bună şi ce faci şi hello şi what’s up
iar ele
îşi despleteau părul şi se prindeau de mâini
dansau în jurul bacşişurilor babane
în jurul yachturilor insulelor
cluburilor şi plajelor în jurul fiilor de şefi
iar când oboseau
mai ciuguleau câte o bucată de ananas
o felie de măr îşi compuneau singure salate
şi eu ştergeam cu mopul urmele tălpilor lor goale


pauză de ţigară

lyman se opreşte
lângă butoaiele de bere goale
îşi duce ambele mâini
la buzunarul de la piept al şorţului
ascultă încruntat strânge pipăie
îşi tunează radioul roşu cu căşti
ca un bătrânel obosit pe care îl apucă
dintr-o dată durerea de inimă
dă încet din cap mormăie
vouă vă plac afinele?
eu nu mănânc afine am văzut cum ieşeau din ele
larve de muscă
nici ouă nu mănânc aici la restaurant
de aia au înnebunit toţi au mâncat ouă
vorbesc serios e boala aia ştiţi voi
salmonella
încearcă să îşi tragă mucii
din nara stângă îi iese un balon verzui transparent
un timid balon de dialog
poate vrea să ne mai zică ceva
cum a plâns el aseară în cuzzy’s
după ce a băut câteva beri
ce voi face eu aici singur după ce
pleacă românii de la waterfront?
îşi şterge mucii cu dosul palmei


şi avea un bileţel la el pe care scria sunt fiul regelui 
(în drum spre casă)

cineva a fost închis în mine
kaspar hauser a fost închis
într-o cameră plină de oglinzi
dacă l-aş elibera acum
oamenii s-ar speria de el
nu ar şti să ascundă nimic
ar cerceta feţele oamenilor
aşa cum îşi cerceta faţa în oglindă
şi s-ar simţi singur îngrozitor de singur


dulce-i bongul de acasă

o sticlă de cola cu gâtul îndoit staniol
un ac de siguranţă o brichetă
marfa e sour diesel sau purple haze
ascultaţi băi ospătarii buni se duc în rai
îngerii se aşază la mesele lor
şi trebuie să lase bacşiş minim 150 de parai
fază tare să fie unu care nu cheltuie
niciun dolar în state să mănânce de la alţii
să nu plătească chirie să se ducă la supermarket
în fiecare dimineaţă să se dea cu deodorant
în fiecare dimineaţă cu altul
să se întoarcă în românia şi să-şi cumpere un logan
cum se spune corect numele tău băi doşa
dósa vezi eu pronunţ mai bine ca taică-tu
cred că taică-tu a zis de un milion de ori dósa
ştie cuvântul ăsta mai bine decât pe igen

la radio guerilla

stăm toţi în living
cineva dă drumul la radio guerilla
ascultăm ştirile
aşa cum bunicii noştri
ascultau veştile de pe front
ne ia 5 secunde
să trecem prin hol
cineva a uitat iar uşa
de la subsol deschisă
trebuie doar să ne ţinem
respiraţia
liftul porneşte
jucăm ascunsea
în casa din maine
tipul de doi metri
ghemuit lângă dulap
pare un copil
ptiu ptiu
cine scapă turma?



A DOUA ZI

tunelul din bucătărie (clock in – clock out)

îmi reamintesc tot ce am trăit
e o experienţă în preajma morţii
dar aici tunelul e foarte larg
seamănă cu bucătăria unui restaurant
arunc o piatră în portiera daciei verzi
metalul mototolit ca o bucată de staniol
frâna
liniştea
strada se termină într-o cameră de gazare
mirosul de catran şi plastic încins naşte în mine nelinişte
mintea găseşte antidotul
sigilat într-o ţiplă
pielea îmi este acoperită
de un strat fin de sudoare
sunt un mecanism bine uns
fac treaba mare în grădina bunicilor
firele de iarbă se ating deasupra capului meu
ei îmi strigă dintr-o altă încăpere a lumii
să mă şterg cu frunze de iederă
după stau minute întregi să văd
ce scoate la suprafaţă cutremurul pământului
muşuroaie cosaşi viermi iarbă
prima fuziune a plăcerii şi a durerii în sex
de acum aşa va fi tot timpul îmi trece prin cap
rugăciunea trupului vibrează în nervi în plex în piept
eu trăiesc!
eu trăiesc!
eu trăiesc!
toate momentele în care am trăit eliberarea
se evaporă
pierd tot calciul din oase


pauză de ţigară (shitshoes)

forfota portavioanelor
pe încălţările mele de lucru
muştele se pregătesc de decolare
oamenii vin se aşază lângă mine
lasă în urma lor mucuri de ţigară
hârtii înnegrite de cifre
cu zerouri mari scolăreşti
sume în dolari
macheta marelui oraş
o bucată de plastic tocit
de la atâtea mângâieri şi atingeri
n-am niciun chef să mă ridic de aici
mă uit în continuare la muşte
ca la un documentar despre eficienţă


eu şi gunoierul (second job)

sunt fratele siamez al gunoierului din oraş
avem un singur cap
trebuie să arunci în fiecare zi câte ceva
dacă vrei să faci faţă îmi spune fratele meu
în restaurant intră pe rând personajele din
romanele americane toţi sunt într-o formă excelentă
capabili să îndure orice
furculiţele se înfig la unison în hălcile de carne
trupurile lui huckleberry finn holden humbert humbert victor mancini
se dizolvă în grăsime
feţele lor îşi pierd trăsăturile
mă uit în oglindă
mă recunosc cu greu
am fost cândva
al dumneavoastră arturo bandini
zilier al fabricii de conserve
citeam nietzsche pe ascuns
mă uitam prin geamul bucătăriei la femeia îmbrăcată în alb
care cobora din decapotabila albă mă îndrăgostisem
trebuie să arunci în fiecare zi câte ceva
îmi spune fratele meu siamez
doar aşa poţi să atingi iluminarea
masa diformă de carne dispare în pungi de gunoi
măturăm resturile dăm cu mopul cu înălbitor
şi degresant industrial cu aromă de lămâie
stăm lângă ghenă fumăm o ţigară
amestecul de lumină naturală şi artificială
depozitele lemnul scorojit lămpile mari albe
par pictate de hopper nebunia lui pollock
şerpuieşte în dâre subţiri pe asfalt
steagul americii flutură pe catargul unui yacht

acceptă totul (bonus 1)

au asimilat atât de bine ritmul muncii
încât trupurile lor neştiutoare
îşi pierd echilibrul uită să meargă
se destramă sunt pierduţi
ca într-o scenă dintr-un film sf
în care extratereştrii invadează planeta
când cineva clachează
când cineva întrerupe ritmul
acceptă totul
e doar un film de categorie b
iar tu mănânci popcorn şi râzi
mănânci popcorn în întuneric şi râzi
acceptă totul
eşti sub copitele calului din reclama
la ţigările marlboro
acceptă singura îmbrăţişare
din ultimele două luni
cu naivitatea
băştinaşilor care l-au primit pe columb
şi i-au dat tot aurul şi toate bijuteriile
pentru câteva bucăţi de sticlă
acceptă totul
în fiecare noapte visezi că
eşti la bordul unui transatlantic
statuia libertăţii luceşte în soare
fără urme de cocleală
şi nu mai ştii
ce să faci cu batista
să o fluturi spre cei ce aşteaptă pe mal
sau să îţi ştergi lacrimile
pe mal eşti înghiţit de un val de turişti
înarmaţi cu aparate foto hărţi şi mulţi bani
care vor să se pozeze la statuia coclită
să se urce în ea
şi tu trebuie să le torni apă în pahare
tu trebuie să speli vasele după ei
acceptă totul
tu eşti fiul risipitor
îţi risipeşti timpul pentru câţiva dolari
şi nu mai eşti sigur
dacă tatăl tău era într-adevăr un om bogat
sau dacă roşcovele sunt singurele fructe
nu mai ştii sigur
dacă acum pleci de la tatăl tău
sau acum te întorci la el
acceptă
în câteva luni vei pleca
(acasă?)
te vei relaxa
vei avea câteva miare în buzunar
şi atâta timp cât te vor ţine
te vei gândi
că aşa ceva nu are cum
să ţi se mai întâmple
nici în o sută de ani
 
după două luni şi trei zile (bonus 2)

încerc să îi prind privirea
printre rafturile de inox
ameţesc şi de la atât
sunt rupt nebărbierit
heather vreau ceva bun
vrei o îmbrăţişare?
nu ştiu
nu ştii ce e aia o îmbrăţişare?
se îmbrăţişează cu cealaltă bucătăreasă să îmi arate
înconjor staţia mă arunc spre ea
de la câţiva metri
mă ţine strâns
la piept
simt că îmi pune oasele la loc
 
aici arborele vieţii este tufa de bumbac (în drum spre casă)

aici se fac corecţii zilnice
ca totul la tine să ţi se pară perfect
aici se reglează tonul vocii
coordonatele următorului pas
aici cânţi che sera sera
aici dansezi ca în trupa lui diaghilev
aici răsfăţul de sine se confundă
cu schimburile celulare
aici e reflexoterapia de mall
aici se pun în balanţă banii şi laşitatea
aici umbra te târăşte pe tine
aici e înainte să fi fost cuvântul
aici e senzaţia şi siguranţa propriei pieli
aici doamna moarte e amnezică
aici catastrofele sunt negate vehement
aici răul e o vibraţie plăcută
aici se secretă toată saliva
aici îţi spui ţie ce trebuie să faci
aici te menajezi
aici te menajezi
aici aşteptările cresc direct proporţional
cu haosul
aici te pierzi de tine şi nu te caută nimeni
acolo departe
în tine
aproapele meu
sunt toate acestea
multiplicate şi mixate la nesfârşit
vocea şi gesturile tale se nasc dintr-o încleştare metalică
hey buddy u need a ride?
no I prefer to walk alone through the desert
the coyote’s howl in my ears


85 hosmer pond

intru în casă dau mâna cu toată lumea
mâinile cad înapoi pe taste
pe paginile lor de facebook sunt mai vii
la început mi-am dorit să pot intra
în laptopurile lor să prind ceva
din schimbul de mesaje de pe lumea
ailaltă
nu simt textura pielii lor
nu ţin minte glumele de ieri
nu am făcut scander cu nimeni
trăiesc cu impresia că ne citim
replicile de pe un prompter
îmi lipsesc prietenii
momentul ăla unic
când ne luam la trântă
şi ne tremurau braţele
din cauza efortului
scurtul moment când
apăsam cu aceeaşi forţă
când pufneam în râs
ia uite mă la ăsta!
înainte să încerce vreunul o schemă
cei de aici se gândeau la bani când au murit
şi au ajuns într-un limb pe care cei vii
îl numesc ţara tuturor posibilităţilor
aici banii sunt garanţia că viaţa va reîncepe
după ce vor strânge suficienţi
şi vor pleca de aici
fumăm ceva
ei spun că efectul ierbii seamănă
cu efectul alcoolului
caută pe i-pad-ul proaspăt cumpărat
de pe amazon unde e drumul
unde e lacul unde e casa noastră
unde sunt ei
gps-ul arată un oraş din românia
zoom marginea oraşului
zoom
cimitirul
eu mă concentrez la tabloul
de pe perete domni şi doamne
din secolul nouăşpe se plimbă
prin parc aud foşnetul rochiilor
fetiţa aleargă după un caniş
cu clopoţel la gât
un pămătuf alb înmuiat
în polenul florilor
în petalele cireşilor şi merişorilor
trusa de machiaj a doamnei moarte
încep să vorbească doi câte doi
îi aud până noaptea târziu sunt convins
că cineva a instalat mici difuzoare în pereţi
şi sub paturi scârţâitul e un efect special
mă duc la baie să mă spăl pe dinţi
mă uit în oglindă
nu e nimeni acolo 



A TREIA ZI, A TREIA NOAPTE

ziua care nu mai vine

lăzile cu pahare şi cu farfurii vin pe banda rulantă
clinchetul ăsta îmi plăcea cândva îmi trezea simţurile
şi pofta de mâncare
sar la celălalt capăt al benzii
un strop de zoaie îmi sare pe buze
din reflex ating cu limba
nu scuip nu mă şterg nu-mi clătesc gura
de pe mâini picură sosuri grăsime funingine
amestecată cu apă
ospătăriţele descarcă platourile cu farfurii murdare
le stivuiesc aiurea e vorba despre neurotransmiţători
merci beaucoup merci beaucoup francezii dracului
mi-au lăsat numai cinci dolari bacşiş
ai văzut femeia aia îşi alăpta copilul la masă omg
măcar de ar fi lyman aici orice ziceam
el împodobea repede cu interjecţii
replici din desene animate săracul
era ca un personaj din desene pensionat
ce tâmpenie
un singur spălător de vase după-masa
revolta vine în valuri mici din ce în ce mai mici
în spatele meu flăcările ling hota
bucătarii îmi vor arunca zeci de tigăi
orezul special de la uncle benz spaghetele
lipite în întreaga lor lungime de fundul tigăilor
peştele prăjit toate mâncărurile lipicioase pe care
ţi le poţi imagina resturi fosilizate forez în adâncimea
straturilor geologice de prăjeală mi-e frică de tigăi
duc lăzile de pahare curate afară
excuse me excuse me în engleza mea proastă
se trag spre margine ca din faţa unei maşini
trec din nou printre ei azi m-au întrebat de şase ori
ce înălţime am mi-e frică de un nou val de clienţi
m-am gândit să pun juma de kil de cuie la intrarea în parcare
separ tacâmurile nu mai deosebesc
linguriţele de supă de linguriţele pentru desert
cuţite înţepenite în dinţii furculiţelor
furculiţe îmbârligate cu alte furculiţe
mi-e frică de un nou val de clienţi
japonezi europeni americani
încleştarea dinţilor sub feţele relaxate
ochii scăldaţi în lumina sepia a lumânărilor
mestecă mestecă înghite
mestecă mestecă înghite
dinţi la fel burţi japonezi europeni americani
văd un om care loveşte două pietre una de alta
şi îmi doresc să fi rămas aşa să nu evolueze
să nu inventeze societatea de consum
să construiască maşini să extragă petrol
de ce să fiu eu cel care alunecă înapoi la stadiul primitiv
să lovesc pietrele să cioplesc ceva diform mai diform
decât cel mai diform bolovan sculptat de forţele naturii
şi să nu uit de cârpe şi prosoape şi şervete mi se strigă
dungi albastre dungi roşii dungi albe
dungi galbene de împăturit
texturi furculiţe farfurii clei
mă împiedic tăvi pahare
flăcări hote rafturi zdrăngănit aburi
radioul uruie uzină în miniatură
cele de cină la cele de cină
prânz bol la bol colorate la colorate
albe cu albe adânci cu adânci
plate cu plate alb alb roşu negru
rotund pătrat rece alb cald rece fierbinte
la început se aude abia perceptibil
coate voci negru condu-mă te rog
du-mă afară nu e pentru bani
e pentru că mi-ar fi ruşine să renunţ
să mă vadă acum toţi cum renunţ
mopuri ude firele măturii lovesc călcâiul gol
du-mă te rog de aici sunt un vierme
într-un măr de fier aş vrea să-l devorez dar nu pot

koniecz filma

am-recompus-meniul-zilei-prăjituri-dezgropate-fesele-luminau-insulele-yachturile-cluburile-plajele-pe-bandă-cu-mopul-durerea-de-inimă-larve-de-muscă-au-înnebunit-toţi-plutesc-în-balonul-verzui-dacă-i-aş-elibera-acum-de-un-milion-de-ori-mopul-peste-numele-tău-prima-fuziune-a-durerii-cu-durerea-tot-calciul-din-oase-excipienţi-pentru-pastilele-efervescente-ale copilaşilor-forfota-portavioanelor-în-buzunarele-voastre-se-dizolvă-în-grăsime-fratele-meu-siamez-dispare-în-pungi-de-gunoi-ameţesc-şi-de-la-atât-aici-te-menajezi-aici-te-menajezi-zoom-cimitirul-canişul-împrăştie-cenuşa-de-un-milion-de-ori-mopul-am-recompus-peste-numele-tău-dispare-în-pungi-de-gunoi-durerea-de-inimă-se-dizolvă-plutesc-în-balonul-verzui-larve-yachturi-cluburi-plaje-fraţi-siamezi-am-recompus-am-dizolvat-doamna-moarte-ptiu-ptiu-te-am-păcălit.

Cosmin Cârciova, „Voia” (fragmente)

1.

N-aş fi bănuit nici într-un milion de ani ceea ce avea să mi se întâmple în seara aceea. La un moment dat stăteam ghemuit pe podeaua în şah, undeva într-un colţ întunecat ascultându-mi bătăile inimii şi deopotrivă fâşâitul unsuros al creaturii. Am privit. Silueta conică se decupa în lumina încăperii anterioare şi pentru o secundă am crezut că nu se va întâmpla nimic special în seara aceea. Dar m-am înşelat. O, da, s-a întâmplat ceva foarte special.
Nu avea de gând să mă menajeze; Şi-a întins limboaca puternic irigată în acea circumstanţă, şi-a încolăcit-o în jurul taliei mele şi m-a târât în grădină.

* * *
Totul s-a petrecut sub clar de stele... În grădină am un copac uriaş şi oarecum mov căruia nu-i găsisem până atunci nicio întrebuinţare pertinentă. Dar avea, o, da.
Am privit-o migrând către coroana copacului respectiv, lăsând în urmă nelipsita dâră de mucus sclipitor şi deasemeni trupul meu despuiat ţintuit la pământ de impresionanta limbă.
S-a postat pe o creangă puternică lăsându-mă să atârn în gol cu cinci metri deasupra solului. Şi au început să curgă bale; Bale de o vâscozitate la fel de greu de trecut cu vederea ca şi un individ în baie – pe post de suport pentru hârtie igienică.
S-au prelins dintre fălci în jos, pe limbă, şi m-au învelit cu afecţiune. Erau călduţe. Exact, şi pe urmă, folosind limba pe post de scripete, s-a coborât lent, până am ajuns la acelaşi nivel. Să tot fi fost zece metri între noi şi sol.
Exact, şi pe urmă am început să ne rotim, împletind graţios fascinantul muşchi. Am ajuns strâns lipit de pielea sa verde şi roşie. Nu a urmat nimic sexual. A început să toarcă precum o pisică. Eram oripilat.
La un moment dat am adormit. Nu pot să zic decât că am avut noroc.

* * *
Actualmente pot fi găsit pe planeta Hammera. Hammerienii sunt nişte creaturi de treabă, pe cuvânt. Arată de parcă ar fi viermi uriaşi, doar că n-au inele şi coloritul lor este deosebit de fascinant. Pielea veşnic lipicioasă, verde şi roşie, e acoperită ici şi colo cu „tribale” ce noaptea capătă nuanţe foarte aprinse. În rest, doi ochi mari, ovali şi negri, o gură blindată de dinţi ascuţiţi, o coadă mică şi un stomac rotund. Exact ca nevastă-mea.

* * *
Apropo, nevastă-mea mi-a dăruit 35 de copii în urma acelei experienţe traumatizante care de fapt era copulare. Îi ţinem în dormitor, într-o piscină umplută cu apă hammeriană. Arată ca nişte mormoloci dar îmi sunt simpatici. Se vântură cât e ziulica de mare în universul lor pueril, doar la câţiva metri de biroul meu.

* * *
Eu sunt de origine pământean. Mă numesc Steve Wallace. Aici pe Hammera nu se măsoară timpul, aşa că nu vă aşteptaţi la repere cronologice exacte.
Am eşuat cu nava Monicve (am avut o pisică pe Terra pe care o chema aşa) pe una din plăjile hammeriene în urmă cu nici prea mult şi nici prea puţin timp. În prealabil rătăcisem zile şi nopţi în ceea ce s-a dovedit a fi unicul ocean Hammerian care, în treacă fie zis, ocupă jumătate din suprafaţa planetei.

* * *
Echipajul era alcătuit din mine, deci, n-am avut bătăi de cap. Exact, şi eu nu sunt de profesie „mecanic”, aşa că în momentul critic, când Monicve a tras linie şi n-a mai ascultat decât de vocea hazardului, mi-am făcut cruce, am stins lumina şi m-am legat de saltea.
Cu mult timp în urmă, pe când planeta Terra exista iar eu păşeam zilnic pe scoarţa ei, trăiam liniştit împreună cu pisica mea Monicve în orăşelul nostru drag unde tot timpul mirosea a flori şi ploaie. Starea planetei nu era excelentă însă ar mai fi rezistat ceva timp, zic eu.

* * *

Pe data de 2 octombrie vieţile tuturor pământenilor aveau să se schimbe radical. Nu pot să zic decât că am avut noroc.
E vorba despre 2 octombrie 2009, cu mult, mult timp în urmă. Ca de obicei, Terra era populată de toţi nebunii, normalii, sudorii, saxofoniştii, dansatoarele exotice, budiştii, anarhiştii, claustrofobii, avocatele, maicile, fotomodelele, zidarii, filosofii, pictorii, debarasorii, oligofrenii, sportivele, kamikadze, scepticii, habotnicii, anticarii, culturistele, nimfomanele, poetesele, secretarele, orbii, retardaţii, imbecilii, graşii, urâtele şi snobii.
Ca de obicei, aceştia coexistau într-o oarecare armonie cu animalele şi plantele. Pe scoarţa terestră ţopăiau canguri, înotau guvizi, sâsâiau şerpi, se târau limacşi, planau şoimi, bâzâiau muşte, migrau gâşte, se tolăneau lei, se luptau cocoşi, crocodili se tăvăleau în noroi, cameleoni îşi schimbau culoarea...

* * *
Exact, şi junglele erau verzi şi luxuriante şi la polul Nord era frig. Unii cuceriseră Everestul, alţii flămânzeau. Continente, naţiuni, oraşe, străzi, râuri, mări, oceane, lacuri, blocuri, automobile, maşinării şi fuste scurte. Un amalgam fără sfârşit. Un amalgam nebun. Uneori, să trăieşti pe Pământ era un lucru atât de fascinant încât te paraliza.
Alteori era un căcat. Şi aşa mai departe.

* * *
Exact, iar eu am distrus tot. Inclusiv budiştii, secretarele, cameleonii care îşi schimbă culoarea şi fustele de orice gen.
Eu am fost.

2.

Pe data de 2 octombrie 2009 s-a petrecut ceva foarte interesant. M-am trezit la ora şapte dimineaţa mahmur şi m-am clătinat. Am mers la wc. Am hrănit-o pe Monicve cu granule de curcan. Exact, şi apoi m-am bărbierit.

* * *
La ora opt răsuceam cheia în broască prin exterior. În stradă domnea agitaţia şi frigul, aşa că am tras fermoarul până sus de tot, am cufundat mâinile-n buzunare şi mi-am văzut de drum.
Am mers pe marginea trotuarelor privind culmile clădirilor, privind chipuri, privind în vitrine şi în ecranul telefonului mobil.
Am băut cafeaua într-un local călduros, am fumat şi am răsfoit ziarul. În staţia de tramvai am schimbat câteva vorbe cu un individ a cărui nume nu îl cunoşteam şi încă nu îl cunosc. Şi pe care aveam să-l ucid. Îmi pare rău.
- Mai lucrezi acolo?
- Da, i-am zis.
- Am auzit că au desfiinţat corpul B în urma unui control sanitar.
- E adevărat, i-am zis.
- Şi l-au dat afară pe Timmy?
- A demisionat, i-am zis.
- A, da?
- Da.

* * *
Am mers şase staţii cu un tramvai pe care aveam să-l distrug. Majoritatea aveau expresii mohorâte, întru-cât şi-ar fi dorit să mai rămână câteva ore sub plapumă. La fel şi eu. Aveam o expresie mohorâtă.
Radiatoarele din tramvai erau defecte sau pur şi simplu nu erau pornite. La curbe fiarele gemeau şi scârţâiau, fapt ce sporea şi mai tare senzaţia de ger implacabil.
Doi indivizi au schimbat o constatare:
- E frig de mori.
- Mi-au îngheţat urechile, a spus celălalt.

* * *
Am aşteptat la semaforul pe care aveam să-l distrug. Îmi pare rău.

* * *
Exact, şi deasupra uzinei erau adunaţi nori cenuşii. L-am salutat pe paznic şi pe încă doi indivizi care fumau cu nasurile roşii. Am traversat curtea asfaltată şi am intrat pe o uşă mică din spatele parcării.
De vreun an de zile, săptămânal, de luni până vineri, trăiam acelaşi film prost făcând aceleaşi gesturi mecanice, schimbând aceleaşi vorbe banale, pornind şi oprind aceleaşi întrerupătoare verzi într-o uzină monumentală din care practic nu pricepeam nimic.

* * *
Acelaşi vestiar cufundat în miros de transpiraţie şi şosete. Am îmbrăcat aceeaşi salopetă verde şi mi-am potrivit pe cap aceeaşi cască de protecţie galbenă cu dungi şi mai galbene.
Nu am avut nicio premoniţie care să-mi afecteze tradiţionala proastă dispoziţie. Colegii aparent bine-dispuşi schimbau aceleaşi ostilităţi cu conotaţii obscene care întotdeauna aveau acelaşi haz grotesc şi stenic deopotrivă.
- Bobby, se mai fute mă’ nevastă-ta?
- Luate-ar dracu, zise Bobby.
- Nu bă, prostule, cu tine..., că te văd cam trist de ceva timp.
Mi-am aprins o ţigară şi am plecat la treabă. La ora 08:43 trebuia să pornesc întrerupătorul numărul 26. Aveam o listă prinsă în clip-board alături de alte câteva hârtii şi un pix cu pastă roşie. La 08:52 am apăsat întrerupătorul nr. 2.

* * *
Mă fâţâiam pe coridoare, scări şi terase metalice încercând să ajung în timp optim la următorul întrerupător. De obicei eram prea pilit cu bere ca să ajung la timp; Uzina aia afurisită era ca un afurisit de labirint. Avea chiar şi un afurisit de minotaur. Un individ gras cât un rinocer, păros, ochelarist, unsuros, fumător şi ca însuşire spirituală..., bănuiesc că se odihnea noaptea pe saltea cu atât mai bine cu cât în timpul zilei reuşea să facă pe cât mai mulţi inşi să-şi iasă din pepeni.
Prima dată când am ratat un întrerupător am fost sigur că o să am a face cu figura acestui personaj de basm prost. Dar nimeni nu mi-a zis nimic. Povestea s-a repetat. Berea curgea şi odată cu ea, numărul întrerupătoarelor ratate.
Peste vreo lună m-au prins. Individul ăsta slinos şi molcom s-a apropiat de mine cu podeaua vibrându-i sub tălpi...
Deja mă gândeam în ce zonă a corpului aş fi putut să-l lovesc. Presupun că acest fapt nu dă bine la dosarul distrugătorului planetei. Dar tipul era sub orice critică...
- Ascultă, Steve, ... nu mi-o lua în nume de rău: Dacă cumva se întâmplă vreodată să ratezi un întrerupător, ai face bine să nu bifezi contrariul. Ai putea aduce fabrica în pragul falimentului.

* * *
Destul de politicos. Dar: Mă încercau fel şi fel de resentimente. Eu bifasem întotdeauna impecabil.
- Uite, adăugă scormonind în pachet după o ţigară, spre exemplu, în situaţii limită, se pot face verificări la o maşinărie care figurează în calendar ca fiind oprită şi astfel, intervenţiile se pot desfăşura în completă securitate. Pricepi?
- Cred că da.
Mai târziu am aflat că minotaurul îmi ştia de frică. Am fost foarte satisfăcut să aflu acest lucru. Chipurile fusese martor la singura scenă care mă pusese iremediabil în ochii tuturor, într-o lumină nefastă.
În vestiar aveam atârnat un sac de box şi uneori, înainte sau după program, obişnuiam să-i mai frig un pumn-două. Într-o bună zi, pe când boxam cu patos sub influenţele alcoolului, un coleg imbecil s-a apropiat şi mi-a tras în joacă cu o bară de plexic în spate. S-a petrecut într-o secundă: I-am aruncat un picior în piept şi s-a prăvălit peste uşa de la baie scoţând-o din balamale şi prăbuşindu-se ulterior împreună pe asfaltul rece.

* * *
Exact, şi de când am aflat că aş putea să rănesc pe cineva din imprudenţă, am început iarăşi să dau tot ce am mai bun, ajungând astfel la timp la fiecare întrerupător.
Continuam să beau însă aveam un plan. În intervalele de o oră, în loc să lenevesc în vreo magazie mohorâtă dezlegând integrame, bând sau jucându-mă pe mobil, alergam după localizarea întrerupătoarelor care se succedau rapid şi desenam hărţi şi strategii.
Vreme de o lună n-am ratat niciunul. Apoi, încet-încet, dezmăţul a răsărit din cernoziomul monotoniei. Azi o ratare, mâine două, poimâine patru şi aşa mai departe.
Într-o zi am plesnit-o. Ştiam că într-o zi se va întâmpla. Nu atât că ratasem mai bine din jumătate de întrerupătoare verzi... Obişnuiam să apăs la ore nepotrivite. Era distractiv.

* * *
Minotaurul m-a vizitat în pauza de masă cu referatul gata făcut. Mâncam o conservă sau ceva similar.
Am citit. Îmi tăiaseră un salariu şi primisem un ultimatum pe motiv că pe data de x pornisem întrerupătorul 11 la ora 14:28 în loc de 14:31.
Foarte haios.
În schimb inundasem subsolul.

* * *
Exact, iar pe 2 octombrie 2009, am prins întrerupătorul 5 în ultima secundă. Apoi am alergat până la scări, am coborât în grabă, am încălecat o bicicletă (noul plan) şi am pedalat nebuneşte până la întrerupătorul numărul 46.

Odată m-am plâns inginerului.
- Există intervale de mai puţin de două minute.
- Ai timp berechet, mi-a spus.

* * *
Au urmat cincisprezece minute de respiro. Am coborât la subsol fumând şi am observat că nu funcţionau două tuburi fluorescente de importanţă maximă.
Am aprins lanterna şi am orbecăit după întrerupătorul numărul 30. Învârteam raza de lumină şi dădeam de ziduri netencuite, şobolani curioşi, pânze şi conducte stranii.
Undeva se zărea un bec atârnat de plafon. Am stins lanterna şi am alergat până acolo. Transpirasem. Am dat mâneca la o parte şi am privit ceasul: 10:25. Apoi am privit lista: P.X. 30 – 10:26. ON.
Am căutat cu privirea un panou ajutător. Am fost nevoit să mă urnesc din loc şi să-mi pun mintea îngheţată la contribuţie. În acel moment am reuşit pentru prima dată să pricep harta profesională.
Căutam CAMERA ZERO.

* * *
Am ridicat încetişor privirea de pe hârtie şi am zărit o clanţă. Am mai ridicat-o un pic şi am zărit un scris destul de mov: CAMERA ZERO.

* * *
Această încăpere sinistră măsura patru metri pătraţi şi conţinea un pat, o măsuţă cu sertărele şi un întrerupător verde pe care scria cu galben „30”. Şi un neon.
Am apăsat, după care am privit ceasul de la mână: 10:28.
Apoi lista: P.X. 30 – 10:26. ON.
După ce am inspirat adânc mi-am lăsat oasele să se odihnească pe marginea patului de o persoană învelit cu un pled albăstrui în carouri. O ţigaretă a fost arsă la capăt şi o mână curioasă a fost întinsă către mânerele sertarelor.

* * *
Exact, şi în cel de sus am găsit o revistă porno. Se chema „Lesbiene dulci” şi data din 98. am aşezat-o pe genunchi şi o mână a fost întinsă către prohab.

M-am hlizit la fetele alea câteva minute şi la un moment dat am ajuns la ultima pagină. O puştoaică brunetă cu ochi verzi de viţel şedea goală pe un butoi din lemn şi privea în jos. I-am privit privirea şi am găsit că este cea mai frumoasă privire ce-mi fusese dat să văd până atunci. M-am masturbat lent şi am ejaculat pe jos. Nu pot să zic decât că am avut noroc.

* * *
În sertarul de la mijloc am găsit o Biblie. Nu am atins-o. M-au cuprins furnicăturile şi o depresie usturătoare, senzaţii ce m-au convins că sosise timpul să-mi dau demisia.
Un optimism fără de margini s-a instalat atunci în creierul meu acoperit de o cască galbenă cu dungi şi mai galbene. Aveam să mă duc la pescuit, la plajă, la ţară, la munte, la bunici...
Am început să râd.
Apoi s-a deschis ultimul sertar şi am găsit o coală A4 destul de şifonată.
Iată ce scria pe ea:
„Întrerupătorul 30 porneşte apocalipsa.
P.S. Există o Biblie în sertarul de la mijloc.
                                                            Minsk Vivaldi, 2 octombrie, 1445.”
Apoi am auzit o explozie teribilă şi am rămas înlemnit în beznă.

(...)

5.

Iată cum m-am contactat din nou la realitate în oceanul Hammerian; Priveam ca de obicei crăcile verzi (şi erau verzi pentru că farul era verde) şi juisam în ţăcăneala mea „beatificată”.
A început prin a emite clicuri ascuţite. Pe urmă s-a aprins: Radarul. O reprezentare grafică a unui cerc cu diametrul trasat. HAMMERA.
Ideile s-au pus din proprie iniţiativă cap la cap şi am reuşit să-mi amintesc propriul nume şi să vomit.

* * *
Azi am avut un nou episod de bucluc împreună cu nevastă-mea. Scriam în curte sub cerul hammerian galben şi i-am auzit burta lipicioasă...
Într-o secundă şi-a încolăcit limboaca în jurul taliei mele şi m-a târât cu violenţă... cu tot cu pix. Mi-am julit zdravăn rotula dreaptă.
La un moment dat ne-am oprit şi m-a pasat unui alt hammerian. Aceeaşi poveste: Am schimbat în jur de 10 bucăţi.
Ultimul individ care mă târşâia din lac în puţ a fost urmat de ceilalţi părtaşi ai acestui joc căruia n-am reuşit să-i atribui ioc de explicaţie.

Ajunşi în „piaţa centrală” m-au cocoţat pe un piedestal micuţ şi m-au eliberat. I-am privit roind în jurul meu şi plescăind cu patos. Erau sute. Mi-am zis că e un soi de ritual.
N-am banghit niciun deznodământ; pur şi simplu şi-au pierdut interesul şi s-au târât, lăsându-mă acolo singurel şi vâscos.

* * *
Când am intrat în biserică arătam fix ca un proxenet. Şi le-am zărit fundurile. Două la număr. Unul dintre ele şi mai exact cel negru, aparţinea unui preot. Celuilalt nu i-am putut atribui nicio semnificaţie. Cei doi indivizi se pupau cu mocheta în faţa altarului. Exact, şi s-au întors simultan ca să privească intrusul, adică pe mine, proxenetul. Preotul era într-adevăr preot şi când m-a zărit i s-a înfoiat barba şi bulbucat globii oculari. Celălalt era o femeie urâtă în jurul vârstei de 30, cu păr galben şi faţa suptă. Când m-a văzut i s-a supt şi mai tare.
Eram foarte bine dispus, surâdeam.
- Pace vouă, pământenilor gingaşi! am spus.
Mi-am dat din start seama că gagica era cam dusă cu pluta.
- Vii cu gând bun? M-a întrebat.
- Păi..., din moment ce am folosit cuvântul „pace”...

* * *
Da, gagica avea probleme la ora 12. Îi fumega scufiţa.
- Eşti Ucigăl-Toaca? M-a întrebat.
- Sunt Steve, Steve Wallace, am zis, dar îmi puteţi spune cum vreţi.
Preotul s-a ridicat şi a făcut 2 paşi spre mine, după care a întins braţele în lateral în stil melodramatic.
- Ce se întâmplă afară? A vrut să ştie.
- Păi, ce să se întâmple? Am răspuns înlăturând o scamă imaginară de pe tricoul meu argintat..., s-a prăbuşit tot oraşul şi toţi oamenii se pupă cu asfaltul.
- Se pupă cu asfaltul?! S-a mirat gagica.
- Adică au dat ortul popii, ce n-ai înţeles?
- Ortul??!!
- Pfoa, am zis. Au arestat frizerul..., acuma pricepi?
- Tatăl meu era frizer, a şoptit ea stupefiată.

* * *
Popa s-a căţărat în turlă şi a vegheat prăpădul pentru un sfert de oră, timp în care am făcut cunoştinţă cu ştrulubatica...
- N-ar fi mai bine să te ridici de pe jos? Am întrebat-o.
N-avea nicio busolă; i-am oferit braţul iar lănţoaiele au zdrăngănit violent sub privirea sa ceacâră.
- Steve! M-am prezentat.
Mi-a apucat mâna şi a rostit: Ivenia.
- Frumos nume..., nu eşti de prin partea locului, nu-i aşa?
Era hipnotizată de vestimentaţia mea. Ceva nu era în regulă...
- Ce inel fain! A zis în cele din urmă.

* * *
Preotul a coborât în grabă şi se vedea de la o poştă cât era de transpus.
- Pocăiţi-vă! A ţipat. S-A APROPIAT ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR!
- Mănânci căcat, a trântit-o Ivenia.
M-am pleznit peste frunte. Preotul a făcut o sumedenie de cruci şi ne-a binecuvântat.
- Sunt Părintele Miltiade şi vouă vă zic: (ne-a ţinut o predică lungă) Judecata de Apoi e foarte aproape. Împreună vom vieţui puţinul ce ne-a mai rămas întru rugăciune şi milostenie... Tatăl nostru Care Eşti în Ceruri...
- Stai în genunchi! Mi-a suflat ţăcănita.
Şi am îngenuncheat şi am recitat în cor „Tatăl nostru”. A fost mişto.
Miltiade a denumit fenomenul „Apocalipsă”. Am purtat o discuţie foarte lungă şi foarte interesantă. Mă simpatiza enorm. M-a poreclit „Călătorul” şi încă din prima seară a început să-şi facă planuri în legătură cu sufletul meu bun.
- Călătorule, tu ai suflet bun, mi-a zis, chiar dacă memoria ta îţi conduce trupul într-o necesitate negativă. Ai un creier sclipitor, o, tu Călătorule, şi tu ai fost ales defel să supravieţuieşti Apocalipsei întru Scopul Domnului Nostru. M-am temut şi eu, of, am crezut că voi ceda păcatului de a mă îndoi de lucrare şi o tristeţe fără de margini a pus stăpânire pe săraca mea memorie. Dar acum sunt fericit şi fericiţi vom fi cu toţii... Eşti fericit?
- O, da, sunt fericit, am răspuns.
O auzeam din altar:
- Am un flamingo în balcon, ce mănâncă?
- Aşa era de când o ştiţi? Am întrebat.
- Nuuu, era foarte tăcută şi timidă. Vindea lumânări şi iconiţe cât era ziua de mare. Schimbam două vorbe pe lună.
- Curios fapt.
- Keops! Iepuri mici şi iepuri mulţi, explica Ivenia.

* * *
În noaptea respectivă ne-am rugat continuu, vreme în care gagica a făcut avionaşe din hârtiuţele pentru lumânări şi le-a lansat prin biserică hlizind.
Dimineaţa am avut parte de cel mai fascinant spectacol de culori. Am ieşit toţi trei în faţa bisericii ţinându-ne de mână. Ruinele erau acoperite de un strat gălbui de sulf. Totul era acoperit de un strat gălbui de sulf. Cerul era mov şi chipurile noastre amorţite într-o grimasă care transcendea toate grimasele pe care le avusese omenirea până în acel punct.
Au răsărit două corpuri solare cu forme indescriptibile şi panorama a devenit sufocantă. Acum, în livingul sferei mele hammeriene... am lacrimi în ochi.

* * *
Au urmat seri filozofice... zeci de seri aprinse în care eu şi Miltiade ne împărtăşeam trăirile inimaginabile şi ne descriam stările indescriptibile în ambianţa magică a altarului. Femeia o lua razna. Când venea vorba de Ivenia, eu şi popa lansam tratate înflăcărate de un misoginism extrem de rafinat.
- Femeia şi Apocalipsa, ziceam eu jucându-mă cu „lânţişoarele”. Creierul ei se contrazice pe el însuşi. Incapacitatea femeii de a pricepe starea de existenţă atrage cu sine mii de incapacităţi care blochează canalele subtile ale sufletului, ceea ce, înseamnă crimă de suflet.
- Să priveşti o piatră, începea popa, cu ochi de femeie..., prin ochi de femeie... şi să nu pricepi decât textura practică a pietrei.
- Femeile adăugam eu, definesc totul prin sita ego-ului. În accepţia lor, piatra e un obiect bun de aruncat într-o direcţie.
- Ce bine grăieşti! Zicea Miltiade.

* * *
Într-o zi ne-a făcut-o; Mai nou ne ocupam de mecanică auto. Eu eram paralel, însă popa continua să mă surprindă cu dibăcia sa în domeniu.
Avea el o rablă şi mă trimitea pe străzile din apropiere să culeg piese rămase intacte de la celelalte automobile. Plănuisem să contactăm supravieţuitorii din celelalte biserici, care, în accepţia lui, ar fi fost complet neatinse ca şi a noastră.
Plănuisem să ne adunăm toţi cei care nu pupaserăm asfaltul şi împreună să trăim în rugăciune şi smerenie, citez: „puţinul ce ne-a mai rămas”.
Pătura de sulf se evapora complet prin jurul orei prânzului şi revenea la 6 seara. Ceasul meu elveţian era singurul instrument de măsurare a timpului de care dispuneam. Electricitate numai există în stare casnică şi prin urmare, exuberantul meu telefon mobil era ca şi mort. Până la urmă a pupat şi el asfaltul.
Aşa, cum vă spuneam; Într-o zi, după ore bune de muncă la automobil, mă întorceam cu Miltiade în biserică luminându-ne calea cu o lumânare de botez. Era în jur de 6 şi era întuneric şi începuse să se aşeze sulf. Se mai găsea un soare pe cer însă era prea mic ca să fie în stare să lumineze ca lumea. Şi era frig defel. Iar pe Ivenia am găsit-o în altar. Miltiade a avut o cădere nervoasă şi s-a văitat de inimă. Am rezolvat şi eu problema cum m-am priceput mai bine...
- Hai, dulceaţă, nu ştiai că femeile n-au voie în Sfântul Altar?
- De ce? S-a răţoit ea.
- Pentru că e prea sfânt pentru ele...
- Şi ce-o să păţesc?
- Vei ajunge în iad; zevzeco, asta o să păţeşti!
- Şi ce?
Am luat-o de-o aripă şi am condus-o în Pangar şi am aşezat-o pe un scaun. Stătea bosumflată.
- Te superi pe degeaba! M-am răstit la ea.
- Ba nu.
- EŞTI CRETINĂ? N-AI VOIE ÎN ALTAR ŞI CU ASTA BASTA! Vorbesc la pereţi?
- Sunteţi nişte răi! A izbucnit ea. Nici nu mă băgaţi în seamă! Staţi toată ziua amândoi şi vorbiţi şi vă distraţi şi râdeţi iar pe mine mă lăsaţi ca proasta să ard gazu.

* * *
- Ce? Io am râie?
- Uite, Ivenia, îmi pare rău că gândeşti în felul ăsta, dar noi avem treburi de rezolvat a căror importanţă capitală îţi este mai mult decât incomprehensibilă.
- Intelectualii curului! A concluzionat.
I-am promis părintelui că voi monta uşi altarului şi chiar asta am făcut. Ivenia s-a ofticat cumplit. Pe tot parcursul lucrării m-a disperat cu tot soiul de poveşti aberante. Una dintre ele suna cam aşa:
- Am un milion de dolari la bancă. Într-o zi voi deschide cu ajutorul lor un parc de distracţii pentru oameni fără simţu’ umorului. Oameni încruntaţi se vor da în carusel iar alţi oameni bucuroşi îi vor privi pe oamenii încruntaţi şi se vor distra privindu-le ridurile de pe frunte. Iar alţi oameni trişti se vor întrista şi mai tare, privind oamenii bucuroşi cum râd de oamenii încruntaţi cum mănâncă vată de zahăr. Iar alţi oameni fericiţi...
- Cred că am înţeles ideea.
Asudat, aplecat peste un borcan de cuie îndoite, gagica mă freca la icre cu poveşti şi întrebări.
- De ce au murit toţi oamenii în afară de noi?
- Pentru că a venit Apocalipsa, i-am răspuns.
- A! Şi... de ce este ceru’ roz?
- Pentru că a venit Apocalipsa, i-am răspuns în timp ce prindeam o balama.
- A!

* * *
- Pe tine cum te cheamă?
- Steve Wallace.
- Şi de ce eşti îmbrăcat ca un dobitoc?
- Pentru că a venit Apocalipsa...

* * *
Miltiade a reuşit să încropească un automobil funcţional care avea aspectul unui prototip neinspirat. Ivenia a fost foarte încântată când a aflat că o luăm şi pe ea.
- URA!!! Ne plimbăm cu maşina!
Am aşezat-o pe banchetă. I-am dat brăduleţul parfumat să se joace şi mi l-a aruncat în faţă. Nimeni nu mai era ca noi; colindam ruinele şi făceam slalom printre rămăşiţe. Trei corpuri solare ne zâmbeau din direcţii diferite iar tăcerea strivitoare a dezastrului ne şoptea poezii despre Paradis.
- Ziceţi şi voi ceva! Puse Ivenia capăt tăcerii nostalgice înainte să se transforme în lacrimi sfâşietoare. Ce-i cu liniştea asta, cine-a murit?
Jos pălăria.

* * *
- Unde mergem?
- La biserici, i-am răspuns.
- Ce să căutăm acolo?
- Oameni vii ca şi noi, i-am răspuns.
- Şi ce să facem cu ei?
- Să ne împrietenim cu ei.
- Cu mine de ce nu vă împrieteniţi?
...
* * *
În prima zi am fost la două biserici şi n-am găsit pe nimeni. La celelalte nu se putea ajunge cu maşina deoarece străzile erau blocate.
La întoarcere ne-a prins sulful iar ştergătoarele nu funcţionau... şi ne-am rătăcit. Oricum, popa conducea groaznic. Tipa a trântit-o din nou şi nu m-am mai putut abţine să nu râd;
- Auzi, preasfinţite? Da’ matale ai carnet de conducere?

* * *
Era cam nasol în „sălbăticie”. Rămăseseră foarte puţine stele; atât de puţine încât le puteai număra.
Am rămas în maşină şi când a adormit popa, Ivenia s-a oprit din trăncănit. O linişte mormântală.
Pe la 2 noaptea sulful s-a evaporat şi m-am deşteptat din aţipeală cu un deget în urechea stângă.
- Steve! A şoptit ea.
- N-ai somn?
- Uite! S-a topit sulfu’!
Am ieşit sub cer şi am numărat stelele: 24. Era foarte întuneric iar Ivenia mă ţinea de braţ. Nu ne puteam vedea chipurile...
- Steve! (şoptea drăguţ)
- Ce mai vrei?
- De ce au mai rămas doar douăş’ patru de stele pe cer?
Am oftat şi am răspuns.
- Nu ştiu, Iv, habar n-am...
- Îţi zic eu de ce; pentru că a venit Apocalipsa.

6.

Am făcut-o de oaie în noaptea aia, mi-am vândut sufletul.
Ivenia mi-a mărturisit următoarele, în timp ce stăteam zgribuliţi pe nişte bucăţi de zid:
- Steve, mi-a şoptit, mie îmi vine să plâng tot timpul de când nu mai aud păsărele ciripind. Dar nu mai am lacrimi, ştii de ce?
- De ce? Am şoptit. Pentru că a venit Apocalipsa?
- Exact d’aia!
- Şi hai să-ţi mai zic ceva; mi-e frică tot timpul... Când a venit Apocalipsa şi făceam metanii cu popa şi se zguduia tot pământul, am ridicat capu’ şi m-am uitat pe fereastră. Ştii ce am văzut?
- Ce?
- Bulgări de foc care cădeau din cer. Şi am auzit ţipete îngrozitoare de copii. Şi de atunci mi-e frică tot timpul.
- De ce te temi?
Încă... îi mai aud glasul sugrumat şi simt bezna şi frigul de pe Terra. Mă strângea puternic de mâna stângă cu mânuţele ei scheletice şi îmi zicea de ce se teme...
- Pentru că va mai veni o Apocalipsă special ca să ne ia pe noi trei.
Şi ne-am dat cap în cap. După care ne-am sărutat şi mi-a plăcut extrem gustul buzelor ei subţiri şi mov. Şi i-am pus pe deget inelul Minotaurului, după care m-am aşezat peste ea şi ne-am mângâiat cu destulă pasiune încât să ducem la bun sfârşit ideea. De ce am făcut asta? Exact, pentru că a venit Apocalipsa.