Andrei Ruse, "MDMA16" (fragment)

fragment din "MDMA16", de Andrei Ruse

pe dig, la o sută două sute de metri de scările pe unde urcasem, ne-am oprit în faţa unei linii de start.

- din mmm... după care Teo s-a oprit.

zâmbea. ar fi vrut să râdă, simţeam asta, ar fi vrut să aibă lacrimi în ochi, să sughite, cum o făcuse şi până atunci, dar nu era capabil să schiteze niciun gest. era momentul acela dinainte de râs, dinainte de izbucnire, când ştii că o să vină valul, că o să-ţi învăluie tot trupul, o să te dezmorţească şi... nu se întâmpla nimic, era ciudat.

- băăă... ne... e. greu. să. vorbim, s-a străduit grasul.

- de ceee?... şi, inexplicapil, n-am mai reuşit să pun capăt cuvintelor.

mă luase şi o uşoară ameţeală, diferită totuşi de cea pe care o simţisem pe iarbă. nu puteam să scot pe gură ceva coerent, muşchii feţei erau moi, iar limba o lua haotic, în toate direcţiile. era amuzant, recunosc, dar în acelaşi timp începeam să mă sperii. şi nu era panica de mai devreme, care tot apărea şi dispărea, cu o forţă incredibilă, era chiar un fior normal, slab. de teamă. de nou.

- mnu... mnu te chi nu i, frateee! a completat nebunul.

iar Teo în sfârşit a putut să râdă, a scos nişte sunete ciudate, un fel de sfârşit al unor hohote. câteva secunde, după care s-a oprit brusc.

- fii! atent! puţiiin...

încercam. dar abia eram capabil să înţeleg sunetele din jurul meu. parc-am fi fost într-un fel de tunel. aveam capul băgat într-un cazan, totul se auzea în gol, fad, şi cu un ecou scurt. inclusiv vocile din capul meu, câte mai erau.

am încercat să spun ceva, dar numai ca să articulez o consoană îmi trebuia aceeaşi energie cu care aş fi împins probabil o maşină. şi nu eram sigur că ar fi ieşit şi consoana pe care mi-o doream.

nu ştiu, era vorba de forţă? de concentrare?

- băăă! m-a atenţionat Teo a doua oară.

- daaaa.... şi iar n-am putut opri cuvântul. rămăsesem cu gura deschisă, fixându-l.

- nndin... mmmoomn... mmomemntuu... nnncaare. vei. călllcla. călca. pe linia. de. start. vvviaţa ta ssse. se va schimmmmba, mba...

era ca şi cum m-aş fi trezit deodată beat criţă. aproape de comă. cel puţin aşa a părut la început. ameţeala s-a amplificat simţitor, dup-aia ţin minte că echilibrul s-a dus naibii. pierdeam controlul. şi un sentiment ciudat, ca şi cum aş fi plutit, ca şi cum corpul meu n-ar mai fi fost deloc fix, ţinut de gravitaţie sau de alte legi fizice. simţeam că mâinile îmi ies din mâini. că degetele ies din degete, că se continuă cumva, după terminaţiile cărnii şi ale oaselor. le priveam şi parcă se lungeau.

parcă… planam?

mi-am îndreptat privirea spre linia de start. a trebuit să-mi ghidez bine articulaţiile, şi pentru prima oară simţeam că procesele astea interioare, focalizarea, atenţia sau doamne, câte altele, aveau muşchii lor proprii. muşchi neantrenaţi pentru căderea de calciu dată de ketamină. nu nimeream, prin mişcarea capului, poziţia în care vroiam să ajung, decât sacadat.

şi de fapt totul era aşa, încet… fragmentat cumva, ca şi cum înăuntrul meu, înăuntrul nostru, s-ar fi produs rupturi. într-una rupturi.

linia aia de start era trasată puţin strâmb cu vopsea albă sau ce-o fi fost. şi dedesubtul ei scria simplu: start. era ceva important însă, era mai mult decât nişte litere şi-o dungă. era ceva grav, nu ştiam ce, dar nu-mi puteam lua ochii de la ea.

iar în câteva secunde, desenul de pe asfalt a început să se modifice, să se unduiască, literele să devină tot mai mari. mă apropiam de el, deşi stăteam pe loc. apoi respiraţia...

nasul încă mă mânca, de la praf.

aerul mă lovea, apoi, înăuntru, îi simţeam frecarea de carne. eram ca două metale, eu şi aerul. inspiram şi degeaba, parc-aş fi fost în vid. după câteva miimi de secundă un abur rece începea să mă gâdile, îmi invada gâtul, dup-aia plămânii şi simţeam cum se aşează acolo pentru câteva clipe, cum umble un fel de balon, un fel de burete care soarbe apă şi se umflă. am tras tare atunci şi am văzut cum toată imaginea din faţa mea se trage spre mine. wow…

am ridicat capul, de parcă cine ştie ce grozăvie aş fi făcut. nu trăgeam decât aer în piept, dar niciodată n-am ştiut că pot atât de puternic.

ei se uitau la mine şi îmi analizau fiecare reacţie. ca atunci când îi recomanzi unui prieten un film al naibii de bun, te mai uiţi o dată, cu el şi, la fiecare secvenţă mişto, te întorci să vezi dacă zâmbeşte, dacă e surprins sau şocat, cauţi toate gesturile care să-ţi confirme c-ai avut dreptate. ce ţi-am eu? aşa-ţi vine să-i spui. nu că-i marfă? şi mândria care te cuprinde dup-aia, de fapt… mmm… amestecul de mândrie cu bucuria de a-mpărţi ceva ce ţi-a plăcut. pentru că, doamne iartă-mă, nu există nimic care să te facă fericit, atâta timp cât e doar pentru tine.

mi-am îndreptat privirea către blocuri. şi atunci aş fi dat orice să fiu în locul lor, să-mi văd moaca. paralizasem de uimire.

blocurile se ţuguiau cumva la capete, se lungeau şi se auzea aproape ca un scârţâit. se aplecau foarte încet spre stânga. spre dig. spre apă. ce?!

cimentul devenea elastic, nimic nu crăpa, deşi avea aceeaşi rigiditate. era un beton cauciucat. în acelaşi timp dur, în acelaşi timp moale. totul începea să se arcuiască. iar luminile care ieşeau prin ferestre, de la oamenii încă treji la ora aceea - şi erau câţiva - luminile se transformau în unde. în… raze, în dumnezeului ştie ce se tranformau, era un întreg spectacol…

şi-atunci, abia atunci am văzut apa. şi am uitat de tot. nu cred să fi văzut vreodată ceva mai înfricoşător. Lacul Morii. o imensitate de apă. un fel de apă de plastic. neagră. valurile, atât cât erau, mici, huruiau. fâşâiau. era o fiinţă vie acolo, cleioasă. un monstru. ne urmărea, se agita, oricând capabil să se ridice şi să înghită tot.

atât de puternic. incontrolabil. cuminte, doar pentru că vroia să fie cuminte. fără început şi fără sfârşit, fără o formă. fără stomac, maţe, oase, fără carne, nimic din toate astea, ci mult mai complex decât noi. lichid şi gazos şi solid, rezistent la orice temperaturi. la orice situaţii.

simţeam că-i un supravieţuitor al începutului lumii, o ciudăţenie mitologică. mai mult decât o substanţă. mai mult decât un element. era dumnezeu sau diavolul, asta era. ceva viu. o conştiinţă? neîngrădită într-un trup cu mâini şi cu picioare. o minte superioară, care probabil conduce lumea. creatura perfectă. care vede tot. ochii unui zeu.

şi nimic nu există fără ea… nimic decât praf şi nisip poate.

un flash, exact în mijlocul acestor descoperiri: aveam vreo douăzeci şi ceva de ani, ‘nainte de ’89, şi eram cu un prieten care stătea aproape de locul ăsta. la câteva blocuri. chiar pe digul ăsta, mergeam cu el spre insula aia pe care acum fac nu ştiu ce căcaturi de concerte şi care-n rest e părăsită. atunci mi-a spus legenda acestui lac.

şi nu ştiu dacă este adevărată sau nu, dacă acolo chiar a fost un cimitir şi la ordinul lui Ceauşcă pur şi simplu a fost mutat, iar ca să facă economie, au scos numai câţiva morţi, iar pe restul i-au betonat efectiv. nu ştiu… dar atunci puteam să jur că mâini invizibile ies din apa aceea întunecată. şi împing monstrul înspre mine. şi câinii, nenorociţii de câini de pe-acolo urlau, nu lătrau. urlau ca lupii.

teamă? panică? m-am pişat pe mine de frică. am văzut sufletele morţilor bântuind valurile, încercând să mă hipnotizeze. Teo şi nebunul au încercat să mă prindă, dar n-au putut. am început să alerg. aşa cum puteam atunci să alerg, dezordonat. parcă era un sport extrem.

ca şi cum aş fi încercat să alerg în apă. eram pe fundul unui ocean. îmi aruncam un picior într-o parte, altul în cealaltă, apoi într-o fracţiune de secundă îmi găseam un punct de echilibru şi o luam de la început. era groaznic.

ei ţipau după mine. sunete... nu puteau vorbi clar. sau eu nu-i puteam percepe? în fine.

am luat-o la vale, direct spre oraş. n-am mai ajuns până la scări. m-am împiedicat şi nu ştiu cum am ajuns jos acolo, lângă parc, mai mult rostogolindu-mă.

eram aproape de locul unde parcasem maşina.

şi când m-am ridicat, totul era razna. nu mai înţelegeam nimic. blocurile erau unele peste altele. şi toate imaginile pe care ochii mei încercau să le perceapă, erau formate din… cubuleţe? ca un puzzle. aranjat total aiurea.

am continuat să fug. ei erau tot mai în urmă, continuau să ţipe. şi o haită de câini, futu-i în gură de câini, a început să latre şi să mă urmărească. eram înconjurat de fiare malefice.

am luat-o spre blocuri, spre un loc unde văzusem lumină. era un magazin, un non-stop, ceva de genul ăsta. tropăiturile mele erau bubuituri.

eram un robot, cu sistemul de control dereglat. un pas şi asta însemna ridicarea piciorului, împotriva unei gravitaţii pe care nu o mai simţisem în felul ăla până atunci, ca şi cum ceva vroia să mă tragă în pământ. desprinderea era mai grea, dup-aia toţi muşchii piciorului deveneau moi şi încercam din răsputeri să nimeresc cu talpa în faţă. şi când aterizam, simţeam cum glezna tremură înăuntru şi se aşează, apoi tibia… şi carnea de pe oase se încordează. ca să vină în cele din urmă genunchiul. câte coordonate pentru a înainta un nenorocit de metru. şi încă unul. şi încă unul.

odată apropiat de blocuri, fundalul sonor al oraşului a început să se facă simţit. era insuportabil. curentul electric de la stâlpi zumzăia şi chiar lumina părea să aibă sunetele ei. atunci când se lovea de o maşină parcată era ca şi cum ai fi un rupt o cârpă subţire, pârâitul acela, ştii? toată concentraţia fotonilor se rupea la întâlnirea cu un obiect şi o lua în direcţii diferite.

huruitul motoarelor în depărtare, câteva alarme de la nişte maşini, parcate probabil în spatele blocurilor, o sirenă a unei ambulanţe şi luminile ei ameţitoare colorând totul în jur, hienele continuând să latre după mine, gata oricând să mi se repeadă la picioare, toată gălăgia asta era din ce în ce mai tare şi îmi dădea impresia că la un moment îmi va bubui capul. la propriu.

îmi simţeam tâmplele zvâcnind, sacadat, şi sângele îngroşându-se, devenind cremos, lăsând parcă spume pe marginile venelor. mă pietrificam, asta era! inima bătea în gol, într-un ritm fără sens, încerca zadarnic să mă mai ţină în viaţă. din câteva în câteva secunde leşinam. vedeam numai negru şi aveam încontinuu senzaţia că o să mă prăbuşesc. iar odată ajuns pe asfalt, o să mă spulber, ca o bucată de gheaţă.

unde sunt, Ana?

"Poeme confesive", de Dumitru Bădiţa

1. scoteam cartofi
pielea mânilor mi se uscase
praful îmi curgea prin gâtlej
soarele mă înrăise de tot
le-am spus alor mei
"mă duc după apă"
şi nu m-am mai întors.

de curând am invitat-o pe maică-mea
să-şi vadă nepoţii
ne-a adus hrană ecologică
ne-am plimbat pe la casa poporului
a vrut în europa chinezilor
după amiază la patriarhie a sărutat
caseta cu moaştele sfântului dimitrie cel nou
iar seara ne-am dus în piaţă la bradul metalic
luminat cu milioane de beculeţe

o rafală de vânt i-a fluturat colţurile basmalei
şi diavolii s-au dezlănţuit:
ne-au râgâit în urechi
scuipat cu cola
filmat cu telefoanele

ne-am refugiat în metrou
uşile s-au închis
"li se spune ţărani mamă
dar sunt altfel decât noi".



2. locuiesc de câteva săptămâni într-un vagon de la periferia triajului
am eliminat pereţi interiori deschis spaţii noi
escamotat plafonul decojit am minibar living
dormitor cu pat matrimonial
o scară din lemn de cireş lăcuit urcă pe acoperiş:
urmăresc noaptea cum se aprind luminiţele în cer
şi în cartierul rezidenţial
am wireless şi jardiniere cu muşcate la ferestrele termopan
şi griji nu-mi fac: de la început am instalat un sistem
care produce în toate punctele vulnerabile câmp electric

aşa livrez în fiecare zi amănunte pe messenger ca să umflu gogoaşa
sper spre deliciul nou angajatei de la direcţia de marketing şi dezvoltare

acum zece ani veneam de la sibiu în tren i-am descris
unei studente la a doua facultate traiul pe care pretindeam că-l duc
într-o colibă din inima pădurii andronache
am ajuns când rostopasca şi urzicile crescuseră până la glezne
şi primele deşeuri sintetice colorau deja luminişurile
seara târziu mâna mea s-a apropiat a descoperit un vagin pietrificat:
un closed ferm şi de durată pe uşa feminităţii
"de ce ai venit"
"oricum nu ţi-am crezut povestea
dar eşti un om bun"



4. m-a prostit o mătuşă pe la 7 ani
şi am aruncat în gârlă
îngrămădiţi într-o plasă de nylon
trei căţeluşi abia veniţi pe lume
mai târziu am decapitat câteva găini şi un curcan
apoi am renunţat:
de porci tranşaţi nu am vrut să mai aud
fugeam de acasă când tăiau viţeii şi mieii

acum un purice să văd sărind pe spinarea ta
nu l-aş vâna
pe căpuşa umflată cu sângele tău
n-aş strivi-o
şi niciun fluture n-aş prinde să ţi-l predau

dar ce vrei ce cauţi în buzunarul rucsacului
n-am strop de mâncare la mine
hai să ne uităm în jos de pe stabilopozi
sau mai bine închiriez o hidrobicicletă
şi te plimb toată seara



6. scara de beton urca la etaj direct din uliţa recent asfaltată
casa: o construcţie ceva mai răsărită decât vilele din jur
proprietar: o fată pe nume gigliola, una dintre frumuseţile
văii cu localnici blonzi emigraţi în ţările mediteraneene

noaptea târziu mâna mea a apăsat clanţa şi întredeschis uşa
piciorul meu drept s-a strecurat şi talpa s-a lipit de podea:
atunci s-a pornit sforăitul ca o alarmă se răspândea în valuri
mi-am spus: ea m-a chemat dar totuşi e un bărbat în casă
e o bătrână obeză un mort care se joacă dinadins cu un motor stihial
e un diavol în pivniţă un monstru la temelie
am fugit la hotel şi până dimineaţa i-am ţinut companie doamnei
care croşeta la recepţie

în seara zilei următoare stam pe o terasă şi sforăitul acela
mă ţinea încă în afara minţii mele
gigliola s-a apropiat zâmbind:
puteai să intri dumitru
chiar am fost singură
am vrut numai să te sperii puţin



8. o barcă o lansetă şi eu:
limita vagă a antroposferei
în măruntaiele ecosistemului
nu-mi pasă dacă muşcă
de altfel cred că am uitat să ataşez momeala
şi nu sunt sigur dacă la capătul firului
am legat vreun cârlig

de câteva zile observ fascinat
cum broaştele îşi aruncă limba
să vâneze insecte

când mă plictisesc mă retrag pe malul bălţii
şi cad în reverie:
îmi proiectez propriul meu cap
îmi desfăşor gâtul în sus
ca o panglică elastică

punctul maxim:
o fereastră a unuia dintre etajele superioare
ale unui bloc de pe broadway

scopul: să ţip "sărut mâna"
la o artistă



9. mai toată ziua am stat pe terasa blocului
şi m-am gândit cum aş putea avea propria mea firmă
apoi am coborât şi m-am dus în parc

un şir de furnici se strecura printre picioarele băncii
m-am ridicat şi l-am studiat
pe o distanţă de câteva sute de metri

circulau în ambele sensuri
cu viteză egală

am tot căutat până s-a făcut întuneric
măcar o singură furnică urcată în vârful unui fir de iarbă
numai să se uite



12. m-am concentrat din nou să găsesc
punctul de unde începe
propria-mi ficţiune
şi tot n-am reuşit

de dimineaţă m-am simţit mai real
decât spre seară
dar alteori e invers:
abia spre seară îmi vin în simţuri

am prieteni
în reţelele de socializare
ei circulă se doresc fac parte susţin

nu am completat încă rubrica:
"scrie ceva despre tine”

cred că mă voi descrie aşa:
sunt un zmeu
sunt zmeul pe care l-ar putea scăpa din mână
copilul pe plajă

Cronica la ediţia a patra

Seara începe cu lectura lui Dumitru Bădiţa din “Poeme confesive”. Urmează lectura pe trei voci a unui capitol din romanul în lucru al lui Andrei Ruse, MDMA16. (Au interpretat Andrei Ruse, Sorin Despot şi SGB, cu o prestaţie foarte apreciată de public.)
Prima la microfon este Nastasia Maniu, care declară că “la ascultare, mi-au plăcut, atât poezia, cât şi proza”, indicând la Bădiţa “o tăietură fermă, severă, nu lipsită de plasticitate”. Despre Andrei Ruse: în ce a citit a fost foarte convingător, dar nu ne putem da seama încă de toată arhitectura romanului. Nastasia Maniu remarcă la Ruse puterea de a descrie foarte sugestiv şi analitic “anumite stări provocate de anumite substanţe.”
Adrian Diniş, luându-şi inima-n dinţi: “dacă spun eu tot felul de lucruri, o să prindă lumea curaj”. Despre Bădiţa: stil simplu, concis, versuri narative. Ironia îl prinde foarte bine pe D.B., care e bun când reuşeşte să fie poetic “în întregul lui”. Una peste alta, “o poezie călduţă”. Andrei Ruse este un autor “care nu e pe deplin format”; fragmentul citit se încheie bine, cu o interogaţie retorică, dar începe prost – textul are multe cuvinte în plus, ne explică totul ca unor diletanţi. Stilistica e importantă, spune Diniş, iar astfel de imprecizii enervează un cititor. Totuşi, Ruse are pasaje care i-au plăcut (ca atunci când “dă zoom” pe lucruri).
Andrei Ruse, cu o scurtă intervenţie lămuritoare: “cea mai bună parte din roman va fi ultima pagină” (Andrei Dósa: "fiecare pagină ar trebui să fie cea mai bună") şi “încerc să-mi asum acest personaj, un om care a luat pentru prima dată droguri”.
Sorin Despot aduce în discuţie o problemă de moralitate: a scrie despre droguri instigă la consum? E blamabil?, se întreabă retoric S.D. Şi totuşi, continuă el, romanul nu se învârte în jurul drogurilor, ci al dramei interioare a unui personaj de 40 de ani care începe să consume droguri, ceea ce îl leagă de oameni mult mai tineri.
Gelu Diaconu, din postura posibilă a personajului menţionat: “unii s-ar putea să nu rezoneze la asta” şi “dacă vorbim despre tema morală, ne îndepărtăm de text”. Scrisul lui Ruse e neconvenţional, dar problema lui ar putea fi repetitivitatea, pentru că şi MDMA ne-ar putea duce în zona primului roman al acestuia, SONI. Gelu Diaconu îl apropie pe tânărul prozator de Chuck Palahniuk (deşi mai înainte Ruse vorbise despre Irvine Welsh, un posibil model în proza pe care o scrie acum). “Nu rezonez cu tema romanului”, mărturiseşte Diaconu, şi îl sfătuieşte pe Ruse să scrie teatru (sau scenaristică). Dialogurile sunt o punere în scenă, iar dacă am dezbrăca textul de tot balastul descriptiv, am ajunge la un text dramatic. Despre Bădiţa, mai pe scurt, dar mult mai favorabil: “o poezie minunată”. “Textele citite vin din primul lui volum”, cu un plus de savoare. Dumitru Bădiţa e un confesiv ce stăpâneşte foarte bine ironia şi autoironia. În poemele mai laxe, se simte o aplecare către proză.
Sorin Despot, revenind: “eu am văzut o evoluţie evident faţă de SONI” şi “Ruse nu are o miză estetică”; poezia lui Bădiţa îi place, “într-un final, foarte mult”, deşi “face dragoste cu prezervativ”.
Dumitru Bădiţa, cu un comentariu generos la Andrei Ruse: şi-a propus ceva foarte interesant şi îşi urmează foarte bine linia narativă. Şi din punct de vedere stilistic, ce a citit “merge destul de bine”. Textul e antrenant, problema e că riscă la un moment dat, din narcisism auctorial, să devină emfatic. Tema romanului nu sunt drogurile, ci fascinaţia pentru cealaltă faţă a lumii, Bădiţa mărturisind că şi-ar dori să citească un roman românesc contemporan despre fascinaţie. Despre propriile poeme citite: “le-am numit confesive ca reacţie la afirmaţiile lui Sociu despre sfârşitul confesivităţii”. De fapt, pentru Bădiţa, “orice poezie este confesivă”. Douămiiştii au mers mai mult pe ingenuitate, ironia li s-a părut ceva bătrânicios. Însă nu poţi fi programat ironic, ironia şi umorul sunt reacţii naturale, vitale, “un fel de a-ţi proteja propria subiectivitate”.

Ioanei Bogdan textul lui Ruse i-a amintit de Trainspotting, dar prin comparaţie e mult mai cuminte decât filmul şi decât romanul lui Welsh. Proza tinde spre absurd, generând un anumit umor.
Gabriel Daliş: poemele lui Dumitru Bădiţa par nişte descrieri panoramice; "mă mulţumesc, dar nu mă mişcă". Şi “mi-a plăcut proza lui Andrei, observ atenţia pe care o acordă detaliului”. Daliş ar vrea să vadă în MDMA un roman despre frica de real, de banalitate. E multă claustrare, spune Daliş, drogul nu le oferă celor trei personaje efectul regăsirii, întrebându-se retoric: “În cele din urmă, unde ne mai ducem?” (Cl. K.)

Fotografii de la a patra ediţie

foto: Alina Surduc

Institutul Blecher, ediţia a IV-a