Fotografii de la ediţia I (IX)

foto: Ana Toma

Radu Vancu, "Sebastian în vis" (poeme)

Sebastian în vis e Sebastian din trezie făcut poezie. Bebeul învelit în piele de bebe, umplut cu cărniţă şi sânge de bebe, în vis se strecoară ca un melc în chilie, ca un ereziarh în cochilie, lăsând restul lumii pe dinafară. Şi celălalt acelaşi bebe, învelit tot în piele de bebe, umplut tot cu cărniţă şi sânge de bebe, ochiul închis afară înlăuntru şi-l deşteaptă şi peste scoarţa cerebrală crudă creşte cea secretă şi coaptă. Zecile de centimetri de Sebastian, din creştet şi până la pamperşii temeinic îndesaţi, sunt atunci iluminate de creieraşul de bebe-înger ca de un bec de 60 de waţi.


Sebastian în vis e un parc de distracţii dintr-o cărniţă gânguritoare. După o noapte în parcul ăsta, te trezeşti înfăşurat în sudoare ca-ntr-o vată de zahăr. Lipicioasă, topitoare. Toată ziua ronţăie la tine cu guriţa roză, extrăgându-te cu răbdare din zaharoză. Ca la urmă să te scoată de două ori mai curat şi mai viu. De sub vernixul dulce ieşi fără cută, fără pliu. Apoi te leagănă repede-repede în palmele grăsuţe, privindu-te lacom, numai ochi şi fălcuţe.


Sebastian în vis, ţinut pe genunchi şi legănat întâia oară, face Frumuseţea ţinută pe genunchi amară. Hrănit adecvat cu lapte praf Nestlé, transmută dimineaţa-n seară, şi viţăvercea; surâsul lui phantasy şi s.f. îl schimbă-n înger pe Nichipercea. Pentru micul său muk ajungi iconodul al pompiţei de nas Nuk. Bătut pe spate, eructaţia lui exală etherul fericirii private. E un stilist al colicuţelor, un dandy al beşinuţelor, al căcuţelor hierofant şi domn. Cu Sebastian în vis, lumea zâmbeşte prin somn.


Sebastian în vis e un model performant, upgradat, de bebeluş. Pe neocortexul lucios, toate informaţiile lumii le dă pe derdeluş; după care, distrate şi frăgezite, deschide floarea carnivoră a creierului şi le înghite. Prin transparenţa chihlimbarie, se vede fiecare informaţie, încă vie, palpitând în stomacul neuronal. Digerate, sunt apoi conectate serial în reţele înţelepte, precum piramidele cu trepte în selva aztecă, precum pietrele preţioase în glyptotecă. E nevoie ca mii de reţele să se aprindă deodată pentru un surâs, şi alte mii pentru un gângurit – iar Shoahul şi Gulagul şi Armagedonul informaţiei se repetă veşnic pentru o mami topită şi un tati fericit. Fără remuşcări, fără Ayenbite of Inwyt. Pe lângă rigoarea egoismului nostru atroce şi hi-tech, infernul e păducherniţă. Pe lângă frenezia ekstazei noastre, paradisul e găselniţă.


Sebastian în vis ştie că a fi Vancu e ocnă. Că tati are creierul bocnă şi inima cât o ceapă degerată. Însă ştie şi că-i o creatură de-abia eliberată, de el şi mami, din subterana kabbaliştilor spirtului. Abia de trei luni jertfeşte zeilor aloei, smirnei şi mirtului. Dar curând cepşoara va încolţi, va da frunzuliţe verzulii şi inima lui tati a slănină proaspătă cu ceapă verde va mirosi. Deasupra straturilor de ceapă vor zâmbi obrajii bebeului roz, precum o pisică de Cheshire bebeluşă, precum căpşorul plutitor al lui Oz. Iar când Sebastian va zdrobi ceapa cu pumn de bărbat pe masă, tati se va face imaculat de alb, fericit pentru inima lui grasă.


Sebastian în vis îl vede pe Sebastian din realitate jucându-se cu zornăitoare din pluşuri bălţate. Suzeta germană anticolici e realmente leoarcă de fericire şi Sebastian în vis zâmbeşte subţire, ştiind că realitatea nu există, chestie de altfel nu foarte tristă – dacă realitatea ar avea prostul gust să fie reală, treaba ar fi nasoală. Inima, nevricoasă cum e, ar intra la idee – şi, gata fandacsia, ar apuca-o ipohondria – dacă ar fi reală, inima ar face urât. Creierul şi-ar vârî ca piţigoiul gheara-n gât. Însă, până una alta, realitatea nu-i reală, iar Sebastian se ţine întruna de zuruială cu leul oranj şi hipopotamul mov. Sebastian în vis, tot privindu-l, adoarme cu capul pe burta lui Leonid Dimov.


Sebastian în vis, rămas singur în camera cu pătuţ, odată întinde aripi transparente de mămăruţ şi fâl, fâl! se înalţă-n lotus peste saltele. Ochiul pulsatilei fontanele secretă aur. Animăluţele de pluş au umbră de vultur şi leu şi taur. Levitând ca un grifon sugar, Sebastian e răpit în duh. Pampersul se schimbă-n ştergar de in topit din sukh. Aripile bâzâie, grifonaşul zumzăie-n sanscrită: mami-tata-maranatha, până-ncepe să sughită şi Cami aduce fuga linguriţa cu lămâie. Sebastian stă cuminte-n pătuţ, sughiţul îi miroase a lăptic, pampersul a caca şi tămâie.


Sebastian în vis începe să geamă, strânge picioarele sub el, îşi face ochii cât o scamă – şi gata, gâgâliciul e Siddhartha. Vorbeşte însă înainte naşa Arta, fără să bage atâta lucru-n seamă: Sebastian, pentru cine ştie, frumuseţea e vrăjitorie. Schimbă, la o adică, laptele praf în lapte de mamă. Uite, cutiile Nestlé pe care le atinge Cami – se umplu ochi cu laptele lui mami. Dacă ar atinge pe rând rafturile cu lapte praf din Carrefour, toate s-ar umple cu lapte de mamă natur, unul după altul, la foc continuu. Sebastian, frumuseţea e ceea ce continuă. Siddhartha cu pamperşi o priveşte pe naşa Arta cu ochi imerşi în ecstaza post-căcuţă, ridică o mânuţă şi aprobă laconic ca un micro-Lao Ţî: angî-angî.


Sebastian în vis bate atent din pieliţa inimii, să vadă cum de se poate iubi cu ea. Cum de încap mami şi tati într-o aşa jucărea. Privirea trece dincoace de pomeţi, de obrăjori. Sprânceana epifizei îşi încordează la maxim muşchii depresori. Miocardul îşi vibrează fibrele striate ţesute năvod. Cu palmele pe urechi, cu genele nod, baby-mikado ascultă Nirvana la iPod. Simţindu-se studiată de augusta privire, inima face pielea găinii de fericire.


Sebastian în vis se joacă cu tati cu tandreţea măcelarului decrepit care-şi îndoapă porcul favorit cu trufe sperând să moară de inimă, să scape de cuţit. Îi injectează cantităţi demente de sentimente, şi patetice, şi bufe, direct în creierul clocotit, şi tati când grohăie cu patimă, când guiţă ascuţit. Toarnă în tati biberoane de endorfine şi îl agită bine-bine. Când, în sfârşit, o să apară semnele negative de viaţă, când carnea porcului beatific va fi mâncată toată de caşexie, Sebastian va atinge cu degeţelele pielea colilie, acoperită de pustule şi mătreaţă – pielea va crăpa sub mărunţelele bisturie, iar din husa cu rapăn o să iasă tati pururi tânăr, pe sine sieşi redat, plesnind de sănătate ca un porc bine îndopat. Sebastian o să facă atunci ochii tandri, dulci-amari, privindu-l cu dragostea profesională a unui vechi staroste de măcelari.


Sebastian în vis e aşadar Artistul. Dar şi Dogmatistul. E Goldmund şi Narziss, Adrian şi Serenus, barbarul şi Kavafis. E kenoză în crucificarea roză, e syzygia în „Pistis Sophia”. E Jorge de Burgos punând pe foc in-octavo-ul gros din „Poetica”, volumul doi, şi râzând în hohote – nu ştie că-i văzut de noi – pe retinele complet maculate sunt proiectate imagini dintr-un remake queer de von Trier, cu Michael şi Prince şi Goethe şi Schiller incubi şi sucubi în „Thriller”. E Trakl la vârsta buneilor citind nepoţeilor despre bătrânul Frank O’Hara citind „Dicţionarul Mara”. Sebastian în vis e ucenicul Sebastian şi împieliţatul Năică. Faţă de ochişorii lui visând, Arta e pitică.

Ioana Bogdan, "Anisia" (fragmente de roman)

A nimerit în preziua alegerilor pentru Parlamentul European. În timp ce sătenii se îmbătau cu ţuică, ca să se hotărască dacă votează a doua zi sau nu, Anisia era cerută în căsătorie, aşa de brusc şi inoportun, că a apucat-o un fel de ameţeală din care n-a mai ieşit multă vreme.

- Eu am 100.000 de euro într-un cont, două maşini, două apartamente şi o vilă în oraşul Paris, nu ştiu dacă ai auzit de el, e capitala Franţei. Şi aş vrea să fii soţia mea.

Anisia nu se putea împiedica să nu observe că bărbatul din faţa ei era frumos şi nici maşina pe care o parcase în faţa gardului nu era prea urâtă. Cu toate astea, a zis:

- Nu.

- Dar de ce?

- Chimia – a început Anisia pe un ton didactic, dar încercând să nu facă prea mult pe deşteapta – chimia e una şi căsătoria e alta. A făcut o pauză, vizibil încurcată. Nu era sigură că bărbatul din faţa ei pricepea ce voia să zică prin “chimie”.

- Îndrăgosteala trece, şi numai ceea ce rămâne e important, a prins ea curaj şi a pus din nou stăpânire pe tonul cu care aşa de convingător începuse.

- Zău, şi cam ce rămâne?

- Teoretic ar trebui să rămână respectul, prietenia, gusturile comune şi ... să vâsleşti în aceeaşi direcţie. A făcut din nou o pauză, deoarece nu era prea sigură de faza cu vâslitul, dar o auzise la cineva şi-i plăcuse cum sună. Şi, dacă dă Dumnezeu, urmă ea, şi câţiva copii.

- Eu vreau băieţi.

- Şi eu.

- Adică unul.

- Eu trei, plusă, fără pic de milă.

- Păi ai gemeni în familie?

- Nu.

- Atunci cum?

- Îi fac pe rând.

Bărbatul din faţa ei luă şi el o pauză – cea mai lungă dintre toate pauzele care au avut loc până acum în roman.

- Ştii ce cred eu?

- Ce?, făcu Anisia

- Că tu ai nevoie de unul cu sămânţă-n el. Apoi o luă de mijloc şi o trase spre el cu putere. Anisia îl împinse uşor, reţinându-şi un gest care ar fi putut trăda repulsia.

- Nu.

*

Vasile Baciu se evaporase subtil, undeva, în fundul curţii, şi Ana-l auzea cum taie lemne. Nu-i era specifică macacului o astfel de discreţie, încât fu imediat convinsă că afacerea era pusă la cale, în secret, de cei doi bărbaţi. Ana trase aer în piept şi spuse:

- Ioane, Ioane!. Tata are pământ şi tu ai bani, puţin diferit decât în cartea lui Rebreanu. Dar degeaba, dacă eşti greţos ca Tănase Scatiu. Poate ai auzit de el, dacă de capitala Franţei ai auzit, a mai spus Ana care a început brusc să simtă cum îşi vine în fire şi chiar devine Anisia.

*

Seara, l-a oprit pe Scatiu la un grătar. Acesta a mâncat până a-nceput să râgâie şi s-a apucat să-njure tot neamul preoţesc, exact cum făceau, odinioară, Irina şi Ralu:

- Eu cred în Dumnezeu, dar nu cred în popi.

- În toţi popii, vrei să spui, îl corectă Anisia cu îngăduinţă.

- Eu nu cred în niciunul, doar în Dumnezeu.

- Înseamnă că eşti evreu.

- Nu sunt.

- Atunci crezi şi-n Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu pe pământ, care a venit să ne mântuiască pe noi, oamenii, de toate păcatele. Care-a-nviat din morţi.

- Nu-mi mai spune de morţi că mă ia cu frig.

- Dacă ţi-e frică de moarte înseamnă că nu eşti credincios. Un om credincios nu se teme de moarte pentru că ştie ce e viaţa veşnică.

Bărbatul din faţa Anisiei era blond, dar avea nasul mic şi-nţelegea prin viaţă veşnică cam ce înţelegea Anisia printr-un miliard de lei.

- Un miliard de lei? Cam cât înseamnă asta-n euro?

- Vreo douăjde mii şi ceva.

- Aaaa, făcu Anisia decepţionată de o sumă aşa de mică pe care bărbatul o primea, de două ori pe an, fără să facă nimic. Ea credea că oamenii cu bani au bani, nu aşa!

Vasile Baciu s-a întors din grădină când afară era deja întuneric şi bărbatul cu mulţi bani plecase la Capitală. Tatăl voia să afle cum se petrecuseră lucrurile, iar fiica îi explică cu răbdare, fir de-a păr, totul, apoi adăugă:

- Atât valorez eu pentru voi: zero.

*

A doua zi, sătenii se pregăteau de vot. Unii votau la oraş, alţii aici, la sat. Anisia se hotărâse să plece la oraş cu microbuzul. Afară era arşiţă, oamenii erau neliniştiţi. Nea Radu, şoferul, încasa bani şi făcea ordine.

- Şi tu ce stai, băi puştiulică, singur pe-un loc întreg?, îl luă la rost pe-un copilandru de vreo 7-8 ani. Unde-i mă-ta?

- Vine şi ea.

- Păi când? Că nu mai ajungem la Capitală.

- Vine ea!

- Păi când, te-ntreb!

- Nu ştiu, da’ de venit vine!

- Dă-i un telefon!

- Dă-i un telefon!, s-a auzit, ca un ecou, din mai multe părţi.

Băiatul a coborât din microbuz, a alergat şi s-a aruncat în braţele unei femei care s-a apropiat apoi de şofer şi a zis:

- I-am spus lu’ ăsta micu să ocupe locuri şi când l-am întrebat dac-a ocupat, auzi ce-mi zice el mie, că nu ştie!

- Bine, s-a lăsat înduplecat Nea Radu, treacă de la mine. Aveţi un loc, dar îl ţineţi pe băiat în braţe. Şi fără comentarii!

Nea Radu nu accepta îmbrobodeli. Avea o zi grea, ziua alegerilor, când microbuzele erau controlate de poliţai, ca nu cumva să transporte grupuri de votanţi manipulaţi de partidele politice. La staţia din faţa Bisericii, pe Nea Radu l-au apucat dracii:

- Bă, io nu vă iau pe toţi azi, vă mai iau şi mâine! Sau, dacă vreţi să mergeţi acum, scoateţi banii, da’ când vă zic io, staţi pe vine şi trageţi perdeluţele.

Oamenii au încuviinţat, spăşiţi, şi Nea Radu a pornit motorul.

În microbuz nu se mai putea respira. O femeie care stătea în picioare şi care ţinea strâns un mănunchi de crini înfăşuraţi într-o pagină de ziar se făcuse albă ca varul. La un moment dat, Nea Radu a-ncetinit viteza.

- Bă! Voi ăştia care staţi în picioare! Pe vine toată lumea, că e groasă! Şi voi, ăştia care staţi pe scaune! Trageţi perdeluţele de la geamuri să nu se vadă înăuntru! Şi daţi biletele-astea din mână-n mână până-n fund!

Biletele de transport au început să circule în microbuz. Oamenii le luau, le examinau pe toate părţile. Niciodată nu mai primiseră bilete în schimbul banilor.

- Suntem umiliţi, călcaţi în picioare, a şuierat printre dinţi, odată cu un damf de alcool, bărbatul din dreapta Anisiei. Apoi, către ea:

- Ce părere aveţi?

Anisia, care tăcuse mâlc tot drumul, a simţit nevoia să facă pe inteligenta.

- Oamenii ăştia pot să moară aici din cauza lipsei de oxigen şi Poliţia ne controlează dacă mergem sau nu la vot. Nu vi se pare absurd?

- Aveţi un look super, a venit imediat şi replica.

Era clar, bursucul din dreapta nu semăna cu urangutanul de ieri, dar nici cu un umanoid.

Femeia care ţinea strâns crinii ei fleoşcăiţi, s-a trezit vorbind, ca şi cum ar fi dat glas, pentru ultima oară, conştiinţei:

- Eu nu mă duc să votez. O fi bine, n-o fi bine? Nu ştiu. Poate c-or folosi la ceva ştampilele alea dacă le strângem. Cine ştie? Dar nu mă duc. Am zis: nu!

*

Când microbuzul a ajuns în Capitală, sătenii s-au dat jos, unul câte unul. Bursucul i-a mai făcut un compliment Anisiei, dar cu voce tare, în aşa fel încât să-audă şi femeia cu crini, şi Nea Radu, şi o familie de purcei rozalii, înconjuraţi de damigene, şi toată lumea. Drept răspuns, Anisia i-a întors spatele şi l-a luat la întrebări pe Nea Radu:

- De câte ori v-a oprit azi Poliţia?

- Dă opt ori!

- Şi unde s-a-ntâmplat asta?

- Pe Şoseaua Viilor!

- La ce kilometru?

- La kilometru 10. Da’ dă ce-ntrebaţi, nu vă supăraţi?, s-a interesat, cu faţa cam căzută, Nea Radu.

- Păi sunt de la ziar şi vreau să transmit ce-am văzut la matale-n microbuz.

Nea Radu s-a îngălbenit ca o frunză toamna şi a început să se bălbâie ba de vreme, ba de bagaje, ba de una, ba de alta.

- Nea Radu, n-avea grijă, că nu povestesc de afacerea lu’ matale cu biletele. Rămâne-ntre noi!

(...)

Când au început să bată clopotele, bunicul cobora din microbuzul care-l adusese la ţară să-şi îngroape femeia. A păşit pe pământ şi, nesigur pe picioare, dar cu privirea ţintă spre uşa Bisericii unde se afla trupul neînsufleţit, a cerut bastonul lui.

- Ba nu, s-a răzgândit pe loc, mai bine cadrul!

Mai mulţi bărbaţi şi mai multe femei au început să se agite în spatele lui şi, în câteva secunde, cadrul a apărut. L-a luat şi l-a fixat bine în ţărână, apoi, cu ajutorul lui, a făcut primul pas un pic nesigur. Al doilea a fost mai hotărât. La al treilea deja, îşi îndreptase spatele şi călca apăsat. În jurul lui se făcuse loc şi oamenii îi priveau, hipnotizaţi, fiecare mişcare. Nimeni nu îndrăznea să facă vreun pas înaintea lui, spre a intra în Biserică.

Îl aşteptaseră ca pe un rege. Unul care avea să-şi primească coroana. Coroana lui se afla în coşciug – fusese femeia lui pe care n-o înşelase niciodată, nicio secundă. Poate nici cu gândul. Care nu fumase, nu preacurvise. Fusese prietenul lui cel mai bun. Alături de care lucrase o viaţă întreagă – căci lucraseră împreună, sub acelaşi acoperiş.

Acolo era femeia lui, viaţa lui. Pe care o ţinea de mână, în fiecare noapte, înainte ca amândoi să adoarmă, atunci când discuţiile despre felul în care aveau să fie înmormântaţi se stingeau alunecând într-un somn adânc.

Intra deci să-şi ia coroana. Chiar dacă bunica nu voise să se facă preot, uite că acum, sprijinit în cadrul său argintiu, păşea spre Biserică ca un episcop.

Odată intrat, s-a aşezat pe un scaun şi a rămas aşa, sprijinit în coate, tot timpul slujbei.

Anisia îl privea din spate. Când oamenii au ridicat platoul cu colivă, cântând „Veşnica ei pomenire!”, ştia sigur că bunicul, ca şi ea, şi-ar fi dorit să fie el primul care ţine tava. Dar se mulţumise să fie doar spectator. Picioarele nu-l mai ascultau.

*

- Auzi, tată, ce zice fata noastră. C-o să fim personaje în romanul ei!

- Hai nu mai spune!, a răspuns bunicul de pe undeva, din casă, cu o voce care arăta că nu era prea dornic să facă conversaţie.

- Mda, a pleoscăit bunica plină de recunoştinţă. Îţi mulţumesc, iubito, că te gândeşti la noi!

Anisia se întreba dacă chiar se gândea la ei. Se gândise şi la ea. Primea o moştenire, după moartea bunicilor. Nu prea mare, dar nici mică. Se întreba, mai ales, când începe adevăratul gest bun, cel făcut din inimă, şi când începe falsul gest bun, cel din interes. Tot bunica a rezolvat şi dilema asta:

- Lasă, mamă, că tu ai nevoie de bani, eşti tânără!

Anisia îşi dăduse demisia cu câteva zile în urmă de la ziarul la care lucra, pentru că o colegă îi făcuseră praf, în gura mare, să audă toată redacţia, un reportaj despre prostituate.

Numai că în ziua în care bunica Anisiei a murit, bunicul a sunat-o şi i-a povestit cum, înainte de masa de prânz, bunica luase cea mai fermă şi mai plină de demnitate poziţie din viaţa ei. I-a zis Anetei, femeia în casă:

- Nu mai am nevoie de mâncarea ta, şi nici să-mi speli plosca pe timp de zi, că noaptea mi-o spală bărbatu-meu. Nu vreau să mă mai schimbi şi nici să mă mai speli. Renunţ la serviciile tale!

La nici două ore distanţă de incident, bunica a uitat tot şi s-a împăcat cu Aneta. A ieşit pe balcon, a mâncat de două ori, sprijinită în cadrul care avea să-i revină, prin deces, bunicului. Peste alte două ore, bunica a găsit de cuviinţă să moară.

Când a aflat, Anisia s-a gândit să-şi retragă demisia, şi-a cerut scuze colegei pe care a făcut-o “pupincuristă” şi „mincinoasă”, adăugând însă că termenii se aflau în concordanţă deplină cu realitatea.

Pe urmă a plecat să-şi vadă bunica, adică trupul ei neînsufleţit, pe urmă a mers la înmormântarea aceluiaşi trup. Pe drum, s-a gândit la discuţia pe care o purtase cu redactorul-şef.

- Nu-nţeleg nimic! E o copilărie! Să-ţi dai demisia din senin, aşa, chiar din senin...

Nu era chiar din senin, dar Anisiei îi era imposibil să spună că-i venise ciclul şi că acum, colac peste pupăză, murise şi bunica. În fine, trebuia să-şi retragă demisia şi, dacă acceptau, bine, dacă nu, vedea ea. “Dumnezeu e mare” zicea mereu Alexandru.

*

A doua zi, dis de-dimineaţă, Anisia stătea în grădină şi privea în cer, un nor.

Cineva a tuşit în spatele ei. De când o făcuse pe Vasile Baciu şi voise s-o mărite cu un cioban, nu-l mai suspecta pe macac de un dram de fineţe. Tuşise probabil din cauza ţigărilor. Poate că bunica avusese dreptate. Taică-său se luase din nou de fumat.

- Ce faci aici?, a întrebat-o.

- Stau, a îngânat, mă gândesc.

- La ce?

- La necazurile de la serviciu.

- Care necazuri?

- Păi nu ţi-am zis că mi-am dat demisia?

- Ba da, dar alea sunt mâine.

- Păi mâine.

- Nu-ţi face griji pentru ziua de mâine, că şi azi e prea mult. Zice şi-n Scriptură.

- Aşa zici că zice?

- Da, a zis taică-său şi Anisia a văzut clar că norul din cer se prefăcea în Biserică. Poate că avea şi-o cruce pe undeva, însă din poziţia în care se aflau ei doi, nu-ţi puteai da seama. Şi totuşi, şi-a spus Anisia, e limpede. Orice biserică are o cruce, nu trebuie s-o vezi neapărat. Dar e bine ca, din când în când, să ridici ochii spre cer şi s-o cauţi. Până la urmă ţi se-arată. Într-o zi, sigur ţi se-arată.

Ioana Bogdan la Institutul Blecher

video: white noise

Radu Vancu la Institutul Blecher

În deschidere la ediţia I (IX)

Sezonul II, ediţia I

afişe: Ana Toma