Fotografii de la ediţia VIII (XVI)

foto: Ana Toma

Cronică la ediţia VIII (XVI)

Claudiu Komartin deschide a şaisprezecea întâlnire de la Institutul Blecher, “ultima seară de lectură înainte de Paşti, după care vor urma două săptămâni de pauză”, apoi îi anunţă pe invitaţi: Silviu Gherman şi Ioana Miron. Imediat o prezintă publicului pe Ioana Miron, “studentă în primul an la Drept, în Iaşi”, care “scrie de doi ani, nu mai este o începătoare.”
Urmează lectura Ioanei Miron, o selecţie de poeme intitulată “Convulsii şi imitaţiile lor.”

Claudiu Komartin îl prezintă pe Silviu Gherman, “un scriitor care a publicat până acum două cărţi de proză, Scurta şi plictisitoarea viaţă a lui Kjus, Polirom, 2005 şi Cele mai frumoase creiere, Cartea Românească, 2008, iar în această seară ne va citi un fragment dintr-un roman la care lucrează de un an şi jumătate.”
Silviu Gherman: “Acest nou roman va surprinde o lume complet diferită, în care femeile sunt nişte fiinţe super-dezvoltate, iar bărbaţii, inferiori femeilor, se regăsesc ordonaţi în cinci subcategorii.” Vorbeşte despre pruţi, croace şi chirunţi – personaje din proză. Urmează lectura autorului: Silviu Gherman – “Text în lucru”, apoi o pauză.

După o scurtă pauză, începe partea a doua a serii, secţiunea comentariilor. Andrei Zbîrnea sparge gheaţa afirmând că proza lui Silviu Gherman “este un fel de SF care-mi aminteşte de Frank Herbert cu al său Dune.” Îl întreabă pe Silviu Gherman dacă noul său roman va avea un glosar. “În absenţa unui glosar m-aş putea pierde.”
Silviu Gherman: “Nu va avea niciun glosar. În roman se întelege tot, dacă-l citeşti de la început.”

Andrei Zbîrnea remarcă “dialogul autentic” şi varietatea de nume (Olga, Alina), care acoperă arii geografice diferite, remarcă un dialog bine construit “din aproape în aproape”, în care se discută despre frumuseţea Generălesei.
Silviu Gherman: “Numele sunt special alese”, apoi face o referire la cele trei însoţitoare ale poetei Sappho.

Cu privire la poezia Ioanei Miron, Zbîrnea afirmă că este “nu foarte personală”, “ci o viziune asupra lumii în care nu se implică”, “un pic repetitivă”, “evazivă” şi “are un aer absurd.” Apreciază poemul “steril”, apoi exemplifică: “două seringi se bat pentru aceeaşi venă/ nu câstigă niciuna.” Nu e de acord cu înlocuirea conjuncţiei “şi” cu “&”, în poezie.
Ioan Peia: “Toata poezia americană e plină de astfel de semne.”

Mihai Duţescu intervine: “Poezia nu mi-a plăcut. Nici proza”, apoi nuanţează: “poate că poezia mi-a plăcut un pic, dar proza – deloc.” Consideră nepotrivit că “la doar 21 de ani, poeta să se constrangă într-o manieră şi să fie prizoniera unei astfel de maniere discutabile.” Crede că poezia Ioanei Miron “seamană cu ce a scris Răzvan Ţupa”, că “este fără viziuni personale.” Semnalează însă coerenţa poemului steril, deşi “pe la mijloc, are inserturi din zona hip-hop.”
Claudiu Komartin: “Poemul are, într-adevăr, o cadenţă.”
Mihai Duţescu îşi continuă comentariul: “Poţi să tai oricât din poeme, să le mişti oricum, nu schimbi nimic, nu le îmbunătăţeşti.” Exemplifică prin “montează-ţi în sânge o ironie articulată cu gust de cireşe amare”, din poemul “incisivi”, şi amendează “acea cireaşă amară” din cauză că “e o construcţie care nu spune absolut nimic.”
Duţescu mai crede că autoarea nu stabileşte nicio ierarhie, textul nu are structură, îi lipseşte “un cârlig realist.”
Claudiu Komartin: “…inserturi de real.”
Andrei Zbîrnea îi sugerează autoarei să introducă în texte o psihologie inversă şi consideră că titlul “tot ce-i ridicol funcţionează mai bine” nu se potriveşte cu textul.
Claudiu Komartin comentează pe textul citat de Zbîrnea şi observă “o redundanţă stilistică”, printr-o “frază prea lungă, bolovănoasă” şi “un exces supărător de adjective.”

George Dumitru observă în poezia Ioanei Miron “o lipsă emoţională.” Amendează versul “împreună cu ochii larg deschişi” pentru că “nu spune nimic” şi recomandă folosirea persoanei întai singular.
Claudiu Komartin: “A fost o întreagă discuţie legată de poeţii douămiişti cărora li se reproşa folosirea în exces a acelui eu. Urmanov a şi spus într-un manifest: Să facem poezia lui TU.” Şi adaugă: “Ioana Miron ar putea miza pe limbaj, să facă limbaj.”
Mihai Duţescu: “Să facă limbaj, dar fără cireşe amare. Să surprindă altfel, să facă flash-uri pe text şi să fie mai discursivă.”
George Dumitru: “Poate ieşi ceva ingenios din felul cum alăturează cuvintele. Deocamdată nu transmite nimic.”
Claudiu Komartin: “Poate fi o poezie cu o miză pe limbaj, care să transmită înaintea emoţiei tocmai această incertitudine legată de limbaj.” Citează versuri care-l fac “încrezător” în poezia Ioanei Miron: “atingi cu podul palmei forme goale/ ligamente/…/ne desenăm mâini să ne cuprindem mai strâns.” Komartin vorbeşte despre “o supralicitare stilistică” şi “suspiciunea că poezia sufocă atunci când se vorbeşte despre lucruri.”
Andrei Zbîrnea intervine, citând din poemul “transparenţe” pe care îl consideră “stângaci”, şi condamnă versul “forme neclare ne monitorizează luciditatea.”

Cu privire la proza lui Silviu Gherman, Mihai Duţescu consideră că “nu acumulează”, “se lungeşte prea mult, mizează în exces pe trucuri”, chiar dacă “are o tehnică bună.” Nu creditează, în general, tot ce ţine de zona fantastică: “Adormeam la Star Trek.” Cu toate acestea, apreciază fragmentul cu Generăleasa, detaliind prin “mâna care sufocă” şi remarcând aici “o temă sexuală, fină.”
În concluzie, Duţescu îi recomandă lui Silviu Gherman să mai taie din text deoarece sunt “lucruri care nu se leagă, iar ultima parte din fragmentul citit nu spune mai nimic, e un joc de tehnică literară.”

Silviu Gherman vorbeşte despre cele cinci subcategorii de bărbaţi din romanul său, cu referire la una dintre ele, pruţul.
Claudiu Komartin: “Rişti să pierzi cititorul.”

S. Gherman vorbeşte despre proza SF, în general, făcând o referire la Isaac Asimov, care nu i-a plăcut deloc şi consideră Star Trek “fără nicio valoare.” Mai spune că apreciază proza SF “pentru că este o lume care se închide, iar acest spaţiu închis se explică prin el însuşi.” Continuă: “am început să scriu această proză după divorţ.”
C. Komartin: “E destulă ironie şi sexism în ea.”
G. Dumitru: “E o carte de final: ori o ratezi, ori dai lovitura.”

Komartin se arată interesat de miza de lectură pe care ar putea să o aibă această carte şi aminteşte “fără a fi prea evaziv” de Călatoriile lui Gulliver a lui Jonathan Swift. Îl întreabă pe Silviu Gherman: “Personajele sunt din lumea asta?”
Gherman: “E o lume în care nu există moarte, e o blegeală a masculilor.” Se fac referiri la H.G. Wells, Isaac Asimov şi Jules Verne.
C. Komartin: “Poate fi o distopie”
S. Gherman: “Întotdeauna mi-au plăcut filmele post-apocaliptice. Nu am experienţă să scriu despre o lume zguduită.”

Bogdan Perdivară intervine, deranjat de comentariile anterioare: “Nu sunt de acord că reduceţi totul la o ficţiune speculativă. Îmi plac cărţile lui Silviu Gherman, mai ales cea de proză scurtă, iar textul citit astăzi face aceeaşi notă cu celelalte cărţi.” Afirmă că este foarte important “genul ăsta de bucurie din text” şi “chestiile de entertainment.” Mai spune: “nu-mi pasă de drama de idei, mai lăsaţi-le naibii de revoluţii şi de holocausturi tâmpite.”
Despre poezia Ioanei Miron, B. Perdivară consideră “dramatic şi revoltător că există un Răzvan Ţupa care scrie poezie şi că are şi epigoni.” Crede că “niciun text nu poate fi salvat”, “poemele sunt sentenţioase”, “o insultă adusă cititorului.”
C. Komartin: “Discuţia rămâne deschisă.”

Prezentă în sală, actriţa Doina Ghiţescu comentează poezia Ioanei Miron: “Nu am ascultat poezia acestei suave domnişoare, dar am citit-o şi pot să vă spun ceva: îmi place fata şi floarea din părul ei, în ea e-un câmp întreg de flori.” Continuă: “Poezia ei este o explozie fascinantă de tinereţe”, “are poezie, e ca un flash pe micul ecran”, “să scrie, să nu se lase.” Sesizează “o imagistică debordantă”, “un aer sufocant” care o convinge să recunoască: “Da, eu simt ca ea (ca autoarea).” Interpretează poemul “convulsii şi imitaţiile lor.” Spre finalul comentariului, Doina Ghiţescu recomandă celor din sală “să o ajutaţi, e doar un puiuţ” şi concluzionează: “iată cum vede un om de vârstă mea această poezie.”
În sală, un ropot de aplauze.
Cu privire la proza citită, Doina Ghiţescu spune: “Proza ta nu mi-a displăcut deloc, ba chiar mi-a făcut cu ochiul” şi consideră textul lui Gherman “o invitaţie de gradul 3, la limita imposibilului, unde trăiesc femei masive, ca mine. Mă şi văd sunată de un regizor să interpretez un rol de acolo.”
Alte aplauze.

Augustin Cupşa: “Nu vreau să vă stric bucuria, dar nu înţeleg universul din proza lui Silviu Gherman, deşi nu-mi displace.” Face o remarcă pe text, fragmentul cu dialogul Generălesei, unde sesizează “un raport de putere între o voce de neînţeles şi altă voce”, iar “momentul când Generăleasa dezbracă pelerina este un puseu de sensibilitate nepotrivită în contextul în care îl loveşte pe pruţ.” Sesizează o inadvertenţă între “duritatea vocii cu care a fost citit fragmentul şi replica propriu-zisă, din text”, şi “un plural de politeţi.” Concluzionează: “dacă e o lume umanoidă s-ar putea să nu te intereseze genul asta de relaţie a personajelor.”
S. Gherman: “Foarte validă observaţia ta, mulţumesc.”

C. Komartin: “Eu mizam foarte mult pe proza ta scurtă. Rişti să fii fascinat de propria scriitură încât să pierzi din vedere literatura.”
Augustin Cupşa: “Silviu scrie din bucuria lui şi asta e bine, nu agaţă cârlige.”

Mihai Duţescu e de părere că alte fragmente din proza lui S. Gherman, “cele cu Sinbad, de pe net”, sunt mai frumoase decât ce a citit el astăzi.
Augustin Cupşa continuă: “Ironia şi umorul sunt spontane.”

Aura Maru continuă şirul comentariilor. “Proza citită de Silviu Gherman a fost delectabilă, am reuşit să intru în lumea de acolo, semn că avem în faţă un text scris cu pasiunea de a scrie. Am intuit latura terapeutică a textului, cred că ar trebui să accentueze latura ironico-sexistă.” I-a plăcut scena: “Generăleasa stătea pe spate. Mâna ei uriaşă, ridicată în aer, îmi ajungea până la nivelul capului. Făcea cu palma o mişcare de chemare…”, scenă pe care o consideră “foarte bine administrată.”
Despre poezia Ioanei Miron spune că “pe de o parte, este la un prim nivel de insolitare, iar pe de altă parte, imită generalităţi.” Exemplifică poemul “autenticitate şi rămăşiţele ei.” Aura Maru bănuieşte că “autoarea îşi impune sentinţe, fără să se individualizeze.” În concluzie: “aş fi vrut o voce, o monadă vorbitoare.”

Claudiu Komartin admite că textele mai vechi ale Ioanei Miron sunt mai bune decât cele mai noi care au “un discurs pasiv, impersonal, evaziv.” “Nu poţi vorbi fără nici un fel sensibilitate despre lucruri şi despre o lume lipsite de sensibilitate.”
Aura Maru: “A fost şi o lectură foarte ternă.”

George Dumitru intervine cu un comentariu despre proza lui Silviu Gherman. Apreciază tehnica dialogului, lumea descrisă şi uşurinţa autorului de a se folosi de tehnică pentru a explica. “Sunt înteresat să citesc mai departe dacă fragmentul acumulează, să văd dacă e ceva mai mult pregătit în ceea ce priveşte personajele, relaţiile dintre croace şi pruţi. Dacă aş fi răsfoit cartea asta într-o librărie şi aş fi dat peste acest fragment, aş fi cumpărat-o. Scrii foarte bine.”

Ioan Peia: “Poeziile Ioanei Miron sunt absolut fascinante. Îmi place acest gen de a scrie în care poezia este salvată printr-o ironie foarte inteligentă.”
Claudiu Komartin: “Poezia are calităţi: inteligentă, îşi conturează o poetică intersantă, care se îneacă în propriul elitism” , apoi vorbeşte despre “o pigulire posibilă pe text.”
Ioan Peia citează din poemul “un ecou care ţipă”, apreciind în mod deosebit versurile: “din larvele mâinilor aş putea/ să scot ţipete.” Remarcă “o ironie fină, rezumativă.”
Cu referire la textul lui Gherman, Ioan Peia remarcă scriitura “care atrage”, şi sesizează “în spatele acestor cuvinte foarte multă lectură.” Salută afinitatea cu care autorul detaliază “fără să bată câmpii.”

Silviu Gherman: “Nu e cutremur?”
Laura Markovski: “Crede-mă, dacă era cutremur, nu mai vorbeai acum.”

Ioan Peia mai spune: “Nu-mi place SF-ul, dar proza asta m-a surprins plăcut. Este o evadare care convinge.”
George Dumitru: “Are şi o tentă parabolică”

Iulia Cucu comentează fragmentul lui Gherman, sesizând “o legatură pe care o are partea de ficţiune cu realitatea”, în sensul că “proza este conectată la tipologii din realitate.” Speră ca “personajele să nu rămână nişte scheme”, ci să se dezvolte în funcţie de amploarea naraţiunii.
Despre poezia Ioanei Miron, Iulia Cucu spune că “are potenţial, dar nu există structură.”

C. Komartin: “Ioana, care e povestea ta cu poezia? Cum de te-ai apucat să scrii?”
Ioana Miron: “Acum câţiva ani, să mă delectez.”
C. Komartin: “Ce faci tu nu e o poezie delectabilă.”
I. Miron: “Acum ce să zic, de la o persoană la alta.”
C. Komartin: “Ţi-ai propus să scrii într-un ton sentenţios?”
I. Miron: “E spontan.”
C. Komartin: “Să încerci să ţi-l structurezi. Ce cenacluri mai sunt la Iaşi?”
I. Miron: “Sunt câteva: Junimea nouă…”
C. Komartin: “Junimea nouă? Şi cine e la Junimea Nouă?”
Gabriel Daliş: “Cei vechi.”

O domnişoară din sală comentează poezia Ioanei Miron, considerând-o clişeizată. “Cam tot ce este în acest grupaj s-a mai zis exact la fel, nu aduce nicio noutate.” Recomandă autoarei “aflarea unui element inedit, cu impact” şi “să încerce ceva mai personal.” Citează versurile “cu seringile”, care i-au plăcut foarte mult. “Poezia asta poate fi bună, dar spusă altfel.”
Despre proza lui Gherman, aceeaşi domnişoară spune: “E o proză bună, îmi plac cuvintele noi şi timpurile verbale folosite în text. De când vin la Blecher, am savurat trei lecturi ale unor prozatori care mi-au plăcut în mod deosebit: Augustin Cupşa, Marin Mălaicu-Hondrari şi aceasta, a lui Silviu Gherman.”
George Dumitru: “În general, prozatorul scrie pentru alţii, iar poetul scrie pentru el însuşi. În seara asta însă, prozatorul a scris pentru el, iar poetul pentru ceilalţi.”

Andrei Zbîrnea vorbeşte despre o neobişnuinţă de a se citi şi scrie SF în România.
C. Komartin: “Nu chiar SF, ci fantastic. Au fost autori foarte buni care au scris o proză fantastică, în anii ’60, ’70, ’80: Ştefan Bănulescu, Mircea Cărtărescu. Nu e Silviu Gherman primul care o face.”
Iulia Cucu: “Proza lui chiar mi-a amintit de Enciclopedia zmeilor a lui Cărtărescu…”

În finalul serii, Claudiu Komartin se declară “biruit de ore” şi anunţă data urmatoarei întâlniri a Clubului de lectură “Institutul Blecher”. “Ne revedem dupa Paşti, pe 14 aprilie, într-o ediţie interesantă despre poezia religioasă, sperăm alături de Ioan Pintea, Paul Aretzu, Florin Caragiu şi Constantin Hrehor. Seara bună.”

A consemnat: Gabriel Daliş

Ioana Miron, poeme

prins


cu zgomotul care închide ochii
ai putea face un acord plăcut între
o gură mare vorbită și liniștea din timpul ploii
când
blocurile se umezesc gri
ai putea să-ți pocnești ușor fața cu zâmbete adunate
din palme
picătură cu picătură
devii un fel de exil propriului corp
pentru că fără piele te-ai îmbrăca în străzi și
atunci ți-ai deschide fiecare centimetru
unor obiecte străine de care ești legat în timp ce
lucrurile simple emană o căldură aproape umană



transparenţe


forme neclare ne monitorizează luciditatea
în situaţii în care ne hrănim confuz
cu obiecte şi ambalajele lor

mai tot timpul

cautăm aderenţă şi greşeli expresive
gata să ne facă oameni
& să schimbăm nimicuri mici cu nimicuri mai mari

mai tot timpul

sunt atât de puţine
lucruri satisfăcute şi nesemnificative
în aşteptarea unor zgomote care chicotesc

mai tot timpul

gesturi calculate halucinant îţi provoacă ameţeli şi
ai zice că poţi aduna în mâini toată anemia din lume
& nici n-ai fi zis că strada pe care mergi nici nu-i acolo



Autenticitate şi rămăşiţele ei


control e atunci când forma fixă devine rutină și
orice gând se clarifică prin neînțelegerea altora

conștiințele azi sunt imaculate

ne exprimăm liber când
libertatea e cusută cu sârmă de mâinile celor ce simt lumea pe pipăite

când
mărunțișurile vin din situații în care
vârfurile degetelor ating hoțește o eternitate de vorbe adunate
la întâmplare prin care
am putea crede că suntem invincibili



***

şi lucrurile care se întâmplă
se repetă
pentru că unele momente nu se sting
ard în ochii celor care le regretă
îndelung

când zici acum deduci un fel de mâine
mai aproape

spui că în amintire nu există regrete ci doar un fel de ezitare prin care
ai putea spune multe şi nimic în timp ce
senzaţia de apartenenţă revine ca un deliciu neplăcut
difuz



steril


nebunia
e mult mai frumoasă dacă începe noaptea

în contratimp
două seringi se bat pentru aceeaşi venă
nu câştigă niciuna

din patru variante
alegem pe a cincea
strada sângerează hoţi de zâmbete
zâmbetul meu
zâmbetul altora
terminăm
în coji de portocale
un poem ratat
captiv într-o carte de colecţie
din care muşti steril
la orice oră
când
vine cineva şi aşteaptă fără milă
să transpiri
inactiv
firmituri



luăm atitudine


atingi cu podul palmei forme goale
ligamente
ne întindem spre noi
legaţi
ne desenăm mâini să ne cuprindem mai strâns
o gură care să vorbească mai tare
& zeci de picioare să meargă pe străzi în lipsa noastră

e destul de linişte şi
vine ziua aia când toate obiectele rămân fără contur
şi lucruri mărunte capătă o formă greoaie de care te simţi atras
până când banalitatea lor sufocă



***

se spune că din spate vezi numai pete
& mâinile unor larve bolnave
întinse fără urme
spre tine
spre cei de ieri & azi
acolo unde nimeni nu vede nimic

am putea să deschidem gura fără jenă
să ne vopsim dinţii în roşu pasiv şi să trecem neobservaţi
ca un trup aşteptând piele în plus
o mănuşă păşită de-aiurea
& zeci de picioare

prin vorbe împăturite cu graţie
e destul un gest şi
toate astea te sufocă & te simţi descompus
un cadavru naiv



fără prea multe gânduri noaptea ar putea fugi pe picioarele ei


noaptea
toate locurile cunoscute se pierd
într-o răceală gri
indiferentă
şi toate astea pentru că nu există o noapte propriu-zisă
ci o prelungire mai întunecată a zilei



un ecou care ţipă


pentru mai multă liniște e nevoie de atingeri aproape complete
de un spațiu aproape clar prin care
poți simți cât de departe poate fi un „aproape”

din larvele mâinilor aș putea
să scot țipete și le împart
& să le strig și să le numesc
cu degete precise am găsi o lume pur carnală
când din spatele tău pândește un vârf de peniță uzată
gata să-ți contureze corp

când liniștea și luciditatea se divid
în funcție de șoapte și neclarități
se hotărăsc destine
prin care fugi și
lași picioarelor direcții



convulsii şi imitaţiile lor


la fiecare două minute o stradă respiră
şi tu nu ştii
de-aia ţi se pare ridicol că nu ţi-au zis asta la şcoală

nu te-ai gândit că poţi simţi printre degete
glezne exacte
aruncate lent
unde măturătorii nu ajung
găseşti amintiri urâte ca nişte şlapi prăfuiţi
pe care toţi refuză să-i încalţe
iar şi iar
trăind la nesfârşit acelaşi trecut poros în care se prind tot felul de nimicuri
şi nu mai ai aer



tot ce-i ridicol funcţionează mai bine


amintiri neîncăpătoare ne pierd
în semnificaţii absurde şi groteşti
prindem în pumni sentimente şi
devenim pătimaşi între sunete care
plonjează la nesfârşit
acele lucruri prietenoase din care
dobândim puteri nemărginite sunt
împreună cu ochii larg deschişi
la graniţa dintre trup şi suflet
întotdeauna un ţipăt



incisivi


pe sub haine
vorbele paralizate în corpuri străine muşcă mai des
mă strecor în ele
viclean
ca şi când aş cuprinde cu mâinile pauza dintre respiraţii

hainele trec întotdeauna pe deasupra frunţii
acolo se agaţă gânduri dezordonate

pentru liniştea ta
montează-ţi în sânge o ironie articulată cu gust de cireşe amare

şi ca să nu te mai ascundă fibrele
ia cu tine o umbră minoră care te ascunde

Silviu Gherman, fragment de roman

La Cabananoastră, Solomon nu mă lăsa deloc să fiu singur. Degeaba mă plimbam pe platou sau să mă închideam în depozit; îl simțeam mereu prin preajmă. Puteam să-i spun orice îmi trecea prin cap, însă, pentru că-l știam limitat, tăceam și-mi țineam gândurile pentru mine; în reședința Grinei m-am simțit totuși cu adevărat singur. A fost bine. Zece zile n-am văzut decât două camere: o baie de serviciu, cu chiuvetă și closet, și o debara goală, unde croacele îmi pregătiseră niște pături pe care să dorm. Îmi aduceau mâncarea în timpul nopții, așa că nu le vedeam niciodată. Mă trezeam dimineața având alături o pungă de plastic cu pâine și apă. O singură dată mi-au pus un măr stricat și un borcan de smântână. N-am putut să mănânc mărul și nici să beau zeama albă și groasă.Probabil că Grina nu știa cât de încântat eram de pături. Îmi plăceau păturile. La Cabananoastră nu aveam nici una și trebuia să mă acopăr cu hârtii sau cu haine vechi și zdrențuite. Cum am rămas singur, mi-am frecat spinarea de țesătura aspră și curată până a început să mă doară, apoi m-am învelit și am rămas nemișcat mai multe ore. N-am dormit, dar a fost foarte plăcut. Existau două ferestre, câte una pentru fiecare cameră. Singurele lucruri care se întrezăreau de cealaltă parte a geamurilor din sticlă mată erau niște gratii. Ferestrele nu mai fuseseră deschise de multă vreme. Un strat gros de vopsea se întindea peste încuietorile înțepenite. Oricât am tras, n-am reușit să le deschid. Dimineața, baia se umplea cu o lumină aurie, care se făcea albă în timpul zilei, apoi devenea tot mai cenușie pe măsură ce soarele apunea. Niciodată nu era cu adevărat întuneric. Știam că acest lucru se datora statuii de cristal din piața centrală care, la lăsarea nopții, împrăștia peste întregul oraș o lumină palidă, ca un fel de ceață argintie. Cele câteva zile de liniște m-au mulțumit. Inima nu m-a mai durut. Era minunat să nu ai nimic de făcut și să nu te temi de nimic. Singurul lucru pe care nu-l înțelegeam era cum reușeau croacele să intre la mine și să-mi lase mâncarea doar în timpul când dormeam (fiindcă aveam un somn agitat și mă trezeam des, la intervale neregulate). În rest, mi-am masat glezna rănită, am repetat Învățăturile către masculi și am încercat să schițez în minte niște planuri. Ultima parte nu mi-a reușit, așa că, încet-încet, m-am obișnuit să nu mai plănuiesc nimic și să fiu doar atent. De exemplu, în a opta zi am observat un păianjen ieșind din gura de scurgere a căzii; păianjenul a traversat baia, a intrat în debara și a urcat peretele, dispărând sub pervazul geamului. Așa am descoperit un mic bilet împăturit, înfipt într-o crăpătură din perete. Nu l-am putut citi, pentru că mi s-a fărâmițat în mâini când l-am desfăcut. Era foarte vechi și oricum scrisul nu se mai vedea bine. Această descoperire m-a făcut să iau în calcul varianta că poate nu eram primul sclav personal al generălesei; poate că, înaintea mea, un alt mascul fusese luat dintr-o Cabananoastră și ținut aici. Mă miram totuși că Grina întârzie să apară. Ce fel de sclav personal stă liniștit într-o cameră cu baie, unde e hrănit și lăsat să doarmă pe o pătură? Sau poate tocmai asta încerca? Să mă facă să-mi pun cât mai multe întrebări? Cam în a noua zi m-am gândit că, prin izolare, generăleasa intenționa să-mi arate că sunt la cheremul ei și că poate să-mi facă absolut orice. Cunoscându-i firea, ipoteza stătea în picioare. Chiar credea că mă distruge dacă mă închide undeva, mă hrănește și mă lasă acolo câteva zile? Bineînțeles că atunci când aveam s-o văd trebuia săpar cât mai nervos și mai frământat. Am așteptat cu mare interes momentul reîntâlnirii. Începeam s-o cunosc pe Grina din ce în ce mai bine. În a zecea zi, devreme, o cizmă mi-a atins fruntea. „Tare le mai place să vină când dorm,” mi-am zis. M-am smuls din somn. Generăleasa. Era proaspăt rasă în cap; chelia îi strălucea, iar buzele îi erau date cu ruj. Avea pe ea o pelerină neagră, croită dintr-un material lucios, care se încheia cu un șiret sub bărbie. Pe dedesubt nu purta nimic. Arăta foarte vulgar, mult mai vulgar decât atunci când o văzusem ultima oară.

— Treci, mi-a zis.

M-am ridicat în picioare și mi-am dat jos cămașa lungă pe care o primisem de la croace. Am rămas gol. Mi-am încovoiat spatele și am început să-mi rotesc ochii prin cameră, retrăgându-mă din calea ei. M-am lipit de perete.

— Bună ziua... am spus cu o voce tremurătoare și subțire.

— Nu te mai preface, că nu ține! s-a răstit Grina — și pentru o clipă chiar am crezut-o, dar zâmbetul prostesc care i-a înflorit pe figură m-a convins că nu-și dădea seama de teatrul pe care-l jucam; chiar avea impresia că sunt speriat. A ridicat o mână și mi-am protejat capul din reflex. A coborât mâna și a râs.

— Vrei o țigară? m-a întrebat. Apoi, fără să-mi aștepte răspunsul, mi-a aruncat un pachet și o brichetă. S-a așezat pe una din păturile mele și a rămas să privească tavanul. Mi-am aprins o țigară. Fumul m-a amețit.

— Croacele ar trebui să muncească mai mult, a spus generăleasa. Nu sunt în stare nici măcar să curețe prin casă. Croacele mele sunt cele mai proaste din Cledu. Mi-aș lua altele. Dar nu e ușor. Am dat încet fumul afară. Grina continua să vorbească pe un ton egal:

— Credeam că o să fie mai bine după ce-mi iau croace. Nu e bine. Trebuie să treci prin atâtea consilii. Consiliul Filip, consiliul Ké, pe urmă consiliul suprem. Și numai atunci te lasă să-ți iei croace. Și croacele ce fac? Curățenie. Au grijă să fie masa pusă, te spală, îți fac haine. Se ocupă de tot. Dar se uită urât la tine. Și te vorbesc pe la spate. Fac și glume... numai glume proaste. Ar vrea să mă vadă moartă. Știu. Mai ales Trei Nouă s-ar bucura foarte mult. Parcă le și văd cum s-ar aduna în beci și ar începe să râdă și să zică iar glumele lor de căcat. Pe urmă ar face un chef. Ar bea și ar vrea să fumeze. Dar nu le dau țigări. Mi-au cerut țigări și nu le-am dat. Le-am interzis! Nu merită. Le-am spus că, dacă le prind vreodată că fumează, o să fie rău de ele. Le interzic, le interzic să fumeze! Încă n-am ajuns să râdă de mine niște jegoase...

Deși fumam, simțeam aroma vinului de bastrac venind din direcția generălesei. Oricum, chiar și fără miros, era clar că e beată. Niciodată nu vorbise atât de mult.

— Și mai e și treaba cu chirunții, a oftat Grina. Sunt atât de mici... și nu se mișcă. Dacă erau mai mari nu mă deranja că nu puteau să se miște. Îi așezam eu. Dar croacele care lucrează la mașină nu sunt în stare să-i facă mai mari de o palmă. Poți să pui și biciul pe ele. „Păi, ce să facem, doamnă, nici un chirunț nu iese mai mare de o palmă“... Proastele naibii. Și mă enervează și mașina aia nenorocită, cu motorul ei cu tot... Dar nu e enervare, e ură. Până de curând n-am simțit ură. Vine și pleacă, și când vine se așează cumva și locuiește în tine. Tu stai și te uiți, dar nu mai ai control. Înțelegi?

Țigara mi se terminase. Am aruncat-o pe podea și am strivit-o cu călcâiul. Am spus fără să gândesc:

— Da. Înțeleg.

— Înțelegi un căcat. Nu înțelegi nimic. Adică eu vin la tine...

Mușchii mi s-au încordat, iar amintirea bătăilor trecute mi-a contractat stomacul. Pulsul a început să-mi crească. Totuși, Grina rămăsese în aceeași poziție, culcată pe spate. Nu părea că vrea să se ridice.

— Vino.

M-am apropiat tremurând. De data asta nu mă mai prefăceam. Îmi era frică și nu înțelegeam de ce; doar mai luasem bătaie și altădată. Generăleasa stătea tot pe spate. Mâna ei uriașă, ridicată în aer, îmi ajungea până la nivelul capului. Făcea cu palma o mișcare de chemare care parcă îmi adormea mintea. Am înaintat până am ajuns foarte aproape. Palma imensă cu degete răsfirate avea unghiile îngrijite, curbate și ascuțite. Simțeam alcoolul din respirația ei și un miros dulceag răspândit de palmă. Se dăduse cu cremă. Mișcarea repetitivă s-a oprit, palma s-a răsucit spre mine și am văzut brazdele de carne, linia vieții, linia inimii și o mulțime de alte linii mai mici, dintre care unele dispăreau și reapăreau încet. Falangele mi-au cuprins capul, în timp ce podul palmei mi-a strivit buzele și nasul. Am rămas așa multă vreme, respirând pe gură. Nu se întâmpla nimic. Nu era nici o tresărire în degetele uriașe. Mi-am amintit de strânsoarea megascatoidei și, ca și atunci, fără să-mi dau seama de ce, m-am calmat. Am împins foarte ușor bărbia în față și mi-am apăsat și mai mult nasul în palma Grinei. Simțeam nevoia să mă mișc sub mâna aceea, ca și cum m-ar fi cuprins dintr-odată o mâncărime puternică. Dar nu m-am mișcat.

— Îți place cum arăt? a întrebat Grina.

— Da, doamnă. Foarte mult.

— Îți place pe bune sau zici numai așa?

— Nu zic numai așa.

Și-a retras mâna. A zâmbit din nou.

— Ce-ți place? Ia zi.

— Dumneavoastră nu sunteți ca celelalte.

— Adică?

Am tras aer în piept și m-am concentrat:

— Aveți niste sâni foarte frumoși, dar și o personalitate extraordinară. Aveți un cap cu o formă impecabilă. Îmi place mai ales strălucirea ochilor dumneavoastră. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Înseamnă că ochii dumneavoastră ascund un suflet deosebit.

Și-a desfăcut pelerina, rămânând goală de tot. Zâmbea.

— Mai spune.

— Când v-ați milostivit de mine, la Cabananoastră, m-am uitat la o venă pe care o aveați pe frunte. Mi-a plăcut mult. O venă extraordinară. Am văzut o grămadă de lucruri atunci. Am văzut ce frumos vă strălucea armura în lumina dimineții. Aveați din când în când un reflex pe obraz, de la sutienul de metal, și din cauza asta țineați un ochi mai strâns decât celălalt. Vă dădea un aer foarte copilăresc, dar și foarte incitant. Sunteți cea mai incitantă persoană pecare o cunosc.

— Așa crezi?

— Da.

— Crezi că sunt frumoasă?

— Sunteți foarte frumoasă.

— Îți plac lucrurile frumoase?

— Întotdeauna mi-au plăcut. Dar eu sunt un mascul. Noi, masculii,nu ne pricepem la lucruri frumoase. După cum spune și Elisabeta Rakowicz, nu ne pricepem la nimic. Simțim uneori o mică plăcere când vedem ceva strălucitor, iar atunci mintea noastră, oricât de puțină e, începe să lucreze. Însă de cele mai multe ori se blochează. E copleșitor pentru oricine să stea în prezența unei cledane. Mai ales în prezența dumneavoastră.

Grina a ridicat repede brațul și m-a împins în peretele din spate. N-am apucat să mă întorc sau să amortizez cu mâinile, așa că m-am lovit la spinare și la cap. Mi s-a tăiat răsuflarea și era cât pe ce să leșin. Ea a așteptat să-mi revin și să mă ridic, apoi a chicotit:

— Treci aici și lasă prostiile.

După o jumătate de oră, generăleasa a plecat satisfăcută. O croacă mi-a adus obiecte de toaletă și haine noi. Mi-a spus să fac un duș, să mă tund și să-mi dau jos barba. A rămas să mă supravegheze în timp ce mă bărbieream și mă spălam, glumind și râzând în legătură cu barba și lungimea sexului meu. Vorbea mult și fiecare cuvânt părea s-o amuze teribil; își plesnea coapsele, scutura umerii și clătina din cap. M-am uitat la ea pe furiș. Dinții îi erau neregulați, și din cauza asta i se aduna multă salivă în gură. Avea cearcăne și mătreață. Nasul îi era strâmb. Cred că era și răcită, pentru că tușea foarte des. Avea pe ea o cămașă cu mâneci scurte și niște pantaloni negri, iar în picioare papuci de casă. Nu m-am grăbit. Am lăsat-o să se impacienteze și să-mi zică de mai multe ori că trebuie să mă mișc mai repede; voiam să văd dacă îndrăznește să mă agreseze cumva. A înțeles imediat ce urmăream. După o oră și jumătate în care mă tunsesem, îmi dădusem jos barba și mă săpunisem de câteva ori pe tot corpul, a vrut să mă tragă afară din cadă, dar m-am smiorcăit când mi-a prins mâna, așa că mi-a dat drumul. Am gemut și m-am frecat brațul acolo unde mă apucase. Croaca a închis ușa băii, asigurându-se că n-o să se audă nimic pe coridor, și a venit spre mine:

— Bă, știi ce? Te îmbraci acum și taci!

Am gemut mai departe. M-am ghemuit în cadă și am lăsat dușul să-mi picure în cap.

— Vaaaai, ce mă doare, am spus. Mă doare mâna...

— Băi! Tu n-auzi ce-ți zic? N-ai nimic la mână.

Am continuat să scâncesc. Croaca m-a apucat de păr și m-a ridicat în picioare.

— Vrei... țigări? am rostit printre dinți.

— Poftim?

— Vrei țigări?

Mi-a dat drumul și m-a privit surprinsă.

— Ai țigări?

Mi-am frecat capul și mi-am aranjat părul, apoi am început să mă îmbrac.

— Spune-mi cum te cheamă, am zis. Ce număr ai?

Siguranța mea părea să crească pe măsură ce croaca devenea tot mai neliniștită. Nu mi-a răspuns la întrebare. Am ieșit din cadă, am luat de sub un prosop pachetul lăsat de Grina, i-am oferit o țigară, i-am aprins-o, apoi mi-am aprins și eu una. M-am așezat pe marginea căzii.

— Poți să scrumezi în chiuvetă sau în veceu, i-am zis. Croaca a tras din țigară cu mare poftă, ca și cum nu mai fumase deani de zile. A făcut câțiva pași, lipăind din papucii ei de casă, și mi-a suflat fumul în față.

— Noi nu suntem proaste, mi-a spus aplecându-se și privindu-mă în ochi. Croacele nu sunt proaste. Așa că ai grijă, băiete. Mare grijă. Am mai văzut din ăștia pe aici. Știi ce s-a întâmplat cu ei? Au crezut că sunt prea deștepți.

Am scos două țigări din pachet și i le-am oferit. Mi-am relaxat mușchii feței. Vorbele mele nu trebuiau să fie nici disprețuitoare, nici servile. Am zis:

— Trebuie să duc pachetul înapoi la generăleasă. Dar o să-ți mai dau țigări când fac rost. Bine?

Croaca mi-a apucat fălcile cu mâna dreaptă. Se pregătea să-mi dea un pumn. Buzele îi fremătau.

— O să ai mari probleme, băiete. Îți promit. În loc să mă lovească, a luat cele două țigări și a făcut un pas în spate.

— Acum mișcă-te. Te așteaptă.

Am terminat repede de fumat și am aruncat țigara în veceu. Am tras apa.

Cancelaria Elisabetei Rakowicz

Comentariu asupra Pruțului Maioresei Clazomena Nikola.

Alcătuit azi, Paté 4, în Sala Lucioasă, de însăși Elisabeta Rakowicz.

Mi-a venit ciclul. Vreau să omor pe cineva. Mă învârt prin Sala Lucioasă și urlu de durere, iar Olga se plimbă după mine cu un carnețel și stenografiază tot ce spun. I-am ordonat să editeze urletele, pentru că am și eu dreptul la o fărâmă de demnitate. În rest va consemna absolut tot. Te urăsc, Olga. Ești proastă. Stai în genunchi. Ridică-te. Olga mă ascultă. Ești așa de proastă, Olga. E seară. Nu vreau să vorbesc despre cum mi-am petrecut ziua. Nu e nimic de povestit. M-a durut burta. O durere egală, încăpățânată. Parcă s-a îngrămădit ceva în măruntaiele mele și a început să-mi ronțăie nervii. Nimic nu e bine. Nimic nu e bine. Nimic nu e bine. Olga, ești cea mai mare imbecilă pe care am văzut-o vreodată. Dă-te cu capul depodea. Așa. Lovește podeaua cu fruntea. Încă o dată. Te doare? Cât de tare te doare? Mă plictisești. De ce, Olga? De ce trebuie să mă doară așa? Nu merit atâta nefericire, Olga mea. Îmi vine să mă omor. Sau să omor pe cineva. Ah. Vreau o pungă de chirunți. Cheam-o pe Alina și spune-i să-mi aducă o pungă de chirunți. Repede. Sfântă Cledudie, tu știi cât de tare mă doare? Pe tine nu te doareașa tare, Olga. Te-am văzut săptămâna trecută. Te comportai ca și cum nu se întâmplase nimic. Dereticai după mine, îmi dădeai documente, îmi serveai masa. Ce înduioșător. Te prefăceai foarte bine, pe altele le-ai fi prostit, dar nu pe mine. Erai la ciclu. Vedeam asta după cum strângeai din dinți când te aplecai, după cum încordai nările, după o mulțime de alte semne pe care le credeai ascunse. Când te-am întrebat dacă ești la ciclu, ai răspuns cu seninătate: nu. Mincinoaso. Ah, chirunții, au venit chirunții! Dă-mi punga. Sau mai bine desfă-o tu și împrăștie-i pe masă. Vezi să nu-i dai pe jos. Ah. Sunt niște chirunți foarte buni. Exact cum trebuie: nu mai mari de o palmă, cu brațe și picioare musculoase, cu privire dârză și dinți impecabili. Și frizura e perfectă. Și lungimea sexului. Niște masculi adevărați. Ce bucuroasă sunt! Singurul lucru care nu-mi place e că nu stau locului. Se mișcă un pic. Chirunții de ieri erau ceva mai urâți, dar măcar rămâneau exact cum îi puneam. Ăla pe care l-am purtat la gât mi-a plăcut foartemult. L-am pus să stea într-o poziție așa comică... I-am găurit pe urmă gâtul și l-am prins pe un lănțișor. Nu i-a curs sânge. A rămas în poziția aia vreo patru ore, până a început să se înmoaie. M-a mai lăsat durerea. Ba nu. Iar m-a apucat. Ajută-mă să merg la masă. Vreau să-i strivesc pe toți. Să le storc mațele printre degete. Ce scârbos. Și nici măcar nu țipă. Pot să-i strivesc și ei nu spun nimic. Niște păpuși vii. Dar n-o să mai fie vii. Uite, îi omor. Măcar dacă ar face un pic de scandal. Dacă s-ar apăra un pic. Nici o reacție. Așteaptă să-i zdrobesc. Cum poți să respecți așa ceva? M-am murdărit pe mâini, Olga. Și tot mă doare burta îngrozitor. Adu-mi apă să mă spăl. Mulțumesc. Ești așa bună cu mine. Iartă-mă că te supăr. Nu vreau să te supăr. Hai să facem ceva împreună. O evaluare de pruț. Cine ne-a adus azi pachet? Maioreasa Clazomena? Lasă-mă să mă sprijin de tine. Du-mă la pruț. Unde e? Vai, l-ai așezat pe pervaz... L-ai și desfăcut? O, ce pruț minunat... Olga, nu-mi vine să cred... E cel mai frumos pruț pe care l-am văzut vreodată. Are brațele lungi și neregulate... Și ce irizații... Stai să-mi revin. Cum a putut să iasă așa ceva din atelierul maioresei? Ia uite cum aruncă lumina peste tot... Eram așa de preocupată de durerea mea că nici n-am remarcat reflexele astea sublime. Nu, nu vreau să tragic perdeaua. Îmi dau seama cum ar străluci în întuneric. Gra 19 până la Gra 22. Extraordinar. Și duritatea brațelor e ieșită din comun. E o lume de filamente și de jocuri explozive de lumini. Aici nu e nici un fel de subtilitate. Pruțul Clazomenei e intempestiv și solar. Are și o parte întunecată, care ar apărea ușor la iveală dacă ai trage perdelele, dar nu vreau să tragi perdelele, pentru că sunt mulțumită cu ce văd. Să scrii următoarele cuvinte cu litere mari: NU ȘTIM NICIODATĂ DE UNDE SARE IEPURELE. Ai scris? Bine. Viața ne învață că, dincolo de durere,există frumusețe și căldură. Scrie și asta cu litere mari, pentru că mi se pare foarte important: DINCOLO DE DURERE, EXISTĂ FRUMUSEȚE ȘI CĂLDURĂ. Așa. Și chiar dacă mă doare burta foarte tare, am să atașez acestui pruț calificativul „aproape perfect clasa 1“. Cinste Maioresei. Trimiteți-i lucruri din vistieria mea. Dați-i o pungă cu ceimai buni chirunți. Nu-mi mai pasă de durerea mea, Olga. E o durere absurdă, pentru că oricum nici o cledană nu poate să rămână însărcinată. Îmi dau seama că e o rămășiță a unor vremuri de mult apuse și că, dacă nenorocitele de croace de la mașină ar munci mai bine, ne-ar putea da tratamente și n-am mai avea povara asta inutilă în fiecare lună. Însă nimic nu maicontează când vezi ceva atât de frumos. S-o chemi pe Maioreasă. Vreau s-o îmbrățișez și să dorm în seara asta cu ea. Acum mă duc să mă culc. Cheam-o repede.

Te pup, Olga,

Pe mâine.

Institutul Blecher, ediţia VIII (XVI)