Cronică la ediţia XXVII

După lecturile celor doi poeţi invitaţi, Aida Hancer (grupajul dimineaţa are degete de iarbă) şi Traian T. Coşovei (poeme din cel mai recent volum al său, Aerostate plângând, şi un text bonus din aceeaşi carte, despre România), Claudiu Komartin l-a invitat pe editorul Ioan Cristescu să vorbească despre Tracus Arte şi Aerostate plângând, volum apărut recent la editura amintită. Acesta a spus că Tracus Arte are două mari colecţii, Neo şi Drog, dar proaspăta carte a lui Coşovei nu a fost inclusă în niciuna din cele două colecţii, întrucât “Muşina este mai restrictiv”, iar “eu şi Traian vroiam un volum mai consistent.” Cristescu a vorbit şi despre o revistă de cai, al cărei profit susţine parţial editura Tracus Arte, despre statuia lui Carol I realizată de finanţatorul editurii, sculptorul Florin Codre. Marius Ghilezan a replicat spunând că “Statuia lui Carol I este o copie ciudată după Mestrovic. Nu e corect să epatezi cu ceva ce nici nu a apărut.” Apoi s-a discutat despre diferenţa dintre cele doua statui, poziţia cozii cailor, una în sus, cealaltă în jos.
Cristescu: “La paradă caii îşi ridică coada.” (...)
Claudiu Komartin: “Deci caii susţin poezia, într-o măsură”
CRistescu “Nu caii susţin poeţii, caii câştigă concursuri; (...) dacă într-adevăr caii ar susţine poezia, ar fi un lucru foarte bun.”

Şirul comentariilor este deschis de Ion Zubaşcu. “Este foarte greu de vorbit despre Traian T. Coşovei după 25 de volume pe care le-a publicat. Nu cred că a citit să-l comentăm/…/Aerostate plângând este una dintre cele mai puternice cărţi din ultima vreme, măsură a talentului şi maturităţii sale poetice. De la Ninsoare electrică (1979), până la acest volum, a străbătut un drum ascensorial, foarte vizibil cu această carte. Din ce a citit aici, selecţia făcută de Claudiu Komartin plus poemul care adaugă o temă gravă a istoriei mari, Coşovei demonstrează că a părăsit pamfletul şi umoristica şi a ajuns la teme grave (...). Acest volum e mult mai aproape de uman şi de istoria mare ca tragedie.”
Claudiu Komartin: “Despre Aida Hancer ce ne spuneţi?”
Zubaşcu: “E foarte interesantă această alăturare de recitaluri împreună. Se pot vedea diferenţele….”
SGB:”şi asemănările...”
Zubaşcu “şi parcursul poeziei de la un volum la altul.”
Traian T. Coşovei: “Textele Aidei sunt ele însele lumea, legăturile cu planul referenţial sunt tăiate, aleatorii. Discursul însuşi este o lume în sine (…) un spital şi o experienţă de spital.”
Zubaşcu revine pe text şi identifică o lume care s-a corporalizat: “un soare scos din aparatul digestiv/ asfixiat într-o noapte/ cu perna pe gură.”
Claudiu Komartin vorbeşte despre “nevoia de scuturări de podoabe inutile” şi exemplifică: “cu un zâmbet întipărit ca un pumn în obraz/ au luminat corect încăperea şi au/ aşezat în mijlocul ei masa cea mai lată/ de lemn/ neceruit”, “şi au turnat printr-o pâlnie roşie apa galbenă/ caldă până când/ în jurul inimii se făcuse un curcubeu de sânge ca/ de benzină.” “Uneori sugestia spune mai multe”, a adăugat Komartin, apoi a subliniat “lungiri, excese de epitete şi adjective.”
Zubaşcu remarcă poemul "soarele în lighean."

Komartin “Şi-a găsit vocea poetică, doar să o regleze.”
Zubaşcu spune că grupajul Aidei nu este bine ales. “Încă n-a găsit un teritoriu propriu, al ei.”
Komartin apreciază poemul “dimineaţa are degete de iarbă”, pe care o consideră “elementară, de un lirism simplu”, dar sesizează alte lungiri: “o şoaptă apoasă uşoară aproape de gât/ lângă gât”, iar finalul nu este bun: “până când dimineaţa ne-a stins între degetele ei/ până când i s-au înnegrit/ şi ars degetele de iarbă.”
SGB: “Există asemănări la nivel discursiv între poezia Aidei Hancei şi a lui Traian T. Coşovei. Aida scrie o poezie a metaforei, a epitetului, iar Traian vine dintr-un timp mai de demult.” Din poezia Aidei reţine “tropi care nu spun nimic, care nu-mi transmit nimic. Aida să vină spre poezia realului, nu a tropilor.”
Traian T. Coşovei: “Există, din păcate, în poezia feministă (...), o tendinţă de masculinizare, o aspiraţie la poezie bărbătoas (...) iar la bărbaţi, tendinţa de efeminare.”
SGB: “Ce vor femeile? Cred că vor organ genital masculin.”
Zubaşcu intervine, spunând că ţine la poezia Aidei, i-a citit cărţile, a apărat-o de Daniel Cristea Enache când a criticat-o în cenaclu, dar are aşteptări mai mari din partea ei decât poemele citite astăzi.”
Komartin: “Daniel Cristea Enache se pricepe la poezie cum mă pricep eu la bujii.”
Adrian Diniş continuă şirul comentariilor. Apreciază poemul pe care Aida i l-a dedicat, “acesta îmi place cel mai mult.” Vorbeşte despre “religiosul ca recuzită”, recomandă mai multă coerenţă, renunţarea la tendinţa explicativă şi la construcţii de tipul: “cu un zâmbet întipărit ca un pumn în obraz.” Apreciază versurile: “dar sângele lucrurilor nu se prelinge- stă încolăcit ca iedera.” Concluzionează: “Aida nu-şi lucrează suficient textele.”
Komartin identifică un aer Ioan Es Pop în versurile: “aceea rămâne un semn că jumate hohoteşte/ şi jumatea cealaltă poate să tacă”, dar versurile “par macerate în lirism, nu o reminescenţă de lectură.”

Florin Hălălău apreciază versurile Aidei Hancer şi subliniază “dorinţa ei de accentuare a discursului”, dar crede că printr-o altă tăietură, mai rece, poemele au de câştigat.
Komartin spune că o altfel de tăietură a versurilor, ar duce la autonomizarea lor, ceea ce ar fi un plus pentru poezie.
Hălălău citează versuri reuşite, imagini foarte bune: “pune plicuri de ceai de iarnă/ în dulap printre rufe.”
Komartin: “Când am început Institutul Blecher, am avut în vedere la fiecare lectură să fie un poet şi un prozator. Se pare că devine tot mai greu să găseşti un prozator.”

Andrei Zbîrnea: “Nu sunt de acord cu ce a spus mai devreme SGB despre lirism. Ce este de actualitate?”
SGB: “Ce fac eu.”
Andrei Zbîrnea: “Nu-s de acord cu desensibilizarea…”
Komartin: “Astazi, poţi scrie poezie oricum atâta timp cât o faci bine şi personal.”

SGB: “Dar să nu semene cu poeme din trecut.”

Andrei Zbîrnea: “Mi-au plăcut poemele lui Traian T. Coşovei, dar nu şi discursul ultimului poem.”
SGB: “E un text necesar în contextul actual.”
Komartin: “Bogdan, când îţi vei face partid, să-l ai imn electoral.” (...)

Traian T. Coşovei: “Suntem aici o mică Junime…”
Komartin: “Nu puteam găsi un final mai bun, vă mulţumesc pentru participare, vă invit să cumpăraţi Aerostate plângând. Ne vedem data viitoare.”

A consemnat: Gabriel Daliş

Fotografii de la ediția XXVII

foto: Ana Toma

Poeme de Traian T. Coşovei

SOMNUL DE VECI


Cum mor caii, cum mor câinii, cum mor berzele –
în zbor, în somn, pe pământ?
Toţi sapă gropi şi se întreabă într-o limbă
de pe lumea de apoi.


Apoi îşi fac case, copii, coteţe – îşi trag
gaz metan şi apă care să le sature întrebările.


Şi toţi spun că şi-au iubit patria –
în zbor, în somn, pe pământ
răsucind între degete medalia bunicului infanterist
căzut la datorie pe marile fronturi ale uitării.


Despre cum mor raţele la vânătorile oficiale,
ori mistreţii şi vulpile – bunăoară – nu se
întreabă nimeni. Despre cum moare Limba Română:
nimeni nu ştie nimic… E un somn al morţilor strecurat
printre cuvinte.


Şi nici o viaţă de apoi din care să răsară
Luceafărul lui Eminescu!


Este o moarte uşoară a unui popor
care nu se mai înţelege pe sine.



AEROSTATE PLÂNGÂND
poetului Ioan Flora, in memoriam



Sub acoperişul din paie şi stuf, niciun foc
nu mai adună spaimele unei nopţi de iarnă.


E multă singurătate ce fierbe în oala de tuci, în gutuile de pe raft
şi multă îndepărtare în nasurile turtite de geamul ferestrei.
Nu sunt copiii viţei de vie la cules de flori de salcâm şi
nici căruţaşii însetându-şi caii la fântână.


Bătrânul Aerostate îşi cheltuieşte tutunul pe rotocoale de amintiri
în timp ce lemnul uşii scârţâie în vântul lui decembrie.
Acelaşi lemn din care sunt ridicate crucile de pe deal…


Trebuie să călătoreşti cu mult mărunţiş la tine în ziua de azi,
ca să plăteşti duhurile care au băut din laptele subteran – îşi spuse
Aerostate, plângând.
Trebuie să-ţi aduni anii în pumni ca să poţi plăti, ca să poţi
scrie pe perete:


Nici azi nu a nins.
În prag,
o femeie tăcută sporeşte onoarea casei.




BARBECUE


În cartier se auzea doar melodia
Cine a lăsat câinii afară !?
şi ocrotitorii nemiloşi ai ursului panda strigând
lozinci anti-globalizare.
Scuturau din lanţuri şi băteau în tobe din piele
udă de câine.


De pe balcon, pisica s-a întors cu o frunză proaspătă
din cea mai imprevizibilă iederă a acelui an.
Şi cu întrebarea : Ştii cum sună în limba germană
o condamnare la moarte ?


De pe balcon, pisica s-a întors în timp
cu o frunză de iederă verde, imprevizibilă…


Câţi porumbei au zburat pentru pace
şi câţi nu s-au mai întors acasă, la grătar!



BULETIN METEO


Frică înghesuită
în discursuri
prin pieţe,
spaimă a cuvintelor
scrise pe zid,
temeri ale îndrăgostiţilor
din staţiile de metrou
de a nu se întâlni cu
nesiguranţa zilei de mâine:
iată argumentele ploii
care le spală pe toate, egal,
ca o răscumpărare a morţii.




BUZE CUSUTE


Şi gustul de sânge de pe buzele învingătorului
dar şi gustul prafului adormit pe podele
au acelaşi sfârşit de poveste.

Nu mai e timp de răspunsuri învingătoare la toate.
Mirosul de carne putredă al adevărului
ni se strecoară printre dinţi, ni se prelinge pe buze...

Aceleaşi buze cu care sărutam de rămas bun aşchiile crucilor:
urâţi şi buni la suflet cu un mănunchi
de spice în braţe – nişte monştri.
Aşa am crescut la piept monstruozitatea: ca pe o recoltă bolnavă,
ca pe un copil nedorit, ca pe o foame de cuvinte străine.

O trădare cu buzele cusute!

Din cuiburile de păsări nu mai zboară nicio întâmplare
înaripată.
Din cuiburile de mitralieră nu mai zboară eroii de o clipă
şi, în general, nu mai zboară nimic. E o fâlfâire zadarnică,
un atelier de reparat liniştea de după...

Eu sunt liber, eu sunt mort la datoria de a zbura fără aripi:
n-am nume, adresă...


Am întâlnit viaţa la un colţ de stradă:
am iubit-o şi am uitat-o.

Am şi acum poza ei în portofel
şi un număr de telefon
la care răspunde ta-su’.



RĂSPLATA


Am îngenuncheat acolo unde şi alţii
şi-au văzut aripile retezate.
Peste dealurile împădurite de cruci tresar mormintele
celor ce au jucat la horă cu viaţa şi moartea – nimic
nu îi desparte de nimica.
S-au înfrăţit, în sfârşit: cazemate fără respect.


Am plâns cu fruntea lipită în pumni
acolo unde şi alţii au încărunţit de lacrimi
cu mult înainte
de a se deschide cerurile, aşteptând o voce sau o poruncă.
Şi mulţi s-au întrebat într-o limbă veche:
noi nu vom fi răsplătiţi pentru că am dus o viaţă cumsecade?


Asta în timp ce soarele asfinţeşte şi bătrânul Aerostate
plânge din vechime cu letopiseţe şi didahii.
În nebuniile semnelor nu mai disting nimic, în nebuniile
crucilor de deal poţi doar să-l revezi pe fratele mort
întors de pe front.


În nebuniile arătărilor se sprijină doar plânsul
şi oamenii locului care par hărăziţi muţeniei –
mâncând ce a scuipat marea la ţărm.


Şi mulţi s-au întrebat într-o limbă veche:
noi nu vom fi răsplătiţi pentru că am dus o viaţă cumsecade?



DESPRE SINGURĂTATEA BETONULUI ARMAT


E atât de cald încât, peste drum,
cimitirul a rămas fără cruci.

Cred că am să mă mut cu tot cu bătrâna proprietăreasă,
cu godinul ei ruginit,
cu icoana al cărei răsărit de mult s-a pierdut,
departe, departe, cât mai departe,
în Gorki Parc.

Acolo e linişte în zilele în care nu trec aerostate
nerăbdătoare de aplauze –
acolo e cald în după amiezile în care câinii
se pişă pe vechea lor ordine.
Acolo e frig cânt sunt deshumaţi cei care au avut curajul de a se privi
în apele adânci ale zilei de ieri. Şi peştele cu lame argintii, alesul...

Vreau să iau lumea de la capăt,
pas cu pas,
literă cu literă,
cuvânt cu cuvânt.

Mă visez în faţa unui ecran tresărind la amintirea luminii.
Într-o sală îndestulată de fluierături, huiduieli şi ovaţii,
vreau să aştept căderea definitivă a întunericului.

Vreau să mă apăr, chiar aşa,
proaspăt bărbierit, cu lacrimile şterse,
în faţa pensionarilor din Gorki Parc.

Despre patinatorii din Gorki Parc
nu se mai vorbeşte nimic…
Cântarele au aceeaşi măsură a indiferenţei,
păstrează aceeaşi imprecizie a absenţei.

E iarnă. Punct.
Cât cântăreşte sufletul tău?



OGLINDĂ


Ultimele stele s-au stins, luminile aeroportului
au dispărut în întuneric,
până şi becurile chioare de la bodega de peste drum
au tăcut – semn că lăutarii plecaseră.
Era liniştea întunericului descheiată la şliţ
şi o curioasă frenezie de a savura absenţa luminii
ca şi cum ai rupe din codru o rămurea
cu codru cu tot.

Un fel de all inclusive pe care ţi-l oferă moartea
înainte de a-ţi arăta dormitorul şi panopliile învingătorilor
spânzurând leneş de pereţi.

Sunt singur în cameră şi mi-e frică de alţii ca mine.



OMUL CARE VENEA DE LA FRIG


Eu veneam dinspre jazz, tu veneai dinspre blues.
La mijlocul frigului
ne-am dat seama că vorbim despre aceleaşi amănunte: frigul şi frica.
Cu mâinile noastre am aprins focuri de gheaţă.
Nici sărutările nu au fost îndeajuns
iar răzbunările au ars mocnit toată noaptea până când
târziul s-a topit în niciodată.


Cu mâinile noastre am gâtuit focul de mic:
copilul nostru nedorit şi gheaţa care înfloreşte
deasupra capului său ca o aureolă de spaime şi sărutări.
E un pustiu în jurul focului care înfloreşte între noi
şi, mai ales, o îndoială de cuvinte
tresărind pe buzele noastre…


Veneam dinspre jazz, te întorceai dinspre blues –
apăruse şi omul care venea de la frig… Siberia, Alaska.
Ne povestea în zadar despre mersul pe ape:
ce putea şi el să rostească cu ultimele puteri. Drumeţul pe ape ostenit
şi focul stins din tine.
Şi gheaţa care nu ţine de foamea întâmplării de a fi.



PARKING


Pustie stradă, pustiu caldarâm – morminte de paşi:
felinare şi sărutări, strângeri de mână – şi, mai la urmă,
promisiuni şi ameninţări,
sudalme şi lacrimi – şi, sub lumina palidă: îmbrăţişări.


Când templele Vechii Elade au depăşit măsura chiparosului,
s-a răsucit lumina. Şi s-a văzut târziul umbrei de pe frunte.


Pustiu, târziu caldarâm, pe ce amuţire de cuvinte
am venit nepregătiţi să ne naştem?


Pe ce întuneric de cuvinte vine lumina, voi, hoţilor de lumină?
Şi, prin ce tuneluri de strecoară acea rază îndurătoare cu voi?
Pe unde se preumblă raza umbrei din voi?


Sunt mai multe semne de întrebare decât semne de circulaţie –
şi semnele voastre vă îndrumă spre un trecut îndoielnic
sau spre un viitor din care veţi alege mătasea broaştei…
cântecul de apoi, cel din amurg.
Deşi luminile focurilor de tabără vă roşesc feţele
sunteţi morţi ca nişte batiste pierdute pe ape.


Pentru unii e timpul să apună la răsărit.
Pentru alţii a venit vremea să răsară în plin asfinţit:
e o afacere murdară cu lumina care nu mai calcă pe ape…


E o luptă surdă cu locurile de parcare ale bunului Dumnezeu.



(din Aerostate plângând)

Poeme de Aida Hancer

să fie lumină a zis şi a intrat
cu un zâmbet întipărit ca un pumn în obraz
au luminat corect încăperea şi au
aşezat în mijlocul ei masa cea mai lată
de lemn
neceruit

apoi au pus cearşaful alb
în care rămăseseră toate mişcările lui
respirând cu pieptul neted, alb
o uşă de frigider izbită
la nervi
toate răsucirile somnului
când transpiraţia din dragoste te
fugăreşte de pe o parte pe cealaltă
cauţi colţul cel mai rece al pernei
şi bagi mâinile sub cap
ca să-ţi auzi sângele cum trece ca un cursor
pe fermoar

şi a fost lumină
pacientul adus lângă care
trofeu
un lighean cu o zeamă gălbuie
un soare topit
un soare scos din aparatul digestiv
asfixiat într-o noapte
cu perna pe gură

l-au aşezat alături de soarele mort
inima lui tremura ca un sân rotunjor
pe care-l loveşte cu cotul atunci când
îşi pune rochia
l-au deschis
şi au turnat printr-o pâlnie roşie apa galbenă
caldă până când
în jurul inimii se făcuse un curcubeu de sânge ca
de benzină
când au cusut au astupat cu degetele aluniţele de pe piept
din care ţâşneau şiroaie aurii
calde

când a plecat de acolo au stins întrerupătoarele



Lupii de casă


când toate lucrurile dorm în zăpadă
stai treaz pentru mine când
toate lucrurile mucegăiesc tu
pune plicuri de ceai de iarnă
în dulap printre rufe
zbiară dar să n-audă
lupii care topesc gheaţa cu boturile fierbinţi

când toate lucrurile se opresc
lasă aerul cald să se frece de pulpele tale
într-un dans
respectă ritmurile albe ale patului
de noapte

şi sângele lupilor e ca sângele din vis
alb
şi rece şi-nconjoară de trei ori orice ruină
păzită de-un foc

dar sângele lucrurilor nu se prelinge
stă încolăcit ca iedera

acum toate lucrurile dorm în zăpadă
şi tu un ceas n-ai putut să veghezi împreună cu mine.



dimineaţa are degete de iarbă


stam în lumină fitile de lumânări
un ochi negru unul
auriu pietrele creşteau din pământ
ca dinţii de lapte
între noi
cu o bere la o palmă de inimă

prima oară când mi-ai vorbit
o şoaptă apoasă uşoară aproape de gât
lângă gât
mi s-a topit saliva de piatră din creier
şi-a curs de-a lungul şirii spinării
vocea ta a pălmuit raţiunea
şi chelneriţele şi-au dezvelit picioarele pentru tine
ca pentru un sfânt muribund lipsit de plăceri

şi luna alinta gândaci între pietre

deasupra grădinii mirosul de bere creştea şi
din spuma ei soarele

până când dimineaţa ne-a stins între degetele ei
până când i s-au înnegrit
şi ars degetele de iarbă.



eu sunt copilaşul oraşului


eu sunt copilaşul oraşului şi ridic spre tine
din asfalt mâinile
mie îmi bate inima cu bătăi de bormaşină
şi pe dedesubtul oraşului
cerşetori cu brichetele readuc focul în peşteri
mă ridic din patul de dragoste
ca o macara înţepenită şi cobor în celălalt pat
ca un escavator cu pământ în burtă
oamenii mă comandă. cu ei prind lumea în braţe
şi-o strâng până când îi ies ochii ca doi sâni
prin care lumea de jos este femeia lumii de sus
eu sunt copilaşul oraşului
şi în fiecare duminică mă rog cu geamul maşinii deschis
şi parbrizul spălat
cu venele proeminente ca să vezi şi tu
că acvariul s-a murdărit şi sângele trebuie schimbat
ia-l cu găleata şi adu-l înapoi cu pipeta
plantează ca la început
sângele cu penseta

eu sunt copilaşul oraşului şi cel mai frumos răsărit de soare
creşte din blana acestui oraş
după ce noapte de noapte
ai înfipt cuţitul adânc în acelaşi loc
lărgit noapte de noapte

şi dimineaţa ai să iei oraşul-hermină
şi ai să tragi cu cuţitul prin el
liniile tramvaiului pe deasupra zăpezii.



Tristan


el se duce cu stângul şi se întoarce cu dreptul
gura lui pune o ceaţă caldă pe lucruri
gura lui întoarce din drum orice nenorocire
nu face bine
ar trebui lăsat să moară într-o carieră de piatră
şi totuşi a fost îmbrăţişat cu o flacără albăstruie până
când i s-au afumat buzele.
şi totuşi degetul lui visează
toate degetele lui sunt lipite cu un fir roşu, sângeriu
care privit la lumină seamănă cu
garanţia unui produs
asigurarea lui este sângele oamenilor cules
dimineaţa
când pământul încă mai tremură excavatoarele stau tolănite
şi venele care păreau căptuşite cu piatră cubică
pierd învizibil licori
numai atunci
în geamurile magazinelor se reflectă
adevăratele ritmuri preţioase pe piaţă

dar el când se culcă se culcă pe inimă
şi ea îl înghesuie mai tare în oase
atât
şi îmbrăţişarea ca mecanism
îl mişcă

atât îi trebuie şi într-o noapte se hotărăşte
că ceea ce nu încape în tâmple
va fi considerat rezidual şi plimbat prin corp
câţiva ani

din când în când în gură
un gust spirtos
paşnic
pentru că eşti sănătos şi totuşi
absenţa poate să miroasă închis şi sinistru

şi moartea cu ochii mari
te priveşte cu poftă
fiindcă trupul tău nu ţine de foame
şi zeii sunt vegetarieni
carnea ta e perna pe care să-şi pună paharul cu vin
sau carnea ta e paharnicul vesel

în ea intră toate licorile
tu vezi femeile ca pe nişte ace de gămălie
înfipte din greşeală sub unghii

când păşeşti
loveşti cu ciocanul în morţii de jos: eşti trist dar nu eşti mort
şi tristeţea atrage fiindcă miroase
a brânză şi a stafide

eşti trist dar nu eşti mort şi poţi oricând să te loveşti
cu capul de pragul de sus
fiindcă ţi-au rămas intrările şi ieşirile
capul tău va rămâne ca bornă kilometrică
deasupra

în timp ce picioarele
sub pământ vor dansa
înviorate din când în când
în pânze freatice.



un cap de copil
lui Adrian Diniş


ţi-am spus eu am să câştig într-o zi un cap de copil
să ţin în el banii

mergi acasă întotdeauna seara
pe jos cu tâmplele desfăcute deschise
şi suflă puştoaicele-n tâmplele tale
ca-n ness-frappeuri
îţi place să vezi viaţa mică prinsă ca un căţel
în bretele
şi când te muşcă tu scoţi ca un magician
sânge din pălărie
batista roşie e numai un truc tu ne păcăleşti de-adevăratelea
pe nerăsuflate îţi lingi ca o mâţă
viaţa
prima pisică zgâriată de alta, acoperită cu blană
după prima femeie ai renunţat definitiv
cu a doua ţi-ai rafinat intenţiile de sinucidere

o umbră fără sex ţi se gudură la picioare
tânără, zveltă
şi goală ca spuma de bere
ea-şi vrea urmele şterse
tu le pui beculeţe de sânge de spermă
pui faruri trecerii ei printre lucruri

îţi spui mai am câţiva ani
şi-am să fac din cartea mea o groapă cu lei
dar leoaicele sunt mai sângeroase cu femeile

gladiatorii tăi bine împachetaţi au numai
un câlcâi vulnerabil şi de frică nu ies din casă
te lipeşti cu inima direct pe tencuială
ca să demagnetizezi femeile

tu mergi întotdeauna acasă de-a lungul apei
şi paul celan



Soarele în lighean


nimeni nu îşi apasă mâna pe mâna ta
şi totuşi ai cuvinte de dezlegat
nu rabzi nici un sunet în gât şi-n burtă
deşi totul trebuie să ajungă dincolo
şi soarele trebuie să ajungă în ligheanul tău
la mare cinste

dimineaţa când te trezeşti
să te comporţi ca un organ
singur să te luminezi să te hrăneşti si să
te înmulţeşti
să pui buzele pe o rană s-o săruţi
ca pe o femeie pe care ai vrea s-o iei de nevastă

soarele stă pe vine în faţa ta
te mişti mecanic
ca un bolnav când îşi bea paharul cu apă
la reanimare
şi urinează şi plânge în acelaşi loc

dar tu desparţi şi lucrurile încarnate
şi lucrurile încarnate îţi sunt recunoscătoare

cred că e clar
lumea-i unghia
pe care o smulgi din tine cu gura

degeaba te mişti ai căluşul în gură
sub limbă plăcerea



Hohot


dintre toţi eu nu pot să râd
coloana mea vertebrală nu poate să zâmbească
nu se poate întoarce brusc
nu hohotesc vertebrele nu se încalecă
e linişte un şarpe blând s-a oprit pe spatele meu
un şarpe de casă care nu provoacă scandaluri
ci stă liniştit se preface că-i mort şi visează
că-i într-un ou viu de şerpoaică

dintre toate loviturile
una singură îşi face loc în carne
şi-o trage la loc ca pe o plapumă
aceea rămâne un semn că jumate hohoteşte
şi jumatea cealaltă poate să tacă
între ele vameşul stă tolănit
aproape că i se văd oasele
deasupra pluteşte un fir de sânge
ca o fundă a norocului

putea să mă despice pur şi simplu
dar maică-sa-i rafinarea
şi şarpele îşi lasă capul pe moale ca o fetiţă
cheală şi sinceră

Institutul Blecher, ediţia XXVII