Fotografii de la ediţia IV (XII)

foto: Ana Toma

Cronica la ediţia IV (XII)

Claudiu Komartin deschide cea de-a douăsprezecea întâlnire a Institutului Blecher cu prezentarea lui Alexandru Potcoavă, “un prozator matur, pregătit să construiască pe spaţii largi, cu inteligenţă şi acuitate.” Urmează lectura autorului.

După lectura lui Alexandru Potcoavă, Andrei Dósa este prezentat de Claudiu Komartin ca fiind “un poet deopotrivă ludic şi grav, care îşi conturează cu fiecare text o voce inconfundabilă.” Urmează lectura autorului şi o pauză.

Ce-a de-a doua parte a serii, secţiunea de dezbateri, începe cu recomandarea lui Claudiu Komartin de a se discuta “fără emoţii” despre lecturile celor doi scriitori. “Încurajez un comentariu critic, exigent, pe text”.

Adrian Suciu apreciază proza lui A. Potcoavă ca fiind una “foarte bună, scrisă prea cinstit, adevărat. Deşi vine dinspre realism, proza aceasta trebuie dusă mai departe. Mi-ar fi plăcut ca Ivan Ivanîci să-şi asume destinul de român, din momentul în care devine Ion Aluion; să fie român şi să te convingă de asta.” Despre poezia lui Dósa, Suciu nu doreşte să comenteze. “Sunt poet, detest să comentez poezia.”

Comentariul prozei lui Potcoavă continuă prin intervenţia lui Victor Potra: „Este o proză atractivă, pe care, însă, nu mă grăbesc să o laud foarte tare. Nu are ritmul pe care-l prefer eu la proză.” Cu toate acestea, Potra admite că: “te ţine mereu în priză, mereu se întamplă ceva.” Potra face câteva observaţii legate de “stângăciile” dialogurilor: “e nevoie de replici naturale, de tuşe de culoare.”

“Nu le găsesc nicio hibă celor patru capitole de proză pe care le-a citit astăzi Alex Potcoavă”, a intervenit Octavian Soviany. Familiarizat cu proza lui Potcoavă încă de la cenaclul Euridice, Soviany mai spune că proza citită demonstrează “stofa de prozator” a autorului. Cu toate acestea, admite că „personajele se individualizează la început, dar pe drum riscă să se piardă” (exemplifică povestea cu măcelăria care rămane neutră, deşi ingenioasă). Face recomandarea ca personajele să fie exploatate, să aibă “mai multă carne.” Despre Dósa, Soviany afirmă că “este poezia unui spirit care nu mai crede în nimic” şi remarcă “poemul cu noptierele”, pe care îl consideră “foarte bun.” O.S. avertizează că poezia lui Dósa poate cădea foarte uşor spre amuzament, în defavoarea poeziei, şi dă exemplu poemul “Monstrul sacru al scobitului în nas”, despre care spune că “textul este sub semnul jocului, al absurdului. Aceste teritorii ale amuzamentului scad din poeticitatea textului”. Apreciază şi poemul “Lucrurile părinţilor.”

Intervine Claudiu Komartin, care consideră că poezia lui Dósa mizează pe un “mecanism la vedere, uneori însă destul de subtil” şi remarcă textul “Euforia sufocării.”

Discuţiile continuă prin intervenţia lui Mihai Duţescu. Acesta observă la poezia lui Dosa “o anumită emoţie a mediului corporatist”, care propune “un teritoriu bun, nou” şi exemplifică prin versuri din poemul “Moartea foloseşte Gillette.” Duţescu consideră că “mixajul de vocabulare” dinspre domenii dintre cele mai ciudate spre cele delicate, aduce poeziei un plus. Cu privire la ultimul poem citit (“Monstrul sacru al scobitului în nas”), deşi iubeşte satira, Duţescu este de părere că are nevoie de ambiguitate şi de un profil psihologic care să ofere textului mai multă complexitate. Consideră “Lucrurile părinţilor” cel mai bun poem.
“Nu mi-a plăcut proza lui Alexandru Potcoavă”, a spus Duţescu. “Ea vine dintr-un postmodernism obositor, care nu-mi spune mare lucru. Nu cred nici că e o proză realistă. Văd realismul mai cinic.”

Poemele lui Dósa i-au placut foarte mult Mirunei Vlada. Aceasta face o conexiune între experimentele corporatiste ale poeziei Elenei Vlădăreanu şi poezia citită de Dósa despre care spune că beneficiază de “alt instrumentar.” Vlada remarcă “un tip foarte ingenuu de sexualitate, nemaiîntalnit la niciun alt poet tânăr.” Consideră poemul “Phallos” ca fiind “cel mai straniu, cu o atmosferă poetică bine întreţinută, cu un final foarte bun, fără a cădea in psihanaliză.” Vlada mai apreciază poemele “Uşa rotativă”, considerat “surprinzător” şi “Îmi este atât de ruşine” despre care spune că are “imagini foarte bune, construite din cuvinte nepoetice” şi avertizează asupra unui vers repetitiv, “din cauza mea…”, care poate părea facil, folosit în exces.
Cu privire la ultimul text, “Monstrul sacru al scobitului în nas”, Miruna Vlada spune că este un poem interesant prin faptul că “un element banal este dus spre absurd.” Claudiu Komartin intervine sugerând că vede acest poem în proză, “într-un fragment bine conturat”, nu în versuri.
Lui Alexandru Potcoavă, Vlada îi recomadă să insiste pe ultima parte a prozei citite. Nu crede că personajele au “carne”, după cum s-a afirmat anterior.

Florin Caragiu: “Proza mi-a placut foarte mult. În general, nu mă interesează lucrurile violente dintr-o proză, ci existenţa unor volte care să mă ţină conectat. Alex Potcoavă ştie să stârnească atenţia, în proza lui noul stă să apară.” Referindu-se la personaje, Caragiu nu le vede de mare complexitate, luand in considerare dimensiunile reduse ale prozelor şi frazarea scurtă. “Îmi place că nu apar momente de falseturi şi nu se epatează în proza lui Potcoavă.”
Din poezia lui Andrei Dósa, Caragiu a remarcat poemul “Euforia sufocării”, din care a citat un pasaj “memorabil”, care îi place foarte mult: „trupul meu e o panglică sângerie care leagă/.../cutia în care mă sufoc încet.” De asemenea, apreciază “atmosfera de detaşare” care alunecă spre absurd, “realităţi ca lipite, afiş peste afiş.” Despre poemul “Îmi este atât de ruşine”, Caragiu spune că este “o construcţie inertă, netensionată”, dar care poate fi un risc al poeziei prin forme “puţin artificiale”, dand exemplu versul cu acele bătrâne care prizează cocaină. Claudiu Komartin face o observaţie, afirmând că poemul “pare cam neted, nu are nicio adâncitură, are nevoie de o cadenţă.”

Mihai Duţescu intervine din nou spunând că titlurile poemelor lui Dósa nu sunt reuşite, iar moartea ca simbol al luptei corporatiste, după cum reiese din poemul “Moartea foloseşte Gilette”, nu-i place deloc.

Comentariile sunt continuate de Andrei Zbârnea: “poezia lui Dósa este inedită, anumite construcţii care ţin mai mult de tehnic, aplicate în poezie devin interesante.” Apreciază acest tip de poezie în care “omul se închide între betoanele capitalismului”, care “nu se prea găseşte în literatura contemporană.” Proza lui Alexandru Potcoavă i-a plăcut foarte mult, mai ales că îi aminteşte de istoria propriei familii.

Marius Ghilezan: “Am venit special pentru Alexandru Potcoavă, dar nu mi-a placut ce a citit. E o proză ca o respiraţie bănăţeană”, scoasă din Şcoala lui Daniel Vighi. Ghilezan consideră că realitatea străzii are poveşti mai interesante, care trebuie căutate şi exploatate în literatură. “În Statele Unite un autor te convinge din primele pagini; în România, uneori, nici după o sută de pagini nu te convinge.”
Ghilezan spune despre Dósa că scrie o “poezie curajoasă prin faptul că prizează o irealitate interesantă”, care l-a surprins plăcut. “Citindu-l, am avut impresia că e un tânăr aspirant care vrea să lucreze într-o multinaţională.”

Radu Aldulescu: “De regulă, romanul nu are impact citit în cenaclu. E foarte greu să faci o impresie dintr-un fragment. Din ce am auzit, mi-a plăcut şi m-a făcut curios să-i citesc cartea.”

În încheierea serii, Claudiu Komartin le mulţumeşte celor prezenţi şi anunţă invitaţii ediţiei următoare de la Institutul Blecher: Adrian Suciu şi Victor Potra.

A consemnat: Gabriel Daliş

Andrei Dósa, "Moartea foloseşte Gillette"

Într-un sul de linoleum


ai mei se uită la ştiri
de douăzeci de ani
în colţul dreapta-sus al ecranului
pâlpâie cuvântul RELUARE

ne aşezăm la masă ca o familie
deşi niciunul dintre noi nu suportă
să fie văzut mâncând

degajăm o vitalitate intolerabilă
în efortul de a asimila
ceva servit de-a gata

smulg linoleumul
mă înfăşor în el mă rostogolesc
ca un cilindru compactor
din bucătărie în bucătărie
până la capătul lumii



Lucrurile părinţilor


Până vine mama şi tata de la servici mai am timp să mă uit şi în noptiera mamei. La tata am găsit cutii verzi, pe care sunt desenaţi fluturi de toate culorile. Înăuntru nu sunt fluturi, sunt baloane. Sunt bune şi baloanele. Se umflă cam greu şi alunecă. Am să le leg de colţurile casei. Dar numai când o să fim acasă toţi trei. Sau când se ceartă, fără ca ei să-şi dea seama. Tata mai are şi o busolă în sertar. O desfac şi în locul lui N scrijelesc un M. Busola va arăta întotdeauna spre mama. Aşa sigur nu o să ne rătăcim. În noptiera mamei găsesc o cutie albastră plină cu pastile albe de forma unor submarine. Pe folia de aluminiu e un calendar. O să vorbesc cu mama. Pe furiş, mama şi cu mine o să-i dăm în fiecare zi lui tata o pastilă. După ce tata o înghite, pastila devine submarin, iar mama şi cu mine vom vedea înăuntrul lui tata cu ajutorul periscopului. Vom vedea de ce e supărat. Pe fundul sertarului e o cutie neagră, lucioasă. Înăuntru e împărţit în cubuleţe, ca un calculator, numai că în loc de numere sunt culori. Mama nu mai ştie cum trebuie să înmulţeşti culorile ca să fii fericit. Nici cum trebuie să citeşti rezultatul din oglinda care e pe cealaltă parte a cutiei. Mama nu mai foloseşte cutia neagră. Zice că e inutilă. O să vorbesc cu tata. O vom ajuta noi pe mama să înmulţească culorile. Tata e foarte bun la matematică. Dar toate aceste lucruri le vom face în timp ce casa noastră, luată pe sus de baloanele lui tata, va pluti deasupra oraşelor ţării, şi oamenii ne vor zâmbi şi ne vor face cu mâna. Uite o familie fericită, îşi vor spune.



Phallos


Îi spun mamei că mă doare acolo jos.
Mă ia de mână şi mă conduce la fereastră.
Îmi scoate chiloţii, mă examinează.
În căldura soarelui, pielea scrotului
se strânge, se roteşte
ca o bucată de hârtie sub care mocneşte jarul.
Mă intrigă tandreţea acestei entorse,
o rădăcină iese din pământ,
un capăt de pod suspendat în aer
începe să trepideze.
Cineva sau ceva se apropie.
Uruitul transformatoarelor se înteţeşte.
Fascicule negre baleiază pe faţa mamei.
Priveşte fascinată, lăsată în genunchi.
Chipul ei este prea aproape.
Mi-e teamă că aş putea să îi şterg trăsăturile.



din ce în ce mai


cearşaful boţit
mi-a lăsat urme vineţii pe piele
capăt din ce în ce mai multă
greutate în somn

mă gândesc la filmul
pe care-l vezi în momentul morţii
aş putea salva
partea cu primii 25 de ani
dacă apelez la efecte speciale

carnea creşte
în jurul ochilor mamei
ca în jurul unor răni strălucitoare
şi dragi

cresc intervalele la care
tata emite/primeşte semnale
lentă regresie de la biologic la mineral
oare pietrele au conştiinţă?

imaginaţia celor care îmi fac cadouri
e din ce în ce mai puţină
sunt considerat un om matur
din ce în ce mai

ştiu cum să fac pe bărbatul
povestesc beţiile unui prieten



Uşa rotativă


Hazardul mi-a scos în cale o uşă rotativă
în care nu locuia încă nimeni.
Ai mei s-au obişnuit destul de greu cu ideea.
Tata strânge bani pentru mine
ca şi cum aş suferi de o boală incurabilă.
Mama trece prin uşa rotativă
în fiecare dimineaţă
şi mă îmbrăţişează
preţ de câteva fracţiuni de secundă,
fără răspuns,
căci inima mea stă prost la capitolul
conductivitate termică,
şi înainte ca uşa rotativă s-o arunce
în stradă,
mai are timp doar să-mi strecoare în buzunarul sacoului
casetele pe care şi-a înregistrat sfaturile.

Aici am învăţat cum să înapoiez
mingile rătăcite ale copiilor
de pe terenul de joacă,
şi în acelaşi timp să duc
obositoarea muncă de convingere
a potenţialului client,
şi cum să-mi lipesc mucii
pe ascuns între foile rapoartelor
de final de an trimise în Germania.
Ziua sunt îmbrăcat mereu la fel:
în costum şi converşi, asta pentru că
întotdeauna am fost bun
la alergatul pe distanţe scurte
şi ar fi păcat
să îmi ies din formă.

Noaptea mă prinde ghemuit
între aripile de sticlă ale uşii mele rotative.
Mă rog adesea acestui înger utilitar:
„călăuzeşte-mi paşii spre locuri de joacă
care nu se vor desfiinţa
niciodată,
spre multinaţionale care nu vor da faliment
în veci,
ocroteşte ticurile afective ale părinţilor mei!”



Moartea foloseşte Gillette


îşi încep ziua de muncă
nerăbdători
zâmbetele lor seamănă cu
o conservă deschisă cu cuţitul

ei vorbesc doar
despre lucruri serioase
de parcă limba lor ar fi fixată
cu un ac de cravată

ei vor fi fresh până la pensionare
circulă atât de rapid între birouri
încât simt în nări o briză
cu miros de after-shave

în zilele noastre moartea
foloseşte gillette



Euforia sufocării


Capul meu este plin de cutii mici de sidef
care alcătuiesc, aşezate perfect una peste alta,
un zgârie nor plin de birouri.
Acolo sunt funcţionari care privesc
iarba, cerul, oamenii
în locul meu şi îmi trimit rapoarte
despre ce am văzut.
Pe vârful clădirii pâlpâie o reclamă uriaşă:
Outside is cool!
Alţi angajaţi născocesc tot felul de îndemnuri:
Transformă-ţi atacurile de panică în ceva plăcut!
Ţopăie când auzi muzica dj-ului care mixează sunete
pe corzile vocale ale sălbăticiunilor
prinse în capcană!
Cumpără-ţi o cutie în care să stai
şi una cu care să te deplasezi!
Lasă epuizarea sexuală să te acopere
ca cearşaful cu care se acoperă morţii!
Şi încă ceva ce nu mi se spune:
trupul meu e o panglică sângerie care leagă,
răsucită cu eleganţă, cutia în care mă sufoc încet.
Şi aşa mai departe, vorba lui Vonnegut.



Hubble-Bubble


ai crede că sunt stelele călăuzitoare ale poporului
ai crede că sunt comete
aşa de frumos cad
şi acoperă pământul nostru
rouă colorată strident
made in west
sunt hale şi hipermarketuri
împachetate în folie de plastic cu băşici
învăţătoarele şi profii
trimit copiii la practică
să strângă foliile de pe hale
îi învaţă cum să îşi facă din ele
haine şi perne
îi pregătesc pentru viaţă
părinţii sparg băşicile la locul de muncă
şi se gândesc la salariile lor mari
apoi într-o zi halele şi hipermarketurile
dispar ca nişte ozeneuri
şi oamenii rămân cu fâşii întregi
de aer şi plastic aer şi plastic
familiile stau în bucătăriile lor
sparg băşicile şi tac
aşteaptă să se întâmple ceva
încă o minune doar una



Îmi este atât de ruşine


Din cauza mea,
profii plutesc ca astronauţii
prin sălile de clasă,
cu tuburile de aer pe terminate,
legaţi de un picior al catedrei
în gravitaţia zero a rîsului.

Din cauza mea,
bătrînele prizează cocaină
înainte de a ieşi la plimbare
ca să fie mai agresive.

Din cauza mea,
cei din fosta mea gaşcă trăiesc
în reclamele pentru coniacul Unirea.
Ei îşi ridică şi îşi aruncă arătătoarele
ca pe nişte săgeţi de darts
spre primul Dorel care le iese în cale.

Din cauza mea
şi-au implantat fetele hidrofoare
în glandele lacrimale,
rîsul meu le-a făcut să devină
anorexice, acre, bulimice, isterice,
curve şi chelneriţe pe vapor.

Din cauza mea,
oamenii cad unul peste altul de rîs,
şi se încovoaie atît de tare,
încît trebuie chemaţi cei de la descarcerări,
care nu mai fac faţă.

Din cauza mea
stau ei în faţa televizorului seara,
rîsul îi transformă în bricege chinezeşti
cu lama ieşită din ţîţîni,
se închid şi se deschid de zeci de ori,
un excelent exerciţiu fizic
pentru un somn odihnitor.

Din cauza mea,
poporul român are
maxilarele cele mai puternice
din lume:
opt ore de rîs, opt ore de mestecat,
opt ore în care îşi sfîşie aproapele.
Vocabularul lor s-a redus
la un singur cuvînt: ţac!

Din cauza mea,
ascunşi în ceaţa cadotică,
meşterii cei mari şi ajutoarele lor
împing cu lopata în malaxor
cele 22 de milioane de pietricele de rîu.
Ei construiesc o ghenă de gunoi
biologică.

Paranteză deschisă:
eu am rîs primul.
Eram cu toţii în pîntecul
de beton prefabricat.
Pluteam în apa în care
se spală cadavrele.
Prins în menghina ce păruse
o deschizătură orbitoare
spre altă lume,
am deschis gura să spun ceva.
Rîsul ce a urmat
a fost o încercare
de a scuipa apa infiltrată
fulgerător
până în măduva oaselor.
Ceilalţi, păcăliţi de rîsul meu,
au izbucnit şi ei în rîs.
Pe jumătate născuţi,
pe jumătate înecaţi.
Îmi este atît de ruşine.
Paranteză închisă.



Monstrul sacru al scobitului în nas


Vă rog să mă lăsaţi în pace! Nu am timp să scriu acum.
Acum e timpul pentru concursul de scobit în nas.
Nu lăsa pe mâine scobitul în nas pe care îl poţi face azi!
Aceasta este deviza mea şi a colegilor mei!
Dar aici totul se face la o scară mică.
Suntem prea puţini în branşă.
Acum lucrez la o nouă tehnică, ascuns în spatele monitorului.
Tehnica scobirii în nas cu ambele mâini.
Aş deveni un tip mult mai echilibrat dacă m-aş scobi
în nas cu ambele mâini. Aş deveni ambidextru.
Ar fi o calitate pe care aş putea să o trec în CV-ul meu.
Un aspect care nu ar trebui neglijat de nici o firmă serioasă.
Deja presimt că în momentul în care voi demisiona de aici,
pentru că nu mi se acordă condiţiile optime
scobitului în nas timp de opt ore pe zi, ci numai part-time,
voi fi the most wanted expert în scobit nasul,
monstrul sacru al scobitului în nas, cel care a trecut
ca o vijelie prin atâtea firme, transformându-le radical
cultura organizaţională, făcând-o mai uşor de suportat.
Directorii de resurse umane mă vor curta prelung,
îmi vor face cadouri, mă vor mitui, mă vor scoate în oraş,
doar ca să accept să fiu responsabil cu scobitul în nas
la o oarecare firmă multinaţională, care nu ar putea
să supravieţuiască pe meleagurile noastre fără sprijinul meu.
Şi mă voi pune pe treabă numaidecât.
O să îi învăţ pe novici, pe cei fără experienţă cum să o facă.
Cum să agaţe cu unghia, cu voluptate mucul întărit,
tehnicile hedoniste prin care se poate prelungi plăcerea,
îi voi îndemna să exerseze şi acasă în familie, să ignore
soţia şi copiii, e vorba totuşi de scobitul în nas,
un mod de a-ţi câştiga existenţa şi de a progresa în viaţă.
Voi organiza training-uri şi conferinţe cu tema
„Alimentaţia şi productivitatea muncii”, în care voi vorbi
despre ce trebuie să mănânci ca să produci mai mult mucus
(lactate, grăsimi), sau cu tema „Cum să răceşti pe jumătate”,
să fii doar mucos, nu răcit, prin expunerea la curent,
joculeţe practice pe aceste teme, lungimea optimă a unghiilor, etc.
Bineînţeles voi dispune întocmirea unor fişe de pontaj,
unde se trec orele efectiv petrecute cu această activitate.
Voi convinge conducerea să acorde fonduri pentru dezvoltarea
unui sistem de management al calităţii în domeniul
scobitului în nas, proceduri, înregistrări, documente, revizii,
tone de hârtie şi vrafuri de registre (crearea de noi joburi),
care să însoţească această nobilă muncă, această milenară îndeletnicire.
Voi prezenta lunar rapoarte conducerii firmei,
grafice cu cantitatea de muc obţinută, eficienţa exploatărilor nazale,
voi face propuneri inovative privind folosirea materiei prime obţinute,
producerea de combustibil, evident după un proces prealabil
de dezinfectare a materiei prime. Cocs uman pentru sobele,
pentru centralele noastre termice, energie organică, nepoluantă!
Să nu mai depindem de gazul rusesc şi petrolul arabilor.
Să exportăm această bogăţie a noastră în UE şi USA!
Şi v-aş mai povesti despre proiectele şi visele mele,
dar trebuie să mă scobesc în nas, să nu îmi pierd dexteritatea,
să nu regresez până la punctul în care nu ştiam nimic despre
scobitul în nas. Ce nefericit eram atunci, ce existenţă searbădă duceam!

Alexandru Potcoavă, "De florile mărului" (fragmente)

1.

Pe la prânz, coloana infanteriei sovietice intră în Timişoara, înceată şi prăfuită ca un vierme de pământ. O za ca oricare alta în lanţul de capete cu stea roşie în frunte, Ivan Ivanîci bătea pasul în rând cu fratele lui mai mic, Saşa Ivanîci, alături de care luptase tot drumul, de la Stalingrad şi Kursk până la porţile acestui oraş de câmpie dominat de câteva clopotniţe.

Ostaşii lui Stalin ajunseră în curând în centrul urbei, flancaţi de curioşii adunaţi să vadă şi să fie văzuţi. Pe puţine feţe se citea veselie. Cele mai multe priveau în gol, ca ochii dintr-o fotografie de grup. Jandarmii înşiraţi de o parte şi de alta a paradei scrutau temători buchetele de flori lansate de ici-colo la picioarele ruşilor, căutând printre tulpinile trandafirilor coada grenadei care ar fi declanşat măcelul.

Regimentul opri la umbra sălciilor de pe malul Begheiului, în spatele catedralei ortodoxe. Până ce bucătăriile de campanie aflate undeva la spatele coloanei, cu gulaşul bolborosind din mers în cazane, aveau să se instaleze, soldaţii lepădară uniformele, bocancii şi obielele din picioare şi săriră în apa călâie a canalului. De pe poduri, locuitorii oraşului îi priviră consternaţi, păstrându-şi însă pentru ei replicile.

După ce gamelele aburinde fură golite, linse şi clătite în râu, soldaţii primiră liber câteva ore şi se răspândiră prin birturile Iosefinului. Căldura sfârşitului de vară topea asfaltul, aproape că li se vedeau urmele de bocanci de la bariera oraşului până la cârciumele unde intraseră cu zgomot ocupând toate mesele libere.

Ivan Ivanîci şi ai lui ochiră o berărie şi se îngrămădiră la răcoarea ventilatorului de pe tavan. Rând pe rând, ceilalţi clienţi îşi plătiră consumaţia şi ieşiră, doar câţiva mai rămaseră la pult. Ivan Ivanîci ceru bere la toată trupa. Învăţase cum se spune pe româneşte bere la Bucureşti. Acolo şi-a lăsat jumătate din camarazi, care se grăbiseră să îşi potolească setea la muzeul de naturale. Băieţii au spart uşa şi au luat la rând borcanele cu exponate. Au aruncat pe podea organele şi avortonii şi au băut alcoolul. Peste puţin timp au căzut şi ei pe podea unul câte unul, ca muştele. Aproape o sută de muşte. Când a aflat grozăvia, el tocmai cerea încă un rând de bere într-o crâşmă din Ferentari.

Acum însă era în alt oraş, după un drum infernal, un şmirglu lung de sute de kilometri care-i tocise picioarele până-n fund . Chelnerul veni spre masa lui şi se aplecă de mijloc.

- Bere! strigă Ivan Ivanîci sigur pe el şi râse în hohote de figura uimită a omului cu şorţ negru. Îşi aprinse apoi o mahoarcă.

Chelnerul se întoarse grăbit cu mâinile pline de halbe, le puse pe masă, scoase din buzunarul şorţului câteva pătrate de carton şi împărţi berea la toţi, cu câte un carton sub fiecare halbă.

Camarazii apucară halbele, cinstiră şi dădură iute pe gât, până la fund, după care ronţăiră cartoanele. Birtaşul îi observă uluit.

- Auzi, mai ai biscuiţi d-ăştia? făcu spre el Nicolai Stepanovici, pifanul din Odessa pe jumătate român.

Ţalul fugi la pult şi se întoarse cu un teanc. După numărul lor calcula consumaţia, dar acum nu conta. Oricum, banii nu mai aveau valoare.

După încă zece rânduri, când şi butoaiele de bere fâsâiau pe terminate, soldaţii se ridicară, plătiră cu un ceas de buzunar din aur şi ieşiră. În urma lor, birtaşul deschise căpăcelul ceasornicului şi citi numele proprietarului păgubit, un anume Joseph Roth. Ridică din umeri, scoase din buzunar şi puse în casa de bani câteva bancnote în contul notei de plată a ruşilor iar ceasul îl prinse la vestă. Mândru nevoie mare ieşi aşa în oraş. Chiar pe strada lui, o patrulă sovietică îl opri. Ivanii îi cercetară ceasornicul şi se zgâiră la literele ştanţate înăuntru fără să le înţeleagă.

- Joseph Roth! citi cârciumarul pentru ei.

- Aaa! se edificară sovieticii, îl înşfăcară scurt şi-l urcară în tren spre Siberia, nu înainte să rechiziţioneze ceasul.

2.

Cu gândul la odihna ce-i aştepta să bată la uşă, Ivan Ivanîci şi ceilalţi se prezentaseră la comandament unde îşi primiră repartiţiile pentru noapte. Adresa la care el, fratele şi încă patru trebuiau să ajungă era tot în Iosefin aşa că, pe drum, se gândiră să mai tragă o dată la berărie. Găsiră localul închis şi se înfundară în altă bodegă, unde gustară vodcă din belşug, mestecând scrumbioară afumată. Se pregătiseră localnicii, nu-i vorbă!

Plătiră şi aici cu un ceasornic de buzunar din aur şi se clătinară spre gazda lor în miez de noapte cu lună. Erau rupţi de oboseală şi băutură, dar veseli măcar datorită ultimei. Plecaseră de atâta timp de acasă încât aproape le dispăruse dorul de ea. Câteodată, ca şi acum, îi apuca însă nostalgia şi se repezeau ca nebunii să strângă în braţe stâlpii de telegraf sau telefon unşi cu catran. Odată ce întâlneau mirosul acesta se simţeau ca acasă oriunde ar fi fost şi nu s-ar mai fi dat duşi.

Ivan Ivanîci îşi zorea însă mereu camarazii şi încet-încet, din stâlp în stâlp, înaintară spre destinaţie. Până acolo împuşcară cinci potăi ce ieşiseră pe sub gard să-i muşte şi snopiră în bătaie doi jandarmi români care le făcuseră semn să cânte mai încet, totul în bezna deplină a clădirilor din jur, în ale căror geamuri lumina galbenă a becurilor publice decupa spaima locatarilor.

Lătratul câinilor de prin curţi şi împuşcăturile din ce în ce mai apropiate o făcură atentă şi pe gazda de pe strada Ciprian Porumbescu, care se arătă la poartă.

- Bună seara, tovarăşi! De când vă aşteptam! rosti aceasta avântat şi totodată greoi, ca din ghidul de conversaţie pentru prietenii Armatei Roşii.

Ruşii făcură ochii mari şi se opriră, încercând să nu cadă din picioare. Ivan Ivanîci cercetă ordinul de încartiruire, numărul de pe casă şi găsi că aceea era adresa stabilită. Nu scria însă niciunde că gazda lor este o femeie şi încă, se pare, o femeie singură. Intrară cu toţii în curte apoi în casă, trecură prin bucătărie şi luară loc la masă în camera cu pian, toaletă cu oglindă şi pat imens cu baldachin. Stăteau pregătite deja aici platourile cu pateuri calde şi carafele de vodcă însoţite de un pluton de păhăruţe, să fie.

Gazda turnă de băut şi încercă un toast:

- Bun venit Armatei Sovietice eliberatoare! Eu, Gizela Halle, în numele comuniştilor români din acest cartier, vă aşteptam să rupem împreună jugul cotropitorilor, să păşim împreună pe calea progresului! Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

- Mulţumim de primire! închină Ivan Ivanîci bucuros şi duse la gură păhăruţul deodată cu ceilalţi.

Femeia ţâşni imediat să le umple la loc:

- Şi soţul meu a fost comunist! Dar l-au omorât americanii la bombardament acum două luni! N-a mai apucat, săracul! Şi cât îşi dorea să vă vadă!

- Lăsaţi, tovarăşa Gizela, că ne ocupăm noi şi de capitaliştii ăia! Numai să terminăm cu friţii! o asigură Ivan Ivanîci masându-şi coapsele.

- Să faceţi bine! scrâşni gazda şi ieşi în bucătărie să mai aducă ceva.

Ivan Ivanîci îşi turnă şi bău liniştit. Îl strânse de după umeri pe frate-su, se sărutară de trei ori pe obraji, îşi ciocniră frunţile şi se priviră cu nesfârşit drag. Luară alte păhăruţe pline şi le aruncară peste cap. Râseră din toată inima, mai luară două, se simţeau în largul lor, aveau să doarmă apoi ca oamenii, războiul era în altă parte, nici nu era.

Deodată, din bucătărie se auzi un ţipăt. Apoi încă unul. Ivan Ivanîci sări de pe scaun şi năvăli pe uşă. Îl văzu pe Serghei Sergheevici lipind-o pe femeie de maşina de gătit, cu fusta ei în mâini, căutându-şi febril plăcerea. Fără o vorbă, Ivan Ivanîci îl puse jos cu pumnii şi îl târî afară în pridvor.

- Ăsta acolo doarme! hotărî sergentul. Să ne iertaţi, tovarăşa Gizela! Între noi, comuniştii, nu se face!

- Vă mulţumesc, tovarăşe Ivan Ivanîci! Oricum, n-a apucat să... Dar, dacă nu eraţi să...

- Am eu grijă! zâmbi bărbatul şi intră în cameră. Gata, băieţi, la culcare! Vă întindeţi foile de cort în bucătărie.

Soldaţii se executară. În zece minute, sforăiau cu toţii. Gizela Halle se culcă în patul ei, cu Ivan Ivanîci în faţa uşii oprind accesul celorlalţi înăuntru.

A doua zi, coloana se adună şi ieşi din Timişoara spre Lipova. La nici un kilometru, Saşa Ivanîci căzu cu gâtul sfredelit de un glonţ rătăcit. Ivan Ivanîci îngenunche lângă el şi îşi apăsă mâna pe gaura din care ţâşnea sângele fratelui. Strigă după sanitar dar toate feşele din lume nu puteau opri viaţa să se scurgă din trupul căzut la pământ.

Ivan Ivanîci luă în braţe corpul lui Saşa şi se întoarse spre oraş. Comandantul de pluton îl urmări cu privirea dar nu încercă să-l oprească. Sergentul ajunse la cimitir. Găsi lotul ostaşilor sovietici şi rămase acolo până ce groparii au aşternut trupul fratelui în pământ. Apoi dezertă. Se duse la Gizela Halle acasă, se strecură înăuntru şi îi ceru ajutorul. Femeia îl ascunse degrabă în pod, acolo unde şi soţul ei se pitise cu anii.

3.

Trecuseră mai bine de zece ani de când Ivan Ivanîci se ascundea în podul casei de pe Ciprian Porumbescu. În acest răstimp, Gizela Halle se asigurase că tovarăşul dezertor nu duce lipsă de nimic şi îi trimisese la plimbare pe toţi cei care veneau periodic să o întrebe dacă nu ştie nimic de cel dispărut de la oaste. În câteva rânduri îi lăsase chiar să cotrobăie prin casă după cel căutat, dar ascunzătoarea îşi făcuse de fiecare dată treaba.

Desigur că, încă din primul moment, Gizela îşi pusese întrebarea dacă face bine ceea ce face şi dacă nu cumva, adăpostind un fugit, trădează măreaţa cauză comunistă. Amintirea încercării de viol curmate la timp, faptul că Ivan Ivanîci îşi pierduse fratele, precum şi Ivan Ivanîci însuşi îi spuneau însă că omul nu îşi nega convingerile proprii şi nici pe ale ei. Că pur şi simplu luase decizia să rămână acolo pentru a fi cât mai aproape de dragul lui frate şi, s-a văzut cu timpul, de ea. Căci, dacă nu din primul an, cei doi se avură ca soţ şi soţie. Oricum, Gizela se obişnuise încă dinainte să-şi consume căsnicia în pod, departe de ochii lumii.

Iar atunci când sovieticii au părăsit teritoriul ţării şi vizitele lor pe Porumbescu au încetat, Gizela Halle l-a căutat pe unul din foştii tovarăşi de ilegalitate, ajuns şef la evidenţa populaţiei. Aşa, Ivan Ivanîci a devenit Ion Aluion, cu acte în regulă şi a putut ieşi pe stradă după atâta amar de vreme.

Acum, că nu-l mai căuta nimeni, Ivan Ivanîci îşi făcu un obicei zilnic în a merge la cimitir. Aici adăsta cu orele, mai plivea buruienile, mai sădea o tufă de trandafiri, văruia bordura de cărămidă, câte nu găsea de făcut. La sfârşit destupa sticla şi trăgea din ea, cu ochii ţintă la brazda sub care odihnea Saşa şi dedesubt, deasupra, în stânga şi în dreapta alţi nouăzeci şi nouă de tineri aruncaţi acolo fără nume. Şi erau cinci asemenea gropi comune cu inscripţia eroi sovietici fără alte detalii. Doar ofiţerii aveau morminte individuale. Nu de puţine ori, Ivan Ivanîci, amorţit de durere şi băutură, se prăbuşea pe pământul proaspăt întors încercând să se adâncească în el înainte să adoarmă. Când se trezea, în dimineaţa următoare, lua săpăliga şi refăcea stratul de trandafiri, indiferent la groparii care îşi vedeau de morţii lor, trecând încoace şi încolo, făcându-se că nu-l observă. Ştiau cine e, băuseră de atâtea ori împreună, nu-i aveau treaba, un mormânt în minus de îngrijit.

Apoi, într-o seară, Ivan Ivanîci a văzut câinii. Maidanezii dezgropau osemintele aşezate mult prea la suprafaţă şi plecau cu ele în dinţi. Aşa a început nebunia lui. Omul s-a pus să-i urmărească zi de zi prin cimitir şi mai departe, prin oraş. Strângea după ei toate oasele, le băga într-un sac şi noaptea, pe ascuns, le îngropa înapoi în mormântul comun. Pe zi ce trecea aduna tot mai multe. Nu mai făcea diferenţa. Îngropa tot ce găsea pe stradă: oase de găină, de porc, de vită sau om. De acum, toate i se păreau oasele camarazilor, ale fratelui. Nu peste mult timp, Ivan Ivanîci dispăru fără urmă.

4.

Juliana Halle se trezi prima şi intră în bucătărie. Îşi încălzi o oală de apă, o turnă în ligheanul cu smalţul pleznit în buză şi se puse să se spele. Aduna apa în căuşul palmelor unite şi şi-o lipea de corp, întinzând-o cu plescăituri şi stropi. Se săpuni cu pase alerte, fricţionându-şi bine corpul, se clăti şi apucă prosopul înroşindu-şi pielea. Trase apoi pe ea hainele de zi pregătite dinainte pe spătarul unui scaun şi trecu să facă erzaţul de cafea. Lăsă ibricul să dea de două ori în clocot, umplu o ceaşcă şi se aşeză la masă. Cu scrumiera în faţă, luă de pe bufet pachetul de Carpaţi fără filtru, rebusul Flacăra şi creionul. Doar aşa înţelegea să înceapă o nouă zi. Sorbi din ceaşcă şi se uită la ceas. Era deja şapte. Târziu! Maică-sa, Adel, mai dormea. În schimb, căţeluşa Medi nu mai avea răbdare. Se învârtea printre picioarele mesei uitându-se din când în când la Juliana, cu ochi întrebători. Femeia îşi aprinse o ţigară, suflă fumul şi deschise rebusul. Căută unde ajunsese şi ciocăni uşor hârtia cu vârful creionului citind prima definiţie. Completă pătrăţelele şi o luă de la capăt.

Când să termine primul careu al zilei, uşa bucătăriei tremură încet şi se deschise. Adel intră cu ochii cârpiţi de somn şi se îndreptă spre chiuvetă. Îşi făcu toaleta matinală şi se aşeză tăcută la masă cu o ceaşcă în faţă. Puse şi ea între buze o ţigaretă, pufăi de câteva ori, se învineţi într-un acces de tuse şi se întinse după revista ei de cuvinte încrucişate. O scoase din teanc şi răsfoi apatică. Rezolvase toate paginile. Nu mai era nimic de făcut, decât să aştepte următorul număr, pe care il va aduce poştaşul abia peste o săptămână. Se împăcă cu gândul şi îşi legumi în tihnă cafeaua şi tutunul. Juliana o privi lung peste marginile ochelarilor.

- Te-ai trezit, mamă? Bine. Că acuşi se termină piaţa. Mergem?

- Mergem.

Juliana termină rebusul, cafeaua şi a doua ţigară, apoi ieşi în hol să-şi ia sarafanul. Reveni în bucătărie după plasa de aţică şi ieşi iar să se încalţe. Căţeluşa trepida de bucurie, zgâriind uşa apartamentului. Adel se pregăti şi ea.

- Hai să te ajut, mamă, cu pantofii.

- Mulţumesc. Uite că am ajuns şi eu ca maică-mea. Să nu mai pot singură nici să-mi înnod şireturile.

- Ei, lasă, lasă! Nu-i vorba că... Dar ne grăbim! o menajă fiica.

Cele trei doamne, Adel, Juliana şi Medi, porniră spre piaţă. Căţeluşa înainte, mai să rupă zgarda, bătrâna în urmă, păşind mărunt, iar Juliana între ele, trăgând cu ambele mâini să rămână împreună. Plasa goală se legăna grea în mâna osoasă a maică-sii.

Ajunseră la hala de legume şi fructe, târguiră cartofi, ceapă şi ardei capia, aşteptară ca Medi să flirteze în pustiul raionului de brânzeturi şi lactate cu un alt fox-terrier şi apucară spre casă. Ar mai fi vrut şi ouă şi chiar nişte tacâmuri de pui, dar la acea oră era imposibil să mai prindă. Cotiră spre tutungeria de pe 6 Martie şi se apropiară curioase de mulţimea strânsă în faţa magazinului. Juliana grăbi ea de această dată pasul. Nici ţigări nu se mai găseau? Se gândi că, în cazul acesta, se va întoarce a doua zi la bişniţarii din piaţă, care vindeau ţigaretele furate direct de pe banda de producţie şi scoase din fabrică de muncitorii cu burţi umflate doar la ieşirea din tură. Şi totuşi, ce era cu bulucul acela adunat ca niciodată la intrarea debitului de tutun? Încă departe, Juliana văzu două arouri de miliţie oprind în spatele oamenilor şi auzi un individ răcnind în portavoce din miezul vălmăşagului „Stimaţi cetăţeni, tovarăşi, înapoi! Fiţi oameni de omenie, înţelegeţi odată! Aici...” dar continuarea se pierdu în vociferările celorlalţi.

- Mamă, ţine-o tu pe Medi! Eu mă duc să văd ce se dă acolo! se repezi Juliana înainte şi se strecură în mulţime.

Bătrâna îşi înfăşură de câteva ori cureaua de piele pe mână şi privi cu frică spre Medi. Căţeluşa se trase spre iarbă cu tot cu Adel, îşi îndoi picioarele posterioare, se aplecă de fund şi porni să-şi facă nevoile, indiferentă la agitaţia din jur.

Juliana îşi făcu loc în faţă şi nu-i veni să-şi creadă ochilor. Vitrina debitului, plină până ieri cu pachete goale de ţigări, mostre îngălbenite de soare, sprayuri răsuflate, piepteni de plastic copţi de căldură şi alte nimicuri, se umpluse cu fleici suculente etalate în coşuri de nuiele, jamboane ce se lăfăiau în culori naturale, nu imitaţii din carton gipsat, cârnaţi şi alte bunătăţi, care trase în maţ, care atârnate indecent prin cârlige. Până şi firma cu litere cojite pictate pe sticlă fusese înlocuită cu un panou de lemn cu ornamentaţii interbelice şi numele măcelarului, proaspăt şi aurit trecut pe el. Juliana rămase năucită. Era primul pas. Ceilalţi ajunseseră la al doilea şi revendicau furibunzi exponatele din geam. Omul cu portavoce se auzi din nou, de această dată ajutat de miliţienii care începuseră să împrăştie lumea.

- Tovarăşi! Vă rog! Nu înţelegeţi! Aici nu e măcelărie! Adică e, dar... Cum să zic... Facem un film, filmăm, tovarăşi!

Şi, într-adevăr, din cămăruţa magazinului ieşiră câţiva actori în costume de epocă, privind speriaţi în toate părţile. Cei de afară amuţiră câteva secunde, apoi vociferările începură şi mai aprig. Se făcură simţite şi bastoanele de cauciuc ale miliţienilor, care mai mult înteţiră focul protestelor.

- Vă rog eu! pârâi regizorul. Se poate? Turnăm un film dedicat vieţii lui Paul Celan! Celan! Păi se poate, tovarăşi? Ruşine!

- Bine, bine! cedă mulţimea. Şi dup-aia ne daţi?

- Tovarăşi! Vă jur... regret... ştiţi, le avem pe inventar, le-am împrumutat şi noi, nimeni nu se atinge...

- R-aţi ai dracu de intelectuali! răbufni un pensionar cu bască şi se îndepărtă din ghemul de oameni cu spatele înainte. Stai, tovarăşe miliţian, nu da, că plec!

Mulţimea se sparse. Juliana se desprinse şi ea.

- Ei, ce a fost? îşi desfăşură Adel cureaua de pe mâna albăstrie.

- Deh, alte vremuri, o să vezi la televizor. Haideţi acasă.

Institutul Blecher, ediţia IV (XII)