Fotografii de la ediția XLIII

Poeme de Emilia Zăgrian

anxietate. tasare vertebrală

în poziţie dreaptă

o spaimă orgasmică într-o cameră verzuie

în care am fost silită să adorm cu

ceva în braţe

cîteodată mă feresc să deschid subiectul

uşa rămîne singurul punct de sprijin şi

inima o ceaşcă umplută cu vişine putrede

în fiecare noapte îmi scrîntesc privirea

înghit rezerva de salivă deşi nu cred că

voi aranja camera cumva plăcut

poate ştii

stingerea luminii aduce pace

mă poate încălzi

o singură apăsare a sînului diluează

nepăsarea constantă şi rîsul isteric

sărutul moale fixat de gît în plimbarea

aceea relaxată

aş  rade toată melancolia de pe bulevard

chiar dacă s-ar reduce la condamnare la moarte

să mă plimb cu o inimă roşie

roşie ca o arteră de plastic

moment prost

copiii nu sunt jucării, să nu-i băgăm în gură

acelaşi traseu din faţa blocului cîteva

voci familiare îmi duc aminte de mama

nici azi nu ştie să scrie un sms

ultimul mesaj în curs de trimitere

are vechime trei luni trebuie să o trimit la mare

am grijă de plămînii ei astmatici

deşi o învinovăţesc de rezultatele electrosomatogramei

hipercapnie sensibilitate 88 %

ar fi putut să mă sărute cald în fiecare seară

să-mi împletească părul cozi să ne închipuim

că viaţa nu e o limită proastă

în care trebuie să ne îmbolnăvim inima

noaptea în care cred că lumina vine

din strigătul oraşului

ştiu despre ce vorbesc

zonă urbană. umiditate aer

desigur că nu sufăr eşecul

sau bărbaţi supraponderali deşi teama

crapă de extaz

reuşesc să-mi privesc mîinile în fiecare seară -

şi mă feresc de lucruri mici gen figuri comune

sau trandafiri din marţipan

dacă nu îmbrac pardesiul negru

devin îngerul anxios şi arăt cumva naivă

ieri am găsit descompunerea tăcerii în

fiecare maşină putredă

şoseaua era the road to heaven

rămîneam focusată schimbîndu-mi gesturile

ruscacul intrase doua treimi în pîntec

rucsacul devenise ursul de pluş

şi inima pe stoc

aproape fredonînd depeche mode

peace will come to me it’s ment to be

în fiecare seară îmi lipseşte apropierea profundă

părinţii mei au inimi de piatră în cimitir la brukenthal

aproape o noapte de vară mă poate amortiza profund

să nu arăt chiar întorsă pe dos,

aproape un rîs isteric

    moment prost - replay

    dacă eşarfa legată în jurul gîtului îţi

    va aduce în sfîrşit liniştea

    vom privi marea printr-un hublou

    şi apăsarea restantă de ieri ne va

    aminti că am fost născuţi să cerem iertare

    nouă luni mama ne-a purtat şcolăreşte

    cea mai fericită femeie

    şicelemaifrumoasetrăsături

   de atunci păstram

   sticlele cu dop să simulăm un puls normal

   primul pahar cu apă ne-a găsit morţi

   dacă acum ne mai găseşte cineva

   nu suntem făcuţi pentru tulburare bipolară

   de mici o uşoară hipocalcemie

   ascultă vocea lui vocea ei

   nu suntem o familie fericită

   the simponstheotherscei4fantastici

etaj 1 salonul 4

pune ceva pe tine

diseară îl sun pe tata împarte salonul cu un nebun

a făcut intoxicaţie cu monoxid de carbon ar trebui

să-şi urască fratele

acum îl conving să uite de laleaua înmuiată în pahar

să renunţe la rănile adînci

primele zile de tratament liniştesc

am ieşit pe banca din faţa spitalului mare

portarul a strîns din ochi i-a făcut semn

aşa da fată măruntă ce ochi cuminţi

mi-a dat bretonul din ochi

mi-a arătat tatuajele din armată şi ortografierea

unei înjurături nemţeşti

mi-a povesitit că în mai nu mai scăpăm

de zăpada mielilor

deşi tot găseam nefamiliară expresia lui

şi tot din cauza exploziei din japonia

lună plină

lui jorj

fără două răni micuţe nu putem deveni prieteni -

acelaşi moment prost în care nu găsim

pantofii negri sper să nu ne separăm complet

vreau să fii primitoare cînd dorm peste noapte

aminteşte-ţi că ultima plecare se cimentează

mama-măsii de ce nu vrei să te laşi iubită?

 

uită că durerea ar putea deveni o călugăriţă

imensă sărutul nostru e o gură plină de sînge

în recycle bin

ne-am confundat aerele de superioritate

cu ale hipioţilor în ultima noapte dinaintea

mutării ne-am răcit pe podea şi nici măcar

prima secvenţă din film

cu greaţă anca a încercat să-mi ridice moralul

tu îmi spuneai că îţi lărgesc orizonturile

de cînd ai plecat

mai pleacă naibii o dată

să te întorci cu serotonina peste 15 şi

să fii cald

şi să aduci a collin firth

sărut plus mînă pe sîn

tot mai mult simulăm un preludiu acid

gen un sărut plus o mînă pe sîn

ştii că dimineaţa am corpul perfect întins

şi o atitudine exemplară

îmi iubeşti metacarpienele spui  -

Înţeleg de ce dimineaţa am mîinile

tale în ochi

ştiam ceva de exerciţiul afectivităţii

ai unor post-adolescenţi

tocmai dimineaţa între noi alunecă

de fiecare dată

o revistă ştiinţifică,

obiectele calde devin plante mărunte

cît să ţii aproape un gest intim

ultima genuflexiune în care ai fost umil –

de fiecare dată aducem resentimentele

la jumătate reuşim o atingere

să ne uităm unul în faţa celuilalt

cu braţ antebraţ şi gură

să iubim pe cont propriu

Poeme de Ana Donțu

ezitarea

există zile când lucrurile sunt vizibile doar la lumină slabă

şi devin comestibile doar la foc mic

totuşi conturul apăsat străbate în continuare suprafaţa netedă

şi palmele se desfac cu ezitare

uneori e de ajuns să mă aşez

şi să-mi sprijin braţul de unele obiecte

dar şi obiectele tari se dizolvă,

umbra unui bloc te-a acoperit când te-ai oprit

să-ţi stergi fruntea

şi am văzut că ceva s-a încurcat printre degetele tale

după care le-ai băgat iar în buzunarul vestei

scaunul pe care m-am aşezat a tremurat

şi când m-am ridicat

iarăşi

a tremurat

strada

unele frici îţi amintesc de femeile lascive

care au ceva trist în felul cum privesc

micile frici nu vin niciodată ca să te înspăimânte

se preling pe obiecte acoperindu-le cu un strat opac

se pliază pe corpuri

nu mută niciodată lucrurile

le schimbă doar culoarea

ca şi ploaia aceasta care a venit peste tine întâmplător

şi ţi-a împărţit părul în şuviţe sârmoase

acum se lipesc de obraji

şi liniile străvezii şiroiesc mai jos spre piept

(ai şi uitat gândul care te-a trezit

şi te-a scos repede afară)

oraşul e deja zgomotos

ticul obişnuit de pe tâmplă

al rugăciunii căreea nu-i auzi niciodată cuvintele

dar şi rugăciunea are mâini şi picioare –

îţi desface ţeasta

(aşa cum deschide el conservele)

şi cu o linguriţă

îţi clefăie piureul de acolo

totuşi lucruile se desfăşoară straniu

străzile se încâlcesc ca nişte cabluri

şi automobilele devin nişte curenţi electrici

renunţi să te gândeşti la locul unde intenţionai să ajungi

oricum l-ai ales pentru că strada care duce acolo e dreaptă

şi gândurile curg prin ea uşor

nici acum nu cred cu adevărat că exişti

ne vedem întotdeauna în săli pline

drept care nici nu ne vorbim

ne atingem uneori cu umbrele mânilor

atunci luminile au un joc al lor

şi nimeni nu vede nimic

poate nici noi

totuşi ceaşca din care ai băut a lăsat un cerc cafeniu

pe faţa de masă, perniţa a păstrat forma braţului tău

chiar şi un fir de păr negru pe fotoliu, mirosul

de ţigări şi paşii pe trepte, fotografia pe care ai lipit-o

de perete şi am scos-o după ce ai plecat

a lăsat un punct pe tencuiala albă

dar altfel se întâmplă cu celelalte lucruri

semnele care ţi le lasă în corp există cu adevărat

mergi pe acelaşi drum ca de obicei

(nici un pericol în obiceiurile noastre)

totuşi într-o zi drumul ia o altă direcţie

simt că eşti undeva în spate printre oameni

dar strada m-a mestecat şi m-a înghiţit

suprapunere

te ridici din fotoliu

şi eu trec chiar prin faţa ta

stai la televizor eu

mă întind pe pat  şi mă frec de cearşafuri

când te întorci eu plec

şi deschidem uşa

amândoi cu mâna pe clanţă

eu din interior tu din afară

scrutăm nedumeriţi spaţiul gol din faţă

după care ne răzgândim şi ne întoarcem

casele noastre s-au suprapus

uneori când vin din bucătărie cu o ceaşcă în mâini

tu treci prin mine ca un strigoi

şi cafeaua mi se varsă pe genunchi

* * *

mâna mea care se plimbă pe marginea ceştii aburinde

ştie ceva ce nu ştiu eu

şi asta îmi provoacă un indefinit sentiment de vinovăţie

că ea tremură în timp ce eu sunt liniştită

şi tresare la zgomote mici când observ prin geam

un puşti mergând pe bicicletă în plină viteză

şi ştiu că în câteva secunde va fi lovit de un automobil

şi automobilul va avea o culoare gri cu luciu metalic

iar în el un bărbat şi o femeie vor discuta amănunte de peste zi

amănunte care le fac plăcere

şi totul se va întrerupe brusc

dar mâna mea va continua să mângâie marginea ceştii

iar groaza îmi va împinge buzele spre lichidul care-mi repugnă

pentru că aici e aromă proaspătă de cafea iar strada miroase a sânge şi zgomot

totuşi nimic nu s-a întâmplat

dar mâna nu ştiu de ce tremură

* * *

ia-mă de mâini

roade-mi unghiile cu dinţii

supravieţuim

pentru că mai credem în liberul arbitru

dar nu am ales noi asta

să ne naştem, să avem coşmaruri,

să nu învăţăm din greşeli

râdem

pentru că cineva ne-a amuzat

ne pişăm

pentru că cineva ne-a servit cu o cola

gândim pentru că ne-am născut cu o maşinărie defectă

ce nu poate fi deconectată

trăim pentru că cineva a făcut sex şi nu ne-a avortat

* * *

am obosit să tot fac ceva, să mă port ca un om

adorm în propria-mi vomă ca Jimmy Hendrix

şi pentru nimic în lume

nu vreau să mă mişc de aici

încep să mă cunosc pe mine

să ştiu cum miroase părul meu

ce gust au intestinele mele

îmi rămâne să-mi disec craniul

să-mi iau creierii în mâini

şi să privesc în sfârşit de aproape

ce masă gelatinoasă mă face să sufăr

* * *

se iau genunchii şi se aduc cât mai aproape de piept

se ia capul şi se pleacă uşor până atinge cu fruntea genunchii

acest fetus alcătuit artificial se cuprinde cu mâinile şi se leagănă

într-un final va începe să răsune o voce calmă undeva în ţeastă

e mai bine aşa, decât să o iai în aceleaşi mâini

şi să o loveşti de toţi pereţii din jur

această minge osoasă umplută cu grăsime

* * *

să cazi în tine

într-un lichid vâscos

placentar

adunată deget cu deget organ cu organ

atent fără grabă

ca un ceas de familie

aruncat la nervi

din măruntaiele împrăştiate prin unghere

cu fiece celulă fiece nerv

să te recompui

îndouăcuprafîndouăcupraf

din balonul de săpun

aşternutul

sigur întunericul din cameră ascunde ceva

altfel de unde ţiuitul acesta în urechi când nimic nu mai mişcă

dacă aş reuşi să-mi strecor neobservată mâna până la întrerupător

în cameră ar fi mai multe umbre decât lucruri

dar pe întuneric ele se apropie şi îţi acoperă faţa

cu palmele

şi adormi când

lumea se scurge în corpul obez care

se întinde peste tine ca o plapumă

întunericul nu e un anonim

la lumina de zi toate lucrurile

toate în puroi

transformă camera

într-o faţă acoperită de acnee

obiecte defuncte

care te fac să crezi că

şi tu

dar eşti

pentru că umbra pieptului

urcă şi coboară pe perete

ceva învie abia când se face noapte

sacoul de pe cuier e un mort de demult

jucăria 1

n-ar trebui să fie straniu

zgomotul acesta surd e şi el un obiect din cameră

o minge pasată între tine şi ea

dincolo de pereţi nu e lumea aşa

cum se vede pe fereastră

geamul este un monitor la care te uiţi şi crezi că-i adevărat

din exterior se arată ca o jucarie printre altele

o jucărie cu baloane de săpun

şi nu înţelegi de ce te agiţi aşa fără sens

camera dispare între degetele unui copil uriaş

(cred că i-am văzut odată la geam ochii albaştri)

spânzuratul

lucrurile clocotesc şi ele în tăcere

deşi nu se întâmplă nimic

nu mai apucă să-ţi acopere faţa

obeza ajunge la tine când

eşti cu ochii deschişi

îşi târăşte piciorul peste tine

şi trece mai departe

tu rămâi cu ochii pironiţi

la becul care atârnă ţeapăn de tavan

cealaltă

o spionez câteodată

cum se lungeşte lascivă pe podea

şi din covor apare pata neagră

care-mi repetă contururile

exact ca în filmele vechi cu case bântuite

îmi plimbă degetele pe pântec şi atunci

îmi caut repede mâinile

se uită cu un ochi strâmb când n-o văd

mă suspectează de crime şi violuri

când dorm ea se scoală

şi se plimbă prin cameră

dimineaţa o urmăresc pe furiş dintre cearşafuri

cum probează rochii şi pălării

cochetează cu un iubit imaginar

(pe care-l spintecă în final şi îi soarbe creierii cu un pai)

după mă dau jos din pat

şi-i imit mişcările

dimineţile au întotdeauna o lumină prea crudă

pentru nervii noştri

jucăria 2

niciodată nu se astâmpără până la urmă

mereu mai rămâne o mână care smulge puful de pe haine

un deget care scormoneşte în perete

un picior care loveşte scurt în masă

un nerv zvâcnind

o unghie care intră în piele

camera fără pereţi

a vorbi aici

e cum ai păşi pe o podea

acoperită cu peşti

scaunele tale nu au spetează

uşile toate fără mâner

când te plictiseşti mă opreşti de la telecomandă

cu glonţul la 5 milimetri de ceafă

(şi morţile astea au fost filmate din timp

dar te-ai gândit că e prea mult sânge)

să treci peste ea

viaţa nu e în direct

apeşi un buton şi e gata

peşti deasupra capului

ştiu că obiectele astea nu au nici o importanţă

nici măcar cerul şi blocurile care se văd prin geam

toate sunt jucării care atârnă deasupra unui leagăn

din spatele lor pândeşte un ochi

perdeaua umflată de vântul care pătrunde prin crăpături

nimeni n-o va da la o parte

nu va fi o apocalipsă

mă sufoc în straturile camerei

când îşi împătureşte peste mine pereţii

jucăria 3

aprind lampa

şi îi întorc spatele

să privesc animalul adormit la piept

respirând greu ca sub apăsare

într-o zi se va trezi şi mă va face bucăţi

va sta la fel ca acum

cuibărit între piept şi perete

sau va fi în spate şi-mi va respira în ceafă

va muşca mai întâi de gât

mă va soarbe ca pe o boabă de poamă

până rămân o piele flască

gândurile se vor amesteca între ele

ca stolurile de păsări

când sunt în pericol

voi crede la început

că sunt o figurină de pe pervaz

şi n-o să mă întreb

de ce corpul meu e atât de rece

de ce braţele îmi cad

de parcă li s-au tăiat sforile

şi mă mişc greu ca în smoală topită

dar lucrurile astea vor fi fireşti atunci

aşa cum crusta melcului trosneşte

când îl striveşti cu pantoful de asfalt

post scriptum

cu ochii închişi când geamul a duduit toată ziua

şi piciorul s-a oprit în perete

o cameră cu o singură fereastră

la care se înghesuie morţii

o mulţime de victime şi un singur suspect după sticlă

dar e linişte şi nimic nu se vede dincolo de

cercul gălbui pe care becul îl desenează

în jurul meu

P:S: noaptea pe la trei

o mână străină îmi bâjbâie sub piele

cum şi eu caut sub plapumă

căldura animală a unui corp

plecat de curând

Institutul Blecher, ediția XLIII