Filmări de la ediţia XXV

Fotografii de la ediţia XXV

foto: Ana Toma

Cronică la ediţia XXV

Claudiu Komartin: “Bună seara. Este a XXV-a ediţie a Institututlui Blecher, un club de lectură alternativ, fondat acum un an, care şi-a propus încă de la început să aibă în atenţie scriitori vii, de vârste şi generaţii literare diferite. Astăzi este o ediţie aniversară pe care o sărbătorim la Timişoara cu doi invitaţi: Daniel Vighi şi Ana Maria Puşcaşu, după care vom vorbi despre cartea lui Gabriel Daliş. ”
Urmează prezentarea Anei Maria Puşcaşu: a terminat recent Facultatea şi este profesoară de română. “Iată că nu numai optzeciştii au tradiţie de navetişti, ci şi scriitorii de după 2000. Să umplem satele de scriitori”, a spus Komartin.
Urmează lecturaAnei Maria Puşcaşu, un grupaj de poeme numit “LM.”

După lectura A.M. Puşcaşu, Claudiu Komartin îl prezintă pe cel de-al doilea invitat. “Pe Daniel Vighi îl cunoaşteti foarte bine/.../ El ne va citi un fragment de roman în lucru.”
Daniel Vighi îşi începe lectura, fragmentul "Sex-appealul misionăriţelor", nu înainte de a spune că textul face parte din ultima carte a unei trilogii, carte care îl aduce în prim-plan pe Ilie Şfeic, un personaj care va descoperi lumea capitalistă a anilor ’90.
Dupa lectura lui Daniel Vighi, Claudiu Komartin prezintă volumul ": până mereu", apoi G.D. citeşte câteva poeme.

“Acum ar trebui să deschidem discuţiile. Institutul Blecher este un spaţiu de coerenţă, aş vrea foarte mult să se vorbească deschis, argumentat pe text”, a spus Komartin, înainte de începerea părţii a doua a serii, cea a comentariilor.
Eugen Bunaru propune un moment de reculegere pentru poetul Ioan Crăciun, apoi face un comentariu: “În primul rând, vreau să-l felicit pe Claudiu Komartin pentru că urmăresc de un an ce face cu acest Institut care mi se pare o tentativă frumoasă de a ieşi din nişte tipare, iar un exemplu este chiar seara asta.”
La proza lui Daniel Vighi, Eugen Bunaru remarcă “scriitura lejeră, elaborată” şi “o anume vivacitate în sensul cel mai elocvent” care “îl face pe cititor partener cu proza.” Evidenţiază o “mare calitate” şi anume, oralitatea prozei “şi un plus de autenticitate.”
Despre poezia A.M. Puşcaşu, Eugen Bunaru spune că “aduce în tematică experienţele ei de la Liceul Militar”, “are o notă de autenticitate”, “a evoluat de la faza de început, când a venit la Cenaclul Pavel Dan” şi consideră că “ar putea scoate un volum interesant.” Bunaru identifică “o anumită gravitate şi un patetism reţinut” şi curajul poetei “de a merge împotriva curentului, asumându-şi o tonalitate gravă.”

Tudor Creţu continuă şirul comentariilor: “ştiam poemele Anei Maria, mi le-a citit Vighi într-o seara”, apoi remarcă “un timp evaziv, între ce s-ar putea întâmpla şi nu se întâmplă”, prin folosirea persoanei II singular şi a condiţionalului optativ: “tu o să ai în sfârşit revelaţia insuficienţei/ şingur o să pricepi că toţi sunt tâmpiţi/ şi că la final/ toţi o să te învingă”. “Toate acestea merg la nivel de un ciclu, nu mai mult din cauză că încep să deranjeze.” Identifică o recurenţă a relativelor şi citează: “lângă orice barman care spală seara paharele/ ai putea să aştepţi băiatul care încarcă brichete.”

Claudiu Komartin revine pe text cu “câteva probleme în ceea ce priveşte ligamentele poeziei Anei Maria Puşcaşu.” Citează: “ca şi cum asta le-ar da tot timpul/ de care au nevoie”, “abia când plutonul/ care dezăpezeşte platoul/ se va opri brusc în aburul rece.”

Tudor Creţu comentează proza lui Daniel Vighi pe care o consideră: “oralitate fără poticniri.” Evidenţiază umorul ei, dar spune că nu ar folosi sintagma “realităţi româneşti” deoarece este redundantă, iar riscul proxim ar fi căderea într-un soi de umor gazetăresc. “Proba de foc e oralitatea”, a mai spus Creţu.
Eugen Bunaru intervine: “Proza asta pare o scenă de teatru.”

Claudiu Komartin face referiri la nume din proza contemporană, Alexandru Vlad şi Marian Ilea, se întreabă care este miza prozei lui Daniel Vighi, apoi subliniază o gestică a personajelor ("poartă sutien sau nu poartă?").

Alexandru Potcoavă apreciază proiectul complex al trilogiei lui Daniel Vighi şi consideră că fragmentul citit poate rezista în sine. Este interesat de subiect, contactul între civilizaţii, care, “deşi nu este o noutate în proză, Daniel Vighi ştie să-i găsească elemente de noutate, prin umor.”
Daniel Vighi spune că partea a treia a trilogiei nu mizează numai pe oralitate, ci “şi pe un grad de realism.”
Alex. Potcoavă: “Nu despre asta vorbesc, ci despre felul tău de a construi o situaţie, un personaj.”
Despre poezia A.M. Puşcaşu, Alex Potcoavă spune că “este fără sentimentalisme, uşor cinică, n-ai zice că este scrisă de o femeie.”
Claudiu Komartin: “…o poezie despre supravieţuire, bine încadrată în unghiul autobiografic”, apoi revine la “ligamentele poeziei, la partitură.” Subliniază coerenţa poemelor, “din prea mare coerenţă se poate ajunge la un preamult.” Face o invitaţie la o discuţie aplicată pe text.
Daniel Vighi: “Lasă că am citit, lume a venit..”

În final, Claudiu Komartin multumeşte invitaţilor şi publicului şi recomandă blogul Institutului Blecher. “Rămâneţi alături de noi şi citiţi-l pe Max Blecher.”

A consemnat: Gabriel Daliş

Ana-Maria Puşcaşu, LM (poeme)

LM 1

pe vremea când încă dormeai

cu bocancii în picioare şi cu vestonul nedescheiat

în jurul tău se întâmplau doar lucruri bune

holurile se lustruiau cu parafină sau cremă de ghete

cazarmamentul se scutura în fiecare vineri

uniforma de oraş se schimba la doi ani

în jurul tău oamenii visau să piloteze miguri

să cureţe atent ţevile ghintuite

ca şi cum asta le-ar da tot timpul

de care au nevoie

şi numai gândul că

producătorul de arme kalashnikov

ar putea da faliment

îi mai întrista.

LM 2

pe noi ne numărau după gloanţe

şi apoi ne trimiteau la duş

să nu crezi că noi nu ne jucăm

de-a moartea îţi şopteam

şi tu ştiai că trebuie să aprinzi becul

dimineaţa o să înceapă brusc

cu ofiţerul de serviciu

dând buzna în dormitoare

murzic a murit în vară

unul la patru ani îmi spuneai

şi ştiam amândouă

că mâine o să bată vântul în poligon

LM 3

îţi potriveşti pătura pe aliniamentul de tragere

ceilalţi sunt aproape de tine

gata să te lovească să te scuipe în faţă

abia apoi asiguri arma şi îţi ţii respiraţia

ca un aurolac la prima gură de aer

ceilalţi sunt aproape de tine

le auzi umerii agăţând zidurile garajelor

râzând sau împingându-se

toată şmecheria e să nu smuceşti trăgaciul

şi tot curajul de care poţi de fapt să dai dovadă

e să nu tresari când praful de puşcă

îţi izbeşte metalic obrazul

LM 4

după trei ore de consiliere psihologică

la 32 de grade şi ceva

în pantaloni cu vipuşcă

şi cravată cu nod mic lucios

ceva începe să se dizolve înăuntru

ca într-un un film cu fetiţe grăsuţe şi puşti pletoşi

care nu ştiu să cânte la chitară

la 32 de grade şi ceva

când gravidele beau apă minerală prin parcuri

şi bulele aspre le străpung porii

tu o să ai în sfârşit revelaţia insuficienţei

singur o să pricepi că toţi sunt tâmpiţi

şi că la final

toţi o să te învingă

LM 5

rămân în urmă mereu

e un fel de rugăciune şi asta

să stai să speli cămăşile albastre

sau să trasezi linii cu var

prin faţa comandamentului

pentru ei să rămâi în urmă

e de fapt o boală

numai zgură în promptitudinea cu care

răspunzi oricui cu ordonaţi

abia când plutonul

care dezăpezeşte platoul

se va opri brusc în aburul rece

o să ţi se pară că toate gesturile lor

sunt numai contururi

într-o carte armeană de geografie

LM 6

la sfârşitul aplicaţiilor cu masca de gaze

inima ta poate lua forma unui reactor nuclear

a unei zone de deşert ascunsă undeva

la periferia proiecţiilor lor topografice

atât de precise

fiecare atac fiecare filtru care o să te protejeze de atac

se depun în inima ta devenită deja un reactor nuclear

din creierul tău tâşnesc vene calde de cauciuc

ca la jumătatea unei zile de august

te-ai putea aşeza lângă

orice femeie din sala de aşteptare

lângă orice barman care spală seara paharele

ai putea să aştepţi băiatul care încarcă brichete

LM 7

dacă aş fi o femeie slabă

dar excesiv de slabă

aş avea prieteni la poliţia de frontieră

care ar lua mită ca să vină să mă vadă

şi apoi ar dormi în maşină zile în şir

pentru că ei au reuşit

într-un hotel de 4 stele cu multe

camere pustii călduroase

ni s-ar aduce prosoape curate

şi femei cu ţevi de eşapament în loc de mâini

ne-ar vorbi la recepţie într-o limbă străină

totul ar fi intim între noi

până la transpiraţia acidă a florilor de portocal

până la sânii dansatoarelor mustind a apă de mare

am ieşi apoi împreună şi am traversa şoseaua

în urma noastră vitrine

ar exploda în staţia de autobuz

ca şi cum vara

smoala călduţă a unui acoperiş

ni s-ar prelinge pe glezne

LM 8

ai ajuns la capăt

acolo unde nu mai ai voie să schimbi

plăcuţele de ceramică din vestele antiglonţ

după standardele lor ai ratat cam tot ce se putea rata

ai dezamăgit exact atât cât se putea dezamăgi

ai acum greutatea unui bărbat bolnav care mănâncă măceşe

oricâţi bani ai face oricâţi prieteni ai avea

nu mai contează

numai afganistanul e totul

loc destul pentru sprijinit mitraliere

mai poţi să rămâi aici cât vrei

cineva spală cabina unui tir în spatele tău

mai poţi să rămâi aici

Daniel Vighi, Sex-appealul misionăriţelor

Se duc la barul din apropierea Registrului Comerţului unde aşteaptă la o masă din colţ un nene mărunţel, cu mustăcioară, trecut binişor de cincizeci de ani ca majoritatea ăstora din peninsulă. Toţi sunt ceva mai copţi; Guido e la fel, e binişor trecut de cincizeci de ani şi au putane tinere. Fac prezentările:

- Ilie mă numesc, io sono investitor.

- Antonio, ăsta e numele meu şi sunt asemenea investitor. Am aici la o comună o fabrica de împachetat detergenţi pentru spălat farfuriile la bucătărie.

- De ambalat se spune corect.

- Mi scusi. Am o firma acolo şi merge şi nu merge. Nu e bine la România pentru bisnis. E multă birocraţie şi nimeni nu plăteşte facturile, înţelegi? Aşa ceva în Europa nu se poate. Eu nu pricepe deloc cum vine treaba asta, să scrii pe factură că plăteşte după ce se vinde, ma cum se pote asta, cum să plăteşte după ce se vinde, nu e bine asta, e una porcheria rumena, ceva detestabile şi incredibile, adică tu vii cu marfa, cum e la mine situaţia, am eu detergenti frumos pregătit, materia prima de la Italia, vin cu marfa la en grosul tău, înţelegi, zic buon giorno, tu răspunzi, întreb dacă vrei detergenti frumos împachetat, materia prima de la Italia, tu eşti şeful de la en gros, înţelegi, şi te uiţi la mine ca şi cum nu ai capito, înţelegi la mine, întreb, tu zici, da, da, cum să nu, şi spui la mine tot felul de vorbe anapoda, aşa se zice, e bine cum zic, anapoda, dragii amicii miei, spui că la sate şi la oraşe la Romania nu există asemenea detergenti din aceştia, că există ceva la sate care se spune cenushia cu care fac contadini, ţăranii de la sate fac ceva care se zice leshia.

- Cenuşă şi leşie. Ştiu ce zici, astea erau pe vremuri ca să spele cu ele, îmi aduc aminte de la bunica mea, da’ nu mai e chiar aşa, patronul de la en gros te-a minţit, a profitat de faptul că nu cunoşti realitatea de la noi şi te-a păcălit ca să accepţi să te plătească pe măsura vânzării.

- Aşa cum zici, care nu e nicio măsură, porco di cane, că nu are niciodată bani, toţi fac aşa, şi mergi ca la chiesa, cum merg cerşetori la trepte la biserică, aşa treci pe la ei şi spui: “ai ceva bani pentru mine?” şi el se uită la tine nu prea frumos, ca la un ceva zero, zice de unde bani dacă nu se vinde detergenti, nu se vinde şi gata, e gata, nu merge, la reveder, arrivederci, ciao, du-te la dracu’ cu detergenti pentru vase că nu trebe la nimeni că la Romania uomini utilizeaze leshia din cenushia.

Pe când discută ei la cafenea se petrece inevitabilul – ceea ce multă vreme va fi să fie duşmanul cel mai de temut al lui Ilie Şfeic în drumul lui spre capitalismul italo-romena, vorba lui socio ăştia ai lui: ba Guido, ba Antonio, ba Lorenzo, ba cine îi mai şi ştie. Pe când vorbesc ei mai cu spor despre cum stăm din punct de vedere al realităţilor româneşti la capitolul detergenţilor pentru vesela din bucătărie, pe când tocmai este el pe punctul de a rezolva definitiv minciuna gogonată cu leşia care, chipurile, şi azi ar fi să fie detergent valabil, pe când tocmai aceste lucruri sunt pe cale de rezolvare se produce, ca de obicei, de altfel, un fapt aproape inevitabil: apare fata cea frumoasă, tânără şi înfloritoare, asemenea unei margarete, a unei roze, o căpşunică delicioasă. Se uită firmele reunite italo-romena la ale ei coapse dezvelite frumos de fustiţa mini, se uită ele mai apoi la mijlocelul dezvelit de tricoul mititel, se lasă învăluite de un irezisitibil sex-appeal care le cutreieră pe deasupra capetelor, peste masă, peste farfurioare şi ceşcuţe. Fetica se apropie şi le gângureşte ceva, nici nu pricep în primul moment ce vrea, se opresc din discuţiile despre afaceri şi nu înţeleg ce vrea, ce probleme sunt de rezolvat. Se uită înmuiaţi de efluviile delicate ale sex appeal-ului şi ascultă şi zău că nu pricep nimic; abia într-un târziu, dedat cu mrejele feminine autohtone şi, de bună seamă, cu limba romena a fetei, Ilie se dumireşte ce vrea, se smulge din vraja ei la care el a participat mai mult printr-un fel de efect de contagiune şi solidaritate de simţire cu cei de la masă care se uită stârniţi, cu ochii şi privirile lor de investitori italo-romeni pleoştiţi la fetică. Nu pricep, normal să nu priceapă, aşa că Ilie descifrează ceea ce le spune frumuseţea fragedă. E un soi de misionar pătruns în bar dar şi un agent comercial, o apariţie şi din acest fel şi de celălalt, un misionar-agent-comercial cu sex appeal care le spune ceva despre iniţierea în tainele managementului modern, de inspiraţie americană, care organizează la noi în România consulting gratuit pentru afaceri. Aşa e treaba, le spune şi îi invită, veniţi, nu costă, zice, aveţi şansa să realizaţi afacerile dumneavoastră în manieră mult mai profitabilă după frecventarea seminarului nostru. Nu înţelegem, răspund vrăjitele firme italo-romena cu ochii fixaţi pe mijlocelul fetei, pe coapsele ei, pe fesele strânse în fustiţa mini, nu înţelegem, bâiguie adormiţi, răpiţi şi furaţi, cu luciditatea ferfeniţă. Ilie explică şi ei ascultă şi nu prea, între timp mai vine o fetică, o colegă a celei dintâi, are în pieptul ei cu tricouaş frumuşel, abia acoperind cu sfiiciune sânii feciorelnici, o legitimaţie din aceea cum au firmele de consultanţă americane sau participanţii la manifestări internaţionale: un fel de agrafă cap de crocodil din nichel, apoi legitimaţia mare, din plastic, inscripţionată cu numele Seminarul internaţional de management creştin. Ia te uită, zic firmele italo-romena: cum management creştin? La ei, la Peninsulă, aşa ceva nu există? Papa e cu ale lui, capitaliştii cu ale lor, fiecare îşi vede de treburile care îi revin, nu se încalecă şi nici nu există asemenea minunate apariţii de misionari-agenţi-comerciali cu fustiţe atât de ca lumea şi cu un sex appeal atât de firav şi subtil. Zău că aşa ceva la Peninsulă nu există. “Cu atât mai mult ar fi bine să participaţi”, susură frumuseţile de misionăriţe cu îndeletniciri de agenţi comerciali. Să nu rataţi ocazia, zic, şi scot din genţile lor de misionăriţe ceva, o broşurică mignonă, color redactată şi tipărită cu un text care spune că azi afli o idee care mâine poate să dea roade. Nu rata nimic, niciodată nu se ştie de unde sare iepurele unei afaceri rodnice, scrie acolo în broşurica promoţională şi Ilie dă din cap cucerit de sloganul acela promoţional, cel puţin la fel cum firmele italo-romena fură cucerite de sex-appealul misionăriţelor.

*

- Mergem la seminar, întreabă, şi italo-romenii se uită la el amuzaţi.

- Văd că vrei să te faci capitalist foarte serios, îi spune Guido preocupat, pe când urcă în BMW-ul lui cam ponosit, numai bun, altfel, pentru asemenea daraveri la marginea lumii.

- Mergem, încuviinţează cei doi şi fetele cele frumoase urcă şi ele fără multă sfială, ba chiar cu un firesc care îl izbeşte neplăcut pe Şfeic, obişnuit cu mai multă precauţie a relaţiilor dintre semeni. Fetele indică pe unde să meargă, la destra, la sinistra, pe aici, pe dincolo, stop la roşu, dă-i drumu, ţine-o tot înainte şi vezi că poţi să te strecori aşa, bun, e bine. În tot cazu’ capitaliştii italieni se pricep deja, cunosc străzile, înţeleg cum poţi ajunge de la piaţa Protopop Achimescu la strada Martirii din decembrie, altfel nume noi pe care băştinaşii mai greu le învaţă, ei rămân cu ale lor, Gheorghi Dimitrov colţ cu Iosif Rangheţ, sau bulevardul Lenin cu Leontin Sălăjan. Doar veneticii ăştia care au dat năvală de când cu investiţiile străine învaţă repede denumirile noi, se acomodează una, două cu pieţe, localuri, cluburi. Aşadar merg la sinistra, apucă spre destra, avanti, zic, se încurajează şi fetele cele cu aspect de misionăriţe rîd de nu mai pot, le place a dracu’ cum se descurcă capitaliştii, italo-romenii rîd şi ei, le place să se scalde în admiraţia fetelor: „se simt bine cu putanele astea cu înfăţişare de preotese”, îşi spune încurcat în barbă Şfeic asistând la veselia din BMW-ul obosit dar, totuşi, cu număr de Italia, de la Padova, de loc din piaţa aceea largă străjuită de statui pe nume Prato della Vale. Stooop! Aici, strigă fetiţele. Au ajuns pe o străduţă umbrită de castani, străbătută de puful acela specific din luna iunie. Stoop, strigă şi BMW-ul chiuie din toate încheieturile lui bătrâne, oftează, sughite. Moare. Coboară din autoturism plini de voie bună, excitaţi de perspectiva unei ceva, o aventură. „Ăştia în veac de veac nu vor ajunge capitalişti”, îşi spune Şfeic, le place mai mult vânzoleala decât munca serioasă, îşi spune pe când tocmai se adună în faţa intrării la casa de pe străduţa umbrită de platani cu o placă mare, albă, cu înflorituri pe margini: CAPELA CREŞTINĂ LOGOS SPERMATIKOS, scrie acolo negru pe alb şi comunitatea italo-romena chicoteşte foarte excitată: ia, te uită, e ceva cu spermatikos, zice, vă place fetelor aici la CAPELA CREŞTINĂ LOGOS SPERMATIKOS, le întreabă şi ele pornesc a chicoti, cum să nu le placă dacă aici lucrează, adică nici n-ar putea spune aşa, nu lucrează, e aproape voluntariat ce fac, merg cu fetele celelalte şi găsesc muşterii pentru dezbatere, pentru workshop, înţelegeţi, domnilor?

- Înţelegem, le răspunde destul de sumbru Şfeic din cauză că se arată foarte preocupat de soarta viitorului. Intră. Intrăm odată? Hai, domnii. Pătrund sfioşi într-un spaţiu plicticos, o sală cu podele şi lambriuri, pe pereţi îndemnuri spre bogăţie, prosperitate şi credinţă. Dau din cap intimidaţi spre cei dinlăuntru, misionăriţele ridică din mână, linişte, strigă, deşi e tăcere în sala aceea, n-ar putea spune că e gălăgie, doar aşa o şuşoteală înceată a unor oameni preocupaţi, care nu au timp de pierdut, ceea ce li se şi spune: domnilor, strigă una dintre însoţitoarele grupului italo-romenesc, vorba lui Guido, domnilor, puţină linişte, nu suntem aici ca să pierdem vremea, interesul dumneavoastră şi al nostru este tocmai să nu pierdem vremea. Se aud mai multe mormăieli încurajatoare, chiar aşa, toţi ştiu prea bine că banii, ehe, banii care zice poporul ar fi ochiul dracului, se fac în timp, putem discuta treaba asta. Numai că nu mai discută nimic, deoarece tocmai vine pedagogul-misionar, puţintică răbdare, strigă cealaltă fetică-misionar, doar câteva minute şi începem întâlnirea noastră, zice, şi zumzăitul se reia molcom, asemenea vântului care foşneşte prin coroanele platanilor şi dacă ar fi careva curios să înregistreze pe un casetofon foşnetul acesta al lor ar avea sentimentul că este chiar aici, în mijlocul acestei săli a CAPELEI CREŞTINE LOGOS SPERMATIKOS. Comunitatea italo-romena îşi caută loc în faţă: “pardon, pardon, mi scusi”, spun, şi colegii de workshop îi privesc intimidaţi plăcut, iată ce înseamnă capitalismul: mobilitatea capitalului, globalizare, se mută capitalurile şi vin şi la noi, aşa par să spună privirile tihnite şi îndatoritoare ale participanţilor la workshopul al cărui titlul - LUMEA BANILOR ŞI LUMEA LUI DUMNEZEU - este scris mare pe un fel de tablă stranie, mai ales pentru Guido şi Antonio care n-au mai văzut aşa ceva, ei provin dintr-o ţară majoritar catolică şi acest lucru este de înţeles, nu-i aşa Guido, îl întreabă Şfeic, că doar acolo la voi stă papa, în fond nu întâmplător au românii vorba populară: “drept cine te crezi tu, papa de la Roma?” Aşa îşi spun unii, altora când vreun seamăn de-al nostru valah are o părere atât de bună despre sine încât nu-i mai poţi ajunge cu prăjina la nas, o altă expresie poporană. “Ce vrei, nu înţeleg ce spui”, îi bolboroseşte Guido: “ce treabă ai cu Papa?” “A, nimic, chiar nimic, ziceam numai că voi sunteţi catolici majoritari din cauză că papa e acolo la voi.” Nu apucă să răspundă Guido cum e treaba că intră o doamnă care pare a fi pastor, conferenţiar sau, mă rog, ceva din amândouă. Italo-romenii se holbează la ea, are ca la patruzeci de ani, un corp foarte şic are pastorul-conferenţiar, arată bine, nişte sâni puternici se arată de sub o bluziţă strânsă, de culoare mov, şi a dracu’ să fiu dacă nu se întrevăd sfârcurile, ai zice că nici nu poartă sutien şi chiar aşa şi e. Poartă sutien sau nu, se întreabă comunitatea de afaceri italo-romena. Nu poartă. În timp ce italo-romeni se confruntau cu asemenea dileme, pastorul-conferenţiar ajunge la masă, la catedră, îşi pune o frumoasă pereche de ochelari cu rame elegante, se întoarce din profil, priveşte deodată dusă pe gânduri la titlul mare scris pe tablă ca şi când ar încerca să-i stoarcă toate semnificaţiile. Se lasă o linişte mare şi doamna se întoarce spre ei cu un aer aproape visător. Puţin mesianic. Vag prevestitor. “E vremea să înceteze această multiseculară dihonie între ban şi bunul Dumnezeu”. Se întoarce Guido spre Şfeic Ilie şi-l întreabă precipitat: “ma, mio amico, ce e aia dihonia?” Ilie dă din mână, îi strecoară scurt sensul mai uşor de înţeles: “dihonia e supărare, ceartă, ai capito?” “Si, si, molto interesant: dihonia, zici? Chiar aşa e, mare dihonia între il dio şi dolar, şi zici că doamna asta fără sutien vrea să o rezolve, e bine”. Şfeic îl străfulgeră din ochi, e vremea să nu mai facem mişto de toate cele, par să-i spună privirile lui mustrătoare viitorului asociat. Între timp conferinţa continuă, doamna se agită, cântă vocalele, se opreşte ca să tragă după ea asistenţa prin tăcerea semnificativă a pauzelor de gândire pe care şi le permite, la care îi îndeamnă. Femeia le spune, şi translatoarea o îngână repede, repede, în acelaşi fel cântat puţin:

- Tu trebuie să fii bogat, omule, să nu-ţi fie ruşine de treaba asta, de chemarea asta la care te îmbie Domnul care nu vrea căderea creaturilor sale, îmbogăţeşte-te, robule şi dreptmăritorule mieluşel, fii bogat, smulge-te din sărăcia în care te-a născut maica ta.

La asemenea vorbe toţi cei din sală se uită ca drogaţi, cel puţin aşa îi par lui Şfeic care îi priveşte cu atenţie. Guido trage ca de obicei ocheade primprejur după frumuseţile locului, la fel şi celălalt: ”Alta nu aveţi în minte decât femeile”, le spune şuierat şi puţintel agasat. “Chiar şi aici, în sfânt locaşul acesta, să nu poţi tu să te dezbari de meteahna asta care pe mine unul nu mă deranjează, dacă n-ar fi să fie obligaţia de a face treabă. Vrem să devenim capitalişti sau de-ăştia, cum le spune, casanove rătăcitoare pe la tot felul de icoane ?”.

- Puţin ne uităm şi la viitoarele patroane, în fond putem foarte bine să fim şi una şi alta, mai şi trăim viaţa, nu ne chinuim încontinuu, ce, ai două vieţi, mio socio?

- Asta aşa e, nu avem, aşa că mai bine să fim eficienţi, înţelegi, să nu pierdem vremea. Mai bine să ascultăm ce spune madona asta cu sfârcurile abia dosite dincolo de bluza de mătase: “Ascultă, rob al Domnului, trebuie să doreşti prosperitatea ta, a familiei tale şi a poporului din mijlocul căruia te-ai ivit!” “Asta cam aşa-i” încuviinţează intimidat Ilie: “nu eşti fericit doar când eşti sărac asemenea lui tanti Mărioara, fosta nevastă a lui conu Jorj, mecanicul de locomotivă”. Linişte, se lasă din nou o linişte pilduitoare şi vocea păstoriţei, a misionariţei se înalţă melodioasă în marea năucă de participanţi la workshop: “ascultă la mine, înveţi şi vei progresa, orice idee înseamnă bani. Să facem bani, e vremea să fim bogaţi, să nu mai stăm la marginea istoriei, să nu mai fim pastorali, fără vlagă”. Dă din cap emoţionat Ilie Şfeic. Se întoarce spre cei doi şi le şopteşte înfrigurat:

- Voi, în calitatea voastră de macaronari care nu aţi trăit în epoca de aur, nu ştiţi ce e cu societatea comunistă multilaterală, mai bine ascultaţi la misionăriţa asta aşa de sexi cu bluziţă vaporoasă cum ne îndeamnă la prosperitate: “veniţi de vă îmbogăţiţi, robi ai Domnului, sărăcia este un păcat greu, nu este nimic mai groaznic decât sărăcia, nimic mai neomenesc, nimic mai înspăimântător, e vremea să ai, să dobîndeşti, să fii tu însuţi prin tine şi prin banii tăi, să urci calm în Opelul tău, în Volswagenul tău, în Merţanul tău, în al tău Ford Mondeo, robule al lui Dumnezeu.”

Pe măsură ce domniţa cu sfârcuri ivite de sub bluză rostea cele de mai sus, asistenţa părea adormită asemenea narcomanilor, asemenea ălora de prin mănăstirile musulmane, a dervişilor învârtitori care intră în transă, se extaziază treptat, îşi pierd firea, capul şi toate cele, “haleluiah”, zice mulţimea, mai apoi subliniază prin anumite sintagme cu valoare vocativă după cum urmează. Spre exemplu, domniţa zice aşa: "Aminteşte-ţi de Iehova, Dumnezeul tău, pentru că el ţi-a dat puterea să fii prosper" (Deuteronom, 8:18). “Nu te teme de Mamona, nu-ţi fie frică de arginţi că Domnul i-a făcut pentru tine, ca să-i ai”. “Halelujah”, se aude ca un fel de geamăt sexual, “aşa-i, Doamne”, murmură din când în când mulţimea seminarizată, aţâţată de vorbe, de spusele femeii: “nu te teme, mielule, de Mamonna, Domnul Dumnezeul tău te vrea cu bani, de când am apucat pe căile preoţiei mi-am legat viaţa de menirea asta minunată prin care mi-am dorit să împac bogăţia cu credinţa şi i-am căutat pe cei bogaţi din Cartea Sfântă şi i-am găsit pentru tine, miel al Domnului”. “Halelujah”, murmură seminarul, “halelujah”, zice, şi misionăriţa revarsă asupra lor un şuvoi de personaje din vechime: Abraham, şi Iacob, şi Moise, şi David, şi Solomon, şi Isaia, şi Ieremia. Halelujah, binecuvântat fie Domnul în veacul veacurilor… şi Neemia, şi Elisei, şi Elia: “nu uitaţi darurile scumpe pe care I le-au adus Magii, Pruncului: aur în sipete mari” “Halelujah”, murmură seminarul, “halelujah”, zice. “Ajută-mă, Doamne, să plătesc la timp facturile, să am grijă de bunul mers al afacerilor mele, să nu întârzii la achitarea impozitelor, aşa să fie, amin, amin, zic vouă, că cei care nu vor plăti la timp şi cu bună credinţă vor ajunge în Iadul plin de executori judecătoreşti şi faliment se va numi el în veacul veacurilor”.

- Pauză, strigă o ministrantă, o jună preoteasă din aceea care i-a acostat şi pe ei. Vă rog să treceţi pe la contabilitate, să achitaţi contravaloarea workshopului, strigă ministranta şi mulţimea se dezmeticeşte ca dintr-o scufundare în extaz.

(fragment de roman)

Institutul Blecher, ediţia XXV