Fotografii de la ediția 40

   foto: Ana Toma

Poeme de Ștefan Manasia

ANTWERPEN

Ploaia a umplut acoperişele

garajelor cu un singur nivel,

pista cartului roşu

cu roţile de jucărie

şi prelata aşternută în grabă

de flamanzi deprimaţi

peste piscina din cauciuc, albastră.

Leagăne de lemn, giruete,

raţe sălbatice de bronz,

plopi şi arţari,

ultimii trandafiri,

datura şi

lavanda.

Răpăie ploaia rîios

în sticla mansardei

prin care soarele

acţionează deja inima –

tot atunci, pe generic – nu

văzuseşi de la-nceput –

o mînă indiferentă scrisese

„Mama Roma

Pier Paolo Pasolini”.

Rememorează:

picioare de egretă

înfipte-n cizmuliţe

impermeabile;

în spinare,

deasupra pelerinei

din celofan,

ghiozdanul mutant

este o glumă burgheză.

Şi totuşi codiţele ei

îndărătnic urmează

bicicleta băiatului

anorexic: pot oare

jambierele aspre să-nşele

ochiul samsarului de fotbalişti?

În ceaţa care a uitat să coboare

dispar pelerină, codiţe,

bicicletă, psihanalist.

Cum doarme cimpanzeul autist

în „Le Jardin Zoologique”

şi cum freamătă-ntreaga fire

între firele gardurilor electrice:

arhipelaguri şi mlaştini hi-fi

grădinile viitorului

supremaţia maşinilor metrosexuale

bufniţa şi flamingii pinguinii tribali

sirenele de pe ambulanţe

ghidează bătrîni canceroşi

spre-azil şi euthanasie

Toţi au rîs încă mai rîd

de little miss Sunshine

de poşeta ei

cu fermoar animist.

Pentru ea farurile merţanului

sînt pleoape

pentru ea consoanele sînt

end of the game.

Cît de mîndră îşi poartă colanţii

pe aleile cu setări de peisaje

şi case: unele ascunzînd

pedofili hăituiţi,

altele-abandonate de-un

Dumnezeu nepotrivit.

Vezi flamingi lăsaţi de capul lor

în smîrcuri obeze:

aşa s-ar putea relua totul.

Lemurieni bruni mai rari

ca berea trapiştilor: replay pls, suckers!

Norii sau monoposturile de

formula 1 – albi, fără reclame,

semn că laguna i-aproape

de tot şi geneza subtropicală

poate să-nceapă. Închid

ochii, laptopul, carneţelul:

către mine

în stoluri coboară

paleontologii din viitor.

N-am ţinut să văd varanul de Komodo

despre care atîta-i povestisem

unei prietene din Bucureşti

şi mi-a fost teamă să intru

cu şosetele roase

în Rubens Huis, sub privirile Chriştilor

cu alură de Rambo. M-am temut să

fumez şi să arunc la coşul greşit

becurile arse

sticluţele

cartoanele marinate

Mi-a fost teamă că m-aş putea

simţi bine-n Antwerpen

citind cronici de cinema & savurînd

salate cu o tonă de maioneză

Mi-a fost teamă

să mă îndrăgostesc de

vălul arăboaicelor &

să nu rămîn impotent

Aş fi sunat la uşa clubului BLITZ

(neoane verzi & albastre)

la intrarea căruia

şerpuiesc lujeri de canabis

suprafertilizaţi

M-am topit ca

de fiecare dată-n vitrinele bijutierilor

în decorurile zen

de-un funcţionalism somptuos

şi-n retina blondei cerate

şi-n sînii imponderabili

şi-n lumina căzută

prin fante mistice,-alcoolizate

ca-n somnul funcţionarului

colonial

Aş fi intrat în librăria de pe Meir

să cer Ashbery. Îmi dau seama

că e categoric tîrziu

pentru Ashbery

pentru ghemotoacele de

oxiuri culturali

pe care bătrînul new-yorkez

ţi-i aşează cu ditamai tandreţea

în palmă.

O mie de ani

de albit conturile

de lustruit arcadele

fesele

statuile

treptele şi mînerele

cultura

dantura

dialectul ca o boală de gît

şi o abia strunită

melancolie suicidară

Pentru că ei au mutilat

pe cîteva continente

triburi de-o frumuseţe

umilitoare

în palate şi

în pivniţe şi în lagăre

Au extras magenta

Coborîrii de pe Cruce

sîngele negru mai albastru ca al regelui Leopold

odinioară paraşutişti aliaţi coborau

peste culturi de lalele şi cazemate:

azi olandezii pornesc spre Anvers

să cumpere diamante cu balonul

negresa, doică faulkneriană

-ncadrată de cloşarzi pitici roşcovani:

în cerc zgomotos e plimbată doar sticla

Cabernet Sauvignon Syrah.

Aici în dreptul coloanei

cu minute-întîrziere

nu apare niciodată nimic

şi de-ar fi numai asta

istorisită-ntr-un bar

de suprarealiştii fosilizaţi

prin fereastra vagonului

clasa a doua defilează

teenmilfmaturedead

pe scaune de lemn sau metalice

în vitrinele cu lămpi deocheate

suburbiile trash, Bruxelles Nord

clădirea de plumb şi cenuşă dispare

dantelăria de nimfe

fixate în vitrinele mici

femei venite de nicăieri

aduse în cargouri morbide

ţi-oferă vaginul şi ultimele speranţe

metropolă cinică, tu,

campioană la pingpong

pe mîna jucătorilor chinezi

pentru că Antwerpen şi Bruxelles

funcţionează,-n cele din urmă,

în logica morţii igienice aici

unde mila şi frumuseţea dispar

sub faţadele opulente

şi unde în dreptul coloanei

cu minute-întîrziere

nu apare niciodată

nimic

(Roses)

Ziua să-şi plimbe bidoanele pline:

0,6 % portocale 0,02 % ginseng 99,38 % cianură.

Să i-o tragi şi să mori

ca un păianjen mascul, lăsîndu-i

lapţii şi rubeola, machetta

mătăniile cu holograme.

La supermarket în Antwerpen

printre castraveţi plastifiaţi şi

chinezoaice indiferente,

ocolite de frumuseţe;

căutînd o salată fără

E-uri în maioneză, căutînd un nou

rid în oglinzile oblice, deasupra miilor de creveţi

şi calamari hieratici.

Fericit, am scos

moneda din cărucior i-am cerut

pungile: hoitul meu de cîine

plouat a urmat-o spre-apartamentul

străin / sufletul s-a tîrît

spre depozite unde-adolescenţii

se vărzuiesc şi se fut.

(The Ideal Crash)

A mai rămas

atîta timp rămas

pînă la eclipsă

pînă la aterizarea

prevăzută la Nazca

pentru zeii suferind

de gigantism & hemofilie

(Instant Street)

Să fii doar atît

C S V D

Pedalînd liniştit

De-a lungul străzilor

O ploaie măruntă

Cît să nu existe

Praf

Becuri ecologice-acţionate

De senzori obosiţi

Peluze cu lavandă

Şi bambus

Atelierele pictorilor

Locali

Vitrină pentru designeri

Taioare ocru sau violet

Ilustrată fără expeditor

Şi fără nici un rînd

(Nothing Really Ends)

tot mai derutat

tot mai înspăimîntat

tot mai furios

şi neputincios

do you still love me

do you feel the same

do I have a chance

of doing that old dance

pe urmă frumuseţea

globilor injectaţi

a stalactitelor de carnaţie supernaturală

dunele roşii angoasa şi

stepa

tot mai lent

& mai puţin vascularizat

tot mai dement

tot mai inocent

subacvatic

suprauman

ANEXA 1

mall sonet

el între două vîrste absent

cu barba-n toate părţile

refugiat irakian

devorat de mistere

ea pe tocuri trăsături fine

pielea bine întinsă

pe fese velurul

bine întins pe piele-ntre

plasele cu lasere şi maşinuţe

mogîldeaţa pe vine ca figurina

de la Hamangia priveşte

Spidermanul din punga

de hîrtie reciclabilă la rîndu-i

învăluind-o protector

ANEXA 2

motocicleta de lemn

am plecat, mama,

să duc rudelor

sacii cu mei

la Kinshasa: roagă-te

să nu mă ţintească ăia

din neştiinţă, roagă-te

pentru cît mai puţine

baraje rutiere şi adolescenţi

cu machette. am pornit,

mama, ca o gorilă de munte

sub ploile reci,

am plecat, mama, ţinîndu-mă

de coarnele de lemn

şi rugîndu-mă:

vruum-vruum-vrruuuuum

vruum-vrruuuuum

civili şi militari, mama,

şi copii şi cadavre-nflorite-n

şănţuleţe pe marginea

drumului:

oameni şi facoceri

mai mult decît fiertura de cafea

şi mai mult decît iarba

mă protejează

idolul

pictat

deasupra apărătorii de lemn

ce uşor coboară la vale

roţile de lemn

unse cu grăsime animală

şi cum îţi aminteşti brusc

greutăţile vieţii-mpingînd

pe urmă la deal sacii de pe portbagaj

ceva mai umflaţi

peisaje injectate

cu anthrax -

petrol

motocicletă de lemn,

surioară

sacii cu mei vor îndestula burţi

şi le vor face să viseze:

dacă Leopold cel Nebun

ne-a îngăduit în cele din urmă

Kinshasa

eu îţi voi cere

la capătul nopţii

să te opreşti din rugăciune,

mama:

fi-voi de-acum alături de rudele vii

în purgatoriul legal

sau între hoituri

mirosind

dulce şi împăcat

9 septembrie 2010, Antwerpen –

29 ianuarie 2011, Cluj

Poeme de Radu Ianovi

- texte din volumul „Dezordinea în care lucrurile” -

lucrurile au gimnastica lor

îmi lipseşti din cel mai lung hol subteran (revino asupra ta, mi-au zis,

când crezi că nu mai ai nimic de pierdut, aşa cum Babluani a revenit

aproape în fiecare secvenţă asupra personajului său şi ia pus pistolul

la tâmplă, revino şi speră) ne punem difuzoarele pe piept şi dinăuntru

bate ceva ca un pumn al unui copil disperat să-şi vadă mama – aşa

dislocată cum eşti ca umărul unui atlet care a băgat în el tot felul

de amfetamine

tu ştii să dansezi – 

eu ştiu să duc gunoiul, pe cea mai cumplită beznă, îmbrac bluza

pe dos şi alerg pe scări până trezesc toţi vecinii. din carnea lor

să-mi pună botniţă părinţii pe care nu i-am cunoscut niciodată.

soare în părul ei când se trezeşte şi ameţită de somn deschide

geamul şi varsă scrumiera în stradă

„îmi simt

încheieturile

de la mâini

ca pe nişte

bârne de

gimnastică”

în stare de avarie revin şi spun: în mintea celui care merge

desculţ pe zăpadă, sub tălpile lui care degajă căldură şi produc

mici inundaţii, în mintea lui lucrurile se amestecă ca într-o

maşină de spălat. el o să-şi facă loc printre invalizii care cerşesc

de plăcere. e o lume a lor fără analize la sânge şi fără fanfară.

pe banca din faţa magazinului el observă o femeie bătrână care

are mai multe buchete de flori la picioare. le vinde ca să-şi

păstreze memoria intactă. nebunul cu panglici în cap îşi vede

de treaba lui, şopteşte ceva ce probabil ar înţelege doar sfinţii

şi atunci mă întreb, ce rost are să mai aprinzi fitiluri într-o inimă

demult detonată

De aici

Din spatele ecranului domnul Truman a plecat mai departe

ne-a dat de înţeles că memoria te ajută doar dacă trecutul

apasă uşor pe artere – logica mea subţiată de vise şi deschideri

de pleoape din care unii apar pe neaşteptate şi te îmbrăţişează

cu atât de multă căldură şi mai târziu rânjetul mult aşteptat

ai făcut din mine o bombă nucleară ciufulită de un soare

blând şi funebru – e noapte şi degeaba e noapte dacă mâinile

tale spală şi acum la rufele astea nenorocite – o somnolenţă

reziduală plus saltul inevitabil peste un lighean cu leşie

astăzi sunt roboţelui lui Dennett care trebuie să-şi amintească

câţi litri de lapte are de cumpărat din supermarket în timp ce

o insectă stă nemişcată în aparat sau eu n-am şters bine lentila

îmi place să zbier să adorm să dispar printre aceşti oameni ce

ţin cu dinţii de un fir alb de mohair

o să plec de aici din pieptul meu salvator şi în urma mea vor

rămâne doar săculeţul de praf şi cablul scos din priză

dezordinea în care lucrurile

când s-a rătăcit din difuzor se auzea vocea lui

în aer creşteau alte fire şi se opreau lângă colţul gurii

ne-a povestit câte a îndurat în toţi anii ăştia. muzica şi curenţii de aer erau pe buzele ei şi mi-au apărut pe sub pleoape. spune-mi despre muzica ta şi ai grijă să nu răspunzi la telefon când auzi soneria

am trecut apa pe o plută îngustă eu de mână cu tine să te întorci pe acelaşi drum

dacă te pierzi în pădure n-ai nevoie de busolă. întotdeauna se întâmplă ceva şi eşti aruncat în alt luminiş unde e cald şi razele vântură crenguţele înmugurite prin părul tău

luna degajă un gaz care-ţi atacă plămânii. lasă-i să afle şi singuri. au nevoie din când în când de câte o lecţie care să-i îndepărteze de mal

am dat alarma şi am rămas pe loc să văd ce se întâmplă. mă înspăimântă doar flăcările pe care le lasă în urmă

lucrurile se năruie cu o eleganţă a lor – le analizăm uneori le respingem şi nu ne trebuie nici antenă şi nici stâlp de telegraf

Muzică de lift

Ai spus – să ne întâlnim şi să dansăm pe muzică de lift,

când eşti aproape de mine, rotiţele se învârt în gol într-o

direcţie greşită, aş vrea să cred că noaptea se lasă ca o

prelată pe deasupra noastră şi orchestra mai face o pauză,

atât cât mirele să sărute mireasa

şi gheruţele pisicii să îngroape în nisip un pui de şopârlă

de zile întregi nu mai ştiu nimic despre tine şi între timp

benzina s-a scumpit şi animalele au mai scăpat de câteva ori

de la circ

apasă butonul, poate etajul 3, lasă-ţi capul pe umărul meu

aşa cum ai văzut în dramele cu femei care iubesc excesiv

despre rotulele tale şi despre sânii tăi să vorbesc prin semne

cu pielea arsă de soare şi amândoi să fredonăm cel mai

sinistru refren:

Mi-ar fi plăcut să sparg atomi cu limba sau cu somnul meu

vezi limpede, pe sub umbrele mici şi gri oraşul ăsta moare lent

Mai multe camere

Când dragostea părăseşte mari teritorii din creier,

nu mai vreau nici combustibili cu care să-mi ard

hainele şi nici măcar arme pentru lupta cu atâtea

voci prefăcute, când dragostea e un tren deraiat pe

câmpul ăsta cu arbori de pe care varul se scurge ca

zâmbetul din gura unui mort care a iubit atât de mult

viaţa

vreau un fel de 13 Tzameti şi bezna dintre inimă şi cerul

gurii, ştiu că nu e uşor, o să-mi rămână energie doar

pentru câţiva paşi înapoi, înspre locurile pe care împreună

le-am vizitat fără sens giratoriu şi fără cheiţă la gât –

– fericirea mea întârziată, crescută pe stâlpi de nocturnă, 

în mâini străine se dezumflă ca nişte pneuri uzate

pe celălalt l-am lăsat la orfelinat, singur n-ar şti să-şi

poarte de grijă, în timpul liber păzeşte obiecte de artă,

de câteva luni de când te cunoaşte, a devenit propriul

său muzeu, mai multe camere îl supraveghează să

nu-şi pună capăt zilelor

într-o lume departe de teatru

unii sunt doar piese de schimb pentru o maşinărie

în care foarte puţini mai au curajul să creadă

acum că pot să am grijă de mâini răsucite la spate

– teatrul din mintea mea, plaja, mişcările

mele şi nimeni care să le adune  pe toate –

trupul meu stă atârnat de o privire puţin confuză şi

nopţile pe care cu greu le înghit au un praf roşu al lor,

blitzuri stridente şi muzica degetelor înmuiate în lapte

nu mă ascultă, praful se ridică în plămâni, ei stau

nemişcaţi în lumea lor şi de aici din ultimele rânduri,

îi văd cum aleargă pe scenă dintr-un colţ în altul, leşină,

se ridică, îşi dau ochii peste cap şi – într-o lume în

care oamenii cred că Dumnezeu păzeşte un buton

de unde declanşează pene de curent şi lasă oraşul

în beznă – prevăd faza cu scena care sare în aer

şi ne lasă muţi printre atâţia pumni strânşi la piept,

prietenii, părinţii, fiecare e un ospiciu al propriilor

neajunsuri – departe de ei, în altă lume, pentru

mine o zi nu începe ca o explozie oarecare însă

fiecare noapte se termină ca stingerea unui incendiu

sfatul decisiv

până să ajung propriul meu dresor,

am învăţat o matematică a unghiilor tăiate

în grabă

obişnuit să-mi potolesc foamea cu gesturi

făcute din încheietură, regulie jocului mi

s-au părut dintr-o dată inutile şi josnice

cu muzica mea am acoperit muzica altora

asta după ce am văzut femei ruinate,

luate-n pumni şi picioare de un bărbat

înalt şi frumos

mi-am făcut curaj şi am părăsit adăpostul –

locul în care m-au lăsat să îngheţ chiar dacă

în camera de alături aveam o pianină şi în

fiecare seară mă gândeam cum ar fi să o scot

afară pe geam

şi mai sus, peste zidurile scorojite găseam

câte un disc de pick-up şi faţa crispată a

mamei

am trăit într-un Moskvici duhnind

a tutun şi rugină, boala a deschis în

mine un muzeu al perdanţilor şi când

am vrut să renunţ, să pun capăt unui

lung şir de lovituri şi reproşuri,

printr-un fel de transfer biologic

am primit sfatul decisiv: „e foarte

important să faci în aşa fel încât să

rămâi în viaţă, încearcă măcar”

între noi

gândul că răul se strânge în piept împreună cu rufele

care ard pe sârmă în soare am inventat o tehnică a însuşirii

sărutului doar pentru a recunoaşte poziţia ei ghemuită şi

după un scurt interval am început să cred că mintea mea

e o plombă care acoperă o nevoie urgentă de dragoste

            costumul balerinei arde încet până se stinge aş fi

putut să predau armele să sparg gheaţa din somn dar nu mi-

ar fi ajuns la gură nici măcar genele ei prefer să stau la

pândă să învârt brelocul pe deget până când vor sosi cu 

girofarurile pornite

cine ştie cât fum se va înălţa     

 

Străzile noastre

Pe străzi, în salopete murdare umblă tot felul de

orfani şi smintiţi, oameni pe care nimeni nu-i

suportă, merg printr-un parc cu flori şi foarte

multe gratii

Au secretele lor şi sunt oameni pe care cândva

i-am iubit, mereu apar alţii, îşi cară copiii în spate

traversează pe roşu şi sar garduri înalte protejate

de kilometri de sârmă ghimpată, pentru ceva de

mâncare, pentru nişte vise mai lungi, poate

pentru un destin mai puţin violent

împreună avem străzile noastre înconjurate de

colivii şi spitale dar câteodată când începe să

plouă şi cei de afară se retrag prin scări de bloc

şi pe sub acoperişuri din plastic, noi defilăm

desculţi şi mândri cu burţile goale şi degetele

prin păr şi uităm că drumul celorlalţi duce doar

în două direcţii: şantiere sau câmpuri de război

Un fluture şi toate prin casă

Seara alerg pe lângă bazinul de înot şi-mi las pielea de pe gât să respire,

primesc veşti de la oameni pe care credeam că i-am uitat, răstălmăcesc 

cuvintele lor şi înainte să cobor între scânduri păşesc atent pe covor,

Alexi Murdoch tremură în difuzor ca un fluture care se zbate în abajurul

veiozei, încercând să iasă înapoi în lume

din tot ce-am avut şi mi s-a părut imposibil vreau să păstrez numai

mănuşa de box şi greutatea unui pumn sfânt care atârnă de corp ca

o sfoară, să iau tot ce-i al meu, tot ceea ce cred că-mi aparţine,

grămăjoara de aşchii şi senzaţia de apăsare din stomac – să

părăsesc încăperea în care am dansat pe întuneric

iar ei să repare tabloul electric şi dintr-o dată să pornească toate

prin casă