Filmări de la ediţia XXVIIII

video: white noise

Fotografii de la ediţia XXVIIII

foto: Ana Toma

Cărţile ştiu să zboare, de Ovidiu Baron

Adormi aproape instantaneu. Simţea o durere profundă în tot corpul, dar mai ales mâinile şi picioarele îl chinuiau, nu le mai simţise parcă niciodată atât de acut şi poate că lucrul ăsta nu era rău, la urma urmei, e bine uneori să te simţi aşa, să ştii că acel corp îţi aparţine, că durerea împărţită în mod egal pe fiecare milimetru e afirmarea cea mai deplină a prezenţei tale, că, prăbuşit acolo, în camera ta, nimeni nu te poate vedea, numai tu şi cărţile tale şi hainele aruncate pe spătarul scaunului şi chiar pe jos, o parte din ele, şi oglinda aceea mare, mai înaltă decât tine, care te aştepta să creşti, de atâţia ani era acolo, crăpată într-un colţ, cine ştie de când şi de către cine şi...

Dar nu, nu era oglinda care-i căzuse pe picior, ea se găsea în altă cameră, în cea de la drum pe care o folosea uneori ca reşedinţă de vară, oglinda aceea fusese rea cu el la un moment dat, cine ştie de ce, se privise în ea o singură dată şi ea se aruncase spre el, cu brutalitate. Nu apucase să sară de tot în spate şi îi prinsese piciorul, rămăsese pentru totdeauna cu un semn acolo, pe laba piciorului stâng, lucru care-l făcuse s-o blesteme şi se pare că fusese ascultat, pentru că oglinda se ştergea, cu fiecare zi devenea mai mică, mai neputincioasă, fiind înlocuită cu o pată maronie de rugină ce se hrănea cu sticla ei şi cu toate imaginile pe care le ascunsese acolo, în lăcomia ei fără sfârşit, şi cu istoria căzăturilor brutale, a loviturilor aplicate unor fiinţe nevinovate cum era – sau fusese – el. Numai de nu s-ar întinde rugina şi la piciorul lui, îşi spuse, în vis sau în ce stare se mai găsea la ora aceea, ar fi ceva îngrozitor, mai bine să nu mă gândesc, dar se gândea fără să vrea şi noaptea punea tot mai mult stăpânire pe casă şi pe sat, şi pe ochii lui, şi pe mâinile şi picioarele lui, voia să se întoarcă, să caute o poziţie mai comodă, în care durerea să nu mai fie chinuitoare, dar nu putea, ar fi trebuit să facă un efort enorm şi nu avea energie, nu mai avea nici chef, nu mai avea nimic.

Numai zborul îl putea salva, zborul acela despre care se spune că salvează oamenii, noaptea, de la dureri şi neputinţe şi chiar sinucideri, zborul acela în care murise şi înviase de sute, de mii de ori, în braţele căruia se abandonase în zilele şi nopţile lui de copilărie sau, mă rog, de viaţă sau cum s-o fi numind ea.

Una din cărţile lui favorite venise şi i se aşezase ciudat pe cap, iar el o prinsese cu mâinile şi o trăgea în jos şi, deşi îl durea cumplit capul, nu voia să o lase, depindea de ea, de stabilitatea ei. Era o carte cu coperte galbene, o avea de mulţi ani, o primise ca premiu, mai zburase cu ea, era o carte de poezii, dar unele cam nătângi, care nu-l entuziasmaseră niciodată prea tare, dar vezi, cărţile au multe calităţi, au şi auz, şi miros, ştiu să vorbească, să-ţi spună lucruri de care alţii nu au habar, să te răpească atunci când simţi că nu mai ai soluţii pentru nicio situaţie şi să te ducă departe de tot, de unde te mai întorci numai dacă vrei. Ele nu te obligă la nimic, stau acolo, lângă tine, te învaţă pe de rost şi îţi vin în ajutor total dezinteresat, aşa cum se întâmpla cu cartea cu coperte galbene, al cărei autor nici nu ştia ce capacităţi extraordinare avea.

Se înălţase deasupra satului, ţinându-se bine de marginile ei şi zbura, uitându-se în jos, înspre acoperişuri şi grădini, înspre pomi fructiferi, păduri şi animale plictisite, care pesemne refuzau să intre în grajduri şi îşi rumegau somnul afară, sub cerul liber. Era o noapte senină, cu lună plină şi stele, toate stelele care existaseră vreodată, şi cu un aer cald, şi cu câini lătrând sau bârfind, în stilul lor caracteristic, pentru că ştia demult că animalele acestea se numărau printre cele mai bârfitoare din lume. Poate că de-asta le plăceau şi părinţilor câinii care lătrau în fiecare noapte, făcându-şi insistent simţită prezenţa. Asta e datoria lor, să latre, spuneau părinţii, dacă nu latră, nu sunt buni de nimic, îi alungăm şi aducem alţii, e plin de câini, găseşti pe toate drumurile, e aproape imposibil să nu găseşti unul care să ştie cum, când şi mai ales de ce să latre, şi el se uitase la ei zâmbind, de parcă le-ar fi dat de înţeles că ştia care era, de fapt, motivul pentru care îşi doreau cu atâta ardoare câini lătrători, le plăcea poate să ia parte la bârfa lor, la povestea aceea fără sfârşit pe care o lătrau în fiecare noapte, trecându-şi-o unul altuia peste gard, ca în O mie şi una de nopţi, numai că aici erau mult mai multe, erau toate nopţile din univers, în care ei trebuia să-şi latre povestea, iar părinţii lui cu siguranţă o înţelegeau şi nu voiau să piardă nimic.

Cartea îl purta mai departe, deasupra căii ferate, de-a lungul râului, şi se uita înspre vest, să vadă dacă se zăreşte cumva farul mocăniţei încărcate cu piatră de var, dar nu se vedea nimic, nu era nicio lumină artificială, satul era plin de umbre, de drumuri care şerpuiau anapoda şi de animale plictisite, dar parcă asta s-a mai spus. Şi satele vecine arătau aproape la fel, numai că pentru unele trebuia să urce mai mult, să traverseze dealuri şi păduri, abia în unitatea militară se zăreau parcă nişte luminiţe, nişte raze care se mişcau încoace şi încolo, fără să străbată mai mult de zece metri, nişte lanterne purtate de soldaţii care îşi făceau rondul sau căutau ceva sau evadau, dar nu, ar fi prea de tot, evadările nu se fac cu lanterne şi se gândi repede, în visul lui sau ce era acela, că o lanternă l-ar fi putut feri de păţania aceea cu căderea în canalul de la marginea unităţii, de unde ieşise plin de rahat de animale sau de oameni, cine mai ştia ce era acolo şi prietenii cu care era rămăseseră mai în spate şi, în loc să-l ajute să iasă, nu se mai puteau opri din râs, mă rog, nu fusese aşa de rău, habar n-avea că exista un canal ascuns prin tufişurile acelea, o luase la fugă spre râu şi se aruncase aşa cum era, îmbrăcat şi plin de rahat de oameni şi animale, se dezbrăcase şi se spălase, clătise şi hainele şi nu mai mirosea deloc, era curat ca înainte, şi prietenii rămăseseră în urmă de tot, mai întâi râzând ca nişte proşti ce erau, iar mai apoi strigându-l şi îşi amintea bine de tot frica din glasurile lor, rătăcirea prin tufişuri şi zgârieturile, şi sângele, şi noroiul şi apoi frunzele ascuţite din lanul de porumb şi apoi vuietul zăvoiului şi gemetele lor, spaima şi fuga nebună pe care nu aveau s-o uite niciodată şi pe care aveau să i-o reproşeze de nenumărate ori, dar de care lui nu avea să-i pese niciodată, cu atât mai puţin în momentele acelea în care făcea baie în mijlocul râului şi se simţea atât de bine şi se bucura de un cer senin, la fel cu cel din zborul lui prezent. Îi veni să râdă când îşi aduse aminte de mutrele lor de a doua zi, parcă trecuseră printr-un adevărat război, iar el era atât de odihnit, de parcă fuga şi căderea lui în canalul ascuns prin tufişuri nu avusese nici cea mai mică legătură. Dar abia reproşurile lor, afirmaţia că voiseră, de fapt, să-l ajute, să-l salveze, că alergaseră prin tufişuri, prin zăvoi şi prin lanul de porumb numai pentru binele lui, ei, asta îl făcuse cu adevărat să râdă în hohote, cu răutate, cu cinism, cu silă şi cu multe alte sentimente amestecate, dar în niciun caz cu simpatie pentru cei doi viteji care îl lăsaseră să se zbată acolo, în canal, având ca singură grijă să se ţină cu mâinile de burţi, adunând acolo tot râsul pe care îl puteau inventa în noaptea aceea şi pe care, bineînţeles, voiau să-l înnoiască, povestindu-le şi altora ce se întâmplase, cum se rătăciseră în noaptea aceea prin tufişuri, fără să mai ştie măcar de ce plecaseră de acasă, lucru care nici nu avea prea mare importanţă, pentru că nu aveau decât rareori nevoie de argumente ca să plece, de cele mai multe ori plecau, pur şi simplu.

Cartea îl purta peste terenul de fotbal, peste primărie şi apoi mai la vale, deasupra rudăriei, spre celălalt râu, care curgea dinspre nord. Se duse până la locul de întâlnire al celor două, Otăsăul şi Bistriţa şi o privi pe aceasta din urmă cum îl înghiţea, lacomă, supărată parcă pentru că, peste numai câţiva kilometri, avea să i se întâmple şi ei acelaşi lucru. Se întoarse, pe deasupra livezii de meri în care fusese de mai multe ori la cules, cu şcoala, spre clădirea veche a bibliotecii, unde se ducea aproape în fiecare duminică, apoi se îndreptă spre Mănăstirea Dintr-un Lemn, mai întâi de-a lungul drumului, apoi apucând-o pe o cale mai scurtă, pe deasupra unor uliţe pe care nu le cunoştea foarte bine, peste dealuri pe unde mai rătăcise, în aventurile lui nesfârşite, pe deasupra icoanei mari a Maicii Domnului, aşezată pe marginea drumului, să-i păzească pe trecători de rele, coborând apoi spre grădina mănăstirii şi poposind îndelung deasupra sălciilor plângătoare, care îl aşteptau, răbdătoare, de fiecare dată, fără să-i spună nimic, dar tăcerea aceea, a lui şi a sălciilor plângătoare din curtea mănăstirii era o complicitate pe care n-ar fi vrut s-o împărtăşească nimănui. Zborul a continuat peste satul Dezrobiţi, traversând, în joacă, de mai multe ori, Otăsăul, peste păduri, case şi livezi, apoi spre râpa uriaşă de la marginea de nord-vest a comunei, după care s-a întors spre sat, peste Dealul Câineştilor, tăind-o spre Nucii Căpitanului, peste dealul Petcu, făcând un nou ocol pe deasupra Bistriţei şi de-a lungul căii ferate, pe care nu se vedea nici de această dată mocăniţa şi apucând-o, în fine, spre casă, spre camera în care cărţile erau aşezate cuminţi pe etajeră, în dulap, pe masă, prin sertare şi pe unde mai apucau, numai că, aşa cum se întâmpla aproape de fiecare dată, zborul de întoarcere nu era deloc uşor, cartea părea obosită, îl lăsa tot mai mult să cadă, apropiindu-se de pământ şi se ruga de ea să nu se oprească, adunându-şi tot mai mult picioarele sub el, ca să nu atingă pământul, dar nu putea evita cu totul acest lucru, se lăsa în jos, îşi îndoia genunchii şi se arunca, asemenea unui arc, tot mai sus, supărat şi hotărât să schimbe cartea, poate prea tânără sau prea bătrână pentru astfel de zboruri. Uneori bucuria zborului se transforma într-o adevărată agonie şi acelea erau clipele în care nu se mai putea opri nicicum, deşi ar fi vrut asta din tot sufletul, era ca o cădere care se repeta la infinit, o atracţie prea puternică a pământului şi oamenii se trezeau dintr-o dată şi începeau să alerge încolo şi încoace, pe sub el, sărind tot mai sus, cu mâinile întinse, apucându-l de picioare, iar el începea să strige şi nu lăsa cartea din mână, continua s-o apese pe creştet, tot mai tare, depăşind orice limită a durerii şi lovind, încolo şi încoace cu tălpile, peste ochi, peste mâini şi peste urechi, lăsându-i pe mulţi cu nasurile rupte, prăbuşindu-se în urma lui sau dimpotrivă, ţopăind cu şi mai multă furie, încercând să-l doboare definitiv. Numai că, fiecare astfel de zbor avea un sfârşit fericit sau, cel puţin, satisfăcător, astfel că nu pedepsea niciodată cartea şi nici nu-i trecea prin minte să abandoneze vreodată zborul, cu toate riscurile lui. Iar ei, oamenii care-l alergaseră, cu nasurile rupte şi cu ochii învineţiţi, uitau, o dată cu venirea dimineţii, tot ce se întâmplase, lăsându-i în totalitate memoria zborului nocturn.

Rădăcina de bucsau (fragment), de O. Nimigean

Popul se clatină ca un hipopotam pe trecerea de pietoni. Strigă de departe:

- No, n-am şe-ţ' faşe! O trebuit să rămîn mai tîrziu, au sosit nişte nemţi cu o donaţie pentru bibliotecă. De ce n-ai sunat?

Nu vreau în acest moment decît să mă descalţ şi să mă bag sub duş.

Artemiu s-a schimbat într-un costum de trening. Şi-a turnat iar un pahar mare de ţuică. Sînt moleşit după duş. Mi-am ridicat picioarele pe „laiţă”, atent la telecomenzi.

- Da’ văd că le bei!

- Da’ şe, îi interzis?!

- Îmi aminteşti de Pompiliu, cred că l-ai cunoscut, colegul meu de an, francofon ca şi tine.

- Nu ţin minte!

- Ba da, Popule, cînd ai trecut atunci după nouăzeci, băiatul ăla căruia-i tremurau mîinile şi bea cu fularul...

- No zi aşa, ăla ţi-i Pompiliu?! Păi sigur că l-am cunoscut!

- Ei, pe Pompiliu, cînd îmi dădea tîrcoale securitatea, l-au chemat şi pe el. S-a dus chiurluit după cîteva bastîrci, cam împuşcat în aripă, l-a simţit porcina, un căpitan cu muianul congestionat, am să-ţi povestesc într-o zi, dacă te interesează. Îl ia din uşă: „Nu ţi-e ruşine, bă beţivule, cum îţi permiţi să te prezinţi la mine cu votca-n nas?! De ce bei, mă?!” Pompiliu, candid şi dulce, făcînd pe-a niznaiul: „Da’ ce, e interzis? A dat tovarăşul Nicolae Ceauşescu decret?” Nu înfipt, ca tine, nu obraznic, ci fîstîcit, mirîndu-se nevinovat ca un prunc: „Înseamnă că mă arestaţi?...” Porcina a început să rîdă - „Înseamnă c-am să-ţi cîrpesc două palme, să-ţi sară votca din cap!”, „Da’ cum aţi ghicit c-am băut vodcă?” - i-a împins un scaun şi i-a ţinut morală, că de ce bea, poate are un necaz, poate îl poate ajuta el, poate se înţeleg. „Nu, nu – zice Pompiliu că i-a zis – n-am nici un necaz, beau din vocaţie, mie îmi place să beau. Eu sînt fericit cînd beau!”

- Şi de tine ce-a zis?

- Nimic. Mă anunţase dinainte că l-au chemat la securitate, cum a scăpat de-acolo, a venit aţă la cămin. Şi-a făcut o cruce mare, avea de pe-atunci o înclinare pravoslavnică: „Mulţumesc lui Dumnezeu că n-am spus nimic de rău, nici de tine, nici de alţii! Am spus că eşti prietenul meu cel mai bun, că eşti genial, că eşti familist convins, că nu te interesează politica, că nu eşti beţiv ca mine.” Adevărul e că duhnea de la distanţă. „Şi te-au crezut?” „Crezut pe dracu’! Le-am lăsat impresia că sînt un beţivan fără speranţă, cum şi sînt, cu care n-are rost să se-ncurce, şi m-au scos pe uşă-afară... Mulţumesc lui Dumnezeu, nu cred că mă mai cheamă!...” A zîmbit despovărat, cu gura pînă la urechi şi ochii mici: „Da’ noi nu bem nimic, domnule?!”

- Crezi tu că nu le-a spus?

- Sută la sută! De fapt, nici n-avea ce.

- N-aş fi atîta de sigur!... Amu' pe unde ţi se mai învîrte Pompiliu?

- Nu l-am mai văzut, am auzit că a intrat la o mănăstire, prin Neamţ. Ţi-am spus că avea de pe-atunci o înclinare pravoslavnică.

- Ca să vezi!... No, fii atent, fişior, s-a-ncălzit zama, îţi pun un blid?

- Pune!

- Îi vrea şi smîntînă, ori ţii post, că pe tine nu te mai înţăleje nimeni!

- Nu ţin nici un post, Popule, doar miercurea fac o pauză digestivă.

- Cum ai zis, cum ai zis?! „Pauză digestivă”?! Ha-ha-ha-ha-ha!

Artemiu hohoteşte gargantuesc, îi tresaltă şuncile. Îmi toarnă două polonice aburinde în blidul de Corund.

- Dacă-i vrea, îi scoate smîntîna din frigider. No, da’ de ce traji de latură?! Bagă mîna dedesubt, are acolo o adîncătură specială ca să deschizi uşa!

Ar trebui să mă enervez?

- Băi, eşti futere!

- Livioaş, dacă aşa e conceput, de ce să traji de latură?! Nu-i normal să traji de jos?! Merje şi mai uşor, nici nu murdăreşti frijideru'! Io numa' ţ-am explicat, ca să ştii că să pòte. Da’ dacă tu vrei să traji de latură, atunci traje de latură!

Împing uşa la loc şi trag de dedesubt.

- No, ai văzut?! Nu-i mai simplu?

- Populane, ştii ceva?

- Ce să ştiu?

- Nu vrei să afli!

- No, ţi-am spus eu că eşti jingaş?! Dejeaba te superi!

Iniţial m-a iritat, dar acum m-a prins atmosfera adolescentină a şicanelor reciproce. Am reînceput să ne jucăm. Artemiu soarbe vesel din farfurie şi din pahar. Suflu şi eu în lingură. Cu toată smîntîna rece, „zama de şălate” frige.

- Fişior, ascultă-aici la mine, eram student în anu' patru, n-aveam treabă cu nimeni, m-au pus şef de grupă că eram mai mare şi mai bătrîn şi trebuia să strîngă cineva cotizaţiile. Bun! Mă cheamă într-o zi la secretariat, pe la două, cînd se terminau cursurile lui Vintilescu, zice doamna Herlea: „Artemiu, te aşteaptă cineva dincolo, în birou la decan.” (Pe mine, pe holul facultăţii.) No, mă, cine să m-aştepte pe mine în birou la decan?! Intru şi din fotoliu se ridică un bărbat la şaizeci şi mai bine de ani, cărunt (Al meu era tînăr, blond.), şi-mi întinde mîna zîmbind. Întind şi eu mîna, oare de unde-l cunosc eu pe omu' esta? (Eu l-am simţit pe-al meu din prima.) L-am mai văzut undeva? Nu l-am mai văzut în viaţa mea! „Artemiu, zice (Da, şi pe mine m-a abordat pe numele mic, e tactica lor, vor să inducă un aer de familiaritate.), mă bucur c-ai venit, sînt colonelul de securitate Nicolae Dragnea.” (Al meu s-a prezentat ca student la drept, mi-a cerut să mergem împreună la miliţie, îngrijorat de ce voi fi făcut, tot el liniştindu-mă, o fi vorba de vreo viză pe buletin; abia în biroul de la sediu a mitraliat: „Sînt locotenentul de securitate Valeriu Melinte!”) No, ni, mă, securitatea există! Pîn-atunci era ceva despre care am auzit şi eu, ca orişicare, mai mult pe la „Europa liberă”, da' n-am avut niciodată de-a face direct. (Aşa şi la mine.) Zice: „Nu vrei să ieşim să ne plimbăm puţin?” Mi s-a părut melancolic, obosit. Oare ce vrea esta de la mine? M-o pîrît careva? Parcă mi s-o strîns stomacul, da’ nu tare. Da’ ce-am făcut? N-am făcut nimic! Ce dacă am zis?! Toată lumea zice! Am ieşit din Universitate, colonelul şi-a amintit de anii de studenţie: „Eu am terminat dreptul, dar una din pasiunile mele a fost franceza, te invidiez că termini franceza!” Cu vocea lui răguşită, ca a lui Leonard Cohen – pe-atunci nu ştiam de Cohen, da' cînd l-am auzit mai tîrziu, fii atent, zic, are vocea ca colonelul Dragnea – mi-a recitat, adică nu mie, vorbea uitîndu-se peste capul meu, mi-a recitat o strofă din Mallarmé, Le vierge, le vivace et le bel aujourd’hui/ Va-t-il nous déchirer avec un coup d’aile ivre/ Ce lac dur oublié que hante sous le givre/ Le transparent glacier des vols qui n’ont pas fui! (Extraordinar cum Artemiu părăseşte accentul lui ostentativ ardelenesc, rostind o franceză ronronantă, cu parfum de Sena! O fi tot o tactică a securiştilor sau un complex să-ţi recite versuri? Ăsta al lui Artemiu, mai înalt în grad, a venit cu Mallarmé, porcina căruia mă predase Melinte şi care, peste doi ani, l-a întîmpinat pe Pompiliu mi-a declamat din Decebal către popor, atît îi va fi permis gradul de căpitan. Sau mai degrabă mintea lui vicleană de suină. Chiar, ce mă făceam dacă mă lua cu Mallarmé? Dacă nu era un patibular, ci cît de cît şlefuit? Parcă Paleologu recunoştea că n-a putut trata cu refuz un securist politicos.) În cazul în care a căutat să mă dea gata cu Mallarmé, şi-a greşit socoteala, tu ştii că nu-s o natură lirică, iar din Mallarmé, sincer, n-am înţeles niciodată nimic. Ori voia să-mi sugereze ceva, să-mi transmită ceva cifrat, că şi ea, securitatea, se zbate în îngheţul lui Ceauşescu? Sau că şi el, ca securist, simte regretul unor zboruri frînte? Îmi prezenta faţa umană? S-a oprit, a rămas o clipă nemişcat, cu privirea pierdută, pe urmă s-a întors către mine. „Franceza a fost pasiunea mea. Hai să intrăm puţin în parc! Uite, Artemiu, îţi spun pe scurt despre ce e vorba. Nu trebuie să-mi dai azi un răspuns. (Porcina, în schimb, voia răspunsul pe loc.) Te gîndeşti liniştit şi mă suni pînă poimîine, îţi las numărul. Poimîine trebuie să plec înapoi la Bucureşti.” Hopa, zic, a venit special pentru mine de la Bucureşti, e treabă serioasă! M-a strîns iară la stomac. „Noi te avem în vedere încă din anul doi, am luat toate datele, inclusiv de la fostul tău loc de muncă - e bine că ai trei ani de experienţă în producţie! Ai o origine sănătoasă, se crede acum că nu contează, dar să ştii că totuşi contează. Ca student, eşti foarte bun. Propunerea cu care am venit este să ni te alături nouă. (Aha, pe Artemiu voiau să-l facă ofiţer, pe mine doar turnător, alt nivel, alt protocol, altă coardă lirică.) Nu-mi răspunde acuma nimic! Cunosc reticenţele faţă de securitate. Dacă nici noi nu le-am cunoaşte!... Îţi mărturisesc, la început şi eu am suferit, se ştia că sînt ceist la unitatea militară, şi oamenii se ridicau de pe scaun în autobuz cînd mă aşezam lîngă ei - chiar şi ofiţerii - , îşi întrerupeau brusc discuţiile. Există o singurătate a noastră. Oamenilor le este frică de noi. Ei uită că serviciul nostru este pus în slujba lor.” No, nu m-o pîrît nimeni! Ăsta vrea să mă fac securist cu stele. Mă întrebam, în timp ce vorbea, oare crede ce spune sau e gargară ca să mă aburească pe mine? Oare atîta de prost mă crede? Adică eu nu ştiu în slujba cui îi pusă securitatea?! După ton, părea serios. Te pomeneşti că crede!... Pe de altă parte, eram în primăvara lu' ’89, era destul să caşti ochii ca să te lămureşti cum stăm cu „cuceririli”. A continuat, de data asta mi s-a uitat fix în ochi. Pînă la urmă am coborît privirea, am simţit că mă enervez. „Încă ceva! Dacă accepţi, urmează trei ani de specializare la Bucureşti, cu casă, masă, serviciu pentru nevastă.” A zîmbit cu apropouri, s-a spălat pe gură de Mallarmé, arăta a securist cîcăcios. „Ştiu că nu eşti însurat, dar vine vremea, nu scapi!” Da’ ce ai tu dacă-s însurat au ba?! Te mîncă undeva? „Salariul, în aceşti trei ani, nu se compară cu ce se cîştigă în învăţămînt.” Glasul obosit i s-a înviorat, a căpătat un timbru de dispreţ. „Nu uita, dacă nu accepţi, te duci stagiar pe la Coarnele Caprei sau la Glodenii Gîndului!” Dispreţ şi... ca o ameninţare... Am să mă duc, şi ce dacă? Vă fute grija pe voi unde mă duc, nu mai puteţi dormi!... „Dacă accepţi, vii la Bucureşti! După specializare îţi garantăm o activitate într-o ţară francofonă, poate chiar în Franţa. (Mie îmi ofereau intervenţii pe lîngă profesori la examene, repartizare avantajoasă, cu familia, într-o reşedinţă de judeţ, sprijin la editura „Junimea”.) Am deschis gura, să-i spun. „Ştiţi...” M-a luat iar cu glasul obosit: „Artemiu, te rog, nu trebuie să-mi dai răspunsul acum, suni la numărul ăsta pînă poimîine! Te duci, te gîndeşti, e normal să ai reticenţe.” Ba i l-am dat! „Ştiţi, tovarăşu’ colonel, n-am la ce să mă gîndesc pînă poimîine, la ce să ne mai încurcăm, vă spun de pe-acuma că nu pot să accept.” (Uite, Popul! Deci i-a spus-o în faţă! Eu n-am avut curajul s-o refuz răspicat pe porcină, n-am zis nici da, nici nu, am ieşit fleaşcă din birou, m-a mai luat o dată Melinte, m-a condus într-o casă conspirativă pe la Agronomie şi mi-a cerut să fiu atent la ce zic la seminarii Monica şi mai ales Emese, colega unguroaică, am borît o zi, de-atunci nu l-am mai văzut pînă azi pe Melinte, care-mi lăsase, tot aşa, numărul de telefon, cu rugămintea să-l sun. Simt şi-acum greaţa aia, n-o să scap niciodată de ea... O silă de ei, amestecată cu o silă de mine...)

- Cum, i-ai spus, aşa, în faţă?!

- Da’ de ce să nu-i spun, ce, eu nu vedeam că se gată?! Ce-mi trebuia mie securist la spartul tîrgului?!

- Da’ altfel ţi-ar fi trebuit, ai?!

- Nu mi-ar fi trebuit oricum, dă-i în pcizda mîne-sa! Livioaş, mă vezi tu pe mine securist?

- Eu n-am fost sigur că o să cadă Ceauşescu nici cînd am auzit la „Europa liberă” cum striga lumea la Timişoara „Şi noi sîntem români! Voi pe cine apăraţi?!” Îmi răsună în urechi rafala aia de mitralieră. Nici cînd a fugit cu elicopterul, nici pe urmă. Pînă nu l-am văzut ciuruit, n-am fost sigur. Mă gîndeam că se-ntoarce şi-ncepe teroarea. Şi ce ţi-a zis colonelul? S-a enervat? Ţi-a cerut explicaţii?

- Ce să zică? Zice: „Artemiu, ia tu numărul ăsta de telefon şi, dacă te răzgîndeşti, sună pînă poimîine, cere-l pe Luca! Stai puţin! Îţi mai scriu un număr, poţi suna şi mai tîrziu, întrebi tot de Luca!” Nu s-a enervat, a rămas liniştit. Ca şi cum ar fi fost sigur că fac eu talente, da’ nu se poate să refuz. Zice: „Gîndeşte-te bine, să nu te pripeşti! Ar fi păcat!” A mai scris un număr, mi-a întins foaia, mi-a strîns mîna şi-a pornit-o agale spre centru. Asta a fost!

- Spune sincer, chiar n-ai avut nici o ezitare?

- Fişior, am să-ţi spun sincer, şi eu m-am mirat după aceea cum de l-am refuzat pe loc. Cred că m-o-nervat, ce se bagă el în viaţa mea?! Şi dispreţul ăla, cînd s-o scăpat pe vocea lui adevărată. Mi-am amintit de promisiuni, Bucureşti, salariu mare, ţară francofonă, Franţa..., tentant, nimic de zis, da’ nu pentru mine. Pòte dac-aş fi crezut în comunism, pòte, zic, nu l-aş fi refuzat. Da’ în ’89 numa' Ceauşescu şi Totu mai credeau în comunism. Activicii şi securicii dădeau şi ei din gură, aveau aranjamentele lor. Pe porcii eştia îi durea numa' de curul lor, s-a văzut după ’89... Artemiu, tată, vezi-ţi tu de treaba ta, n-ai ce să te-ncurci cu securitatea! Ei cu treaba lor, tu cu treaba ta! Te duci stagiar, n-ai nevoie să te bagi singur în cîcat. Ţi-o plăcut virgolac, stai virgolac! Păi cum mai stăteam io azi cu tine de vorbă, Livioaş, dacă acceptam?!

- Hai, Popule, spune sincer, nu te-ai gîndit niciodată să-l suni la Bucureşti?

- Livioaş, aşa mă ştii tu pe mine?! Acuma chiar că mă superi!

- Şi colonelul te-a lăsat în pace, nu ţi-a mai dat nici un semn?

- Veac pururi! În vară mi-am luat repartiţia, nici la Bucureşti, nici la Coarnele Caprei, da’ fix la Brad. La sfîrşitu' anului o fost revoluţia, la sfîrşitu' lu' nouăzeci m-am întors acasă, mi-am găsit post aici, la „Economic”. No, înţelesu-m-ai dumitale?

- Îţi dai seama, dacă acceptai, acuma ai fi ori milionar, ori pe undeva prin diplomaţie, ăştia au avut grijă de-ai lor. Te durea la bască, Populane! Ai mai auzit de colonel? Cum îl chema? Dragnea?

- Dragnea. Dragnea Nicolae. Aşa s-a prezentat, da’ ştii că pe eştia nu-i cheamă niciodată cum zic ei că-i cheamă. În caz că mai trăieşte, papă o pensie grasă de la patria recunoscătoare. Mă cac pe milioanele lor! Băi, dacă nu mureau copiii ăia!...