Fotografii de la ediţia XXXVIII

Cronică la ediția XXXVIII

Claudiu Komartin îi prezintă pe cei doi invitați, Nora Iuga și Radu Nițescu, apoi Marius-Andrei Zbîrnea face o scurtă prezentare a revistei Subcultura. Urmează lecturile invitaților, Radu Nițescu citește un grupaj de poeme numit opt mii opt sute patruzeci și șapte, iar Nora Iuga – un fragment din volumul Petrecerea de la Montrouge. Aplauze urmate de o scurtă pauză.

După pauză, primul comentariu îi aparține lui Constantin Abăluță: “A fost un regal, am avut parte de doi poeți și deopotrivă doi actori foarte buni, Niţescu – involuntar, iar Nora – voluntar. Au recitat nemaipomenit. Nora a știut să facă legăturile dintre aceste poeme prin acele secvențe de proză. Sunt fragmente epico-lirice ale unui personaj care se substituie ca eu Norei Iuga. Parcă îl vezi pe tânărul din Sexagenara și tânărul. Sunt acele amintiri, acele pătrate care făceau ceva nemaipomenit. E un miracol această carte a Norei pentru că e viața la esență. În cazul de față, în aceste poeme noi, ar fi viața în pastile de viață.”

Komartin: “Cât din carte ați citit?”

Nora Iuga: “Ceva mai puțin de jumătate.”

Abăluță: “Mă interesează inserțiile de proză.”

Nora Iuga: “Sunt trei-patru bucăți de proză, penultima e mai mare, dar prima și ultima sunt la fel.”

Abăluță: “Bucățile de proză funcționează ca niște pompe care fac o legătură cu poemele. Este, fără îndoială, o carte excepțională, plină de mister, de neprevăzut. Când ajungi pe un tărâm de proză, totul e teribil.”

Komartin: “E mai mult decât o punere în ramă.”

Despre Radu Nițescu, Abăluță spune că “e uimitor”, iar în poezia lui sesizează “un aer real, proaspăt, o undă de ironie care poate fi citită în cheie fantastică. Știe să compună”, apoi exemplifică poemul Cuib de lilieci. “Știe să compună imagini, să se oprească, știe să intre direct în temă.”

Komartin: “E un scenariu ușor sorescian în poemul Cuib de lilieci, dar știe să facă mai mult.”

Abăluță: “E și o lipsă de experiență.”

Nora Iuga: “Nu se simte asta.”

Abăluță: “Nu mă tem de greșelile tinerilor inspirați. Are un discurs prozastic, punctat de ironie și lirism.” Citează: “pe la a patra staţie te simţi bărbat împlinit ea e o doamnă/ îi cedezi locul strângi tare bara în pumn arăţi că ai putere/ şi urma mâinii tale rămâne acolo.”

“E și un bun scenarist – adaugă Abăluță – încurcă națiunile, vârstele, așa cum făcea Gherasim Luca. Nu prea avem ce să-i spunem, doar să-i arătăm ce ne-a plăcut.”

Nora Iuga: “În completarea lui Abăluță, vreau să spun că Radu e unul dintre cei mai buni poeţi pe care i-am auzit în ultima vreme. În mod special simt o căldură umană, cum rar am întâlnit, Claudiu Komartin e unul dintre aceștia, deși uneori este negru în cerul gurii. De o vreme s-a mai temperat. Avem foarte mare nevoie de bunătate, dragoste de oameni, de poezie în care să existe omenia.”

Komartin: “Să fie mângâietoare.”

Abăluță: “Aveți dreptate, dar de regulă asta vine mai târziu.”

Komartin: “Sau foarte devreme, și apoi se pierde.”

Abăluță vorbește despre un optzecist, al cărui nume nu și-l amintește, care debutase “cu o carte formidabilă, dar apoi a început să scrie steril.”

Octavian Soviany: “Prea multe nu am de adăugat față de ce a spus Abăluță. La Radu Nițescu nu găsim nimic de reproșat. Are știința de a-și alcătui foarte bine textele. Există o ușoară nebulozitate care merge simultan în multe direcții. Tot ce putem face este să-l lăsăm în pace, să vedem ce va face. Sunt convins că-și va descoperi drumul adevărat. Ce nu are deocamdată este acea amprentă personală. Va veni cu vremea, este unul dintre cei care promit foarte mult.

Despre Nora, sunt multe de spus – completează Soviany . Ceea ce scrie de la Sexagenara și tânărul surprinde prezența unei priviri fixate pe personajul care vorbește ca și cum vorbirea ar fi imposibilă fără prezența acestui personaj. Tema este senectutea, este cea mai crudă carte despre senectute de la noi, dar apare și un element nou – moartea. Textele... sunt cele mai rupte texte ale ei,/.../permit un joc de combinații, de permutări. Va fi o carte în ruta ultimelor cărți, în special Lebăda cu două intrări – o carte pe care un autor o poate scrie o singură dată în viaţă. Ce s-a citit astăzi este o sărbătoare.”

Komartin: “Mulțumesc. Să auzim ce spun cei mai tineri.”

Sorin Despot: “E greu să spui ceva. Nu am habar cum să le abordez. E un efort admirativ la 18 ani să scrii atât de frumos. E o zi minunată, vă mulțumesc.”

Nora Iuga: „Ai fost minunat.”

Komartin: “Unul mai negru în cerul gurii? Textele lui Radu au și imperfecțiuni, niște candori care nu trebuie neapărat să le amendezi cu răutate. Deşi e clar că suntem puşi într-o dificultate critică.”

Abăluță: “Nu putem ști cum privesc colegii lui de generație genul ăsta de poezie scăpată de obsesiile noastre.”

Komartin citează versuri “mângâietoare”, poemul cu tata, la pet shop și fragmente din ambele poemele cu Anais, “unde e grav, fără să-i dea sângele pe nas” (evidențiază problema bolii și a morții.)  

Andrei Luca intervine: “Poemele lui Radu sunt inegale pentru că există momente neduse până la capăt.” Consideră că poemul “cu tata, la pet shop” are trimitere directă la serialul de desene animate Viața cu Louie.

Miruna Vlada: “Deci referința culturală există.”

Andrei Luca: “Există anumite prețiozități, de exemplu versurile: gândindu-ne la un cuib de lilieci/ cu ghearele întinse spre un gard de sârmă ghimpată (din poemul Cuib de lilieci), un vers destul de la îndemână.”

Nora Iuga: “Are dreptate aici.”

În concluzie, Andrei Luca spune: “mi-au plăcut poemele, nu m-au lăsat indiferent.”

Despre poemele Norei Iuga, același comentator apreciază două momente: “felul cum și-a citit textele și acel excusez-moi, madame. Aștept să apară cartea că e altfel când o citești.”

Komartin: “D.D.M., ce ne spui despre ce s-a citit astăzi?”

Daniel D. Marin: “Nu-s deloc negru în cerul gurii. Ce să spun? Spun ce-a spus Despot.”

Diana Iepure intervine: “Nu am ce să zic de rău depsre Radu. M-a emoționat, mi-au dat lacrimile, iar mie când îmi dau lacrimile e un semn de bine. Despre Nora Iuga pot spune că atunci când s-a reeditat Sexagenara și tânărul, am citit-o în paralel cu o carte de-a lui Iustin Panța. Dacă înainte era un război între proză și poezie, acum eu văd o prietenie. Nu ne rămâne decât să vedem dacă pruncii vor fi dolofani. Nora a demonstrat că pruncii sunt foarte buni. Aștept cartea.”

Miruna Vlada continuă șirul comentariilor: “Surprinzător, nu voi fi neagră în cerul gurii. Aș aborda tema memoriei. La Nora e recurentă. La Radu, aceste scenarii sunt încărcate de amintiri. Există multă ingenuozitate și gravitate care nu cade în traumă. Aș putea spune că e vorba de niște amintiri fondatoare.” Exemplifică prin poemul Cuibul de lilieci. “Genul ăsta de imaginar, ca memorie și amintire, mi se pare venind dintr-un timp îndepărtat. La Nora multe poeme se termină cu o deșirare a memoriei de tipul nu mai știu/nu-mi amintesc. Acest lucru devine o invitație la cel care citește să găsească sensurile. Nora articulează această problematică a memoriei, ca în Fetița cu o mie de riduri, dar aici pare mai coerentă, potențată cu amnezie.”

Komartin: “Secvențele sunt fin decupate și păstrează niște uși deschise, o expectanță. De fapt, avem de a face cu un lung poem, discursul în sine este egal, continuu, în flux.”

Nora Iuga: “E foarte interesant ce spui. Credeam că unele poeme pot fi de sine stătătoare. Astăzi simțeam, când le citeam, să le leg unele de altele. Am simțit că este un singur poem, un singur flux. Poemele cu finalul lăsat în suspensie vin dintr-o derută pe care o simt. Nu e doar o cochetărie. În primul rând e faptul că atunci când devii foarte bătrân și nu ai acces la o realitate corporal, retrăiești toate acele stări, neputând să le trăiești material. Uneori mă întreb dacă e vis sau chiar e real, e ficțiune sau altceva.”

Abăluță: “Tu ne aduci această derută din Lebăda cu două intrări.”

Komartin: “Domnule Zubașcu, dacă aveți ceva de spus, cred că e momentul…”

Ion Zubașcu: “Doar câteva cuvinte că nu mă pot abține. Nu s-a mai întâmplat în literatura română ca într-un club de lectură să citească un autor de 80 de ani cu altul de 18 ani. Îmi dă un sentiment vital al organicității literaturii române care nu evoluează prin ruperi, sfâșieri, ci, iată, prin solidaritate. În acest caz, este posibil datorită Norei Iuga, care e tânără și mereu în actualitate, spre deosebire de colegii ei de generație care s-au osificat, sunt în canon și așteaptă doar să intre în Academia Română. E ceva uimitor. E avantajul Norei Iuga, ca și al lui Abăluță, ambii au făcut parte dintre cei necanonici alături de Mazilescu, Mircea Ivănescu sau Angela Marinescu – autori pe care a mizat Grigurcu, riscând, în defavoarea canonizaților de comuniști: Ion Gheorghe, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Sorescu și Păunescu. Alții au închis ușile după ei, pe când acești mari poeți, Dimov, Abăluță, Nora Iuga, au deschis uși și le lasă deschise. Nu intru în text, vreau doar să mă bucur că literatura română are viitor.”

Despre poemele lui Radu Nițescu, Ion Zubașcu spune că “în primele poeme, cele despre spital, face un salt foarte mare în ceea ce privește asumarea mijloacelor de expresie printr-o coerență și gravitate în ce spune.” Remarcă poemul două mii doișpe unde “totul se corporalizează, lumea întreagă devine propriul corp/…/ iar între real și subiectivitate există o osmoză.” Concluzionează: “Așa cum poezia Norei Iuga are un trecut și un viitor și poezia lui Radu Nițescu are prezent și viitor.”

Claudiu Komartin: “Mă bucur că încheiem această ediție cu comentariul lui Ion Zubașcu, ce va citi peste o săptămână, alături de un poet mai tânăr, nu vă spun deocamdată despre cine este vorba. Ne vedem duminica viitoare, la 14.30, la ediția XXXIX. Îi datorăm astfel de după-amieze şi lui Max Blecher, scriitorul rămas tânăr prin cărţile lui şi după 80 de ani de la dispariţia fizică. Vă mulţumesc.”

A consemnat: Gabriel Daliș

Poeme de Radu Nițescu

opt mii opt sute patruzeci şi şapte

Cuib de lilieci

mă gândesc la un cuib de lilieci
cu ghearele întinse spre versul în care
laurei îi e frig

îi povestesc de incendiile care m-au făcut să cresc singur ca o biserică
au venit deodată beţi cu torţele în mâini
ochii în ceaţă şi nu le-a luat mult să aprindă oraşul

eu eram tânăr şi puternic
aveam nevoie de mâncare
şi-au zis că-mi vor da mâncare

laurei îi e foame
mă gândesc la un cuib de lilieci
cu ghearele întinse spre versul
în care era vorba de o ladă cu fructe şi viermi
transformată în douăzeci de lăzi goale aşezate în cea mai pură
gemoetrie a foamei

înaintăm spre Spital
în pas cu o mie de oameni
gândindu-ne la un cuib de lilieci
cu ghearele întinse spre un gard de sârmă ghimpată

poemul cu puşti şi indieni

vine şi seara când noi stăm

cu pălării cu boruri largi care ne apără de apus

cu ţigările în gură şi fumul amestecat cu textura

poemului cu puşti şi indieni

pândeam până la miezul nopţii prin tufişuri

sângele zvâcnea în tâmple ca un taur sălbatic

nu vedeam nimic şi ne ascuţeam văzul

ca o lance cu vârful ambiguu

de departe auzeam strigătele războinicilor apaşi

acel urlet care-ţi macină nervii şi oasele

şi gloanţele lui Manitou şuierând 

cu tata, la pet shop

când eram mic,

dacă voiam o pisică

tata îmi explica

binevoitor:

pisica sare pe bufet şi linge untul

acum,

iubitei îi plac prăjiturile

şi şampania şi uneori un buchet de flori

tata crede că iubitele n-au niciun haz.

e ca în filme

taţii ştiu întotdeauna ce să spună.

staţii

e un tramvai în bucureşti nu te cred că nu-l ştii

care face legătura între o maternitate şi-un azil de bătrâni

linia lui e linia din palma ta roţile lui te gâdilă

te sui şi râzi ca un nou-născut

duci mâna la gură şi deodată 

te scarpini în barbă te uiţi după fete

dacă răspunde vreuna o întrebi ce face diseară dar deja

pe la a patra staţie te simţi bărbat împlinit ea e o doamnă

îi cedezi locul strângi tare bara în pumn arăţi că ai putere

şi urma mâinii tale rămâne acolo când

vânezi scaunul liber din capăt fugi degeaba ştii că n-o să ajungi

te împiedici în baston vezi că cineva te ajută

şi îţi spune tataie aici cobori azilul e peste drum

Dumnezeu, de ce eşti rău cu mine?

                        

Anaïs a aflat anul trecut că nu există Moş Crăciun

că oamenii sunt laşi

şi că are cancer

de atunci locuieşte în salonul cinci al treilea pat

chiar lângă fereastră / pe acolo vede enciclopedia vieţii  

şi nu înţelege de ce Editura tipăreşte cărţi aşa subţiri ca a ei

totuşi citeşte, citeşte întruna

 

sângele lui Anaïs e o pastă vie un noroi animal

de celule care se hrănesc cu secunde

aşa i se scurge timpul

Anaïs speră să apuce să zboare cu patul pe fereastră

să respire aer cât pentru încă două pagini să mai mănânce odată nesănătos

dacă ar putea ar da o sută de doctori pe un iubit căruia să-i scrie altceva în afară de

“Dumnezeu, de ce eşti rău cu mine?”

                                   Anaïs

irak

mai ţii minte când am fost 

la un liceu în irak

aveau sport/ învăţau să se târască prin tranşee

săpate pe terenul de fotbal

proful era un general retras

şchiop şi cu o crestătură pe obraz

la proba de aruncat cu grenada

în ruinele spitalului de lângă

toţi dar absolut toţi au luat zece

apoi au mers la pistoale

le-au curăţat / le-au încărcat

au ochit o grămadă de haine

şi la sfârşit

un băiat supt ras în cap

a tras cu kalashnikovul în aer

şi a anunţat pauza

cuvânt tatei

nu fi trist, tată

nu contează că pe maşina ta

azi scriu aurolacii poeme

nici că pe bancheta din spate fi-tu îşi iubeşte noaptea prietena

nu fi trist

nu contează că am uitat chipul mamei

şi mirosul sânului ei

am să-mi amintesc,tată, linia obrazului

după urmele din barba ta deasă

poemul-arteră

în colţ, la magazinul unirea, stătea dimineaţă

o fată cu decolteul până în inima lui dumnezeu

el se plângea de insuficienţă cardiacă

doctorilor care nu iau şpagă care operează curat care taie în lumină vie

cui avea urechi să-l audă

pe la zece au venit alte două fete şi inima lui dumnezeu n-a mai suportat

a plesnit ca un univers în expansiune

ca o nucă

opt mii opt sute patruzeci şi şapte

(sau al doilea poem cu Anaïs)

Anaïs mi-a citit poemul cu trei zile înainte să nu se mai încalţe

să nu-şi mai pună şosete albe curate

şi piciorul ei să fie etichetat cu numărul opt mii opt sute patruzeci şi şapte

m-a întrebat atunci dacă morţii se pot iubi

fiindcă vrea să vadă cum e / dacă se îmbolnăvesc fiindcă e sătulă

dacă sunt doctori şi spitale / dacă o să ne mai întâlnim vreodată

ne-am plimbat într-o zi şi mi-a spus că ei îi place mult mersul

şi  nu crede că o să se descurce

că nu are călcâiul pregătit pentru etichete

                     la degetul mare

fără toarte

nu am fost niciodată normal

la naştere n-o iubeam pe mama prin buric /

în schimb aveam mâinile prinse într-un nod

ca un cordon ombilical pe care

obstetricianul nu s-a priceput să-l desfacă

acum mă descurc cum pot

beau lapte dintr-o cană fără toarte

cu paiul

pot să-ţi mângâi dacă vrei

pe rând câte-un obraz

tiţa

fiecare căciulă are scăfârlia ei

             simandicoasă  

ori cu păr negru şi creţ cum are tiţa

                                           florăriţa

care leagă florile cu câteva fire smulse

                                                            duminică seara

când rămâne mereu fără aţă

şi mi le vinde pe dacia colţ cu mo-

                                                şi-  

                                               lor

luni trec în grabă zic ceau tiţa

îi simt zâmbetul până-n tălpi

    marţi îi las ziarul şi câteva ţigări

           miercuri îi citesc un poem

           tiţa nu înţelege

nimic

şi-mi dă

câte

o

petală 

două mii doişpe

în două mii doişpe o să ne iubim grozav

până când între coapsele tale se va deschide o falie

şi penisul meu va fi înghiţit de puhoiul de lavă

o să-mi cuprindă apoi adidaşii

genunchiul stâng

şoldurile umerii părul

australia

sydney va fi o scoică pe valuri

oameni în negru cu cravată

se vor strânge să afle epicentrul

în timp ce europa şi asia 

se vor afunda în tine

mai apoi

mătuşa mea din california o să se ducă şi ea

împreună cu căţelul ei rose şi statele unite

omul e dat dracului

va fi unul noe-jing inginer chinez

o să construiască în două zile un zeppelin 

va salva un picasso un rembrandt

un dostoievski un niţescu

un beduin un elefant o portocală

o icoană un sezon din house

un mecdonald’s

un bărbat şi două femei

vor zgâria zilele pe un perete începând cu prima

de după noi

Poeme de Nora Iuga

Petrecerea de la Montrouge

(fragmente lirice)

n-a dansat cu ei

nu şi-a pus trandafir la ureche

nici poezii cu mâna stângă

n-a scris îi căzuse

cheia în lift

mai liber ca moartea era

când i-a deschis esmée

*

ce faci    m-a întrebat

merg    tai aerul

pălăriile sunt mai sus

nu rănesc pe nimeni

şi zăpezile de pe Kilimandjaro

sunt mai sus

chiar nopţile albe ale mansardelor

unde patul şi vinul

numai foarfeca acestor picioare

se toceşte continuu

*

până fac cafeaua

poţi să-mi răsfoieşti carnea

să citeşti aventurile unei intenţii

care vrea să treacă de cercul polar

spărgând termometrele

şi să vin unu mic şi sfios

să intre alb şi să iasă roşu

să-l pună în lighean şi să-l spele

să se încăpăţâneze să-l spele

să-l spele până la demenţă

şi să plângă sfâşietor

după unghia ruptă

*

mai sunt spaţii albe

între filele acestui caiet

dar mie nu mi-au plăcut taurii niciodată

semăn cu acele femei din haremuri

îndrăgostite de eunuci

semăn cu bărbatul de patruzeci de ani

mângâi sânii statuii roşii de frig

erecţia în absenţa erecţiei

e parfumul trandafirului decapitat

de ce ţine esmée să-mi explice

avantajele găinilor de vânt

*

haina veche

se târa pe labele dinapoi

ştia că vrei să intri

în noaptea asta    dar mai venea

şi luna şi toate zarzavaturile electrice

făceau viermi

începea carnavalul

*

frumos eşti tu iubitul meu

ca ploaia şi mazărea

în gura iedului    cercelul tău

şi nici o vină n-au găsit la tine

când ţi-au tăiat cu foarfeca

poplinul cămăşii

în amiaza mare    iubitul meu

mai ştii cum ţipă vara

brotacul verde pe frunza verde

tu pe burta mea

*

poveşti cu copii galbeni

în dimineaţa de nisip

la canion    melci alunecoşi

sunt degetele tale    împăratul meu

de astrahan şi pătrunjel

două ţări se destrăbălează în tine

vreau să fiu ziua ta de naştere

*

esmée e femeia visurilor mele

spune paraşutistul    e chiar mătasea mea

albă şi grasă    bucata mea de aer

casse-noisette-ul meu zburător

când mă strânge prea tare

vreau să sun la salvare

dar îmi răspunde un vulcan

*

chiar nu mai mi-e frică

nici hipopotamii nu mor

dacă n-au paturi

moartea vrea un pat

vrea să facem moarte

cum facem dragoste

nu când vine valul

fără să bată la uşă

*

în balansuarul orelor libere

ne îndreptam spre rio grande

dacă se varsă paharul cu vin

pe mocheta bordo

tot nu contează

un soare palid iese din nor

cum iese un ou din găină

ce-ar fi să rămânem aici

şi să nu mai murim

(din Antiteze, nr. 2/2010)

Institutul Blecher, ediția XXXVIII