fragment din "Ultimii eretici ai Imperiului", de Vasile Ernu

cap. XXVIII

În care se povesteşte iarăşi despre băutură, despre pericolul „minţii limpede” a occidentalului şi normalitatea „minţii tulbure” a celor „necivilizaţi”; în care eroul ne demonstrează pe baza mecanismului de consum al alcoolului de ce comunismul şi capitalismul au aceeaşi natură şi de ce drogurile apar doar după ce este inventată pastila antimahmureală.

Dragă Vasiliy Andreevici,

Am citit, m-am amuzat. Dacă sîntem la acest capitol îţi voi povesti, prin această prismă a alcoolului, ultima mea călătorie. Mă aflu de cîteva zile într-un turneu prin ţările scandinave. Am mers prin Finlanda, Norvegia şi Danemarca şi am observat un fenomen pe care-l bănuiam: aceşti băieţi beau cu adevărat. Ca unul care vine din Rusia, cu o experienţă sovietică serioasă în spate, băutura este un fenomen care nu mă mai poate impresiona. Am văzut tot ce poate fi văzut. Nu cred că ar exista un truc alcoolic care să mă surprindă sau depăşirea unor limite care să mă mai uimească. După experienţa sovietică, sintetizată cel mai bine de cuvîntul „bezpridel” (lipsă de limită), orice alt model aşa-zis radical îţi pare doar o variaţie pe aceeaşi temă. Şi totuşi există ceva interesant în experienţele altora, care chiar dacă nu sînt excesive cum sînt cele ruseşti, au ceva educativ, cum am spune în spirit sovietic.

Un amic de-al meu a observat un lucru în legătură cu modul în care beau aceşti nordici: ei beau eroic. Ei beau ca şi cum s-ar duce „ultima bătălie”, „pe viaţă şi pe moarte”, „pînă la ultima suflare”. Ei beau fără compromis şi total, luptînd împotriva tuturor „vicisitudinilor vieţii”, trecînd peste orice „barieră” care stă în calea consumului de licori bahice. Ei beau „pînă la ultima picătură!”

Nu ştiu cum e la voi. Am impresia că faceţi parte din popoarele care beau „gălăgios.” Nu mă pot pronunţa. Ruşii beau, aşa cum ai observat şi tu, „spectaculos”. Pentru rus băutura nu este doar o activitate pentru sine, ci şi pentru ceilalţi. Rusul cînd se apucă de băut, transformă acest lucru într-un eveniment, într-un spectacol. Rusul bea carnavalesc. El se crede pe scenă, cortina se dă la o parte şi începe derularea actelor unu, doi, trei... Rusul nu bea neapărat mai mult decît alţii. Am văzut o mulţime de ţări şi am ajuns la concluzia că la acest capitol, toţi stau foarte bine. Cu excepţia ţărilor musulmane, nivelul alcoolului din sînge este distribuit destul de uniform.

În ce priveşte eticheta pusă ruşilor de către occidentali, cum că alcoolismul ar fi una dintre trăsăturile lor naţionale, nu este decît un truc ieftin utilizat mereu. Omul occidental se crede „civilizat” şi „superior” fiind înzestrat cu „raţiune” şi o „minte limpede”. Celălalt, este diferit de el, cu altă tradiţie culturală decît el, este „barbar”, „necivilizat”, „iraţional” şi are „mintea tulbure”. Occidentalul crede despre sine că bea ritualic, „în sănătatea” cuiva, iar despre „barbar”, „că-şi bea minţile”. Aceste cutume nu au nimic cu realitatea. Ruşii însă beau spectaculos, de aceea ies în evidenţă. De altfel, ruşii sînt destul de mulţi şi cam peste tot. Însă nu spectaculozitatea este elementul cel mai tare, ci faptul că, la acest popor, băutura este strîns legată de o anumită formă de reflecţie. Cînd ruşii se apucă de băut automat încep şi discuţiile despre „sensul vieţii şi existenţa lui Dumnezeu”. Cînd beau reflectează şi asupra procesului băutului în sine. O simplă beţie capătă o semnificaţie culturală prin temele grave puse în discuţie. Beţia-meditativă a devenit o parte a identităţii culturale ruse o formă de a-şi consuma timpul pe care l-au avut din belşug.

Tu pui o problemă fundamentală în legătură cu alcoolul, sau mai degrabă cu modul de a interpreta capitalismul şi comunismul prin intermediul consumului de alcool. Susţii că alcoolul este specific comunismului, iar mahmureala tranziţiei şi capitalismului. („A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai face capitalism fără reclamă”). Mai spui că sistemului capitalist postindustrial, capitalismului financiar îi este specific refugiul în droguri. Cu alte cuvinte, fiecărui regim, fiecărei formă de muncă îi corespunde un anumit fel de „deconectare”. În principiu sînt de acord, însă trebui să privim această legătură a comunismului cu alcoolul şi prin prisma tradiţiei pe care o are acest fenomen în Rusia ţaristă. Alcoolul în perioada ţaristă este, alături de Biserică, Armată şi alte structuri, „instituţie” de stat, afacere de stat. Alcoolul este domeniu de „interes naţional”. Producţia şi vînzarea de alcool au fost întotdeauna în Rusia monopol de stat, unele dintre cele mai importante surse de venit, dar şi unul dintre cele mai subtile instrumente politice. „Kazionnîi kabak” (crîşmă de stat) era una din cele mai importante instituţii ale statului ţarist rus.

Aşa că poporul rus participa de zor la această „afacere de stat”, căci fiecare pahar de vodcă ducea la creşterea bunăstării patriei. Cu mici excepţii, mai toată lumea bea în Rusia. Existau fireşte şi domenii în care se impunea prezenţa unei „minţi limpezi”. Tradiţia rusă spune că cine nu bea este o persoană periculoasă în care nu poţi avea încredere. Această credinţă populară nu are motive metafizice sau religioase, ci e construită pe o experienţă concretă şi ţine de o realitate istorică. De ce este periculoasă o astfel de persoană? În mod obişnuit, cel care nu putea să bea în cătunul X sau în gubernia Y erau reprezentanţii puterii: poliţistul, cinovnikul şi alţi funcţionari. Soldatul bea, căci trebuiea să „aibă curaj”, artistul pentru „inspiraţie”, iar preotul „fiindcă-i din popor”. Un popă ortodox rus care nu bea este fie „papistaş”, fie simpatizează cu „sectanţii”. Se mai întîlneau tot soiul de „nebuni” care nu consumau alcool din diverse motive de neînţeles. În rest, cei care nu beau sînt suspecţi, căci reprezintă puterea şi au întotdeauna intenţii necurate. Ei nu sînt din popor.

Rusia secolului al XIX-lea a cunoscut multe transformări, iar una dintre cele mai importante a fost apariţia aşa numitei intelighenţii, fie ea de stînga, fie ea de dreapta. Conform tradiţiei iluministe din care se revendicau ei, alcoolul, şi mai ales alcoolismul, intra în contradicţie cu discursul lor bazat pe raţionalitate şi progres. E interesant faptul că primii antialcoolici sînt intelectualii de dreapta. Ei aduc o critică dură acestui fenomen. Puţin după ei apar şi antialcoolicii de stînga care sînt mult mai radicali. Discursul antialcoolicilor de dreapta este plicticos, academic, bazat pe tot soiul de cifre. Cel al antialcoolicilor de stînga este dur, spectaculos şi bazat pe ideologia pe care o propagă. Dreapta antialcoolică a încercat să îl convingă pe Ţar şi opinia publică să lupte împotriva „dependenţei de alcool”, însă au avut rezultate nesemnificative. La un moment dat chiar, în perioada primului război mondial, a fost impusă legea prohibiţiei. În acele vremuri însă, Rusia trecea printr-o perioadă grea, de mari frămîntări, aşa că legea prohibiţiei nu a avut nici o şansă. Poziţia dreptei se confruntă cu un conflict intern al discursului: luptă pentru o „morală nealcoolică”, încercînd să combată consumul de alcool, consum care de altfel aduce un imens profit. Paradoxal, profitul este după cum ştim temeiul dreptei: şi profit şi minte limpede nu se prea poate. (...)

Poeme de Ilieş Gorzo

simone d. beauvoir


când i se punea pata, mama
mă tundea la zero
de strigau copiii după mine:
„păduchioasa, păduchioasa!”
fals
n-am avut păduchi decât abia printr-a şasea
iar atunci m-a scăpat mătuşă-mea
care lucra în combinatul de la brazi.
dar mama, tot nebună.
la nici un an, după ce-a aflat
că mă întâlnesc şi că mă fut cu radu
m-a tuns din nou.
nu ieşeam din casă decât seara târziu
pentru a mă întâlni pe ascuns, în continuare, cu radu.
însă excrocu` aflase
mă tot întreba: „de ce porţi fes, danielo? că-i
abia jumătatea lui august”
şi rînjea.
odată a venit beat pulă,
mi-a smuls fesul,
a fugit.
l-am iertat, ce să fac?
că eram proastă.



tribut dianei geacăr


m-am întâlnit cu doboș pe dorobanţi.
era frig,
doboş - doar în tricou,
cu părul vâlvoi.
la castel
unde-am băut un cafei
doboş a scos cărţile slinoase
din pantalonii de camuflaj.
mi-a ghicit.
zicea că sunt pe punctul de a declanşa
ceva cutremurător în literatura română.
m-am cutremurat
am privit în gol
apoi, când am vrut să întreb
ce și cum,
n-am avut pe cine.
doboş plecase
cu geaca mea.



anabasis


îmi trec falangele prin revistă
le pun să execute manevrele cele mai dificile
ba chiar, la un moment dat, strig
”biscuiţi, hopliţii mei!!!”
fără ca vestea să le blocheze
cum nu s-au blocat nici pe ugerul lamelor
când păstoream lame în zona lacului titicaca
unde ”monoliţii contemplă cu ochii lor mari
podișul deșert plin de ierburi ţepoase”
unde ”ziua soarele este arzător
iar noaptea frigul te pătrunde
până la oase”

”acolo
numai arheologii sunt veseli”



capul lui mişu vrem


ieri vream
să vină mişu la program de dimineaţă
proaspăt şi nu buhăit
la faţă în culoarea oului de raţă
inspirându-ne greaţă

i-am zis: mişule, trăieşte clipa
dar nu neglija echipa
- a râs
iar râsul lui mirosea
a cluburi de noapte şi
a pariuri sportive -

dar nu-i corect

mişule, la ce bun facultatea
mişule, la ce-ţi va sluji papagalul

tupeul e vax
scuzele sax
în faţa morţii



ionuţ deçide mierlir


în extremadura
vise pomicole bîntuie
somnul muncitorilor sezonieri.

pe cazmale strălucesc
elitrele greierilor -

noaptea spaniolă e scurtă.

departe de zona barăcilor,
ionuţ îşi muşcă herpesul.

Fotografii de la ediţia a treia

foto: Alina Surduc

Cronica la ediţia a treia

Vasile Ernu îşi prezintă în avanpremieră romanul, Ultimii eretici ai Imperiului, în curs de apariţie la Polirom. Cartea îşi propune să pună în discuţie “tot felul de idei şi de obsesii”; o carte despre tehnicile de rezistenţă în comunism, dar şi în capitalism. Genul epistolar, spune Ernu, e foarte bun, fiindcă epistolele îţi permit să lucrezi cu actualitatea, fiind totodată şi o formă de dialog. Perioadele cele mai fecunde pentru genul epistolar au fost perioadele de tranziţie (de exemplu, Imperiul Roman în destrămare). Ce scriu eu, afirmă Ernu, e mai aproape de eseu – "pornesc întotdeauna de la un set de problematici pe care vreau să le pun în discuţie". Şi “micile istorii cotidiene spun cel mai mult despre o societate”. Apoi vorbeşte despre alcool (în societatea sovietică) şi droguri (în lumea capitalistă) ca “deconectanţi” / la fiecare societate răspunzi printr-un anumit gen de stimuli. Iar poezia vine să rezolve o problemă foarte importantă – cum să reuşeşti să rămâi liber într-un spaţiu concentraţionar, într-o lume ce îţi răpeşte toată libertatea. Ergo, împotriva dezumanizării, poezia este “a cincea nevoie fundamentală”. Urmează lectura din versurile inserate la începutul şi la sfârşitul romanului, precum şi un scurt fragment din cap. 38, despre “funcţia” băuturii la ruşi şi la occidentali. Urmează Gorzo, cu o lectură scurtă şi ceva mai liniară decât ne-am fi aşteptat.
Gabriel Daliş deschide discuţiile apreciind că Ernu face o literatură “100 % convingătoare”, uşor de asimilat de la prima lectură. Comparaţie cu Ludmila Uliţkaia (băutura ca formă de salvare). Genul de epistolar din care s-a citit îi aminteşte şi de un text al lui Harms. Ca formă de ritual, alcoolul e pentru ruşi ce e arta ceaiului pentru japonezi. Despre Gorzo – poetul nu se trădează niciodată pe sine, îl regăseşti cu totul în textele lui.
Mihai Duţescu admite că proza lui Ernu nu e chiar pe gustul lui, dar se arată fascinat de felul în care Ernu controlează discursul şi de tehnica acestuia. Reversul medaliei – îl deranjează că V.E. încearcă mereu să epuizeze o temă (în felul marilor clasici ruşi), o face admirabil, nu însă îndeajuns de parcimonios şi de subtil: nu lasă “nişte spaţii vagi în care cititorul să-şi desfăşoare imaginaţia”. Poezia inserată în Ultimii eretici… e antilirică, butucănoasă, curge sacadat – nu aş fi preferat, admite Duţescu, “un poem muzical şi foarte stilizat”. Ernu lucrează cu elemente clasice, “înfipte bine în conştiinţa noastră”. Poezia lui Gorzo îi place, deşi “sunt complexat de faptul că fiecare text are şi un subtext, pe care nu îl prind”. Ironia, parodicul şi metalimbajul nu i se par “o grozăvenie” (“E o mască, Mihai”, îi dă replica Gorzo), dar e foarte bun când merge pe absurd. Tehnica lui Ilieş e superbă, finalurile – previzibile (ca-n “capul lui mişu vrem”), dar la el fiecare text îşi are structura şi lucrurile lui de fineţe. Duţescu: “eşti inspirat când scrii?”. Gorzo: “inspiraţia poate fi provocată, important e să lucrezi mult pe text.”
Ioan Peia, pentru prima dată la Institutul Blecher: “sunt pasionat de cei care tratează poezia ca pe un joc, pentru că poezia a obosit un pic şi trebuie reformulată”, cel mai fericit mod de a o face fiind prin intermediul umorului practicat de poeţi ca Ilieş Gorzo sau Leon Wahl. Ioan Peia declară că îl admiră pe Gorzo pentru formulările originale. El porneşte de la o realitate accesibilă pe care o priveşte dintr-un unghi cu totul nou. Există o oarecare “aparenţă de neseriozitate”, în spatele căreia sunt lucruri foarte bine surprinse şi spuse, nu este superficial, ci are gravitate. La Ernu, Ioan Peia apreciază scrierea inteligentă, cu aluzii şi metalinkuri la marea literatură. Stilul lui Ernu e extrem de bine aşezat, iar scriitura inteligentă conturează un fel de “almanah al obiceiurilor sociale”.
Sorin Despot – la Ernu, alcoolul e un pretext pentru nişte idei care merită o discuţie mai largă. Textul citit l-a făcut curios şi se întreabă dacă miza textului rămâne în zona comparativismului cultural sau merge mai departe. “Mi-a plăcut foarte mult ce am auzit”. Gorzo le poate părea unora “un artist al băşcăliei”, le poate părea facil, dar face lucruri savuroase. Se vede că textele sunt lucrate, şlefuite, Despot apreciind la Gorzo “capacitatea de empatie pentru tot ce e-n jur”. Ioan Peia intervine subliniind că acesta e paradoxul la Gorzo, pentru că ironia presupune de obicei lipsă de empatie.
Adrian Diniş: la Ernu, miza e “în toate explicaţiile de subsol”, merge pe un clişeu (alcoolul la ruşi) pe care îl dezvoltă problematizând. Ernu i se pare că aduce cu Martin Page. Despre Ilieş G.: “nu mă interesează dacă stă pe text un an sau o secundă”. Diniş crede că “aluzia livrescă strică totul”, fiind o aluzie foarte facilă (jocurile de cuvinte şi aluziile ironice merg pe un pattern clişeizat). “tribut dianei geacăr” i s-a părut însă un poem foarte reuşit.
Scurte intervenţii ale autorilor. Gorzo răspunde la o întrebare a lui Mihai Duţescu recunoscând că în “anabasis” a inserat fragmente din “Geografia distractivă” de Aureliu Leca. “În textele lungi trebuie să folosim instrumentele eposului.” Ernu, replică la Diniş: eroii cărţii vor să pună în discuţie clişee pe care să le răstoarne, fiind nişte “eroi periferici” prin excelenţă.
Gelu Diaconu: “eu am o mare problemă cu proza feliată pentru a fi citită în public”, pentru că sensurile tind să fie deturnate. Aşadar, abia după ce va apărea cartea se va putea vorbi despre ea. În legătură cu lucrurile exprimate mai înainte: nu poţi trata cu parcimonie o temă ca alcoolul. “Poţi atinge şi ironia şi gravitatea existenţială vorbind despre băutură”. Gorzo este tipul de scriitor care îşi ascunde temele, deşi ele pot părea "la vedere" (remarcând tema morţii, tema sacrificiului şi trimiterea la existenţialism în “simone d. beauvoir”).
În încheiere, neobositul Gelu Vlaşin declară că îi place scriitura lui Ernu, una foarte ancorată în real, de mare impact. “M-a surprins la debut” cu o carte în care nu găseai “dezechilibrul specific debutanţilor din Ego. Proza”, fiind fascinant la nivelul coerenţei şi al coeziunii discursului. Gorzo e un parodiator ce “cochetează cu ludicul”, fiind de aceea înrudit cu V. Leac. “Ilieş Gorzo nu e un poet extraordinar, e un poet necesar”. (Cl. K.)

Institutul Blecher, ediţia a III-a