Fotografii de la ediţia VI (XIV)

foto: Ana Toma

Cronica la ediţia VI (XIV)

“Bună seara şi bine aţi venit la a şasea întâlnire găzduită în acest spaţiu de Uniunea Scriitorilor din România.”
Cu această întâmpinare, Claudiu Komartin deschide o nouă ediţie a Clubului de lectură “Institutul Blecher”. “Vă propunem atenţiei doi autori: Felix Nicolau şi Livia Ştefan. Primul dintre ei este un scriitor care are deja o bibliografie în lumea literară, în timp ce Livia Ştefan a fost o prezenţă destul de discretă, până nu demult ştiam despre ea destul de puţine lucruri.”
După prezentarea celor doi invitaţi, Felix Nicolau a făcut câteva precizări legate de volumul de proză scurtă pe care îl pregăteşte, din care face parte şi nuvela pe care o va citi în această seară: “Cartea este aproximativ gata, este un volum experimental de proză prizabilă, tragică, despre criza bărbatului la andropauză.”
Urmează lectura lui Felix Nicolau, nuvela “Instrucţiuni de folosire a părului alb” şi un ropot de aplauze.
Entuziasmată, Livia Ştefan: “Am venit aici, vroiam să vă ţin un discurs, dar l-am uitat.” Urmează lectura Liviei Ştefan, grupajul de poeme “re.volver”, aplauze şi o pauză de ţigară.

După pauză, Claudiu Komartin: “Am revenit, văd în sală oameni dragi, prieteni. Mă bucură prezenţa lui Radu Aldulescu, care va citi săptămâna viitoare din romanul la care lucrează. Va citi şi Ionel Ciupureanu, un poet din underground.”
Revenind la lecturile serii, Claudiu Komartin: “De dragul ţigării, Livia Ştefan nu a citit un text care nu face parte din grupajul pregătit pentru această lectură. E o surpriză.”
Livia Ştefan: “Textul a fost o surpriză şi pentru mine. Este un CV primit astăzi la birou şi care merită inclus în ceva, pare un poem.” Livia citeşte textul. Câteva rânduri din acest text: “am fost amator în străinătate”, “având în vedere că sunt o persoană dinamică/…/vă salut.”

Adrian Diniş deschide seria comentariilor cu referiri la poezia Liviei Ştefan, “o poezie bine construită, curată, placută la citit, în care există o anumită naturaleţe.” Apreciază poemul “cu tatăl”, deşi se încheie cu o “glumiţă uşoară”, şi poemul “Sunt singură şi scriu ce îmi trece prin cap”, care “începe bine, dar finalul este slab.” Face o referire la Bukowski şi “Arizona dream”, menţionând versurile: “tu isuse/ ne e foame/ da-ne pesti ca aia/ din arizona dream”. Diniş sesizează şi poeme care nu i-au placut deloc pentru că “nu duc nicăieri”, dar apreciază la Livia Ştefan “cum jonglează, cum sare de la o etapă la alta”, de la jocul infantil la “o gravitate care aduce poezia.” Citează versul: “însă trebuie să fiu altfel acum în cea mai lungă zi”, spunând că poartă marca Ioan Es. Pop. În concluzie: “nu găsesc nimic care să o individualizeze”, a spus acesta.

Claudiu Komartin: “E o poetă care încă se caută, e tânără, nedebutantă”

Diniş continuă să citeze, de această dată, versuri care îi plac: “ne întoarcem/ în cearşafurile noastre/ ca soldaţii AMERICANI care/ se întorc/ mereu/ în Vietnam” şi remarcă o notă discordantă din unele poeme, exemplificând cu o strofă care “e o imagine, dar nu un poem” şi citează din nou: “ies afară/ cerul/ e un cur enorm/ sub care mă sufoc.” O recunoaşte pe Livia Ştefan într-un singur vers în care “vorbeşte despre moartea dintr-un borcănaş de gem”, dar nu creditează “acest fel minimalist de a scrie poezie.”
Despre proza lui Nicolau, Diniş spune: “Proza lui m-a prins foarte tare, încă de la titlu. Nu ştiu unde vrea să ajungă mai departe cu ea, dar Felix este un prozator super-autentic care ţine la personajele lui şi nu le caricaturizează.”

Felix Nicolau: “Să mă trataţi creştineşte că nu mai scriu cronici.”

Claudiu Komartin: “Vorbeşte-ne puţin despre cartea ta în pregătire.”

Felix Nicolau: “Este un volum pe trei sferturi experimental la nivel de limbaj, inventând cuvinte, un univers care ţine de mici tragedii ale vieţii, tratate cinic. Motivez limbajul, nu mă feresc de cuvinte tari, numai să aibă rost. Nu e o proză obscenă, sunt personaje umane, dar bizare. Volumul este gata, trebuie doar să-l recitesc şi conţine în jur de 15 proze scurte.”

Claudiu Komartin: “Se tot spune că proza scurtă nu are public. Editorii folosesc acest clişeu. Să aibă acest gen literar destinul poeziei?” Continuă: “Se ridică proza citită de Felix la dezideratul de a face limbaj, cum ar spune Angela Marinescu?”

Dumitru Bădiţa: “50% da, 50% nu. Povestirea lui Felix începe să se anime abia de la jumătate” şi menţionează că “până la scena cu sauna, o lălăie.” Cu privire la personaje, Bădiţa spune: “pe Cornel nu prea ştii de unde să-l iei, trebuie să-l ghicim noi.” Despre drama bărbatului ajuns la andropauză, Bădiţa e de părere că trebuie să aflăm nu doar din dialoguri, ci şi din profilul personajului. “Nu ştim dacă acest Cornel are familie sau nu, nu ştim care e viaţa lui; e o poveste generalizantă, frustrantă pentru cititor.” Bădiţa mai crede că “experimentul cu limbajul nu e suficient”, iar unele dialoguri par “discuţii infantile din reviste vechi de umor.”

Claudiu Komartin: “Este un umor din anii ăştia”

Bădiţa: “Este un umor superficial.” Apreciază “descrierile pe care autorul nu mizează” şi acuză de “falsitate” situaţia descrisă în proză, potrivit căreia italienii vin în concediu în România. În concluzie, Bădiţa spune: “Am citit proză mai bună scrisă de Felix Nicolau.”

Victor Potra intervine, in contradicţie cu Dumitru Bădiţa, cu două obiecţii: “Miza lui Felix nu este comică, ci tragică. E un râsu-plânsu la mijloc. Nu e nevoie ca glumele să fie foarte reuşite, ci să arate o stare de fapt.” Cu privire la personaje, Potra consideră că “naratorul e personaj, iar Felix se joacă bine cu el, îşi permite să aibă inexactităţi.”

Claudiu Komartin, cu o nuanţă: “Asta nu înseamnă că, într-o proză, cu cât glumele sunt mai nereuşite, cu atât textul e mai tragic...”

Dumitru Bădiţa îşi continuă comentariul, de această dată cu referire la Livia Ştefan. Consideră textele Liviei Ştefan “o poezie din fracturism, onestă în relaţie cu cotidianul”, scrisă “cu frivolitate”, care transmite “emoţii simple, nefiind încărcată stilistic.”

Claudiu Komartin: “Fracturismul este o referinţă îndepărtată. La Livia Ştefan este, mai degrabă, frivolitate.”

Bădiţa: “Fracturismul ideatic este la Ianuş, Crudu… Ei au adus actualitatea în textele lor, un fel de răzbunare a realităţii care uneori le-a ieşit, alteori - nu.”

Claudiu Komartin consideră că poezia Liviei Ştefan se apropie de cea scrisă de Livia Roşca, “o poezie blândă, ca un reflux la visceralitate”, prin “punerea unor tabu-uri stilistice pe masă.” Argumentează cu etapele parcurse de Livia Ştefan când şi-a citit textele: “tumbe, histrionism, lectura timidă, implicată, iar tumbe” şi e de părere că “e foarte bună în genul ăsta de poezie în care se găseşte şi frivolitate şi reflexivitate.” Citează versurile: “dragostea mea este ultima lumină aprinsă, ultima/ răsuflare./dragostea mea este o bucată de lemn purtată de/ apele dulci”, amendând însă căderile în sentimental. Concluzionează: “Livia Ştefan e mai bună când devine autoironică şi reflexivă, când nu se pierde în romantisme” şi apreciază poemele “re.volver.”

Cătălina George intervine: “De ce să fie autoironică, de ce sentimentalismul nu e bun?”

Claudiu Komartin: “Când e bine făcut, e foarte bun.”

Cătălina George o consideră pe Livia Ştefan o “new hippie” şi crede că “lucrurile dure din poezia ei sunt contracarate de detaşare.” Sesizează o “contrabalansare care însoţeşte frivolitatea” şi apreciază “naturaleţea poeziei” şi faptul că “se rămâne cu lucruri în ureche.” Citează versurile: “părul meu e ca o mahala” şi “în glasul meu asculţi câinii din giurgiu urlând.”

Leonard Ancuţa remarcă în poezia Liviei Ştefan “un soi de sentinţă, de unică acuzare pe care ne-o spune direct.”

Cătălina George îşi continuă comentariul la poezia Liviei Ştefan care beneficiază de “o anume nuanţă, un ton de dramă neacutizat” şi “o atmosferă fără ca viaţa să mai înceapă, timp în care căutăm altceva de umplut timpul.” Îl contrazice pe Diniş, care a afirmat că Livia Ştefan nu se identifică în poemele ei, şi recunoaşte “un ton numai al ei”, plasându-i poezia “în zona de început a douămiismului.”
Cu privire la proza lui Felix Nicolau, Cătălina George aduce aprecieri: “Este un gen tradiţionalist de proză bună, în care cititorul e dus peste tot, oferindu-i-se mereu momentul potrivit”, chiar dacă “Nu e cea mai bună proză a lui Felix Nicolau, dar o apreciez pentru ca încearcă să facă lucruri noi.” Îi place felul “de a scoate tragedia unui personaj dintr-o zi oarecare” şi spune că finalul este foarte bun deoarece “nu-i lungit şi rotunjeşte tragedia personajului principal.”

Intervine Dumitru Bădiţa: “Care este tragedia lui Cornel?”

Claudiu Komartin apropie nuvela lui Nicolau de scurtmetraj: “Radu Jude, Bogdan Mustaţă sau Porumboiu ar putea ecraniza această nuvelă”, fiind de părere că este “o proză filmică, de impact, cu umor şi dialoguri bune” şi aduce în discuţie schiţele lui Caragiale.

Leonard Ancuţa spune că dialogul nu poate convinge asupra întregii drame. Cu privire la eroul povestirii, acesta “nu este conturat, iar cititorul trebuie să-l intuiască.” Remarcă, totuşi, o evoluţie a personajului, de la începutul până la sfârşitul nuvelei, dar ar fi preferat să găsească “o dramă a bărbatului la vârsta a doua, nu ceva atât de light.” Consideră “o greşeală” faptul că personajul principal a fost “etichetat tragic” de la început.

Lavinia Ţuculescu intervine: “Nu mi-aş fi dat seama din lectură că acest personaj are andropauză, mai degrabă îl văd pe Felix Nicolau trăind andropauza.” Sesizează “mesaje fără semnificaţie” în ceea ce priveşte construirea personajului şi afirmă: “nu cred că personajul are andropauză, e o percepţie a autorului şi nimic mai mult.”
Despre Livia Ştefan, L. Ţuculescu e de părere că “refuză să intre în viaţă” şi argumentează cu detaşarea cu care şi-a citit textele. “Nu ştiu unde să o plasez, pare că nu-şi asumă nicio direcţie.” În concluzie, îi consideră poezia “mult prea plată” şi consideră “act ratat” versul cu “câinele mort.”

Dumitru Bădiţa: “Vocea este placidă şi coincide cu cea poetică.”

Cătălina George vorbeşte de “Not enough love” a trupei Faithless şi face trimitere la “revolta detaşată” din poezia Liviei Ştefan.

Traian Rotărescu: “Este revolta în faţa ternului şi a cenuşiului.” Crede că L. S. “poate găsi frumuseţe şi în mediul care o revoltă” şi aduce câteva reproşuri legate de mici clişee “câinii din Giurgiu”, “lanuri de grâu”, “pensionare care primesc flori şi ciocolată.” Admite că “primul text este cel mai bun” deoarece reuşeşte “un întreg autentic în paleta de culori a autoarei.”
Prozei lui Felix Nicolau, T. Rotărescu îi aduce câteva observaţii legate de limbaj, “foşgăia muzica uleioasă”, şi excesul de diminutive (exemplu: “Măzduţa”). Consideră naraţiunea “o bandă desenată, caricaturizată, în care se amplifică dimensiunea personajului pudibond Cornel”, personaj care are “idolii lui” şi aminteşte de Federer şi de femeile apetisante “de la sauna.”

Claudiu Komartin face câteva observaţii pe textele Liviei Stefan, apreciind la superlativ primul poem din grupaj, dar considerând al doilea poem “lejer” şi citează: “fundul singurătăţii ca fundul de tigaie/ ca fundul de ocean/ ca fundul de sac.” Propune renunţarea la una dintre comparaţii pentru a se scăpa de “un prea mult” şi spune că poemul “curge bine, dar poate avea o problemă legată de o lectură etică a textului.” Îi plac poemele “re.volver”, exemplifică: “am intuit doar luna/ în timp ce bucaţelele de carne săreau pe tricou/ şi încă auzeam praful cum se lovea de geam şi celălalt praf”, apoi remarcă unele “probleme de redundanţă” şi recomandă să se renunţe la versul “între blocuri florile pomilor toate plânse şi dezamăgite”, din cauza că “nu e din acest poem.”

Florin Caragiu intervine în discuţii şi crede că “cei doi autori au o sensibilitate mascată.” Consideră frivolitatea din poemele Liviei Ştefan “o deghizare a sensibilităţii în care dominanta sensibilă este contrapunctată de atmosfera frivolă.” Mai spune că poezia Liviei Ştefan este cursivă şi unitară, şi concluzionează: “Livia Ştefan are vocea ei.”

Adrian Diniş: “Orice om are vocea lui.”

Comentariul lui Caragiu continuă cu referire la proza lui Felix Nicolau: “Mi-a plăcut. Te ţine s-o citeşti”, iar “autorul a reusit sa surprinda foarte bine anumite figuri plauzibile.” Vede în Felix Nicolau un “maestru al detaliilor”, chiar dacă “pe alocuri pare artificial.” Apreciază dialogurile deoarece sunt scrise “ca la carte, iar replicile curg şi-mi dau sentimentul de…”

“de literatură”, completează Komartin.

Florin Caragiu: “Da, este chiar literatură.” Îi plac personajele pentru că “trăsăturile conturate sunt un fel al lor de a fi” şi e convins că Felix “nu şi-a propus personaje ca tăiate din stâncă, şlefuite.”

Adrian Diniş completează: “În proza lui Felix este o tragedie, o dramă interioara a omului. Surprinde drama omului într-o zi obişnuită, vrea să scape de ea, merge la saună, dar conştientizează că a dat tot peste acel obişnuit.” Referindu-se la personajele “care evită oamenii”, Diniş spune că Nicolau nu a vrut să dea prea multe detalii despre ele pentru că “vrea să-l ţină pe cititor la distanţă”, iar tactica este “de situare a autorului deasupra naraţiunii.” Este de parere că scriitura-i autentică, iar “prozatorul are ureche pentru tot ce înseamnă folclor urban.” Exemplifică prin fragmentul referitor la “bunoaca de la care vrei sa iei Sida (!)”. Apreciază felul cum e construit eroul nuvelei, care, “deşi tragic, râde de tot”, apoi citează fragmentul cu “marşarierul devenit penis”, ducând naturaleţea prozei lui Nicolau în zona lui Welsh.

Florin Caragiu îşi continuă comentariul: “Acea umplere a zilei nu saturează peronajele. Cu tot ce s-a umplut în acea zi, personajul dispare.”

Finalul nuvelei îl nemulţumeşte pe Leonard Ancuţa: “Este uşor gratuit, iar personajul nu a fost dus în nicio umplere şi nici în altă parte, fie şi dramatica”, apoi spune că l-a deranjat “plânsul personajului.”

Diniş o apropie pe Livia Ştefan de poezia Liviei Roşca şi a lui Robert Mandroiu. Recomandă “puţină atitudine în texte”, în aşa fel încât “fetiţa de care nimeni nu are grijă să reuşească, să nu mai fie atât de frivolă.”

Claudiu Komartin: “Este frivolitatea lumii în care trăim.”

Dragos C. Butuzea vrea să sublinieze trei lucruri, cu referire la proza lui Felix Nicolau: limbajul argotic, lungimea redusă a textului care “ar putea fi o schiţă între două personaje” şi vizunea scenaristică, precizând: “autorul să se oprească la scriitură, fară a se gândi la scenariu deoarece cititorul trebuie să-şi dea singur seama de ce se întamplă şi cum, din jocul personajelor.”

Cris Tănăsescu apropie umorul din nuvela lui Nicolau de umorul lui Caragiale şi consideră “limbajul” un personaj literar. Citează fragmentul cu “fundul fâţei.”
Despre poezia Liviei Ştefan spune că i-a plăcut foarte mult, “că nu e o crimă dacă uneori devine patetică”, iar “în glasul meu asculţi câinii din giurgiu urlând” este cel mai bun vers pe care l-a citit în ultimii ani din poezia contemporană. Tănăsescu mai descoperă în poezia Liviei Ştefan “o ironie dublu nivelată, grefată pe autobiografism.”

Felix Nicolau face câteva referiri la Livia Ştefan, “o poetă a Giurgiului”, pe care o cunoaşte de mult timp. O defineşte: “poeta femeii care nu vrea sa se maturizeze”, şi o consideră legată de poezia Laviniei Bănulescu, dar şi de Carmen Dominte şi Cristina Ispas.

Prezent în sală, Radu Aldulescu apreciază “foarte interesanta” proza lui Felix Nicolau şi sesizează “intenţia de oralitate a autorului.” Vede “foarte dificilă” trecerea argoului în literatură deoarece “argoul este perisabil” şi spune că “doar argoul lui Caragiale a rezistat.” Îi dă un sfat lui Felix Nicolau: “schimbă titlul nuvelei că sigur este foarte prost.”

“Săptămâna viitoare, la ora 18.30, ne revedem aici. Avem doi invitaţi pe care îi aştept de multă vreme, Radu Aldulescu şi Ionel Ciupureanu. Vă mulţumesc pentru prezenţă, o seară bună.” Cu această frază, Claudiu Komartin a pus punct ediţiei XIV a Institutului Blecher.

A consemnat: Gabriel Daliş

Livia Ştefan, "re.volver" (poeme)

Sunt singură şi scriu ce îmi trece prin cap


fiecare bărbat are pe undeva prin stomac
o femeie care plânge cu sughiţuri
plânge pentru că este
femeia perfectă

***
se întâmplă să respir ŞI SĂ găsesc pământ sub unghii

***
creierul meu se modifică
precum luncile amazonului
doar foamea
rămâne mereu deasupra peisajelor

***
tata a fost:
- lăutar diletant;
- adolescent posesor de scrisori divers colorate depozitate în pod;
- morar entuziast;
- patron de bodegă şi mâncător de pateu de porc;
- iubitor de pisici;
- strungăreaţa care mă striga bubulina/pisilâna;
- băutor de şpriţ;
- pătimaş/ violent;
- moş gerilă, ulterior crăciun;
- îngrăşământ.

***
o femeie plânge cu sughiţuri şi provoacă ulceraţii

***
când se termină ziua
- şi fiecare zi se termină -
eu şi iubitul meu ne întoarcem
în cearşafurile noastre
ca soldaţii care
se întorc
mereu
în Vietnam

***
tu isuse
ne e foame
dă-ne peşti ca ăia
din arizona dream



re.volver


multe lucruri se întâmplă
vine toamna porţiuni de fund se dezlipesc şi cad
fundul singurătăţii ca fundul de tigaie
ca fundul de ocean
ca fundul de sac
şi în timp ce nebunii se joacă
pe autostrăzi
în timp ce toţi bătrânii cad
cu bicicletele
în timp ce pe fronturi oamenii continuă să-şi trimită bezele
prăjituri şi bucăţi de metal
pe stradă merge o fetiţă
de care nu se ocupă nimeni



Note

1.
ies afară
cerul
e un cur enorm
sub care mă sufoc

2.
mănânc bomboane
pe furiş
în rest sunt
generoasă.
după ce mă scarpin în cap
îmi adulmec degetele
şi mă uit la muncitorii care
pun ţevi pentru gaze

3.
în giurgiu sunt
multe fete frumoase
nu sunt asemenea lor
sunt doar o geacă neagră
care se rostogoleşte
spre birou
numai că eu visez color

4.
Gonzo mi-a zis
să nu mai stau ca
căcatu-n iarbă
şi am început
să fac câteva chestii
am încercat să fac un
căluţ din lut
avea picioarele din faţă
în spate era foarte interesant
pe urmă
n-am mai avut nimic de făcut
cu căluţul şi
ieri l-am aruncat la gunoi

5.
uneori
pe stradă
sau în lift
îmi vine în cap
codul numeric personal
şi mă gândesc că ar fi
drăguţ
să îmi cumpăr ceva

6.
oamenii
mă enervează
oamenii mă enervează rău
de tot

7.
aş vrea ca
în loc de egoism
să am un baros colorat



Zăpada este neagră “ca bluza unui miner”


mi-am vopsit părul
am mâncat un iaurt cu nuci
am băut nişte beri cu nişte oameni în sufragerie
şi am încercat să nu mă mai gândesc
la anul morţii.
pentru că mă gândesc la el în fiecare zi
pentru că fiecare an e un an al morţii
în care mă întreb şi eu ca şi ceilalţi
de ce
când merg pe stradă mă gândesc la ce văd pe stradă
iar pe stradă văd mormanele de zăpadă
neagră şi mi se face milă
şi mă gândesc la altceva



Poemul pentru tine


eu sunt femeia ta din giurgiu. eu sunt giurgiul şi
dunărea. pântecul meu este solul pe care se leagănă
lanuri de grâu. dragostea mea este ultima lumină aprinsă, ultima răsuflare.
dragostea mea este o bucată de lemn purtată de
apele dulci. părul meu ca o mahala,
ca o bandă de cuţitaşi.
în glasul meu asculţi câinii din giurgiu urlând
când ai insmnii.

eu sunt fetiţa cu pistrui pe care o visezi spre dimineaţă.
fetiţa în roşu de care îţi este atât de dor.



re.volver.3


iulie se va termina în curând şi uite că nu e deloc secetă
în fiecare noapte plouă
bate vântul şi grijile noastre mici
se fac şi mai mici
minuscule
pentru că afară sunt pandemii şi crize financiare
trebuie să ne gândim la toate astea înainte
trebuie să o lăsăm mai moale cu cancerul unuia şi altuia
cu stresul de la birou cu depresia şi divorţul
chiar şi moartea e doar un borcănaş de gem
ascuns în debara
atâta s-a micşorat totul
şi-a rămas doar o grăunţă de meteorit
la care te uiţi arareori când o mai admiră
prietenii veniţi în vizită



re.volver. re.volver


e 16:52 vreme variabilă duminică
şi în timp ce fiecare redacţie îşi pregăteşte
ediţia de luni dimineaţă în timp ce armele stau cuminţi
pe umerii soldaţilor iar bătrânii sunt vizitaţi la azile
de rude venite cu flori şi ciocolată
în timp ce se anunţă ca de obicei lucruri groaznice
de care să ne ferim până la sfârşitul vieţii
şi cineva uită gazele deschise
un motan doarme pe un pervaz anume
răsfăţat de soare şi nici că-i pasă



am venit pentru lucrurile obişnuite
a fost destul de greu trebuia
să suportăm praful pentru că era ziua prafului
şi cerul se transformase într-un câine mare murdar
călca pe lalele aşa mare şi gras
cerul era un câine urât
şi autobuzul nu mai venea

…
am intuit doar luna
în timp ce bucăţele de carne săreau pe tricou
şi încă auzeam praful cum se lovea de geam şi celălalt praf
lipit pe cerul gurii şi în nas
între blocuri florile pomilor toate plânse şi dezamăgite
sub o lună care nu se vedea dar era cu siguranţă acolo
o fâşie de carne a alunecat pe mochetă
uleiul sfârâia şi eram obosiţi şi cartofii erau stricaţi

…
nu aveam nevoie de nimic nu mai aşteptam decât viaţa
pe care să o începem şi
lucrurile obişnuite pentru care am venit cândva aici
dar am văzut anii care nu mai puteau ţine pasul
anii altora deja în care doar aşteptam i-am văzut
mai morţi decât mine
decât tata cel mai şters dintre toţi probabil
şi el încă un produs importat
aici între blocuri

…
vom merge la teatru unde ne vom deprima pentru că piesa o s-o ceară
vom fi istoviţi în drum spre casă şi eforturile actorilor vor bântui un timp în metrou
o să ne ghemuim într-un somn abia învăţat
somnul prafului în patul prafului şi cearşafurile prafului

…
când am strigat după lucrurile obişnuite
eram doar o fetiţă
aveam o colecţie de pixuri colorate
nu îmi spusese nimeni nimic nu se obosea nimeni pentru nimic
acuma a venit un timp în care cineva te spionează tot timpul
însă trebuie să fiu altfel acum în cea mai lungă zi
şi e greu



re.volver.2


copiii au hăinuţe frumoase şi scumpe
rochiţe cu flori şi animale de pluş care
se murdăresc prea repede
dar ei primesc bucuroşi în lumea lor incertă
petele şi alte lucruri ciudate pe care
le apasă cu degeţele jegoase
copiii au păr natural strălucitor cu
vârfurile sănătoase cu rădăcinile sănătoase
zgomotoşi în jurul adulţilor în jurul războaielor
şi în timp ce aproape toţi copiii şi
toţi mami şi tati dorm la 7 a.m.
pe trotuar în plină ploaie chiar într-o zi de luni
şi într-o baltă de covrigei decoloraţi
zace mort un câine urduros şi umflat
care oricum era mult prea bătrân şi care
oricum avea ochii deschişi.

Felix Nicolau, "Instrucţiuni de folosire a părului alb"

Ca să nu mai fug de el de câte ori vin în Oradea, nu m-a mai invitat prin crâşme – m-a luat la bazin.
da’ nu-i o ţâră cam frig pe gheaţa asta? m-am fandosit în receptor.
da’ de unde, domle, e chiar plăcut! te duc şi la saună.
Beton, n-am scăpare! N-am cum s-o dau cotită. Mi-a comunicat propunerea cu o voce sadică. Altădată îl mai fentam – ziceam că vin sau plec din Oradea cu o săptămână mai devreme sau mai târziu. Ca un făcut - pedeapsa cerului! - dădeam peste el undeva prin târg în ziua următoare. Odată, cum ieşeam din supermarket, hop şi el în Măzduliţa lui verde, bătrână de 30 de ani, pe nas cu ochelarii ăia imenşi pe o faţă pitică – semn că ieşise din cartier şi îi trebuia echipament special de şofat. Îl anunţasem că urma să ajung în Oradea peste trei zile. A luat o moacă tragică, dar calmă. I-am explicat că, uite, taică-meu pune murături şi m-a rugat să vin să-l ajut.
da’ ce murături pune taică-tău în aprilie?
păi, pff, cum ce murături? corcoduşe, moare după corcoduşe murate cu o fleică de miel alături.
Altădată îl anunţasem că plec la mănăstirea Râmeţ cu soră-mea.
păi hai să bem ceva de despărţire, dle!
Când era de băut, nu venea să mă ia cu Măzduţa – avea chef să bea şi el 10-12 beri, ca omu. Adică venea, de ce să mint, da’ nu mă ducea decât până la el, în Piaţa Scurtă. Acolo parca, îşi scotea ochelarii de cursă lungă şi o luam pe jos până pe malul Crişului. La bodega lipită de bloc zăcea nea Piroş, fost miliţian, acuma pensionar de succes. Când îl vedea pe Cornel, răcnea cu sticla de bere spre stele: vecineee, uandărfuuul! O tăiam prin parcul pensionarilor – mesele de şah sclipeau în bătaia lunii -, traversam podul de pontoane şi intram în ştrandul Saturn. Ce-i al lui e-al lui – nu ascultă decât muzică bună, deşi în ultimul timp a cam dat-o pe rockuri progresiv-depresive. Dacă-i Gösser, apăi Gösser să fie!
tată, ai văzut ce buculiţe avea barmaniţa aia? şi îşi umflă obrăjorii şi scoate mânuţele de sub masă mimând strângerea unor buci de-ţi lăsa gura apă. După care beleşte ochii şi ţuguie un ditai bot: curva dracului!
Odată a fost capabil să refuze o manelistă din Costineşti. Adică nu a vrut să meargă cu ea la discoteca de manele, deşi tipa avea nişte ochi şi-un cur de a-i fi făcut orice să iei un sifilis de la ea. Un erou, ce mai! Uite, eu n-aş fi fost capabil să rezist unei asemenea prăjituri doar pe criterii muzicale. De altfel, pe plaja aia eram şi eu, iar manelista apelase la el doar după ce o auzise pe amica mea insinuând că mă răstoarnă cu tot cu scaunul de la bar, iar pe aia o scarmănă de nu se vede. În condiţile astea, puteam rezista şi ocheadelor lui Naomi Campbell, care, să nu uităm, e un cocktail jamaicano-chinez mai puternic ca haşişu.
domle, ce zici de Ronaldinho? pe Camp Nou, domle, au zdrobit Realu’! şi râde continuu, ca o maşină de spălat programată pe uscător.
dă-i în mă-sa de fotbalişti! nişte crăcănaţi analfabeţi! câştigă într-o oră cât fac eu în 4 luni!
aiurea! nu se compară! geniu’e geniu! tolvai, ce tare-i progresivu’ ăsta!
jupâne, pe mine mă cam oboseşte! rămân la ăia vechi: Def Leppard, Kiss, The Who etc. Au explozie şi claritate.
Îşi ţuguie buzele a cunoscător:
vorbeşti prostii, domle! eu îţi povestesc de saundu de 2007 şi tu o ţii cu ăia! păi nici instrumente ca lumea n-aveau. e ca şi cum ai compara tenisul lu’ Năstase cu ăla a’ lu’ Federer.
iar mă bagi în tenis! ştii că nu mă pasionează sporturile cu mingea. cel mult să le practic aşa...la oha, da’ nu să stau să mă uit la ele. mă interesează numai sporturile care îţi construiesc corpul.
habar n-ai! tenisul e cel mai complex şi mai solicitant sport. plus că cere fineţe şi talent. iar dacă te uiţi, mai furi câte un rever, chestii, no!
şi ai mai lucrat cu tipa aia roşcată? încerc disperat să schimb vorba.
domle, degeaba schimbi subiectu’, că tot n-ai dreptate. da’ dacă tot ai atins problema asta dureroasăăă, da, mai lucrez cu antrenoarea, da’ ia cam mult pe oră. însă m-a şi învăţat o grămadă de chestii. Îşi adună mânuţele: ce funduleţ, ce ţâţuci! aaah, ce muie i-aş da!
păi şi n-ai încercat nimic?
fugi d-acilea, umblă cu unu cu mercedes C-classe. No, mai luăm un Gösser, sau ce facem?

Acuma sucise tactica. Gata cu nopţile prin crâşme. Voia să-mi facă pe plac cu ceva constructiv, de aia îi venise ideea cu bazinul.
bună seara!
Ionapot kivanok!
am dori şi noi două bilete la bazin.
da’ cască aveţi?
cască? de când se cere cască?
Ioai, Istenem! de când s-au introdus normele europene.
serios? ce chestie! şi de unde să luăm cască la ora asta?
Ioşka se apropie în halatu’ albastru, de femeie de serviciu:
Micinals tok? ce, n-are băieţii cască? păi e simplu: ori ia de la magazinu’ ăla de sub scări, ori cumpără de la supraveghetoru’ de bazin. acilea face 25 de lei, înăuntru e numa’ 15.
păi luăm dinăuntru.
aham! Ildiko, facem şi noi o reducere la băieţii?
Ygen, ygen! facem! uite, de la 15 reducem la 10. Tesek!
După introducerea europeană, urcăm spre vestiare dar, cum n-are rost să ne dezbrăcăm până nu luăm căşti, ne descălţăm, ne suflecăm pantalonii şi lipăim prin pătratul umplut cu apă, amenajat la intrarea în hala cu bazinul.
Supraveghetorul-salvamar zace pe un scaun de plastic. E un bătrân deşirat şi astmatic. Ne ocheşte cu o privire semitică:
da, băieţii? huvo meiss?
am auzit că ar fi nişte căşti de baie p-aci.
aţi auzitără bine. problem este că la copii de-acolo le-am dat aşa, că-s amărâte. da’ nu pot da la toată lumile...
şi cât e una?
Cotrobăie într-o sacoşă de rafie:
uite, din astea de plasticuş, 15 lei unu. sau dacă nu vrei aşa, no nu-i bai! se repliază rapid văzând ezitarea noastră, este şi de pânza, la 10 lei. da’ n-am decât roşie.
Zgârciţii votează pentru două de pânză, apoi, bâldâbâc prin pătratul de apă, pe scări în sus, către vestiare. Căştile stau cam nasol – două cârpe.
Băga-mi-aş, mai bine luam din alea de plastic!
Bazinul olimpic e plin de copii care se bălăcesc înainte să înceapă lecţia de înot. Pe geamurile din dreapta se văd blocurile placate cu cărămidă roşie. Apa e călâie. Ţipetele brotacilor răsună în tavan. În tribune: bunici, mămici, unchi. Ne alegem unul dintre cele trei culoare disponibile şi ne punem pe treabă. Adică eu încep un bras voinicesc, în timp ce Cornel învârte periscopul, să treacă în revistă inamicul feminin. După două bazine mi se face rău şi mă retrag la ţărm. Am îmbătrânit, la dracu! apoi simt gustul de omletă înecată în ulei. Îl simt în gură-nas-urechi. De vină e ghiftuiala cu colesterol de acum o oră. Musai să mă retrag printre trestii şi să-mi diger bolul.
Cornel sare cu o idee: domle, ce-ai zice să ne odihnim la o saună?
Na, la saună n-am fost niciodată. Ieşim şi-l las să mă călăuzească. Merge concentrat: umerii sus, mâinile desfăcute în lateral. Trunchiul firav, picioarele ceva mai înfiripate, dar fără contur nervos.
Sauna e un amfiteatru în miniatură. Pe bănci, cocoţaţi până-n pod, hăndrălăi în slip. Toţi aşezaţi, doar unul lungit, la vreo 45 de ani. Un găligan trainic: corp de maistru militar, început de chelie, păr firav pe piept şi ochi cercetători, când naivi, când impertinenţi. Într-un colţ, o sobă cu cărbuni bine încinsă. Am senzaţia că am intrat în cortul unui beduin, vara, în deşertul Iordaniei. Miros şi gust de cărbuni încinşi.
Ce faci, bă, Cornele? îşi propteşte găliganul capul sub cotul stâng, lăsând la vedere o axilă nedefrişată.
Cornel are reacţii selenare. Doar când pierde Barça izbucneşte. Lentoarea lui de colos pitic nu te lasă să-i ghiceşti dispoziţia. Numai vocea îi trădează iritarea:
iacă bine, domle, da’ tu? tot p-acilea?
bă, Cornele, m-a lovit norocu’! am găsit de muncă-n Italia.
serioos? ce chestieee! şi tot la bazin ne-ntâlnim...
da, mi-am luat concediu de sărbători.
ce concediu lung ai! se bagă o voce ceva mai solidă, de pe băncile de sus.
muncesc la sonde, se face că plouă hojmalăul. Pe post de inginer. Scot 1600 pe lună.
uluitor, domleee!
stai să vezi! Am găsit de lucru şi în nord, la norvegieni. Dădeau 2500.
păi şi?
nu, mă, e un frig acolo de-ţi îngheaţă coaiele. Cică femeile alea ale lor d-aia vin la mare la noi. Să se fută, că ăia e toţi impotenţi. Nici dacă-mi dă 10 000 nu mă duc. Să-mi cadă pula? Ce folos că e alea pizdoase dacă n-ai cu ce?
corect, domle! mormăie jenat Mişu.
Un costeliv se dă jos de pe un raft şi stropeşte soba cu nişte apă dintr-o sticlă. Fonta sfârâie, scoate fum. Aerul e aşa uscat, că nici nu poţi transpira, deşi sunt 100 de grade la umbră. Încep să năpârlesc şi pielea mi se scorojeşte de la gât în jos. Inima s-a înfofolit în pungi cu gheaţă şi nu mai simte nimic.
or plăti ei italienii mai slab, da’ acolo e soare tot timpu’. După muncă, imediat ai tăiat-o pe plajă. D-aia şi umblă macaronarii cu nasu’ pe sus – păi dacă le e pula mereu sculată de la căldură? Le vine până la bărbie şi le-o ridică uite-aşa. Nu-i bai că femeile lor e nasoale. Ţi se scoală acolo şi vii să fuţi aici, în concediu.
După care ridică cracul drept şi se scarpină sub fesă, gânditor:
auzi, care ştii de-o pianină de vânzare? Dau până la 800 de euroi. Băi, da’ fiţi atenţi, pianina e aia mică, cu corzile pe verticală!
Din amfiteatru mai coboară un cardiac. Înainte să iasă, îl întreabă:
mă, Gabi, acu o lună căutai violoncel.
aaa, aşa-i! Păi mi-am luat. Şi înainte de violoncel mi-am luat xilofon. Vreau să învăţ să cânt la trei instrumente. În ziua de azi trebuie să fii băiat fin...dacă tot ai bani.
Odată cu nedumeritul, ţâşnesc şi eu din saună. Încă un minut şi aş fi explodat. Nu ştiu cum rezistă ăia înauntru atâta şi mai au energie să vrea să înveţe să cânte la trei instrumente. O pală de aer rece mă izbeşte peste faţa tumefiată. Mă târâi până la marginea bazinului. Bag un picior în apă şi sufăr un al doilea infarct – acu’ e gheaţă. Cu chiu cu vai intru până la mijloc, apoi îmi dau drumul până la gât. Bazinul s-a mai golit. Ocup un culoar şi, ca să mă încălzesc, o iau la fluture. Pe lângă mine, ca şi cum aş sta pe loc, trec răţuştele de la cursul de înot. Tehnica, vezi, dacă n-ai învăţat-o la timp...
Cât îmi trag sufletul, mă trezesc cu capul lui Cornel lângă mine. Pe jumătate acoperit de o cârpă roşie.
de unde te cunoaşte matahala aia?
măi dragă, mai veneam pe la bazin şi ne-am tot luat cu vorba despre femei. Nu prea el avea de muncă, aşa că stătea mai tot timpul p-aci. L-am mai scos la câte o băută – sufeream de aceleaşi chestii. Mi-a zis că: bă, Cornele, noi n-avem baftă la femei din acelaşi motiv – tu eşti prea mic, eu sunt prea lung şi niciunul n-are bani.
şi bagă iar râsul ăla al lui cu capul strâns între umeri, ochii măriţi ca şi cum ar sta pe budă. Chiţăie împietrit în felul ăsta, apoi sloboade hohot baban, pe mai multe voci – mitralieră neunsă de la ultimele 10 trageri.
Pe culoarul 1 – acuma văd - înoată o blondă. Înoată nu e bine zis. Se unduieşte ca un tentacul, fără mâini. Până facem noi un bazin, ea face trei. De altfel, Cornel a şi renunţat. S-a postat la mijlocul culoarului şi stă cu apa până sub nas. Ochii i se învârt circular şi scanează lichidul – nu scapă nicio vietate feminină. Blonda pur şi simplu alunecă printre printre moleculele de hidrogen şi oxigen. Ar putea s-o ţină în ritmul ăsta o săptămână. Doar să mai vină salvamarul sau salvalacul să-i arunce nişte plancton, să nu rămână numai oasele şi zgârciurile din ea.
În sală (nu ştiu cum naiba să-i zic!) pătrunde Gabi. Pe cap are o cârpă neagră, în jurul şoldurilor una galbenă cu buline maro. Se opreşte la un capăt al culoarului blondei şi execută mişcări de încălzire – un soi de tae-bo nautic. Se apleacă lateral, ridică simultan câte un crac, ca la sumo. Blonda sfâşie apa cu mâinile la ceafă. Mă şi mir că păstrează direcţia, că nu se ciocneşte de marginea bazinului. Pianistul se lasă să cadă în mâini de la înălţimea celor 1,90 m ai săi. Execută flotări cu capul în jos, fundul ridicat mult. Blonda trece la un crawl gingaş şi robotizat deopotrivă. Atunci Gabi se deplasează la un pol al bazinului, urcă pe piedestalul de pe care se sare în apă, se îndoaie de şale în spate, apoi brusc în faţă, cu braţele întinse înainte, ca un arc, pe vârfurile de la picioare, gata să ţâşnească. Dupǎ care se dă jos, se lasă în fund pe marginea bazinului şi bâldâbâc! se prelinge în apă. Aterizează în apropierea noastră şi faţa i se luminează când dă cu ochii de Cornel:
Băi, Cornele, tu mai ai Măzduţa aia veche?
nu!
ai vândut-o?
nu.
aham, deci o ai încă. Tot verde?
tot.
Ca să scape, Cornel trece la serviciu:
măi, dragă, ce-ţi veni cu instrumentele alea?
băi, Cornele, musai să învăţ să cânt la trei instrumente. Tu ştii ce efect are aşa ceva la femei?
zău? deci...ce chestie! domleee, ce să zic, îţi urez să ajungi un Federer al pianinei!
a, nu, mie-mi place Nadal!
degeaba, Federer e zeu, e inuman de exact. Şi atenţieee! stă şi acuma cu tipa cu care era prieten înainte de consacrare.
Îl simt cum se crispează, aşa că o iau de-a lungul culoarului. Mă urmează lent, împroşcând apa cu gesturi de gigant. Mă aşteaptă să dau o tură. Îmi dau seama că nu e în apele lui, că i s-au înecat nişte corăbii:
domle, am sunat-o pe Delia la Lugoj.
i-auzi!
Vorbeşte cu pauze, timp în care mă fixează cu ochi de plătică. O clipă cred că a făcut scurt-circuit şi că o să curenteze tot bazinul:
şi ce crezi că mi-a zis?
ei?
cică a început să nu mai sufere după fostul ei, ăla cu care am fost şi eu în excursie. Şi-a dat seama idioata că ăla nu se mai întoarce la ea. E plin de biştari omu’ şi vrea una la fel. Şi-a făcut mendrele cu ea şi-acu s-a reprofilat.
hai să-mi povesteşti la duş. Dacă mai stau mult în bazin, intru la apă.
La duşuri e o ceată de puştani. Facem rost şi noi de două ţevi, dar Cornel încă nu poate povesti – i s-au lipit ochii de bucile bronzate ale unei adolescente. Apa îi curge în cap şi el, cu mânuţele înfipte în şoldurile grăsuţe, se holbează la fesele alea ca la o friptură. Terminăm masajul acvatic şi ieşim pe tuşă, să ne ştergem. Puştoaica se fâţâie încoace şi încolo pe coridor.
Ce cur în ciuda pulii! şuieră Cornel cu prosopul roz strâns într-un coc cochet deasupra creştetului. Apoi: ai văzut, domle? S-a uitat direct în ochii mei când a trecut pe lângă noi. A văzut că o fixam de ceva vreme şi i-a plăcut.
Din vestiarul bărbaţilor iese un sfrijit lung şi coşuros. Urmăreşte privirea lui Cornel şi realizează că ea sfredeleşte fundul fâţei. Se apropie de gagică, o ia în braţe şi începe s-o mozolească.
Domle, cum zicea un amic al meu, un campiooon, uite ce fut alţii! şi ochii îi sticlesc de poftă.
bă, Cornele, da’ ce-ai slăbit în halu’ ăsta? urlă o voce optimistă.
Ne răsucim pe călcâie şi-l vedem pe Gabi sub duş. Palma dreaptă îi săpuneşte subsuoara braţului stâng, ridicat până-n tavan.
parcă erai mai împlinit înainte, aveai şi tu nişte muşchiuleţi. Mi se pare că te băgai şi la sală.
Oripilat, Cornel îi replică muşcător că acum face tenis, care e cel mai complex sport, îţi lucrează toţi muşchii, îţi rafinează mişcările, îţi...Gabi nu pare convins şi continuă să urle peste capul puştanilor că prospăturile vor brandu’ mare, ce-i cu grăsimea aia în josu’ burţii?
Ne-mbrăcăm pe fugă şi-o ştergem. Afară e noapte şi un ger cumplit. Urcǎm în cutia de tablă verde şi demarăm cu scrâşnete de-a lungul falezei. Ca de obicei, Cornel are scaunul foarte ridicat. Am senzaţia că stă în picioare şi învârte cârma unei corăbii. Se lasă în genunchi şi răsuceşte butoanele casetofonului. Dă drumul la un Coldplay. Vocea subţire şi plângăcioasă e singura care răsună în interiorul caroseriei. Şoferul tace cu faţa concentrată. Doar sprâncenele i se ridică o dată la 10 secunde şi gura i se lasă în jos, sub forma unui bot. Când face aşa, i se ridică şi umerii. E mai bine să mă uit pe fereastră. Fereastra e aproape dreaptă, ca la vechile Dacii, pe lângă care femeile încetineau ca să-şi admire fundul, să-şi aranjeze gulerul, pe lângă care bărbaţii frânau şi îşi crispau muşchii braţului sugându-şi burta.
Din sens opus, un Mercedes negru depăşeşte un Mitsubishi roşu care accelerează de-a dracu. Cornel învârte cârma cu disperare şi cutiuţa noastră se izbeşte cu roţile de bordură.
fută-te pula! Ce tâmpit, domle! Idiotu dracu!
Apoi răsuceşte iar cheia în contact şi face mişcări cu schimbătorul de viteze ca şi cum ar amesteca într-un ceaun cu mămăligă. Schimbătorul ăsta de viteze pare luat de la un autobuz – e mare şi rigid. Ca să-l manevreze, Cornel trebuie să-şi ia avânt. Când se luptă cu penisul maşinii, întotdeauna îi dă coate peste genunchi pasagerului din dreapta.
Odată la el la bloc, opreşte dârdâitul motorului, stinge farurile şi dă drumul la un Joe Cocker. Nu zice nimic, doar bălăngăne din cap cu buzele ţuguiate. Pe chip are întipărită o admiraţie decentă. Carcasa maşinii se bombează de la forţa difuzoarelor. Stau cu geanta în care am echipamentul în poală, ţeapăn. Cred că arăt teribil de stupid. Încerc să-i urmăresc privirea, dar ea bate undeva, adânc în el însuşi. Deodată vorbeşte:
You can leave your hat on, dle! Asta ascultam eu cu lugojeanca la o terasă unde mergeam.
Şi mă fixează triumfător.
faină melo, dle! încerc.
ce zdreanţă, dle! şi izbucneşte într-un râs bolovănos, în timp ce continuă să dea din cap pe ritmul melodiei. Am bătut atâtea drumuri şi ea voia numai sǎ-i fac muzici. Mă prostea de cap, iar ea se smiorcăia după fostul iubit. Amaaaziiiing!
dle, chestia cu femeile...
hai până sus, sorbim o bere.
Cornele, e cam târziu, aş lua-o la picior.
nu e decât 23.45. dle! şi şoferu’ tre să bea ceva, nu?
Coborâm în noapte şi mergem la chioşcurile de lângă poliţie. Iau patru Tuborg (ajunge? eu şi aşa nu duc mai mult de una) şi ne întoarcem la bloc. În scară dăm peste nea Piroş:
Băi, Cc-cor-nnnellle, am băut 5 beri r-re-reci. Mă duc acu sus să le sting cu o pălincă. Mă arrrde la stomac.
În apartamentul minuscul foşgăie muzica uleioasă a celor de la Morcheeba. În mod cu totul excepţional – şi-mi dau seama cât de deprimat e – Cornel intră încălţat în camera unde se află computerul şi pune nişte Paraziţii: „tuturor celor cu un mare creier în minus/le doresc un elegant penis captivus!”
Apoi revine, îmi ia din punga pe care ţin în mână o sticlă de Tuborg şi, privindu-mă în ochi, îmi şopteşte disperat:
mai grav e când mă îmbăt, dle – că atunci mă apuc sǎ le dau mesaje. Şi le declar nişte căcaturi...

Institutul Blecher, ediţia VI (XIV)