Andrei Ruse, "MDMA16" (fragment)

fragment din "MDMA16", de Andrei Ruse

pe dig, la o sută două sute de metri de scările pe unde urcasem, ne-am oprit în faţa unei linii de start.

- din mmm... după care Teo s-a oprit.

zâmbea. ar fi vrut să râdă, simţeam asta, ar fi vrut să aibă lacrimi în ochi, să sughite, cum o făcuse şi până atunci, dar nu era capabil să schiteze niciun gest. era momentul acela dinainte de râs, dinainte de izbucnire, când ştii că o să vină valul, că o să-ţi învăluie tot trupul, o să te dezmorţească şi... nu se întâmpla nimic, era ciudat.

- băăă... ne... e. greu. să. vorbim, s-a străduit grasul.

- de ceee?... şi, inexplicapil, n-am mai reuşit să pun capăt cuvintelor.

mă luase şi o uşoară ameţeală, diferită totuşi de cea pe care o simţisem pe iarbă. nu puteam să scot pe gură ceva coerent, muşchii feţei erau moi, iar limba o lua haotic, în toate direcţiile. era amuzant, recunosc, dar în acelaşi timp începeam să mă sperii. şi nu era panica de mai devreme, care tot apărea şi dispărea, cu o forţă incredibilă, era chiar un fior normal, slab. de teamă. de nou.

- mnu... mnu te chi nu i, frateee! a completat nebunul.

iar Teo în sfârşit a putut să râdă, a scos nişte sunete ciudate, un fel de sfârşit al unor hohote. câteva secunde, după care s-a oprit brusc.

- fii! atent! puţiiin...

încercam. dar abia eram capabil să înţeleg sunetele din jurul meu. parc-am fi fost într-un fel de tunel. aveam capul băgat într-un cazan, totul se auzea în gol, fad, şi cu un ecou scurt. inclusiv vocile din capul meu, câte mai erau.

am încercat să spun ceva, dar numai ca să articulez o consoană îmi trebuia aceeaşi energie cu care aş fi împins probabil o maşină. şi nu eram sigur că ar fi ieşit şi consoana pe care mi-o doream.

nu ştiu, era vorba de forţă? de concentrare?

- băăă! m-a atenţionat Teo a doua oară.

- daaaa.... şi iar n-am putut opri cuvântul. rămăsesem cu gura deschisă, fixându-l.

- nndin... mmmoomn... mmomemntuu... nnncaare. vei. călllcla. călca. pe linia. de. start. vvviaţa ta ssse. se va schimmmmba, mba...

era ca şi cum m-aş fi trezit deodată beat criţă. aproape de comă. cel puţin aşa a părut la început. ameţeala s-a amplificat simţitor, dup-aia ţin minte că echilibrul s-a dus naibii. pierdeam controlul. şi un sentiment ciudat, ca şi cum aş fi plutit, ca şi cum corpul meu n-ar mai fi fost deloc fix, ţinut de gravitaţie sau de alte legi fizice. simţeam că mâinile îmi ies din mâini. că degetele ies din degete, că se continuă cumva, după terminaţiile cărnii şi ale oaselor. le priveam şi parcă se lungeau.

parcă… planam?

mi-am îndreptat privirea spre linia de start. a trebuit să-mi ghidez bine articulaţiile, şi pentru prima oară simţeam că procesele astea interioare, focalizarea, atenţia sau doamne, câte altele, aveau muşchii lor proprii. muşchi neantrenaţi pentru căderea de calciu dată de ketamină. nu nimeream, prin mişcarea capului, poziţia în care vroiam să ajung, decât sacadat.

şi de fapt totul era aşa, încet… fragmentat cumva, ca şi cum înăuntrul meu, înăuntrul nostru, s-ar fi produs rupturi. într-una rupturi.

linia aia de start era trasată puţin strâmb cu vopsea albă sau ce-o fi fost. şi dedesubtul ei scria simplu: start. era ceva important însă, era mai mult decât nişte litere şi-o dungă. era ceva grav, nu ştiam ce, dar nu-mi puteam lua ochii de la ea.

iar în câteva secunde, desenul de pe asfalt a început să se modifice, să se unduiască, literele să devină tot mai mari. mă apropiam de el, deşi stăteam pe loc. apoi respiraţia...

nasul încă mă mânca, de la praf.

aerul mă lovea, apoi, înăuntru, îi simţeam frecarea de carne. eram ca două metale, eu şi aerul. inspiram şi degeaba, parc-aş fi fost în vid. după câteva miimi de secundă un abur rece începea să mă gâdile, îmi invada gâtul, dup-aia plămânii şi simţeam cum se aşează acolo pentru câteva clipe, cum umble un fel de balon, un fel de burete care soarbe apă şi se umflă. am tras tare atunci şi am văzut cum toată imaginea din faţa mea se trage spre mine. wow…

am ridicat capul, de parcă cine ştie ce grozăvie aş fi făcut. nu trăgeam decât aer în piept, dar niciodată n-am ştiut că pot atât de puternic.

ei se uitau la mine şi îmi analizau fiecare reacţie. ca atunci când îi recomanzi unui prieten un film al naibii de bun, te mai uiţi o dată, cu el şi, la fiecare secvenţă mişto, te întorci să vezi dacă zâmbeşte, dacă e surprins sau şocat, cauţi toate gesturile care să-ţi confirme c-ai avut dreptate. ce ţi-am eu? aşa-ţi vine să-i spui. nu că-i marfă? şi mândria care te cuprinde dup-aia, de fapt… mmm… amestecul de mândrie cu bucuria de a-mpărţi ceva ce ţi-a plăcut. pentru că, doamne iartă-mă, nu există nimic care să te facă fericit, atâta timp cât e doar pentru tine.

mi-am îndreptat privirea către blocuri. şi atunci aş fi dat orice să fiu în locul lor, să-mi văd moaca. paralizasem de uimire.

blocurile se ţuguiau cumva la capete, se lungeau şi se auzea aproape ca un scârţâit. se aplecau foarte încet spre stânga. spre dig. spre apă. ce?!

cimentul devenea elastic, nimic nu crăpa, deşi avea aceeaşi rigiditate. era un beton cauciucat. în acelaşi timp dur, în acelaşi timp moale. totul începea să se arcuiască. iar luminile care ieşeau prin ferestre, de la oamenii încă treji la ora aceea - şi erau câţiva - luminile se transformau în unde. în… raze, în dumnezeului ştie ce se tranformau, era un întreg spectacol…

şi-atunci, abia atunci am văzut apa. şi am uitat de tot. nu cred să fi văzut vreodată ceva mai înfricoşător. Lacul Morii. o imensitate de apă. un fel de apă de plastic. neagră. valurile, atât cât erau, mici, huruiau. fâşâiau. era o fiinţă vie acolo, cleioasă. un monstru. ne urmărea, se agita, oricând capabil să se ridice şi să înghită tot.

atât de puternic. incontrolabil. cuminte, doar pentru că vroia să fie cuminte. fără început şi fără sfârşit, fără o formă. fără stomac, maţe, oase, fără carne, nimic din toate astea, ci mult mai complex decât noi. lichid şi gazos şi solid, rezistent la orice temperaturi. la orice situaţii.

simţeam că-i un supravieţuitor al începutului lumii, o ciudăţenie mitologică. mai mult decât o substanţă. mai mult decât un element. era dumnezeu sau diavolul, asta era. ceva viu. o conştiinţă? neîngrădită într-un trup cu mâini şi cu picioare. o minte superioară, care probabil conduce lumea. creatura perfectă. care vede tot. ochii unui zeu.

şi nimic nu există fără ea… nimic decât praf şi nisip poate.

un flash, exact în mijlocul acestor descoperiri: aveam vreo douăzeci şi ceva de ani, ‘nainte de ’89, şi eram cu un prieten care stătea aproape de locul ăsta. la câteva blocuri. chiar pe digul ăsta, mergeam cu el spre insula aia pe care acum fac nu ştiu ce căcaturi de concerte şi care-n rest e părăsită. atunci mi-a spus legenda acestui lac.

şi nu ştiu dacă este adevărată sau nu, dacă acolo chiar a fost un cimitir şi la ordinul lui Ceauşcă pur şi simplu a fost mutat, iar ca să facă economie, au scos numai câţiva morţi, iar pe restul i-au betonat efectiv. nu ştiu… dar atunci puteam să jur că mâini invizibile ies din apa aceea întunecată. şi împing monstrul înspre mine. şi câinii, nenorociţii de câini de pe-acolo urlau, nu lătrau. urlau ca lupii.

teamă? panică? m-am pişat pe mine de frică. am văzut sufletele morţilor bântuind valurile, încercând să mă hipnotizeze. Teo şi nebunul au încercat să mă prindă, dar n-au putut. am început să alerg. aşa cum puteam atunci să alerg, dezordonat. parcă era un sport extrem.

ca şi cum aş fi încercat să alerg în apă. eram pe fundul unui ocean. îmi aruncam un picior într-o parte, altul în cealaltă, apoi într-o fracţiune de secundă îmi găseam un punct de echilibru şi o luam de la început. era groaznic.

ei ţipau după mine. sunete... nu puteau vorbi clar. sau eu nu-i puteam percepe? în fine.

am luat-o la vale, direct spre oraş. n-am mai ajuns până la scări. m-am împiedicat şi nu ştiu cum am ajuns jos acolo, lângă parc, mai mult rostogolindu-mă.

eram aproape de locul unde parcasem maşina.

şi când m-am ridicat, totul era razna. nu mai înţelegeam nimic. blocurile erau unele peste altele. şi toate imaginile pe care ochii mei încercau să le perceapă, erau formate din… cubuleţe? ca un puzzle. aranjat total aiurea.

am continuat să fug. ei erau tot mai în urmă, continuau să ţipe. şi o haită de câini, futu-i în gură de câini, a început să latre şi să mă urmărească. eram înconjurat de fiare malefice.

am luat-o spre blocuri, spre un loc unde văzusem lumină. era un magazin, un non-stop, ceva de genul ăsta. tropăiturile mele erau bubuituri.

eram un robot, cu sistemul de control dereglat. un pas şi asta însemna ridicarea piciorului, împotriva unei gravitaţii pe care nu o mai simţisem în felul ăla până atunci, ca şi cum ceva vroia să mă tragă în pământ. desprinderea era mai grea, dup-aia toţi muşchii piciorului deveneau moi şi încercam din răsputeri să nimeresc cu talpa în faţă. şi când aterizam, simţeam cum glezna tremură înăuntru şi se aşează, apoi tibia… şi carnea de pe oase se încordează. ca să vină în cele din urmă genunchiul. câte coordonate pentru a înainta un nenorocit de metru. şi încă unul. şi încă unul.

odată apropiat de blocuri, fundalul sonor al oraşului a început să se facă simţit. era insuportabil. curentul electric de la stâlpi zumzăia şi chiar lumina părea să aibă sunetele ei. atunci când se lovea de o maşină parcată era ca şi cum ai fi un rupt o cârpă subţire, pârâitul acela, ştii? toată concentraţia fotonilor se rupea la întâlnirea cu un obiect şi o lua în direcţii diferite.

huruitul motoarelor în depărtare, câteva alarme de la nişte maşini, parcate probabil în spatele blocurilor, o sirenă a unei ambulanţe şi luminile ei ameţitoare colorând totul în jur, hienele continuând să latre după mine, gata oricând să mi se repeadă la picioare, toată gălăgia asta era din ce în ce mai tare şi îmi dădea impresia că la un moment îmi va bubui capul. la propriu.

îmi simţeam tâmplele zvâcnind, sacadat, şi sângele îngroşându-se, devenind cremos, lăsând parcă spume pe marginile venelor. mă pietrificam, asta era! inima bătea în gol, într-un ritm fără sens, încerca zadarnic să mă mai ţină în viaţă. din câteva în câteva secunde leşinam. vedeam numai negru şi aveam încontinuu senzaţia că o să mă prăbuşesc. iar odată ajuns pe asfalt, o să mă spulber, ca o bucată de gheaţă.

unde sunt, Ana?

"Poeme confesive", de Dumitru Bădiţa

1. scoteam cartofi
pielea mânilor mi se uscase
praful îmi curgea prin gâtlej
soarele mă înrăise de tot
le-am spus alor mei
"mă duc după apă"
şi nu m-am mai întors.

de curând am invitat-o pe maică-mea
să-şi vadă nepoţii
ne-a adus hrană ecologică
ne-am plimbat pe la casa poporului
a vrut în europa chinezilor
după amiază la patriarhie a sărutat
caseta cu moaştele sfântului dimitrie cel nou
iar seara ne-am dus în piaţă la bradul metalic
luminat cu milioane de beculeţe

o rafală de vânt i-a fluturat colţurile basmalei
şi diavolii s-au dezlănţuit:
ne-au râgâit în urechi
scuipat cu cola
filmat cu telefoanele

ne-am refugiat în metrou
uşile s-au închis
"li se spune ţărani mamă
dar sunt altfel decât noi".



2. locuiesc de câteva săptămâni într-un vagon de la periferia triajului
am eliminat pereţi interiori deschis spaţii noi
escamotat plafonul decojit am minibar living
dormitor cu pat matrimonial
o scară din lemn de cireş lăcuit urcă pe acoperiş:
urmăresc noaptea cum se aprind luminiţele în cer
şi în cartierul rezidenţial
am wireless şi jardiniere cu muşcate la ferestrele termopan
şi griji nu-mi fac: de la început am instalat un sistem
care produce în toate punctele vulnerabile câmp electric

aşa livrez în fiecare zi amănunte pe messenger ca să umflu gogoaşa
sper spre deliciul nou angajatei de la direcţia de marketing şi dezvoltare

acum zece ani veneam de la sibiu în tren i-am descris
unei studente la a doua facultate traiul pe care pretindeam că-l duc
într-o colibă din inima pădurii andronache
am ajuns când rostopasca şi urzicile crescuseră până la glezne
şi primele deşeuri sintetice colorau deja luminişurile
seara târziu mâna mea s-a apropiat a descoperit un vagin pietrificat:
un closed ferm şi de durată pe uşa feminităţii
"de ce ai venit"
"oricum nu ţi-am crezut povestea
dar eşti un om bun"



4. m-a prostit o mătuşă pe la 7 ani
şi am aruncat în gârlă
îngrămădiţi într-o plasă de nylon
trei căţeluşi abia veniţi pe lume
mai târziu am decapitat câteva găini şi un curcan
apoi am renunţat:
de porci tranşaţi nu am vrut să mai aud
fugeam de acasă când tăiau viţeii şi mieii

acum un purice să văd sărind pe spinarea ta
nu l-aş vâna
pe căpuşa umflată cu sângele tău
n-aş strivi-o
şi niciun fluture n-aş prinde să ţi-l predau

dar ce vrei ce cauţi în buzunarul rucsacului
n-am strop de mâncare la mine
hai să ne uităm în jos de pe stabilopozi
sau mai bine închiriez o hidrobicicletă
şi te plimb toată seara



6. scara de beton urca la etaj direct din uliţa recent asfaltată
casa: o construcţie ceva mai răsărită decât vilele din jur
proprietar: o fată pe nume gigliola, una dintre frumuseţile
văii cu localnici blonzi emigraţi în ţările mediteraneene

noaptea târziu mâna mea a apăsat clanţa şi întredeschis uşa
piciorul meu drept s-a strecurat şi talpa s-a lipit de podea:
atunci s-a pornit sforăitul ca o alarmă se răspândea în valuri
mi-am spus: ea m-a chemat dar totuşi e un bărbat în casă
e o bătrână obeză un mort care se joacă dinadins cu un motor stihial
e un diavol în pivniţă un monstru la temelie
am fugit la hotel şi până dimineaţa i-am ţinut companie doamnei
care croşeta la recepţie

în seara zilei următoare stam pe o terasă şi sforăitul acela
mă ţinea încă în afara minţii mele
gigliola s-a apropiat zâmbind:
puteai să intri dumitru
chiar am fost singură
am vrut numai să te sperii puţin



8. o barcă o lansetă şi eu:
limita vagă a antroposferei
în măruntaiele ecosistemului
nu-mi pasă dacă muşcă
de altfel cred că am uitat să ataşez momeala
şi nu sunt sigur dacă la capătul firului
am legat vreun cârlig

de câteva zile observ fascinat
cum broaştele îşi aruncă limba
să vâneze insecte

când mă plictisesc mă retrag pe malul bălţii
şi cad în reverie:
îmi proiectez propriul meu cap
îmi desfăşor gâtul în sus
ca o panglică elastică

punctul maxim:
o fereastră a unuia dintre etajele superioare
ale unui bloc de pe broadway

scopul: să ţip "sărut mâna"
la o artistă



9. mai toată ziua am stat pe terasa blocului
şi m-am gândit cum aş putea avea propria mea firmă
apoi am coborât şi m-am dus în parc

un şir de furnici se strecura printre picioarele băncii
m-am ridicat şi l-am studiat
pe o distanţă de câteva sute de metri

circulau în ambele sensuri
cu viteză egală

am tot căutat până s-a făcut întuneric
măcar o singură furnică urcată în vârful unui fir de iarbă
numai să se uite



12. m-am concentrat din nou să găsesc
punctul de unde începe
propria-mi ficţiune
şi tot n-am reuşit

de dimineaţă m-am simţit mai real
decât spre seară
dar alteori e invers:
abia spre seară îmi vin în simţuri

am prieteni
în reţelele de socializare
ei circulă se doresc fac parte susţin

nu am completat încă rubrica:
"scrie ceva despre tine”

cred că mă voi descrie aşa:
sunt un zmeu
sunt zmeul pe care l-ar putea scăpa din mână
copilul pe plajă

Cronica la ediţia a patra

Seara începe cu lectura lui Dumitru Bădiţa din “Poeme confesive”. Urmează lectura pe trei voci a unui capitol din romanul în lucru al lui Andrei Ruse, MDMA16. (Au interpretat Andrei Ruse, Sorin Despot şi SGB, cu o prestaţie foarte apreciată de public.)
Prima la microfon este Nastasia Maniu, care declară că “la ascultare, mi-au plăcut, atât poezia, cât şi proza”, indicând la Bădiţa “o tăietură fermă, severă, nu lipsită de plasticitate”. Despre Andrei Ruse: în ce a citit a fost foarte convingător, dar nu ne putem da seama încă de toată arhitectura romanului. Nastasia Maniu remarcă la Ruse puterea de a descrie foarte sugestiv şi analitic “anumite stări provocate de anumite substanţe.”
Adrian Diniş, luându-şi inima-n dinţi: “dacă spun eu tot felul de lucruri, o să prindă lumea curaj”. Despre Bădiţa: stil simplu, concis, versuri narative. Ironia îl prinde foarte bine pe D.B., care e bun când reuşeşte să fie poetic “în întregul lui”. Una peste alta, “o poezie călduţă”. Andrei Ruse este un autor “care nu e pe deplin format”; fragmentul citit se încheie bine, cu o interogaţie retorică, dar începe prost – textul are multe cuvinte în plus, ne explică totul ca unor diletanţi. Stilistica e importantă, spune Diniş, iar astfel de imprecizii enervează un cititor. Totuşi, Ruse are pasaje care i-au plăcut (ca atunci când “dă zoom” pe lucruri).
Andrei Ruse, cu o scurtă intervenţie lămuritoare: “cea mai bună parte din roman va fi ultima pagină” (Andrei Dósa: "fiecare pagină ar trebui să fie cea mai bună") şi “încerc să-mi asum acest personaj, un om care a luat pentru prima dată droguri”.
Sorin Despot aduce în discuţie o problemă de moralitate: a scrie despre droguri instigă la consum? E blamabil?, se întreabă retoric S.D. Şi totuşi, continuă el, romanul nu se învârte în jurul drogurilor, ci al dramei interioare a unui personaj de 40 de ani care începe să consume droguri, ceea ce îl leagă de oameni mult mai tineri.
Gelu Diaconu, din postura posibilă a personajului menţionat: “unii s-ar putea să nu rezoneze la asta” şi “dacă vorbim despre tema morală, ne îndepărtăm de text”. Scrisul lui Ruse e neconvenţional, dar problema lui ar putea fi repetitivitatea, pentru că şi MDMA ne-ar putea duce în zona primului roman al acestuia, SONI. Gelu Diaconu îl apropie pe tânărul prozator de Chuck Palahniuk (deşi mai înainte Ruse vorbise despre Irvine Welsh, un posibil model în proza pe care o scrie acum). “Nu rezonez cu tema romanului”, mărturiseşte Diaconu, şi îl sfătuieşte pe Ruse să scrie teatru (sau scenaristică). Dialogurile sunt o punere în scenă, iar dacă am dezbrăca textul de tot balastul descriptiv, am ajunge la un text dramatic. Despre Bădiţa, mai pe scurt, dar mult mai favorabil: “o poezie minunată”. “Textele citite vin din primul lui volum”, cu un plus de savoare. Dumitru Bădiţa e un confesiv ce stăpâneşte foarte bine ironia şi autoironia. În poemele mai laxe, se simte o aplecare către proză.
Sorin Despot, revenind: “eu am văzut o evoluţie evident faţă de SONI” şi “Ruse nu are o miză estetică”; poezia lui Bădiţa îi place, “într-un final, foarte mult”, deşi “face dragoste cu prezervativ”.
Dumitru Bădiţa, cu un comentariu generos la Andrei Ruse: şi-a propus ceva foarte interesant şi îşi urmează foarte bine linia narativă. Şi din punct de vedere stilistic, ce a citit “merge destul de bine”. Textul e antrenant, problema e că riscă la un moment dat, din narcisism auctorial, să devină emfatic. Tema romanului nu sunt drogurile, ci fascinaţia pentru cealaltă faţă a lumii, Bădiţa mărturisind că şi-ar dori să citească un roman românesc contemporan despre fascinaţie. Despre propriile poeme citite: “le-am numit confesive ca reacţie la afirmaţiile lui Sociu despre sfârşitul confesivităţii”. De fapt, pentru Bădiţa, “orice poezie este confesivă”. Douămiiştii au mers mai mult pe ingenuitate, ironia li s-a părut ceva bătrânicios. Însă nu poţi fi programat ironic, ironia şi umorul sunt reacţii naturale, vitale, “un fel de a-ţi proteja propria subiectivitate”.

Ioanei Bogdan textul lui Ruse i-a amintit de Trainspotting, dar prin comparaţie e mult mai cuminte decât filmul şi decât romanul lui Welsh. Proza tinde spre absurd, generând un anumit umor.
Gabriel Daliş: poemele lui Dumitru Bădiţa par nişte descrieri panoramice; "mă mulţumesc, dar nu mă mişcă". Şi “mi-a plăcut proza lui Andrei, observ atenţia pe care o acordă detaliului”. Daliş ar vrea să vadă în MDMA un roman despre frica de real, de banalitate. E multă claustrare, spune Daliş, drogul nu le oferă celor trei personaje efectul regăsirii, întrebându-se retoric: “În cele din urmă, unde ne mai ducem?” (Cl. K.)

Fotografii de la a patra ediţie

foto: Alina Surduc

Institutul Blecher, ediţia a IV-a

fragment din "Ultimii eretici ai Imperiului", de Vasile Ernu

cap. XXVIII

În care se povesteşte iarăşi despre băutură, despre pericolul „minţii limpede” a occidentalului şi normalitatea „minţii tulbure” a celor „necivilizaţi”; în care eroul ne demonstrează pe baza mecanismului de consum al alcoolului de ce comunismul şi capitalismul au aceeaşi natură şi de ce drogurile apar doar după ce este inventată pastila antimahmureală.

Dragă Vasiliy Andreevici,

Am citit, m-am amuzat. Dacă sîntem la acest capitol îţi voi povesti, prin această prismă a alcoolului, ultima mea călătorie. Mă aflu de cîteva zile într-un turneu prin ţările scandinave. Am mers prin Finlanda, Norvegia şi Danemarca şi am observat un fenomen pe care-l bănuiam: aceşti băieţi beau cu adevărat. Ca unul care vine din Rusia, cu o experienţă sovietică serioasă în spate, băutura este un fenomen care nu mă mai poate impresiona. Am văzut tot ce poate fi văzut. Nu cred că ar exista un truc alcoolic care să mă surprindă sau depăşirea unor limite care să mă mai uimească. După experienţa sovietică, sintetizată cel mai bine de cuvîntul „bezpridel” (lipsă de limită), orice alt model aşa-zis radical îţi pare doar o variaţie pe aceeaşi temă. Şi totuşi există ceva interesant în experienţele altora, care chiar dacă nu sînt excesive cum sînt cele ruseşti, au ceva educativ, cum am spune în spirit sovietic.

Un amic de-al meu a observat un lucru în legătură cu modul în care beau aceşti nordici: ei beau eroic. Ei beau ca şi cum s-ar duce „ultima bătălie”, „pe viaţă şi pe moarte”, „pînă la ultima suflare”. Ei beau fără compromis şi total, luptînd împotriva tuturor „vicisitudinilor vieţii”, trecînd peste orice „barieră” care stă în calea consumului de licori bahice. Ei beau „pînă la ultima picătură!”

Nu ştiu cum e la voi. Am impresia că faceţi parte din popoarele care beau „gălăgios.” Nu mă pot pronunţa. Ruşii beau, aşa cum ai observat şi tu, „spectaculos”. Pentru rus băutura nu este doar o activitate pentru sine, ci şi pentru ceilalţi. Rusul cînd se apucă de băut, transformă acest lucru într-un eveniment, într-un spectacol. Rusul bea carnavalesc. El se crede pe scenă, cortina se dă la o parte şi începe derularea actelor unu, doi, trei... Rusul nu bea neapărat mai mult decît alţii. Am văzut o mulţime de ţări şi am ajuns la concluzia că la acest capitol, toţi stau foarte bine. Cu excepţia ţărilor musulmane, nivelul alcoolului din sînge este distribuit destul de uniform.

În ce priveşte eticheta pusă ruşilor de către occidentali, cum că alcoolismul ar fi una dintre trăsăturile lor naţionale, nu este decît un truc ieftin utilizat mereu. Omul occidental se crede „civilizat” şi „superior” fiind înzestrat cu „raţiune” şi o „minte limpede”. Celălalt, este diferit de el, cu altă tradiţie culturală decît el, este „barbar”, „necivilizat”, „iraţional” şi are „mintea tulbure”. Occidentalul crede despre sine că bea ritualic, „în sănătatea” cuiva, iar despre „barbar”, „că-şi bea minţile”. Aceste cutume nu au nimic cu realitatea. Ruşii însă beau spectaculos, de aceea ies în evidenţă. De altfel, ruşii sînt destul de mulţi şi cam peste tot. Însă nu spectaculozitatea este elementul cel mai tare, ci faptul că, la acest popor, băutura este strîns legată de o anumită formă de reflecţie. Cînd ruşii se apucă de băut automat încep şi discuţiile despre „sensul vieţii şi existenţa lui Dumnezeu”. Cînd beau reflectează şi asupra procesului băutului în sine. O simplă beţie capătă o semnificaţie culturală prin temele grave puse în discuţie. Beţia-meditativă a devenit o parte a identităţii culturale ruse o formă de a-şi consuma timpul pe care l-au avut din belşug.

Tu pui o problemă fundamentală în legătură cu alcoolul, sau mai degrabă cu modul de a interpreta capitalismul şi comunismul prin intermediul consumului de alcool. Susţii că alcoolul este specific comunismului, iar mahmureala tranziţiei şi capitalismului. („A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai face capitalism fără reclamă”). Mai spui că sistemului capitalist postindustrial, capitalismului financiar îi este specific refugiul în droguri. Cu alte cuvinte, fiecărui regim, fiecărei formă de muncă îi corespunde un anumit fel de „deconectare”. În principiu sînt de acord, însă trebui să privim această legătură a comunismului cu alcoolul şi prin prisma tradiţiei pe care o are acest fenomen în Rusia ţaristă. Alcoolul în perioada ţaristă este, alături de Biserică, Armată şi alte structuri, „instituţie” de stat, afacere de stat. Alcoolul este domeniu de „interes naţional”. Producţia şi vînzarea de alcool au fost întotdeauna în Rusia monopol de stat, unele dintre cele mai importante surse de venit, dar şi unul dintre cele mai subtile instrumente politice. „Kazionnîi kabak” (crîşmă de stat) era una din cele mai importante instituţii ale statului ţarist rus.

Aşa că poporul rus participa de zor la această „afacere de stat”, căci fiecare pahar de vodcă ducea la creşterea bunăstării patriei. Cu mici excepţii, mai toată lumea bea în Rusia. Existau fireşte şi domenii în care se impunea prezenţa unei „minţi limpezi”. Tradiţia rusă spune că cine nu bea este o persoană periculoasă în care nu poţi avea încredere. Această credinţă populară nu are motive metafizice sau religioase, ci e construită pe o experienţă concretă şi ţine de o realitate istorică. De ce este periculoasă o astfel de persoană? În mod obişnuit, cel care nu putea să bea în cătunul X sau în gubernia Y erau reprezentanţii puterii: poliţistul, cinovnikul şi alţi funcţionari. Soldatul bea, căci trebuiea să „aibă curaj”, artistul pentru „inspiraţie”, iar preotul „fiindcă-i din popor”. Un popă ortodox rus care nu bea este fie „papistaş”, fie simpatizează cu „sectanţii”. Se mai întîlneau tot soiul de „nebuni” care nu consumau alcool din diverse motive de neînţeles. În rest, cei care nu beau sînt suspecţi, căci reprezintă puterea şi au întotdeauna intenţii necurate. Ei nu sînt din popor.

Rusia secolului al XIX-lea a cunoscut multe transformări, iar una dintre cele mai importante a fost apariţia aşa numitei intelighenţii, fie ea de stînga, fie ea de dreapta. Conform tradiţiei iluministe din care se revendicau ei, alcoolul, şi mai ales alcoolismul, intra în contradicţie cu discursul lor bazat pe raţionalitate şi progres. E interesant faptul că primii antialcoolici sînt intelectualii de dreapta. Ei aduc o critică dură acestui fenomen. Puţin după ei apar şi antialcoolicii de stînga care sînt mult mai radicali. Discursul antialcoolicilor de dreapta este plicticos, academic, bazat pe tot soiul de cifre. Cel al antialcoolicilor de stînga este dur, spectaculos şi bazat pe ideologia pe care o propagă. Dreapta antialcoolică a încercat să îl convingă pe Ţar şi opinia publică să lupte împotriva „dependenţei de alcool”, însă au avut rezultate nesemnificative. La un moment dat chiar, în perioada primului război mondial, a fost impusă legea prohibiţiei. În acele vremuri însă, Rusia trecea printr-o perioadă grea, de mari frămîntări, aşa că legea prohibiţiei nu a avut nici o şansă. Poziţia dreptei se confruntă cu un conflict intern al discursului: luptă pentru o „morală nealcoolică”, încercînd să combată consumul de alcool, consum care de altfel aduce un imens profit. Paradoxal, profitul este după cum ştim temeiul dreptei: şi profit şi minte limpede nu se prea poate. (...)

Poeme de Ilieş Gorzo

simone d. beauvoir


când i se punea pata, mama
mă tundea la zero
de strigau copiii după mine:
„păduchioasa, păduchioasa!”
fals
n-am avut păduchi decât abia printr-a şasea
iar atunci m-a scăpat mătuşă-mea
care lucra în combinatul de la brazi.
dar mama, tot nebună.
la nici un an, după ce-a aflat
că mă întâlnesc şi că mă fut cu radu
m-a tuns din nou.
nu ieşeam din casă decât seara târziu
pentru a mă întâlni pe ascuns, în continuare, cu radu.
însă excrocu` aflase
mă tot întreba: „de ce porţi fes, danielo? că-i
abia jumătatea lui august”
şi rînjea.
odată a venit beat pulă,
mi-a smuls fesul,
a fugit.
l-am iertat, ce să fac?
că eram proastă.



tribut dianei geacăr


m-am întâlnit cu doboș pe dorobanţi.
era frig,
doboş - doar în tricou,
cu părul vâlvoi.
la castel
unde-am băut un cafei
doboş a scos cărţile slinoase
din pantalonii de camuflaj.
mi-a ghicit.
zicea că sunt pe punctul de a declanşa
ceva cutremurător în literatura română.
m-am cutremurat
am privit în gol
apoi, când am vrut să întreb
ce și cum,
n-am avut pe cine.
doboş plecase
cu geaca mea.



anabasis


îmi trec falangele prin revistă
le pun să execute manevrele cele mai dificile
ba chiar, la un moment dat, strig
”biscuiţi, hopliţii mei!!!”
fără ca vestea să le blocheze
cum nu s-au blocat nici pe ugerul lamelor
când păstoream lame în zona lacului titicaca
unde ”monoliţii contemplă cu ochii lor mari
podișul deșert plin de ierburi ţepoase”
unde ”ziua soarele este arzător
iar noaptea frigul te pătrunde
până la oase”

”acolo
numai arheologii sunt veseli”



capul lui mişu vrem


ieri vream
să vină mişu la program de dimineaţă
proaspăt şi nu buhăit
la faţă în culoarea oului de raţă
inspirându-ne greaţă

i-am zis: mişule, trăieşte clipa
dar nu neglija echipa
- a râs
iar râsul lui mirosea
a cluburi de noapte şi
a pariuri sportive -

dar nu-i corect

mişule, la ce bun facultatea
mişule, la ce-ţi va sluji papagalul

tupeul e vax
scuzele sax
în faţa morţii



ionuţ deçide mierlir


în extremadura
vise pomicole bîntuie
somnul muncitorilor sezonieri.

pe cazmale strălucesc
elitrele greierilor -

noaptea spaniolă e scurtă.

departe de zona barăcilor,
ionuţ îşi muşcă herpesul.

Fotografii de la ediţia a treia

foto: Alina Surduc

Cronica la ediţia a treia

Vasile Ernu îşi prezintă în avanpremieră romanul, Ultimii eretici ai Imperiului, în curs de apariţie la Polirom. Cartea îşi propune să pună în discuţie “tot felul de idei şi de obsesii”; o carte despre tehnicile de rezistenţă în comunism, dar şi în capitalism. Genul epistolar, spune Ernu, e foarte bun, fiindcă epistolele îţi permit să lucrezi cu actualitatea, fiind totodată şi o formă de dialog. Perioadele cele mai fecunde pentru genul epistolar au fost perioadele de tranziţie (de exemplu, Imperiul Roman în destrămare). Ce scriu eu, afirmă Ernu, e mai aproape de eseu – "pornesc întotdeauna de la un set de problematici pe care vreau să le pun în discuţie". Şi “micile istorii cotidiene spun cel mai mult despre o societate”. Apoi vorbeşte despre alcool (în societatea sovietică) şi droguri (în lumea capitalistă) ca “deconectanţi” / la fiecare societate răspunzi printr-un anumit gen de stimuli. Iar poezia vine să rezolve o problemă foarte importantă – cum să reuşeşti să rămâi liber într-un spaţiu concentraţionar, într-o lume ce îţi răpeşte toată libertatea. Ergo, împotriva dezumanizării, poezia este “a cincea nevoie fundamentală”. Urmează lectura din versurile inserate la începutul şi la sfârşitul romanului, precum şi un scurt fragment din cap. 38, despre “funcţia” băuturii la ruşi şi la occidentali. Urmează Gorzo, cu o lectură scurtă şi ceva mai liniară decât ne-am fi aşteptat.
Gabriel Daliş deschide discuţiile apreciind că Ernu face o literatură “100 % convingătoare”, uşor de asimilat de la prima lectură. Comparaţie cu Ludmila Uliţkaia (băutura ca formă de salvare). Genul de epistolar din care s-a citit îi aminteşte şi de un text al lui Harms. Ca formă de ritual, alcoolul e pentru ruşi ce e arta ceaiului pentru japonezi. Despre Gorzo – poetul nu se trădează niciodată pe sine, îl regăseşti cu totul în textele lui.
Mihai Duţescu admite că proza lui Ernu nu e chiar pe gustul lui, dar se arată fascinat de felul în care Ernu controlează discursul şi de tehnica acestuia. Reversul medaliei – îl deranjează că V.E. încearcă mereu să epuizeze o temă (în felul marilor clasici ruşi), o face admirabil, nu însă îndeajuns de parcimonios şi de subtil: nu lasă “nişte spaţii vagi în care cititorul să-şi desfăşoare imaginaţia”. Poezia inserată în Ultimii eretici… e antilirică, butucănoasă, curge sacadat – nu aş fi preferat, admite Duţescu, “un poem muzical şi foarte stilizat”. Ernu lucrează cu elemente clasice, “înfipte bine în conştiinţa noastră”. Poezia lui Gorzo îi place, deşi “sunt complexat de faptul că fiecare text are şi un subtext, pe care nu îl prind”. Ironia, parodicul şi metalimbajul nu i se par “o grozăvenie” (“E o mască, Mihai”, îi dă replica Gorzo), dar e foarte bun când merge pe absurd. Tehnica lui Ilieş e superbă, finalurile – previzibile (ca-n “capul lui mişu vrem”), dar la el fiecare text îşi are structura şi lucrurile lui de fineţe. Duţescu: “eşti inspirat când scrii?”. Gorzo: “inspiraţia poate fi provocată, important e să lucrezi mult pe text.”
Ioan Peia, pentru prima dată la Institutul Blecher: “sunt pasionat de cei care tratează poezia ca pe un joc, pentru că poezia a obosit un pic şi trebuie reformulată”, cel mai fericit mod de a o face fiind prin intermediul umorului practicat de poeţi ca Ilieş Gorzo sau Leon Wahl. Ioan Peia declară că îl admiră pe Gorzo pentru formulările originale. El porneşte de la o realitate accesibilă pe care o priveşte dintr-un unghi cu totul nou. Există o oarecare “aparenţă de neseriozitate”, în spatele căreia sunt lucruri foarte bine surprinse şi spuse, nu este superficial, ci are gravitate. La Ernu, Ioan Peia apreciază scrierea inteligentă, cu aluzii şi metalinkuri la marea literatură. Stilul lui Ernu e extrem de bine aşezat, iar scriitura inteligentă conturează un fel de “almanah al obiceiurilor sociale”.
Sorin Despot – la Ernu, alcoolul e un pretext pentru nişte idei care merită o discuţie mai largă. Textul citit l-a făcut curios şi se întreabă dacă miza textului rămâne în zona comparativismului cultural sau merge mai departe. “Mi-a plăcut foarte mult ce am auzit”. Gorzo le poate părea unora “un artist al băşcăliei”, le poate părea facil, dar face lucruri savuroase. Se vede că textele sunt lucrate, şlefuite, Despot apreciind la Gorzo “capacitatea de empatie pentru tot ce e-n jur”. Ioan Peia intervine subliniind că acesta e paradoxul la Gorzo, pentru că ironia presupune de obicei lipsă de empatie.
Adrian Diniş: la Ernu, miza e “în toate explicaţiile de subsol”, merge pe un clişeu (alcoolul la ruşi) pe care îl dezvoltă problematizând. Ernu i se pare că aduce cu Martin Page. Despre Ilieş G.: “nu mă interesează dacă stă pe text un an sau o secundă”. Diniş crede că “aluzia livrescă strică totul”, fiind o aluzie foarte facilă (jocurile de cuvinte şi aluziile ironice merg pe un pattern clişeizat). “tribut dianei geacăr” i s-a părut însă un poem foarte reuşit.
Scurte intervenţii ale autorilor. Gorzo răspunde la o întrebare a lui Mihai Duţescu recunoscând că în “anabasis” a inserat fragmente din “Geografia distractivă” de Aureliu Leca. “În textele lungi trebuie să folosim instrumentele eposului.” Ernu, replică la Diniş: eroii cărţii vor să pună în discuţie clişee pe care să le răstoarne, fiind nişte “eroi periferici” prin excelenţă.
Gelu Diaconu: “eu am o mare problemă cu proza feliată pentru a fi citită în public”, pentru că sensurile tind să fie deturnate. Aşadar, abia după ce va apărea cartea se va putea vorbi despre ea. În legătură cu lucrurile exprimate mai înainte: nu poţi trata cu parcimonie o temă ca alcoolul. “Poţi atinge şi ironia şi gravitatea existenţială vorbind despre băutură”. Gorzo este tipul de scriitor care îşi ascunde temele, deşi ele pot părea "la vedere" (remarcând tema morţii, tema sacrificiului şi trimiterea la existenţialism în “simone d. beauvoir”).
În încheiere, neobositul Gelu Vlaşin declară că îi place scriitura lui Ernu, una foarte ancorată în real, de mare impact. “M-a surprins la debut” cu o carte în care nu găseai “dezechilibrul specific debutanţilor din Ego. Proza”, fiind fascinant la nivelul coerenţei şi al coeziunii discursului. Gorzo e un parodiator ce “cochetează cu ludicul”, fiind de aceea înrudit cu V. Leac. “Ilieş Gorzo nu e un poet extraordinar, e un poet necesar”. (Cl. K.)

Institutul Blecher, ediţia a III-a

Poeme de Mihai Duţescu

Acest rezumat nu este disponibil. Dați clic aici pentru a vedea postarea.

Poeme de V. Leac

ce s-a mai întâmplat în apartamentul lui seymour


.poate că nu e bine să-mi amintesc
cînd tragi o linie sau cînd tragi o sfoară
da chestii mărunte cum ar fi prietenii din poze
şi bileţelele înfipte în tabloul de plută
dar astea nu-s decît fragmente din alte pagini
uneori chiar nu mai rezist închid ochii
şi atunci apare broasca electronică
(care mă urmăreşte prin cameră)

cheile cutia poştală oameni pleoştiţi analizînd reclame
şi o bandă nesfîrşită de ferestre şi nenumărate degete –
mîini durdulii păroase şi neastîmpărate
eşti conştient că urmează să fii examinat şi nu te poţi abţine
e clar că totul a început cu jacky şi bucur surprinşi de o lanternă
în timp ce îngropau pantoful vecinei
normal că ţi-e ruşine cum poate să-ţi treacă prin minte aşa ceva
tocmai acum cînd urmează să plîngă toată lumea
priveşte în jur la aceşti preoţi curaţi şi emblematici
toată lumea plînge toţi au aflat că te ascunzi în dulap
şi faci joging printre fustele tale de mătase – ciudatule!

cu degetul îndreptat spre tavan îmi arată ceva frumos
care are în spate nişte aşchii
se plimbă înainte şi înapoi pe sus
acuma au dat drumul la aparat (mi se şopteşte)
el e tipul cu biblia fericirii stă pe un zgîrie nori
cu picioarele înfăşurate în ceaţă şi cîntă la saxofonul lui bisexual
pe el îl plouă numai de la burtă în jos
stă pe margine şi chiar dacă cineva l-ar împinge
el nu ar face nici un zgomot la impact
şi din nou îmi şopteşte iubirea nu duce decît la ejaculare precoce

cineva mă trage de mînă acum sînt în altă parte
mă ridic şi ies pe balcon mă sprijin de balustradă
printr-o fereastă întredeschisă aud:
schimbă dracului canalul şi omoară musca aia urîtă
care s-a aşezat pe agrafă
mă desprind de balustradă închid uşa balconului
şi fără să mă gîndesc la doamna aceea sau la audiovizual
intru în bucătărie beau ultima gură de cafea şi opresc aragazul.



conexiuni


.cînd eşti boring şi stai cu juma de moacă pe antebraţ
şi butonezi la greu pe mobil şi nu-ţi vine nimic în minte
şi rămîi aşa în poziţia asta de amărît
în loc să te ridici pur şi simplu şi s-o tai undeva dracului
stai şi butonezi şi rupi bucăţi mici din talpa bascheţilor
n-are nici un rost
o să treacă şi faza asta nasoală îţi zici
şi scuipi în derută simulezi
mai mult decît ar fi cazu
şi în clipa următoare îţi aprinzi o ţigară
nici nu ai curajul să mergi la bătrînul din intersecţie
să te urci pe cîntaru lui de baie
cine ar putea crede că nefericirea asta a ta
te-a adus în pragul obezităţii
eşti conştient că nu poţi părăsi bordura
ai epuizat tot meniul din mob
şi acum o iei din nou de la capăt



sora unui copil de mingi


.uneori îmi doresc să fiu o brichetă pierdută
o brichetă simplă cum erau pe vremuri
cu un corp verde mat, care, atunci când o aprinzi,
are o flacără roşie cît un O mare de tipar.
dar cred că mult mai interesant ar fi (sînt sigură de asta)
dacă aş fi gaz (dacă aş fi)
nu mi-ar plăcea să locuiesc într-o brichetă transparentă
din alea cu floare înăuntru
mulţi se joacă (fără să-şi dea seama) cu o astfel de brichetă
li se pare amuzant cum floarea se plimbă prin gaz
cum trece gazul dintr-un compartiment în altul
în nici un caz nu mi-aş dori să fiu gaz
într-o brichetă de genu' ăsta
în schimb tare mi-ar plăcea să fiu gaz
într-o brichetă din plastic mat
şi pe urmă cei care au obiceiul să se joace
nu ar şti în care compartiment e mai mult gaz
chestia asta m-ar amuza la culme
şi nimeni nu şi-ar da seama cînd sunt cu adevărat pe terminate
cînd mă gîndesc la lucru' ăsta simt că înnebunesc de fericire.



Inbox


.Oricît m-am străduit nu am găsit o formulă mai potrivită – e drept, nici nu am depus în sensu ăsta eforturi uriaşe – aşa că îţi scriu în grabă, în scurta pauză de aerisire a camerelor:
Dragul meu Răsfăţat Durduliu,
dintre toate promisiunile pe care mi le-ai făcut – şi zău, sînt o droaie – doar una ai dus-o pînă la capăt. Nu mă deranjează faptul că eşti un afurisit umflat cu atenţii, dar nici nu pot spune că sînt o norocoasă cu un individ de teapa ta. În final o să afle toţi c-o urăşti pe Alina şi (ţinţi-vă bine!) că în fiecare joi dimineaţa îţi înfunzi urechile cu staniol, că le răspunzi celor care te privesc (ştii tu la ce mă refer, la păcătoasele tale de maţe) cu: Nu. Sînt doar zvonuri. O să urlu în gura mare…of, nici nu mai ştiu cu ce să încep: Cu Maica Domnului de la oglinda retrovizoare? Sau cu cina cea de taină văzută din spate? (chestia asta cu cina cea de taină văzută din spate mi-a plăcut). Cînd mă gîndesc la tine mă simt ridicolă şi amărîtă ca o bandă scoci pentru oameni zgîrciţi. Dacă te pricepi la calculatoare nu înseamnă că eşti un băieţaş deştept aşa cum crezi tu. Cînd te-am întrebat: cu ce-i mai presus ortodoxia decît coca cola? Răspunsul tău a venit cu întîrziere, şi atît de încet de parcă ai fi fost botezat într-o biserică gonflabilă. Nu zic că nu ai şi tu momente cînd eşti simpatic, însă degeaba; momentele aste mai mult te ocolesc. Am impresia că pentru tine nesimţirea este o stare de confort. Să stii, vorbesc serios, dacă nu-ţi duci pînă la capăt promisiunile, într-o bună zi am să te las baltă – tîmpitule! şi n-o să mai fie timp, nici pentru regrete, nici pentru altceva. De data asta sînt cît se poate de serioasă.
Cu nelinişte,
Inima ta tristă şi depravată.



Inbox (2)


.înainte de a-mi da duhul o să mă aşez pe balansoar, lîngă caloriferul electric (sînt un nostalgic, ce mai); o să extrag o foaie din carnetul meu preferat (ca de obicei, cu ceaşca pe calorifer) şi-o să scriu cu carioca (pe care chiar tu mi-ai dat-o) că eşti un mincinos! unde sînt cele zece fabule cu oameni pentru animale? îţi aduci aminte? eram într-o noapte în Ungaria, pe malul unui lac artificial, la pescuit de somn african. îţi mai aduci aminte că la un moment dat ai dat cu piciorul peste cutia cu rîme (asta din cauza blestematei tale de beri) - şi cît ai zice peşte toate au dispărut -, şi cum nu mai aveai ce pune pe cîrlig ai pescuit un timp cu acu gol. ai uitat, aşa-i? domnul din stînga (ăla ce fuma non-stop) te-a văzut, a venit lîngă tine şi ţi-a întins o lipitoare, de fapt o bucată de lipitoare (a împărţit cu tine ultima lui lipitoare). după nu ştiu cît timp l-ai întîlnit - zic de domnul ăla amabil cu lipitoarea - în piaţa de animale mici (tu vorbeai cu fratele lui Buss despre ţipari) - scuze, dar m-am gîndit să fac apel la toate parantezele din oraş -, s-a apropiat de tine şi Îţi aduci aminte de mine? Nu. Cred că mă confundaţi. Nu. Sînteţi imposibil de confundat (pe faţa lui era un amestec de îngrijorare şi curiozitate). Eu v-am dat lipitoarea, atunci seara, cînd pescuiaţi cu cîrligul gol. Aaaa, îmi aduc aminte. Da, da. şi n-ai mai apucat să-ţi faci probleme de conştiinţă. că te-ai comportat execrabil, asta e clar pentru toată lumea. ar fi trebuit să mergi, aşa cum ai promis, în fiecare duminică în piaţa de animale mici, să te trînteşti în genunchi la picioarele lui şi să-i ceri scuze pentru că nu l-ai recunoscut (asta e foarte grav). poţi să-mi spui de ce nu te-ai dus? poţi? de ce tot amîni, crezi c-o să scapi? ar fi cazul să mergi chiar duminica asta. dacă mergi o să-ţi fac cadou şirul ăsta de perle ........ pe care mi le-a dăruit, acu cîţiva ani, de ziua mea, căpitanu Nemo.

Cu condescendenţă,
Ficatul tău epicureic.

V. Leac, "conexiuni"

Fotografii de la ediţia a doua

foto: Alina Surduc