20 octombrie 2009

Cronica la ediţia a patra

Seara începe cu lectura lui Dumitru Bădiţa din “Poeme confesive”. Urmează lectura pe trei voci a unui capitol din romanul în lucru al lui Andrei Ruse, MDMA16. (Au interpretat Andrei Ruse, Sorin Despot şi SGB, cu o prestaţie foarte apreciată de public.)
Prima la microfon este Nastasia Maniu, care declară că “la ascultare, mi-au plăcut, atât poezia, cât şi proza”, indicând la Bădiţa “o tăietură fermă, severă, nu lipsită de plasticitate”. Despre Andrei Ruse: în ce a citit a fost foarte convingător, dar nu ne putem da seama încă de toată arhitectura romanului. Nastasia Maniu remarcă la Ruse puterea de a descrie foarte sugestiv şi analitic “anumite stări provocate de anumite substanţe.”
Adrian Diniş, luându-şi inima-n dinţi: “dacă spun eu tot felul de lucruri, o să prindă lumea curaj”. Despre Bădiţa: stil simplu, concis, versuri narative. Ironia îl prinde foarte bine pe D.B., care e bun când reuşeşte să fie poetic “în întregul lui”. Una peste alta, “o poezie călduţă”. Andrei Ruse este un autor “care nu e pe deplin format”; fragmentul citit se încheie bine, cu o interogaţie retorică, dar începe prost – textul are multe cuvinte în plus, ne explică totul ca unor diletanţi. Stilistica e importantă, spune Diniş, iar astfel de imprecizii enervează un cititor. Totuşi, Ruse are pasaje care i-au plăcut (ca atunci când “dă zoom” pe lucruri).
Andrei Ruse, cu o scurtă intervenţie lămuritoare: “cea mai bună parte din roman va fi ultima pagină” (Andrei Dósa: "fiecare pagină ar trebui să fie cea mai bună") şi “încerc să-mi asum acest personaj, un om care a luat pentru prima dată droguri”.
Sorin Despot aduce în discuţie o problemă de moralitate: a scrie despre droguri instigă la consum? E blamabil?, se întreabă retoric S.D. Şi totuşi, continuă el, romanul nu se învârte în jurul drogurilor, ci al dramei interioare a unui personaj de 40 de ani care începe să consume droguri, ceea ce îl leagă de oameni mult mai tineri.
Gelu Diaconu, din postura posibilă a personajului menţionat: “unii s-ar putea să nu rezoneze la asta” şi “dacă vorbim despre tema morală, ne îndepărtăm de text”. Scrisul lui Ruse e neconvenţional, dar problema lui ar putea fi repetitivitatea, pentru că şi MDMA ne-ar putea duce în zona primului roman al acestuia, SONI. Gelu Diaconu îl apropie pe tânărul prozator de Chuck Palahniuk (deşi mai înainte Ruse vorbise despre Irvine Welsh, un posibil model în proza pe care o scrie acum). “Nu rezonez cu tema romanului”, mărturiseşte Diaconu, şi îl sfătuieşte pe Ruse să scrie teatru (sau scenaristică). Dialogurile sunt o punere în scenă, iar dacă am dezbrăca textul de tot balastul descriptiv, am ajunge la un text dramatic. Despre Bădiţa, mai pe scurt, dar mult mai favorabil: “o poezie minunată”. “Textele citite vin din primul lui volum”, cu un plus de savoare. Dumitru Bădiţa e un confesiv ce stăpâneşte foarte bine ironia şi autoironia. În poemele mai laxe, se simte o aplecare către proză.
Sorin Despot, revenind: “eu am văzut o evoluţie evident faţă de SONI” şi “Ruse nu are o miză estetică”; poezia lui Bădiţa îi place, “într-un final, foarte mult”, deşi “face dragoste cu prezervativ”.
Dumitru Bădiţa, cu un comentariu generos la Andrei Ruse: şi-a propus ceva foarte interesant şi îşi urmează foarte bine linia narativă. Şi din punct de vedere stilistic, ce a citit “merge destul de bine”. Textul e antrenant, problema e că riscă la un moment dat, din narcisism auctorial, să devină emfatic. Tema romanului nu sunt drogurile, ci fascinaţia pentru cealaltă faţă a lumii, Bădiţa mărturisind că şi-ar dori să citească un roman românesc contemporan despre fascinaţie. Despre propriile poeme citite: “le-am numit confesive ca reacţie la afirmaţiile lui Sociu despre sfârşitul confesivităţii”. De fapt, pentru Bădiţa, “orice poezie este confesivă”. Douămiiştii au mers mai mult pe ingenuitate, ironia li s-a părut ceva bătrânicios. Însă nu poţi fi programat ironic, ironia şi umorul sunt reacţii naturale, vitale, “un fel de a-ţi proteja propria subiectivitate”.
Ioanei Bogdan textul lui Ruse i-a amintit de Trainspotting, dar prin comparaţie e mult mai cuminte decât filmul şi decât romanul lui Welsh. Proza tinde spre absurd, generând un anumit umor.
Gabriel Daliş: poemele lui Dumitru Bădiţa par nişte descrieri panoramice; "mă mulţumesc, dar nu mă mişcă". Şi “mi-a plăcut proza lui Andrei, observ atenţia pe care o acordă detaliului”. Daliş ar vrea să vadă în MDMA un roman despre frica de real, de banalitate. E multă claustrare, spune Daliş, drogul nu le oferă celor trei personaje efectul regăsirii, întrebându-se retoric: “În cele din urmă, unde ne mai ducem?” (Cl. K.)

3 comentarii:

andreidosa spunea...

Nu Diniş a făcut remarca: "fiecare pagină ar trebui să fie cea mai bună", ci eu :D

Marcel Max Blecher spunea...

vezi ce se-ntâmplă dacă nu iei şi tu cuvântul, apar transcrieri greşite

Anonim spunea...

sunt de acord cu andreidosa.
in fond, e o mare greseala sa mizezi doar pe final. la fel a facut si cu "soni". si probabil si la a treia carte va face la fel. got the idea?