pe dig, la o sută două sute de metri de scările pe unde urcasem, ne-am oprit în faţa unei linii de start.
- din mmm... după care Teo s-a oprit.
zâmbea. ar fi vrut să râdă, simţeam asta, ar fi vrut să aibă lacrimi în ochi, să sughite, cum o făcuse şi până atunci, dar nu era capabil să schiteze niciun gest. era momentul acela dinainte de râs, dinainte de izbucnire, când ştii că o să vină valul, că o să-ţi învăluie tot trupul, o să te dezmorţească şi... nu se întâmpla nimic, era ciudat.
- băăă... ne... e. greu. să. vorbim, s-a străduit grasul.
- de ceee?... şi, inexplicapil, n-am mai reuşit să pun capăt cuvintelor.
mă luase şi o uşoară ameţeală, diferită totuşi de cea pe care o simţisem pe iarbă. nu puteam să scot pe gură ceva coerent, muşchii feţei erau moi, iar limba o lua haotic, în toate direcţiile. era amuzant, recunosc, dar în acelaşi timp începeam să mă sperii. şi nu era panica de mai devreme, care tot apărea şi dispărea, cu o forţă incredibilă, era chiar un fior normal, slab. de teamă. de nou.
- mnu... mnu te chi nu i, frateee! a completat nebunul.
iar Teo în sfârşit a putut să râdă, a scos nişte sunete ciudate, un fel de sfârşit al unor hohote. câteva secunde, după care s-a oprit brusc.
- fii! atent! puţiiin...
încercam. dar abia eram capabil să înţeleg sunetele din jurul meu. parc-am fi fost într-un fel de tunel. aveam capul băgat într-un cazan, totul se auzea în gol, fad, şi cu un ecou scurt. inclusiv vocile din capul meu, câte mai erau.
am încercat să spun ceva, dar numai ca să articulez o consoană îmi trebuia aceeaşi energie cu care aş fi împins probabil o maşină. şi nu eram sigur că ar fi ieşit şi consoana pe care mi-o doream.
nu ştiu, era vorba de forţă? de concentrare?
- băăă! m-a atenţionat Teo a doua oară.
- daaaa.... şi iar n-am putut opri cuvântul. rămăsesem cu gura deschisă, fixându-l.
- nndin... mmmoomn... mmomemntuu... nnncaare. vei. călllcla. călca. pe linia. de. start. vvviaţa ta ssse. se va schimmmmba, mba...
era ca şi cum m-aş fi trezit deodată beat criţă. aproape de comă. cel puţin aşa a părut la început. ameţeala s-a amplificat simţitor, dup-aia ţin minte că echilibrul s-a dus naibii. pierdeam controlul. şi un sentiment ciudat, ca şi cum aş fi plutit, ca şi cum corpul meu n-ar mai fi fost deloc fix, ţinut de gravitaţie sau de alte legi fizice. simţeam că mâinile îmi ies din mâini. că degetele ies din degete, că se continuă cumva, după terminaţiile cărnii şi ale oaselor. le priveam şi parcă se lungeau.
parcă… planam?
mi-am îndreptat privirea spre linia de start. a trebuit să-mi ghidez bine articulaţiile, şi pentru prima oară simţeam că procesele astea interioare, focalizarea, atenţia sau doamne, câte altele, aveau muşchii lor proprii. muşchi neantrenaţi pentru căderea de calciu dată de ketamină. nu nimeream, prin mişcarea capului, poziţia în care vroiam să ajung, decât sacadat.
şi de fapt totul era aşa, încet… fragmentat cumva, ca şi cum înăuntrul meu, înăuntrul nostru, s-ar fi produs rupturi. într-una rupturi.
linia aia de start era trasată puţin strâmb cu vopsea albă sau ce-o fi fost. şi dedesubtul ei scria simplu: start. era ceva important însă, era mai mult decât nişte litere şi-o dungă. era ceva grav, nu ştiam ce, dar nu-mi puteam lua ochii de la ea.
iar în câteva secunde, desenul de pe asfalt a început să se modifice, să se unduiască, literele să devină tot mai mari. mă apropiam de el, deşi stăteam pe loc. apoi respiraţia...
nasul încă mă mânca, de la praf.
aerul mă lovea, apoi, înăuntru, îi simţeam frecarea de carne. eram ca două metale, eu şi aerul. inspiram şi degeaba, parc-aş fi fost în vid. după câteva miimi de secundă un abur rece începea să mă gâdile, îmi invada gâtul, dup-aia plămânii şi simţeam cum se aşează acolo pentru câteva clipe, cum umble un fel de balon, un fel de burete care soarbe apă şi se umflă. am tras tare atunci şi am văzut cum toată imaginea din faţa mea se trage spre mine. wow…
am ridicat capul, de parcă cine ştie ce grozăvie aş fi făcut. nu trăgeam decât aer în piept, dar niciodată n-am ştiut că pot atât de puternic.
ei se uitau la mine şi îmi analizau fiecare reacţie. ca atunci când îi recomanzi unui prieten un film al naibii de bun, te mai uiţi o dată, cu el şi, la fiecare secvenţă mişto, te întorci să vezi dacă zâmbeşte, dacă e surprins sau şocat, cauţi toate gesturile care să-ţi confirme c-ai avut dreptate. ce ţi-am eu? aşa-ţi vine să-i spui. nu că-i marfă? şi mândria care te cuprinde dup-aia, de fapt… mmm… amestecul de mândrie cu bucuria de a-mpărţi ceva ce ţi-a plăcut. pentru că, doamne iartă-mă, nu există nimic care să te facă fericit, atâta timp cât e doar pentru tine.
mi-am îndreptat privirea către blocuri. şi atunci aş fi dat orice să fiu în locul lor, să-mi văd moaca. paralizasem de uimire.
blocurile se ţuguiau cumva la capete, se lungeau şi se auzea aproape ca un scârţâit. se aplecau foarte încet spre stânga. spre dig. spre apă. ce?!
cimentul devenea elastic, nimic nu crăpa, deşi avea aceeaşi rigiditate. era un beton cauciucat. în acelaşi timp dur, în acelaşi timp moale. totul începea să se arcuiască. iar luminile care ieşeau prin ferestre, de la oamenii încă treji la ora aceea - şi erau câţiva - luminile se transformau în unde. în… raze, în dumnezeului ştie ce se tranformau, era un întreg spectacol…
şi-atunci, abia atunci am văzut apa. şi am uitat de tot. nu cred să fi văzut vreodată ceva mai înfricoşător. Lacul Morii. o imensitate de apă. un fel de apă de plastic. neagră. valurile, atât cât erau, mici, huruiau. fâşâiau. era o fiinţă vie acolo, cleioasă. un monstru. ne urmărea, se agita, oricând capabil să se ridice şi să înghită tot.
atât de puternic. incontrolabil. cuminte, doar pentru că vroia să fie cuminte. fără început şi fără sfârşit, fără o formă. fără stomac, maţe, oase, fără carne, nimic din toate astea, ci mult mai complex decât noi. lichid şi gazos şi solid, rezistent la orice temperaturi. la orice situaţii.
simţeam că-i un supravieţuitor al începutului lumii, o ciudăţenie mitologică. mai mult decât o substanţă. mai mult decât un element. era dumnezeu sau diavolul, asta era. ceva viu. o conştiinţă? neîngrădită într-un trup cu mâini şi cu picioare. o minte superioară, care probabil conduce lumea. creatura perfectă. care vede tot. ochii unui zeu.
şi nimic nu există fără ea… nimic decât praf şi nisip poate.
un flash, exact în mijlocul acestor descoperiri: aveam vreo douăzeci şi ceva de ani, ‘nainte de ’89, şi eram cu un prieten care stătea aproape de locul ăsta. la câteva blocuri. chiar pe digul ăsta, mergeam cu el spre insula aia pe care acum fac nu ştiu ce căcaturi de concerte şi care-n rest e părăsită. atunci mi-a spus legenda acestui lac.
şi nu ştiu dacă este adevărată sau nu, dacă acolo chiar a fost un cimitir şi la ordinul lui Ceauşcă pur şi simplu a fost mutat, iar ca să facă economie, au scos numai câţiva morţi, iar pe restul i-au betonat efectiv. nu ştiu… dar atunci puteam să jur că mâini invizibile ies din apa aceea întunecată. şi împing monstrul înspre mine. şi câinii, nenorociţii de câini de pe-acolo urlau, nu lătrau. urlau ca lupii.
teamă? panică? m-am pişat pe mine de frică. am văzut sufletele morţilor bântuind valurile, încercând să mă hipnotizeze. Teo şi nebunul au încercat să mă prindă, dar n-au putut. am început să alerg. aşa cum puteam atunci să alerg, dezordonat. parcă era un sport extrem.
ca şi cum aş fi încercat să alerg în apă. eram pe fundul unui ocean. îmi aruncam un picior într-o parte, altul în cealaltă, apoi într-o fracţiune de secundă îmi găseam un punct de echilibru şi o luam de la început. era groaznic.
ei ţipau după mine. sunete... nu puteau vorbi clar. sau eu nu-i puteam percepe? în fine.
am luat-o la vale, direct spre oraş. n-am mai ajuns până la scări. m-am împiedicat şi nu ştiu cum am ajuns jos acolo, lângă parc, mai mult rostogolindu-mă.
eram aproape de locul unde parcasem maşina.
şi când m-am ridicat, totul era razna. nu mai înţelegeam nimic. blocurile erau unele peste altele. şi toate imaginile pe care ochii mei încercau să le perceapă, erau formate din… cubuleţe? ca un puzzle. aranjat total aiurea.
am continuat să fug. ei erau tot mai în urmă, continuau să ţipe. şi o haită de câini, futu-i în gură de câini, a început să latre şi să mă urmărească. eram înconjurat de fiare malefice.
am luat-o spre blocuri, spre un loc unde văzusem lumină. era un magazin, un non-stop, ceva de genul ăsta. tropăiturile mele erau bubuituri.
eram un robot, cu sistemul de control dereglat. un pas şi asta însemna ridicarea piciorului, împotriva unei gravitaţii pe care nu o mai simţisem în felul ăla până atunci, ca şi cum ceva vroia să mă tragă în pământ. desprinderea era mai grea, dup-aia toţi muşchii piciorului deveneau moi şi încercam din răsputeri să nimeresc cu talpa în faţă. şi când aterizam, simţeam cum glezna tremură înăuntru şi se aşează, apoi tibia… şi carnea de pe oase se încordează. ca să vină în cele din urmă genunchiul. câte coordonate pentru a înainta un nenorocit de metru. şi încă unul. şi încă unul.
odată apropiat de blocuri, fundalul sonor al oraşului a început să se facă simţit. era insuportabil. curentul electric de la stâlpi zumzăia şi chiar lumina părea să aibă sunetele ei. atunci când se lovea de o maşină parcată era ca şi cum ai fi un rupt o cârpă subţire, pârâitul acela, ştii? toată concentraţia fotonilor se rupea la întâlnirea cu un obiect şi o lua în direcţii diferite.
huruitul motoarelor în depărtare, câteva alarme de la nişte maşini, parcate probabil în spatele blocurilor, o sirenă a unei ambulanţe şi luminile ei ameţitoare colorând totul în jur, hienele continuând să latre după mine, gata oricând să mi se repeadă la picioare, toată gălăgia asta era din ce în ce mai tare şi îmi dădea impresia că la un moment îmi va bubui capul. la propriu.
îmi simţeam tâmplele zvâcnind, sacadat, şi sângele îngroşându-se, devenind cremos, lăsând parcă spume pe marginile venelor. mă pietrificam, asta era! inima bătea în gol, într-un ritm fără sens, încerca zadarnic să mă mai ţină în viaţă. din câteva în câteva secunde leşinam. vedeam numai negru şi aveam încontinuu senzaţia că o să mă prăbuşesc. iar odată ajuns pe asfalt, o să mă spulber, ca o bucată de gheaţă.
unde sunt, Ana?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu