28 octombrie 2010
22 octombrie 2010
Cronică la ediţia XXVII
După lecturile celor doi poeţi invitaţi, Aida Hancer (grupajul dimineaţa are degete de iarbă) şi Traian T. Coşovei (poeme din cel mai recent volum al său, Aerostate plângând, şi un text bonus din aceeaşi carte, despre România), Claudiu Komartin l-a invitat pe editorul Ioan Cristescu să vorbească despre Tracus Arte şi Aerostate plângând, volum apărut recent la editura amintită. Acesta a spus că Tracus Arte are două mari colecţii, Neo şi Drog, dar proaspăta carte a lui Coşovei nu a fost inclusă în niciuna din cele două colecţii, întrucât “Muşina este mai restrictiv”, iar “eu şi Traian vroiam un volum mai consistent.” Cristescu a vorbit şi despre o revistă de cai, al cărei profit susţine parţial editura Tracus Arte, despre statuia lui Carol I realizată de finanţatorul editurii, sculptorul Florin Codre. Marius Ghilezan a replicat spunând că “Statuia lui Carol I este o copie ciudată după Mestrovic. Nu e corect să epatezi cu ceva ce nici nu a apărut.” Apoi s-a discutat despre diferenţa dintre cele doua statui, poziţia cozii cailor, una în sus, cealaltă în jos.
Cristescu: “La paradă caii îşi ridică coada.” (...)
Claudiu Komartin: “Deci caii susţin poezia, într-o măsură”
CRistescu “Nu caii susţin poeţii, caii câştigă concursuri; (...) dacă într-adevăr caii ar susţine poezia, ar fi un lucru foarte bun.”
Şirul comentariilor este deschis de Ion Zubaşcu. “Este foarte greu de vorbit despre Traian T. Coşovei după 25 de volume pe care le-a publicat. Nu cred că a citit să-l comentăm/…/Aerostate plângând este una dintre cele mai puternice cărţi din ultima vreme, măsură a talentului şi maturităţii sale poetice. De la Ninsoare electrică (1979), până la acest volum, a străbătut un drum ascensorial, foarte vizibil cu această carte. Din ce a citit aici, selecţia făcută de Claudiu Komartin plus poemul care adaugă o temă gravă a istoriei mari, Coşovei demonstrează că a părăsit pamfletul şi umoristica şi a ajuns la teme grave (...). Acest volum e mult mai aproape de uman şi de istoria mare ca tragedie.”
Claudiu Komartin: “Despre Aida Hancer ce ne spuneţi?”
Zubaşcu: “E foarte interesantă această alăturare de recitaluri împreună. Se pot vedea diferenţele….”
SGB:”şi asemănările...”
Zubaşcu “şi parcursul poeziei de la un volum la altul.”
Traian T. Coşovei: “Textele Aidei sunt ele însele lumea, legăturile cu planul referenţial sunt tăiate, aleatorii. Discursul însuşi este o lume în sine (…) un spital şi o experienţă de spital.”
Zubaşcu revine pe text şi identifică o lume care s-a corporalizat: “un soare scos din aparatul digestiv/ asfixiat într-o noapte/ cu perna pe gură.”
Claudiu Komartin vorbeşte despre “nevoia de scuturări de podoabe inutile” şi exemplifică: “cu un zâmbet întipărit ca un pumn în obraz/ au luminat corect încăperea şi au/ aşezat în mijlocul ei masa cea mai lată/ de lemn/ neceruit”, “şi au turnat printr-o pâlnie roşie apa galbenă/ caldă până când/ în jurul inimii se făcuse un curcubeu de sânge ca/ de benzină.” “Uneori sugestia spune mai multe”, a adăugat Komartin, apoi a subliniat “lungiri, excese de epitete şi adjective.”
Zubaşcu remarcă poemul "soarele în lighean."
Cristescu: “La paradă caii îşi ridică coada.” (...)
Claudiu Komartin: “Deci caii susţin poezia, într-o măsură”
CRistescu “Nu caii susţin poeţii, caii câştigă concursuri; (...) dacă într-adevăr caii ar susţine poezia, ar fi un lucru foarte bun.”
Şirul comentariilor este deschis de Ion Zubaşcu. “Este foarte greu de vorbit despre Traian T. Coşovei după 25 de volume pe care le-a publicat. Nu cred că a citit să-l comentăm/…/Aerostate plângând este una dintre cele mai puternice cărţi din ultima vreme, măsură a talentului şi maturităţii sale poetice. De la Ninsoare electrică (1979), până la acest volum, a străbătut un drum ascensorial, foarte vizibil cu această carte. Din ce a citit aici, selecţia făcută de Claudiu Komartin plus poemul care adaugă o temă gravă a istoriei mari, Coşovei demonstrează că a părăsit pamfletul şi umoristica şi a ajuns la teme grave (...). Acest volum e mult mai aproape de uman şi de istoria mare ca tragedie.”
Claudiu Komartin: “Despre Aida Hancer ce ne spuneţi?”
Zubaşcu: “E foarte interesantă această alăturare de recitaluri împreună. Se pot vedea diferenţele….”
SGB:”şi asemănările...”
Zubaşcu “şi parcursul poeziei de la un volum la altul.”
Traian T. Coşovei: “Textele Aidei sunt ele însele lumea, legăturile cu planul referenţial sunt tăiate, aleatorii. Discursul însuşi este o lume în sine (…) un spital şi o experienţă de spital.”
Zubaşcu revine pe text şi identifică o lume care s-a corporalizat: “un soare scos din aparatul digestiv/ asfixiat într-o noapte/ cu perna pe gură.”
Claudiu Komartin vorbeşte despre “nevoia de scuturări de podoabe inutile” şi exemplifică: “cu un zâmbet întipărit ca un pumn în obraz/ au luminat corect încăperea şi au/ aşezat în mijlocul ei masa cea mai lată/ de lemn/ neceruit”, “şi au turnat printr-o pâlnie roşie apa galbenă/ caldă până când/ în jurul inimii se făcuse un curcubeu de sânge ca/ de benzină.” “Uneori sugestia spune mai multe”, a adăugat Komartin, apoi a subliniat “lungiri, excese de epitete şi adjective.”
Zubaşcu remarcă poemul "soarele în lighean."
Komartin “Şi-a găsit vocea poetică, doar să o regleze.”
Zubaşcu spune că grupajul Aidei nu este bine ales. “Încă n-a găsit un teritoriu propriu, al ei.”
Komartin apreciază poemul “dimineaţa are degete de iarbă”, pe care o consideră “elementară, de un lirism simplu”, dar sesizează alte lungiri: “o şoaptă apoasă uşoară aproape de gât/ lângă gât”, iar finalul nu este bun: “până când dimineaţa ne-a stins între degetele ei/ până când i s-au înnegrit/ şi ars degetele de iarbă.”
SGB: “Există asemănări la nivel discursiv între poezia Aidei Hancei şi a lui Traian T. Coşovei. Aida scrie o poezie a metaforei, a epitetului, iar Traian vine dintr-un timp mai de demult.” Din poezia Aidei reţine “tropi care nu spun nimic, care nu-mi transmit nimic. Aida să vină spre poezia realului, nu a tropilor.”
Traian T. Coşovei: “Există, din păcate, în poezia feministă (...), o tendinţă de masculinizare, o aspiraţie la poezie bărbătoas (...) iar la bărbaţi, tendinţa de efeminare.”
SGB: “Ce vor femeile? Cred că vor organ genital masculin.”
Zubaşcu intervine, spunând că ţine la poezia Aidei, i-a citit cărţile, a apărat-o de Daniel Cristea Enache când a criticat-o în cenaclu, dar are aşteptări mai mari din partea ei decât poemele citite astăzi.”
Komartin: “Daniel Cristea Enache se pricepe la poezie cum mă pricep eu la bujii.”
Adrian Diniş continuă şirul comentariilor. Apreciază poemul pe care Aida i l-a dedicat, “acesta îmi place cel mai mult.” Vorbeşte despre “religiosul ca recuzită”, recomandă mai multă coerenţă, renunţarea la tendinţa explicativă şi la construcţii de tipul: “cu un zâmbet întipărit ca un pumn în obraz.” Apreciază versurile: “dar sângele lucrurilor nu se prelinge- stă încolăcit ca iedera.” Concluzionează: “Aida nu-şi lucrează suficient textele.”
Komartin identifică un aer Ioan Es Pop în versurile: “aceea rămâne un semn că jumate hohoteşte/ şi jumatea cealaltă poate să tacă”, dar versurile “par macerate în lirism, nu o reminescenţă de lectură.”
Florin Hălălău apreciază versurile Aidei Hancer şi subliniază “dorinţa ei de accentuare a discursului”, dar crede că printr-o altă tăietură, mai rece, poemele au de câştigat.
Komartin spune că o altfel de tăietură a versurilor, ar duce la autonomizarea lor, ceea ce ar fi un plus pentru poezie.
Hălălău citează versuri reuşite, imagini foarte bune: “pune plicuri de ceai de iarnă/ în dulap printre rufe.”
Komartin: “Când am început Institutul Blecher, am avut în vedere la fiecare lectură să fie un poet şi un prozator. Se pare că devine tot mai greu să găseşti un prozator.”
Andrei Zbîrnea: “Nu sunt de acord cu ce a spus mai devreme SGB despre lirism. Ce este de actualitate?”
SGB: “Ce fac eu.”
Andrei Zbîrnea: “Nu-s de acord cu desensibilizarea…”
Komartin: “Astazi, poţi scrie poezie oricum atâta timp cât o faci bine şi personal.”
Zubaşcu spune că grupajul Aidei nu este bine ales. “Încă n-a găsit un teritoriu propriu, al ei.”
Komartin apreciază poemul “dimineaţa are degete de iarbă”, pe care o consideră “elementară, de un lirism simplu”, dar sesizează alte lungiri: “o şoaptă apoasă uşoară aproape de gât/ lângă gât”, iar finalul nu este bun: “până când dimineaţa ne-a stins între degetele ei/ până când i s-au înnegrit/ şi ars degetele de iarbă.”
SGB: “Există asemănări la nivel discursiv între poezia Aidei Hancei şi a lui Traian T. Coşovei. Aida scrie o poezie a metaforei, a epitetului, iar Traian vine dintr-un timp mai de demult.” Din poezia Aidei reţine “tropi care nu spun nimic, care nu-mi transmit nimic. Aida să vină spre poezia realului, nu a tropilor.”
Traian T. Coşovei: “Există, din păcate, în poezia feministă (...), o tendinţă de masculinizare, o aspiraţie la poezie bărbătoas (...) iar la bărbaţi, tendinţa de efeminare.”
SGB: “Ce vor femeile? Cred că vor organ genital masculin.”
Zubaşcu intervine, spunând că ţine la poezia Aidei, i-a citit cărţile, a apărat-o de Daniel Cristea Enache când a criticat-o în cenaclu, dar are aşteptări mai mari din partea ei decât poemele citite astăzi.”
Komartin: “Daniel Cristea Enache se pricepe la poezie cum mă pricep eu la bujii.”
Adrian Diniş continuă şirul comentariilor. Apreciază poemul pe care Aida i l-a dedicat, “acesta îmi place cel mai mult.” Vorbeşte despre “religiosul ca recuzită”, recomandă mai multă coerenţă, renunţarea la tendinţa explicativă şi la construcţii de tipul: “cu un zâmbet întipărit ca un pumn în obraz.” Apreciază versurile: “dar sângele lucrurilor nu se prelinge- stă încolăcit ca iedera.” Concluzionează: “Aida nu-şi lucrează suficient textele.”
Komartin identifică un aer Ioan Es Pop în versurile: “aceea rămâne un semn că jumate hohoteşte/ şi jumatea cealaltă poate să tacă”, dar versurile “par macerate în lirism, nu o reminescenţă de lectură.”
Florin Hălălău apreciază versurile Aidei Hancer şi subliniază “dorinţa ei de accentuare a discursului”, dar crede că printr-o altă tăietură, mai rece, poemele au de câştigat.
Komartin spune că o altfel de tăietură a versurilor, ar duce la autonomizarea lor, ceea ce ar fi un plus pentru poezie.
Hălălău citează versuri reuşite, imagini foarte bune: “pune plicuri de ceai de iarnă/ în dulap printre rufe.”
Komartin: “Când am început Institutul Blecher, am avut în vedere la fiecare lectură să fie un poet şi un prozator. Se pare că devine tot mai greu să găseşti un prozator.”
Andrei Zbîrnea: “Nu sunt de acord cu ce a spus mai devreme SGB despre lirism. Ce este de actualitate?”
SGB: “Ce fac eu.”
Andrei Zbîrnea: “Nu-s de acord cu desensibilizarea…”
Komartin: “Astazi, poţi scrie poezie oricum atâta timp cât o faci bine şi personal.”
SGB: “Dar să nu semene cu poeme din trecut.”
Andrei Zbîrnea: “Mi-au plăcut poemele lui Traian T. Coşovei, dar nu şi discursul ultimului poem.”
SGB: “E un text necesar în contextul actual.”
Komartin: “Bogdan, când îţi vei face partid, să-l ai imn electoral.” (...)
SGB: “E un text necesar în contextul actual.”
Komartin: “Bogdan, când îţi vei face partid, să-l ai imn electoral.” (...)
Traian T. Coşovei: “Suntem aici o mică Junime…”
Komartin: “Nu puteam găsi un final mai bun, vă mulţumesc pentru participare, vă invit să cumpăraţi Aerostate plângând. Ne vedem data viitoare.”
A consemnat: Gabriel Daliş
17 octombrie 2010
Poeme de Traian T. Coşovei
SOMNUL DE VECI
Cum mor caii, cum mor câinii, cum mor berzele –
în zbor, în somn, pe pământ?
Toţi sapă gropi şi se întreabă într-o limbă
de pe lumea de apoi.
Apoi îşi fac case, copii, coteţe – îşi trag
gaz metan şi apă care să le sature întrebările.
Şi toţi spun că şi-au iubit patria –
în zbor, în somn, pe pământ
răsucind între degete medalia bunicului infanterist
căzut la datorie pe marile fronturi ale uitării.
Despre cum mor raţele la vânătorile oficiale,
ori mistreţii şi vulpile – bunăoară – nu se
întreabă nimeni. Despre cum moare Limba Română:
nimeni nu ştie nimic… E un somn al morţilor strecurat
printre cuvinte.
Şi nici o viaţă de apoi din care să răsară
Luceafărul lui Eminescu!
Este o moarte uşoară a unui popor
care nu se mai înţelege pe sine.
AEROSTATE PLÂNGÂND
poetului Ioan Flora, in memoriam
Sub acoperişul din paie şi stuf, niciun foc
nu mai adună spaimele unei nopţi de iarnă.
E multă singurătate ce fierbe în oala de tuci, în gutuile de pe raft
şi multă îndepărtare în nasurile turtite de geamul ferestrei.
Nu sunt copiii viţei de vie la cules de flori de salcâm şi
nici căruţaşii însetându-şi caii la fântână.
Bătrânul Aerostate îşi cheltuieşte tutunul pe rotocoale de amintiri
în timp ce lemnul uşii scârţâie în vântul lui decembrie.
Acelaşi lemn din care sunt ridicate crucile de pe deal…
Trebuie să călătoreşti cu mult mărunţiş la tine în ziua de azi,
ca să plăteşti duhurile care au băut din laptele subteran – îşi spuse
Aerostate, plângând.
Trebuie să-ţi aduni anii în pumni ca să poţi plăti, ca să poţi
scrie pe perete:
Nici azi nu a nins.
În prag,
o femeie tăcută sporeşte onoarea casei.
BARBECUE
În cartier se auzea doar melodia
Cine a lăsat câinii afară !?
şi ocrotitorii nemiloşi ai ursului panda strigând
lozinci anti-globalizare.
Scuturau din lanţuri şi băteau în tobe din piele
udă de câine.
De pe balcon, pisica s-a întors cu o frunză proaspătă
din cea mai imprevizibilă iederă a acelui an.
Şi cu întrebarea : Ştii cum sună în limba germană
o condamnare la moarte ?
De pe balcon, pisica s-a întors în timp
cu o frunză de iederă verde, imprevizibilă…
Câţi porumbei au zburat pentru pace
şi câţi nu s-au mai întors acasă, la grătar!
BULETIN METEO
Frică înghesuită
în discursuri
prin pieţe,
spaimă a cuvintelor
scrise pe zid,
temeri ale îndrăgostiţilor
din staţiile de metrou
de a nu se întâlni cu
nesiguranţa zilei de mâine:
iată argumentele ploii
care le spală pe toate, egal,
ca o răscumpărare a morţii.
BUZE CUSUTE
Şi gustul de sânge de pe buzele învingătorului
dar şi gustul prafului adormit pe podele
au acelaşi sfârşit de poveste.
Nu mai e timp de răspunsuri învingătoare la toate.
Mirosul de carne putredă al adevărului
ni se strecoară printre dinţi, ni se prelinge pe buze...
Aceleaşi buze cu care sărutam de rămas bun aşchiile crucilor:
urâţi şi buni la suflet cu un mănunchi
de spice în braţe – nişte monştri.
Aşa am crescut la piept monstruozitatea: ca pe o recoltă bolnavă,
ca pe un copil nedorit, ca pe o foame de cuvinte străine.
O trădare cu buzele cusute!
Din cuiburile de păsări nu mai zboară nicio întâmplare
înaripată.
Din cuiburile de mitralieră nu mai zboară eroii de o clipă
şi, în general, nu mai zboară nimic. E o fâlfâire zadarnică,
un atelier de reparat liniştea de după...
Eu sunt liber, eu sunt mort la datoria de a zbura fără aripi:
n-am nume, adresă...
Am întâlnit viaţa la un colţ de stradă:
am iubit-o şi am uitat-o.
Am şi acum poza ei în portofel
şi un număr de telefon
la care răspunde ta-su’.
RĂSPLATA
Am îngenuncheat acolo unde şi alţii
şi-au văzut aripile retezate.
Peste dealurile împădurite de cruci tresar mormintele
celor ce au jucat la horă cu viaţa şi moartea – nimic
nu îi desparte de nimica.
S-au înfrăţit, în sfârşit: cazemate fără respect.
Am plâns cu fruntea lipită în pumni
acolo unde şi alţii au încărunţit de lacrimi
cu mult înainte
de a se deschide cerurile, aşteptând o voce sau o poruncă.
Şi mulţi s-au întrebat într-o limbă veche:
noi nu vom fi răsplătiţi pentru că am dus o viaţă cumsecade?
Asta în timp ce soarele asfinţeşte şi bătrânul Aerostate
plânge din vechime cu letopiseţe şi didahii.
În nebuniile semnelor nu mai disting nimic, în nebuniile
crucilor de deal poţi doar să-l revezi pe fratele mort
întors de pe front.
În nebuniile arătărilor se sprijină doar plânsul
şi oamenii locului care par hărăziţi muţeniei –
mâncând ce a scuipat marea la ţărm.
Şi mulţi s-au întrebat într-o limbă veche:
noi nu vom fi răsplătiţi pentru că am dus o viaţă cumsecade?
DESPRE SINGURĂTATEA BETONULUI ARMAT
E atât de cald încât, peste drum,
cimitirul a rămas fără cruci.
Cred că am să mă mut cu tot cu bătrâna proprietăreasă,
cu godinul ei ruginit,
cu icoana al cărei răsărit de mult s-a pierdut,
departe, departe, cât mai departe,
în Gorki Parc.
Acolo e linişte în zilele în care nu trec aerostate
nerăbdătoare de aplauze –
acolo e cald în după amiezile în care câinii
se pişă pe vechea lor ordine.
Acolo e frig cânt sunt deshumaţi cei care au avut curajul de a se privi
în apele adânci ale zilei de ieri. Şi peştele cu lame argintii, alesul...
Vreau să iau lumea de la capăt,
pas cu pas,
literă cu literă,
cuvânt cu cuvânt.
Mă visez în faţa unui ecran tresărind la amintirea luminii.
Într-o sală îndestulată de fluierături, huiduieli şi ovaţii,
vreau să aştept căderea definitivă a întunericului.
Vreau să mă apăr, chiar aşa,
proaspăt bărbierit, cu lacrimile şterse,
în faţa pensionarilor din Gorki Parc.
Despre patinatorii din Gorki Parc
nu se mai vorbeşte nimic…
Cântarele au aceeaşi măsură a indiferenţei,
păstrează aceeaşi imprecizie a absenţei.
E iarnă. Punct.
Cât cântăreşte sufletul tău?
OGLINDĂ
Ultimele stele s-au stins, luminile aeroportului
au dispărut în întuneric,
până şi becurile chioare de la bodega de peste drum
au tăcut – semn că lăutarii plecaseră.
Era liniştea întunericului descheiată la şliţ
şi o curioasă frenezie de a savura absenţa luminii
ca şi cum ai rupe din codru o rămurea
cu codru cu tot.
Un fel de all inclusive pe care ţi-l oferă moartea
înainte de a-ţi arăta dormitorul şi panopliile învingătorilor
spânzurând leneş de pereţi.
Sunt singur în cameră şi mi-e frică de alţii ca mine.
OMUL CARE VENEA DE LA FRIG
Eu veneam dinspre jazz, tu veneai dinspre blues.
La mijlocul frigului
ne-am dat seama că vorbim despre aceleaşi amănunte: frigul şi frica.
Cu mâinile noastre am aprins focuri de gheaţă.
Nici sărutările nu au fost îndeajuns
iar răzbunările au ars mocnit toată noaptea până când
târziul s-a topit în niciodată.
Cu mâinile noastre am gâtuit focul de mic:
copilul nostru nedorit şi gheaţa care înfloreşte
deasupra capului său ca o aureolă de spaime şi sărutări.
E un pustiu în jurul focului care înfloreşte între noi
şi, mai ales, o îndoială de cuvinte
tresărind pe buzele noastre…
Veneam dinspre jazz, te întorceai dinspre blues –
apăruse şi omul care venea de la frig… Siberia, Alaska.
Ne povestea în zadar despre mersul pe ape:
ce putea şi el să rostească cu ultimele puteri. Drumeţul pe ape ostenit
şi focul stins din tine.
Şi gheaţa care nu ţine de foamea întâmplării de a fi.
PARKING
Pustie stradă, pustiu caldarâm – morminte de paşi:
felinare şi sărutări, strângeri de mână – şi, mai la urmă,
promisiuni şi ameninţări,
sudalme şi lacrimi – şi, sub lumina palidă: îmbrăţişări.
Când templele Vechii Elade au depăşit măsura chiparosului,
s-a răsucit lumina. Şi s-a văzut târziul umbrei de pe frunte.
Pustiu, târziu caldarâm, pe ce amuţire de cuvinte
am venit nepregătiţi să ne naştem?
Pe ce întuneric de cuvinte vine lumina, voi, hoţilor de lumină?
Şi, prin ce tuneluri de strecoară acea rază îndurătoare cu voi?
Pe unde se preumblă raza umbrei din voi?
Sunt mai multe semne de întrebare decât semne de circulaţie –
şi semnele voastre vă îndrumă spre un trecut îndoielnic
sau spre un viitor din care veţi alege mătasea broaştei…
cântecul de apoi, cel din amurg.
Deşi luminile focurilor de tabără vă roşesc feţele
sunteţi morţi ca nişte batiste pierdute pe ape.
Pentru unii e timpul să apună la răsărit.
Pentru alţii a venit vremea să răsară în plin asfinţit:
e o afacere murdară cu lumina care nu mai calcă pe ape…
E o luptă surdă cu locurile de parcare ale bunului Dumnezeu.
(din Aerostate plângând)
Poeme de Aida Hancer
să fie lumină a zis şi a intrat
cu un zâmbet întipărit ca un pumn în obraz
au luminat corect încăperea şi au
aşezat în mijlocul ei masa cea mai lată
de lemn
neceruit
apoi au pus cearşaful alb
în care rămăseseră toate mişcările lui
respirând cu pieptul neted, alb
o uşă de frigider izbită
la nervi
toate răsucirile somnului
când transpiraţia din dragoste te
fugăreşte de pe o parte pe cealaltă
cauţi colţul cel mai rece al pernei
şi bagi mâinile sub cap
ca să-ţi auzi sângele cum trece ca un cursor
pe fermoar
şi a fost lumină
pacientul adus lângă care
trofeu
un lighean cu o zeamă gălbuie
un soare topit
un soare scos din aparatul digestiv
asfixiat într-o noapte
cu perna pe gură
l-au aşezat alături de soarele mort
inima lui tremura ca un sân rotunjor
pe care-l loveşte cu cotul atunci când
îşi pune rochia
l-au deschis
şi au turnat printr-o pâlnie roşie apa galbenă
caldă până când
în jurul inimii se făcuse un curcubeu de sânge ca
de benzină
când au cusut au astupat cu degetele aluniţele de pe piept
din care ţâşneau şiroaie aurii
calde
când a plecat de acolo au stins întrerupătoarele
Lupii de casă
când toate lucrurile dorm în zăpadă
stai treaz pentru mine când
toate lucrurile mucegăiesc tu
pune plicuri de ceai de iarnă
în dulap printre rufe
zbiară dar să n-audă
lupii care topesc gheaţa cu boturile fierbinţi
când toate lucrurile se opresc
lasă aerul cald să se frece de pulpele tale
într-un dans
respectă ritmurile albe ale patului
de noapte
şi sângele lupilor e ca sângele din vis
alb
şi rece şi-nconjoară de trei ori orice ruină
păzită de-un foc
dar sângele lucrurilor nu se prelinge
stă încolăcit ca iedera
acum toate lucrurile dorm în zăpadă
şi tu un ceas n-ai putut să veghezi împreună cu mine.
dimineaţa are degete de iarbă
stam în lumină fitile de lumânări
un ochi negru unul
auriu pietrele creşteau din pământ
ca dinţii de lapte
între noi
cu o bere la o palmă de inimă
prima oară când mi-ai vorbit
o şoaptă apoasă uşoară aproape de gât
lângă gât
mi s-a topit saliva de piatră din creier
şi-a curs de-a lungul şirii spinării
vocea ta a pălmuit raţiunea
şi chelneriţele şi-au dezvelit picioarele pentru tine
ca pentru un sfânt muribund lipsit de plăceri
şi luna alinta gândaci între pietre
deasupra grădinii mirosul de bere creştea şi
din spuma ei soarele
până când dimineaţa ne-a stins între degetele ei
până când i s-au înnegrit
şi ars degetele de iarbă.
eu sunt copilaşul oraşului
eu sunt copilaşul oraşului şi ridic spre tine
din asfalt mâinile
mie îmi bate inima cu bătăi de bormaşină
şi pe dedesubtul oraşului
cerşetori cu brichetele readuc focul în peşteri
mă ridic din patul de dragoste
ca o macara înţepenită şi cobor în celălalt pat
ca un escavator cu pământ în burtă
oamenii mă comandă. cu ei prind lumea în braţe
şi-o strâng până când îi ies ochii ca doi sâni
prin care lumea de jos este femeia lumii de sus
eu sunt copilaşul oraşului
şi în fiecare duminică mă rog cu geamul maşinii deschis
şi parbrizul spălat
cu venele proeminente ca să vezi şi tu
că acvariul s-a murdărit şi sângele trebuie schimbat
ia-l cu găleata şi adu-l înapoi cu pipeta
plantează ca la început
sângele cu penseta
eu sunt copilaşul oraşului şi cel mai frumos răsărit de soare
creşte din blana acestui oraş
după ce noapte de noapte
ai înfipt cuţitul adânc în acelaşi loc
lărgit noapte de noapte
şi dimineaţa ai să iei oraşul-hermină
şi ai să tragi cu cuţitul prin el
liniile tramvaiului pe deasupra zăpezii.
Tristan
el se duce cu stângul şi se întoarce cu dreptul
gura lui pune o ceaţă caldă pe lucruri
gura lui întoarce din drum orice nenorocire
nu face bine
ar trebui lăsat să moară într-o carieră de piatră
şi totuşi a fost îmbrăţişat cu o flacără albăstruie până
când i s-au afumat buzele.
şi totuşi degetul lui visează
toate degetele lui sunt lipite cu un fir roşu, sângeriu
care privit la lumină seamănă cu
garanţia unui produs
asigurarea lui este sângele oamenilor cules
dimineaţa
când pământul încă mai tremură excavatoarele stau tolănite
şi venele care păreau căptuşite cu piatră cubică
pierd învizibil licori
numai atunci
în geamurile magazinelor se reflectă
adevăratele ritmuri preţioase pe piaţă
dar el când se culcă se culcă pe inimă
şi ea îl înghesuie mai tare în oase
atât
şi îmbrăţişarea ca mecanism
îl mişcă
atât îi trebuie şi într-o noapte se hotărăşte
că ceea ce nu încape în tâmple
va fi considerat rezidual şi plimbat prin corp
câţiva ani
din când în când în gură
un gust spirtos
paşnic
pentru că eşti sănătos şi totuşi
absenţa poate să miroasă închis şi sinistru
şi moartea cu ochii mari
te priveşte cu poftă
fiindcă trupul tău nu ţine de foame
şi zeii sunt vegetarieni
carnea ta e perna pe care să-şi pună paharul cu vin
sau carnea ta e paharnicul vesel
în ea intră toate licorile
tu vezi femeile ca pe nişte ace de gămălie
înfipte din greşeală sub unghii
când păşeşti
loveşti cu ciocanul în morţii de jos: eşti trist dar nu eşti mort
şi tristeţea atrage fiindcă miroase
a brânză şi a stafide
eşti trist dar nu eşti mort şi poţi oricând să te loveşti
cu capul de pragul de sus
fiindcă ţi-au rămas intrările şi ieşirile
capul tău va rămâne ca bornă kilometrică
deasupra
în timp ce picioarele
sub pământ vor dansa
înviorate din când în când
în pânze freatice.
un cap de copil
lui Adrian Diniş
ţi-am spus eu am să câştig într-o zi un cap de copil
să ţin în el banii
mergi acasă întotdeauna seara
pe jos cu tâmplele desfăcute deschise
şi suflă puştoaicele-n tâmplele tale
ca-n ness-frappeuri
îţi place să vezi viaţa mică prinsă ca un căţel
în bretele
şi când te muşcă tu scoţi ca un magician
sânge din pălărie
batista roşie e numai un truc tu ne păcăleşti de-adevăratelea
pe nerăsuflate îţi lingi ca o mâţă
viaţa
prima pisică zgâriată de alta, acoperită cu blană
după prima femeie ai renunţat definitiv
cu a doua ţi-ai rafinat intenţiile de sinucidere
o umbră fără sex ţi se gudură la picioare
tânără, zveltă
şi goală ca spuma de bere
ea-şi vrea urmele şterse
tu le pui beculeţe de sânge de spermă
pui faruri trecerii ei printre lucruri
îţi spui mai am câţiva ani
şi-am să fac din cartea mea o groapă cu lei
dar leoaicele sunt mai sângeroase cu femeile
gladiatorii tăi bine împachetaţi au numai
un câlcâi vulnerabil şi de frică nu ies din casă
te lipeşti cu inima direct pe tencuială
ca să demagnetizezi femeile
tu mergi întotdeauna acasă de-a lungul apei
şi paul celan
Soarele în lighean
nimeni nu îşi apasă mâna pe mâna ta
şi totuşi ai cuvinte de dezlegat
nu rabzi nici un sunet în gât şi-n burtă
deşi totul trebuie să ajungă dincolo
şi soarele trebuie să ajungă în ligheanul tău
la mare cinste
dimineaţa când te trezeşti
să te comporţi ca un organ
singur să te luminezi să te hrăneşti si să
te înmulţeşti
să pui buzele pe o rană s-o săruţi
ca pe o femeie pe care ai vrea s-o iei de nevastă
soarele stă pe vine în faţa ta
te mişti mecanic
ca un bolnav când îşi bea paharul cu apă
la reanimare
şi urinează şi plânge în acelaşi loc
dar tu desparţi şi lucrurile încarnate
şi lucrurile încarnate îţi sunt recunoscătoare
cred că e clar
lumea-i unghia
pe care o smulgi din tine cu gura
degeaba te mişti ai căluşul în gură
sub limbă plăcerea
Hohot
dintre toţi eu nu pot să râd
coloana mea vertebrală nu poate să zâmbească
nu se poate întoarce brusc
nu hohotesc vertebrele nu se încalecă
e linişte un şarpe blând s-a oprit pe spatele meu
un şarpe de casă care nu provoacă scandaluri
ci stă liniştit se preface că-i mort şi visează
că-i într-un ou viu de şerpoaică
dintre toate loviturile
una singură îşi face loc în carne
şi-o trage la loc ca pe o plapumă
aceea rămâne un semn că jumate hohoteşte
şi jumatea cealaltă poate să tacă
între ele vameşul stă tolănit
aproape că i se văd oasele
deasupra pluteşte un fir de sânge
ca o fundă a norocului
putea să mă despice pur şi simplu
dar maică-sa-i rafinarea
şi şarpele îşi lasă capul pe moale ca o fetiţă
cheală şi sinceră
cu un zâmbet întipărit ca un pumn în obraz
au luminat corect încăperea şi au
aşezat în mijlocul ei masa cea mai lată
de lemn
neceruit
apoi au pus cearşaful alb
în care rămăseseră toate mişcările lui
respirând cu pieptul neted, alb
o uşă de frigider izbită
la nervi
toate răsucirile somnului
când transpiraţia din dragoste te
fugăreşte de pe o parte pe cealaltă
cauţi colţul cel mai rece al pernei
şi bagi mâinile sub cap
ca să-ţi auzi sângele cum trece ca un cursor
pe fermoar
şi a fost lumină
pacientul adus lângă care
trofeu
un lighean cu o zeamă gălbuie
un soare topit
un soare scos din aparatul digestiv
asfixiat într-o noapte
cu perna pe gură
l-au aşezat alături de soarele mort
inima lui tremura ca un sân rotunjor
pe care-l loveşte cu cotul atunci când
îşi pune rochia
l-au deschis
şi au turnat printr-o pâlnie roşie apa galbenă
caldă până când
în jurul inimii se făcuse un curcubeu de sânge ca
de benzină
când au cusut au astupat cu degetele aluniţele de pe piept
din care ţâşneau şiroaie aurii
calde
când a plecat de acolo au stins întrerupătoarele
Lupii de casă
când toate lucrurile dorm în zăpadă
stai treaz pentru mine când
toate lucrurile mucegăiesc tu
pune plicuri de ceai de iarnă
în dulap printre rufe
zbiară dar să n-audă
lupii care topesc gheaţa cu boturile fierbinţi
când toate lucrurile se opresc
lasă aerul cald să se frece de pulpele tale
într-un dans
respectă ritmurile albe ale patului
de noapte
şi sângele lupilor e ca sângele din vis
alb
şi rece şi-nconjoară de trei ori orice ruină
păzită de-un foc
dar sângele lucrurilor nu se prelinge
stă încolăcit ca iedera
acum toate lucrurile dorm în zăpadă
şi tu un ceas n-ai putut să veghezi împreună cu mine.
dimineaţa are degete de iarbă
stam în lumină fitile de lumânări
un ochi negru unul
auriu pietrele creşteau din pământ
ca dinţii de lapte
între noi
cu o bere la o palmă de inimă
prima oară când mi-ai vorbit
o şoaptă apoasă uşoară aproape de gât
lângă gât
mi s-a topit saliva de piatră din creier
şi-a curs de-a lungul şirii spinării
vocea ta a pălmuit raţiunea
şi chelneriţele şi-au dezvelit picioarele pentru tine
ca pentru un sfânt muribund lipsit de plăceri
şi luna alinta gândaci între pietre
deasupra grădinii mirosul de bere creştea şi
din spuma ei soarele
până când dimineaţa ne-a stins între degetele ei
până când i s-au înnegrit
şi ars degetele de iarbă.
eu sunt copilaşul oraşului
eu sunt copilaşul oraşului şi ridic spre tine
din asfalt mâinile
mie îmi bate inima cu bătăi de bormaşină
şi pe dedesubtul oraşului
cerşetori cu brichetele readuc focul în peşteri
mă ridic din patul de dragoste
ca o macara înţepenită şi cobor în celălalt pat
ca un escavator cu pământ în burtă
oamenii mă comandă. cu ei prind lumea în braţe
şi-o strâng până când îi ies ochii ca doi sâni
prin care lumea de jos este femeia lumii de sus
eu sunt copilaşul oraşului
şi în fiecare duminică mă rog cu geamul maşinii deschis
şi parbrizul spălat
cu venele proeminente ca să vezi şi tu
că acvariul s-a murdărit şi sângele trebuie schimbat
ia-l cu găleata şi adu-l înapoi cu pipeta
plantează ca la început
sângele cu penseta
eu sunt copilaşul oraşului şi cel mai frumos răsărit de soare
creşte din blana acestui oraş
după ce noapte de noapte
ai înfipt cuţitul adânc în acelaşi loc
lărgit noapte de noapte
şi dimineaţa ai să iei oraşul-hermină
şi ai să tragi cu cuţitul prin el
liniile tramvaiului pe deasupra zăpezii.
Tristan
el se duce cu stângul şi se întoarce cu dreptul
gura lui pune o ceaţă caldă pe lucruri
gura lui întoarce din drum orice nenorocire
nu face bine
ar trebui lăsat să moară într-o carieră de piatră
şi totuşi a fost îmbrăţişat cu o flacără albăstruie până
când i s-au afumat buzele.
şi totuşi degetul lui visează
toate degetele lui sunt lipite cu un fir roşu, sângeriu
care privit la lumină seamănă cu
garanţia unui produs
asigurarea lui este sângele oamenilor cules
dimineaţa
când pământul încă mai tremură excavatoarele stau tolănite
şi venele care păreau căptuşite cu piatră cubică
pierd învizibil licori
numai atunci
în geamurile magazinelor se reflectă
adevăratele ritmuri preţioase pe piaţă
dar el când se culcă se culcă pe inimă
şi ea îl înghesuie mai tare în oase
atât
şi îmbrăţişarea ca mecanism
îl mişcă
atât îi trebuie şi într-o noapte se hotărăşte
că ceea ce nu încape în tâmple
va fi considerat rezidual şi plimbat prin corp
câţiva ani
din când în când în gură
un gust spirtos
paşnic
pentru că eşti sănătos şi totuşi
absenţa poate să miroasă închis şi sinistru
şi moartea cu ochii mari
te priveşte cu poftă
fiindcă trupul tău nu ţine de foame
şi zeii sunt vegetarieni
carnea ta e perna pe care să-şi pună paharul cu vin
sau carnea ta e paharnicul vesel
în ea intră toate licorile
tu vezi femeile ca pe nişte ace de gămălie
înfipte din greşeală sub unghii
când păşeşti
loveşti cu ciocanul în morţii de jos: eşti trist dar nu eşti mort
şi tristeţea atrage fiindcă miroase
a brânză şi a stafide
eşti trist dar nu eşti mort şi poţi oricând să te loveşti
cu capul de pragul de sus
fiindcă ţi-au rămas intrările şi ieşirile
capul tău va rămâne ca bornă kilometrică
deasupra
în timp ce picioarele
sub pământ vor dansa
înviorate din când în când
în pânze freatice.
un cap de copil
lui Adrian Diniş
ţi-am spus eu am să câştig într-o zi un cap de copil
să ţin în el banii
mergi acasă întotdeauna seara
pe jos cu tâmplele desfăcute deschise
şi suflă puştoaicele-n tâmplele tale
ca-n ness-frappeuri
îţi place să vezi viaţa mică prinsă ca un căţel
în bretele
şi când te muşcă tu scoţi ca un magician
sânge din pălărie
batista roşie e numai un truc tu ne păcăleşti de-adevăratelea
pe nerăsuflate îţi lingi ca o mâţă
viaţa
prima pisică zgâriată de alta, acoperită cu blană
după prima femeie ai renunţat definitiv
cu a doua ţi-ai rafinat intenţiile de sinucidere
o umbră fără sex ţi se gudură la picioare
tânără, zveltă
şi goală ca spuma de bere
ea-şi vrea urmele şterse
tu le pui beculeţe de sânge de spermă
pui faruri trecerii ei printre lucruri
îţi spui mai am câţiva ani
şi-am să fac din cartea mea o groapă cu lei
dar leoaicele sunt mai sângeroase cu femeile
gladiatorii tăi bine împachetaţi au numai
un câlcâi vulnerabil şi de frică nu ies din casă
te lipeşti cu inima direct pe tencuială
ca să demagnetizezi femeile
tu mergi întotdeauna acasă de-a lungul apei
şi paul celan
Soarele în lighean
nimeni nu îşi apasă mâna pe mâna ta
şi totuşi ai cuvinte de dezlegat
nu rabzi nici un sunet în gât şi-n burtă
deşi totul trebuie să ajungă dincolo
şi soarele trebuie să ajungă în ligheanul tău
la mare cinste
dimineaţa când te trezeşti
să te comporţi ca un organ
singur să te luminezi să te hrăneşti si să
te înmulţeşti
să pui buzele pe o rană s-o săruţi
ca pe o femeie pe care ai vrea s-o iei de nevastă
soarele stă pe vine în faţa ta
te mişti mecanic
ca un bolnav când îşi bea paharul cu apă
la reanimare
şi urinează şi plânge în acelaşi loc
dar tu desparţi şi lucrurile încarnate
şi lucrurile încarnate îţi sunt recunoscătoare
cred că e clar
lumea-i unghia
pe care o smulgi din tine cu gura
degeaba te mişti ai căluşul în gură
sub limbă plăcerea
Hohot
dintre toţi eu nu pot să râd
coloana mea vertebrală nu poate să zâmbească
nu se poate întoarce brusc
nu hohotesc vertebrele nu se încalecă
e linişte un şarpe blând s-a oprit pe spatele meu
un şarpe de casă care nu provoacă scandaluri
ci stă liniştit se preface că-i mort şi visează
că-i într-un ou viu de şerpoaică
dintre toate loviturile
una singură îşi face loc în carne
şi-o trage la loc ca pe o plapumă
aceea rămâne un semn că jumate hohoteşte
şi jumatea cealaltă poate să tacă
între ele vameşul stă tolănit
aproape că i se văd oasele
deasupra pluteşte un fir de sânge
ca o fundă a norocului
putea să mă despice pur şi simplu
dar maică-sa-i rafinarea
şi şarpele îşi lasă capul pe moale ca o fetiţă
cheală şi sinceră
15 octombrie 2010
12 octombrie 2010
11 octombrie 2010
Poeme de Ioan Moldovan
Porumbel
Facem ce facem şi pierim
Cu degetele tale reci, Doamne, ne cânţi la chitară rece
Dar semnele îmbătrânirii-s multe
ţigările se termină prea repede chiar fără să tragi din ele
pe pervaz păhărelele cu pască
se umplu cu apă de ploaie
În miez de noapte un porumbel prin somn
uguie de-ale sale
Trebuie să adormim toţi, fără vise, fără mirări, fără lumini şi muzici
ca nişte miri aruncând cu inele în ultime ape letale.
Scurtă proză
Câtă vreme trecuse de când nu ne văzuserăm? O viaţă. Eram în viaţă, bătrâni, aproape foarte bătrâni. Sosind, totuşi, la nuntă, în mulţimea de invitaţi călătorind prin locuri încă răcoroase, la început de primăvară, seara, printre prunii şi merii şi vişinii încă neînverziţi, mergând tăcuţi spre Sala de Petreceri, noi nu ne mai vedeam . Iar tu erai singură, pornită parcă să rupi – de îndată ce ai fi avut ocazia – distanţa dintre noi. Ai şi făcut-o. Habar n-am de unde ai făcut rost de două biciclete, m-ai îndemnat din privire să te urmez, te-am urmat. Te-am urmat plin de vinovăţie faţă de buna mea Stăpână care, nemaiputând suporta avansurile tale neruşinate (bătrâni, aproape foarte bătrâni?)şi ardoarea mea neascunsă, a plecat. Am aflat că plecase de la o doamnă mai înţeleaptă care, pur-şi-simplu înlăcrimată, mi-a şoptit: — A plecat, domnu’ Moldovan, a plecat. Şi-atunci, ca în tinereţe, când iubita mea – ca luată de un vârtej noros – mai fugise o dată de lângă complicităţile mele (să fi fost ele reale?), m-am luat după ea, disperat, înfricoşat, gata să ies din vis. Şi ieşind.
Albastru ultramarin
sub pleoape uneori
când le apeşi obosit
şi pe pereţii caselor din ţara mea
în spuza de pe obraji şi de pe coapsele
puşcăriaşelor duse la îmbăiat
trotuare flori umede vecini – o imensă
maşinărie părăsind lumea
o glorie cu legăturica în spate
muzici demente
ca într-un loc unde nu mai mergem
şi-l visăm în uitarea a toate
Miercuri de noiembrie
Am pus clei să se prindă şoricelul şi acum mi-e frică
să mărturisesc
caraghios, de o mie de ori
înfricoşat de vederile colorate din timpul somnului
lăudate de toţi nutriţioniştii puşi pe căpătuială
vesel doar în vis şi şi acolo doar în trecere
atât cât fericit îl strâng în braţe pe cel de-al doilea tată
deşi în braţele mele s-a înmuiat el căzând greoi
în faţa liftului pe cimentul răcoros
care nu mai urcă pe nimeni nicăieri
Un singur poem
S-a cam golit sacul cu motive
A sărăcit mama cu energii
S-a răcit limba cu bunătăţi de pomană
Trei pliuri noi pe burta zilei
Trei riduri noi pe lângă cele nouăsutenouăzecişişapte vechi
Mormolocii de ceară din urechi s-au făcut broaşte
Noroiul continuă să ne împroaşte
Boaşele vedetelor porno s-au învineţit
Zeul indic s-a învechit de tot şi mai tare s-a fâlfâit
Mânjii nu mai sunt decât carne de mânzat
Degeaba luptătorul de sumo împrăştie sare în arenă mai pe-nserat
Obrajii sfârcurile fondurile de deplasare s-au supt
Ticăie pe masa ondulatorie călimara umflată de vânt
Năstase Tănase şi alte alunecări de pământ
Scurtă proză
Fata din tren era mai urâtă decât statuia lui Avram Iancu din Cluj. Sora ei făcea experimente pe şobolani în Japonia, cadavrele din Europa nu erau bune. Ehe, c’un ciubuc erau bune, zise maică-sa, şi continuă să răsfoiască revista Avantage.
Alt singur poem
Un sac de piele plin cu apă călâie
Sunt. Un sac umblător apatic
Câte-un boschetar sugând lămâia pubelei
Mă înghionteşte cu cotul
De-mi sună apa-n sac. Dar nici eu nu pot şti totul.
Tocmai de-aceea vine-o elevă de la şcoala Normală
Şi se trânteşte nonşalant peste mine
Eu sunt salteaua ei cea mai odihnitoare
Sub soarele ce răsare şi astăzi din veşnicul verdele soare.
De lucru
Stricat de viaţă stricat de neviaţă
de gât cu mainimicul care mi-s
un aparat de fabricat toxine greaţă
mă mai prezint doar ca trimis
de Vechiul Tărâm
de unde am venit ca să dărâm
pe-aici ce e de dărâmat
dar nu mai e de lucru – pace
iar îngerul mi s-a-ncruntat
s-a pus în somn suspină doar şi tace
Tot februarie
După ce am vestit ce-am vestit
nu-mi mai iese nimic în lume
aştept doar
să răspundă unul sau altul dintre fii
răspunsul lor – ca iarba ca frunza şi iarba
într-o mică redacţie în care din când în când vine
vreun nebun
şi astfel ne înmulţim
o ceaţă silitoare
ca-n ţările prestigioase şi irecuperabile
aici şi-n orice crâşmă în vreun colţ
e-o pată roz şi-n jurul ei doar biluţe verzi
cu zumzetul şi sănătatea lor de fiinţe tinere
trebuie să ai răbdare
până la urmă ţi se ridică singură casa
şi te înghite cât ai zice
Tren de întoarcere
Înainte de moarte voi deveni tot mai politicos tot mai solemn
Iată un vis ca lumea
Scrisul tot mai gros
Instrumentele stilul nu vor mai fi de nici un folos
Părinţii înveseliţi tot mai strâns mă vor îmbrăţişa
Eu însumi îmbrăţişându-i nu-i voi mai lăsa să-mi pună urechea pe creierul stins
Lacrimile noastre nu vor mai avea vreun învins
Numai într-un tren de întoarcere mai pot scrie
Cu litere care mă tem că nu mai pot să învie
Ca în poveste
Dimpotrivă, pe dos
Înaintea aproape că nu mai este
Dar ce lungă şi sângeroasă poveste
O comunicare
voi scrie poate la noapte o comunicare
căreia nimeni n-a vrut să-i dea subiect
va fi subtilă aproape franceză şi-n care
o să ies la lumină din tomberonul infect
şi râzi şi râzi
aproape de miezul nopţii
am fugit dintre prieteni dintre necunoscuţi
toate-mi slăbesc eu mă-ngraş
faţa mi-e tot mai umflată ca o meduză la marginea mării
Negre
Cu mainimicul
Alo, domnu,’s secretara de la primăria din Curtuiuşeni am luat un frigider săptămâna trecută amu mere amu nu mere mi s-o promis că veniţi să vedeţi
Da, doamnă, numai că am impresia că aţi greşit număru’ eu nu mă ocup de frigidere
Da’ cu ce va ocupaţi
Cu mainimicul
Noa mă scuzaţ
Nu face mai nimic buna zâua săru’mâna
Facem ce facem şi pierim
Cu degetele tale reci, Doamne, ne cânţi la chitară rece
Dar semnele îmbătrânirii-s multe
ţigările se termină prea repede chiar fără să tragi din ele
pe pervaz păhărelele cu pască
se umplu cu apă de ploaie
În miez de noapte un porumbel prin somn
uguie de-ale sale
Trebuie să adormim toţi, fără vise, fără mirări, fără lumini şi muzici
ca nişte miri aruncând cu inele în ultime ape letale.
Scurtă proză
Câtă vreme trecuse de când nu ne văzuserăm? O viaţă. Eram în viaţă, bătrâni, aproape foarte bătrâni. Sosind, totuşi, la nuntă, în mulţimea de invitaţi călătorind prin locuri încă răcoroase, la început de primăvară, seara, printre prunii şi merii şi vişinii încă neînverziţi, mergând tăcuţi spre Sala de Petreceri, noi nu ne mai vedeam . Iar tu erai singură, pornită parcă să rupi – de îndată ce ai fi avut ocazia – distanţa dintre noi. Ai şi făcut-o. Habar n-am de unde ai făcut rost de două biciclete, m-ai îndemnat din privire să te urmez, te-am urmat. Te-am urmat plin de vinovăţie faţă de buna mea Stăpână care, nemaiputând suporta avansurile tale neruşinate (bătrâni, aproape foarte bătrâni?)şi ardoarea mea neascunsă, a plecat. Am aflat că plecase de la o doamnă mai înţeleaptă care, pur-şi-simplu înlăcrimată, mi-a şoptit: — A plecat, domnu’ Moldovan, a plecat. Şi-atunci, ca în tinereţe, când iubita mea – ca luată de un vârtej noros – mai fugise o dată de lângă complicităţile mele (să fi fost ele reale?), m-am luat după ea, disperat, înfricoşat, gata să ies din vis. Şi ieşind.
Albastru ultramarin
sub pleoape uneori
când le apeşi obosit
şi pe pereţii caselor din ţara mea
în spuza de pe obraji şi de pe coapsele
puşcăriaşelor duse la îmbăiat
trotuare flori umede vecini – o imensă
maşinărie părăsind lumea
o glorie cu legăturica în spate
muzici demente
ca într-un loc unde nu mai mergem
şi-l visăm în uitarea a toate
Miercuri de noiembrie
Am pus clei să se prindă şoricelul şi acum mi-e frică
să mărturisesc
caraghios, de o mie de ori
înfricoşat de vederile colorate din timpul somnului
lăudate de toţi nutriţioniştii puşi pe căpătuială
vesel doar în vis şi şi acolo doar în trecere
atât cât fericit îl strâng în braţe pe cel de-al doilea tată
deşi în braţele mele s-a înmuiat el căzând greoi
în faţa liftului pe cimentul răcoros
care nu mai urcă pe nimeni nicăieri
Un singur poem
S-a cam golit sacul cu motive
A sărăcit mama cu energii
S-a răcit limba cu bunătăţi de pomană
Trei pliuri noi pe burta zilei
Trei riduri noi pe lângă cele nouăsutenouăzecişişapte vechi
Mormolocii de ceară din urechi s-au făcut broaşte
Noroiul continuă să ne împroaşte
Boaşele vedetelor porno s-au învineţit
Zeul indic s-a învechit de tot şi mai tare s-a fâlfâit
Mânjii nu mai sunt decât carne de mânzat
Degeaba luptătorul de sumo împrăştie sare în arenă mai pe-nserat
Obrajii sfârcurile fondurile de deplasare s-au supt
Ticăie pe masa ondulatorie călimara umflată de vânt
Năstase Tănase şi alte alunecări de pământ
Scurtă proză
Fata din tren era mai urâtă decât statuia lui Avram Iancu din Cluj. Sora ei făcea experimente pe şobolani în Japonia, cadavrele din Europa nu erau bune. Ehe, c’un ciubuc erau bune, zise maică-sa, şi continuă să răsfoiască revista Avantage.
Alt singur poem
Un sac de piele plin cu apă călâie
Sunt. Un sac umblător apatic
Câte-un boschetar sugând lămâia pubelei
Mă înghionteşte cu cotul
De-mi sună apa-n sac. Dar nici eu nu pot şti totul.
Tocmai de-aceea vine-o elevă de la şcoala Normală
Şi se trânteşte nonşalant peste mine
Eu sunt salteaua ei cea mai odihnitoare
Sub soarele ce răsare şi astăzi din veşnicul verdele soare.
De lucru
Stricat de viaţă stricat de neviaţă
de gât cu mainimicul care mi-s
un aparat de fabricat toxine greaţă
mă mai prezint doar ca trimis
de Vechiul Tărâm
de unde am venit ca să dărâm
pe-aici ce e de dărâmat
dar nu mai e de lucru – pace
iar îngerul mi s-a-ncruntat
s-a pus în somn suspină doar şi tace
Tot februarie
După ce am vestit ce-am vestit
nu-mi mai iese nimic în lume
aştept doar
să răspundă unul sau altul dintre fii
răspunsul lor – ca iarba ca frunza şi iarba
într-o mică redacţie în care din când în când vine
vreun nebun
şi astfel ne înmulţim
o ceaţă silitoare
ca-n ţările prestigioase şi irecuperabile
aici şi-n orice crâşmă în vreun colţ
e-o pată roz şi-n jurul ei doar biluţe verzi
cu zumzetul şi sănătatea lor de fiinţe tinere
trebuie să ai răbdare
până la urmă ţi se ridică singură casa
şi te înghite cât ai zice
Tren de întoarcere
Înainte de moarte voi deveni tot mai politicos tot mai solemn
Iată un vis ca lumea
Scrisul tot mai gros
Instrumentele stilul nu vor mai fi de nici un folos
Părinţii înveseliţi tot mai strâns mă vor îmbrăţişa
Eu însumi îmbrăţişându-i nu-i voi mai lăsa să-mi pună urechea pe creierul stins
Lacrimile noastre nu vor mai avea vreun învins
Numai într-un tren de întoarcere mai pot scrie
Cu litere care mă tem că nu mai pot să învie
Ca în poveste
Dimpotrivă, pe dos
Înaintea aproape că nu mai este
Dar ce lungă şi sângeroasă poveste
O comunicare
voi scrie poate la noapte o comunicare
căreia nimeni n-a vrut să-i dea subiect
va fi subtilă aproape franceză şi-n care
o să ies la lumină din tomberonul infect
şi râzi şi râzi
aproape de miezul nopţii
am fugit dintre prieteni dintre necunoscuţi
toate-mi slăbesc eu mă-ngraş
faţa mi-e tot mai umflată ca o meduză la marginea mării
Negre
Cu mainimicul
Alo, domnu,’s secretara de la primăria din Curtuiuşeni am luat un frigider săptămâna trecută amu mere amu nu mere mi s-o promis că veniţi să vedeţi
Da, doamnă, numai că am impresia că aţi greşit număru’ eu nu mă ocup de frigidere
Da’ cu ce va ocupaţi
Cu mainimicul
Noa mă scuzaţ
Nu face mai nimic buna zâua săru’mâna
Poeme de Viorel Mureşan
Cenuşă din Paradis
așa vor spune
îl atrăgeau cârciumile
și cimitirele
și nu scria mai mult de două versuri
pe an
i-au plăcut noaptea
și străzi lăturalnice acoperite cu iarbă
și de nicăieri nu s-a întors
fără umbra femeii
care împletește un anotimp de dantelă
deasupra unei prăpăstii
a ţinut o morișcă în calea vântului
cînd n-a mai fost vânt
a lăsat urme
pe zăpada albă
până cînd zăpada albă s-a subţiat
urmele lui s-au făcut iarbă
În octombrie anul acesta am scris şi poezie dar deodată
în octombrie acest an am scris și multă poezie de dragoste
dar deodată
precum în aerul din gura unui pod
o pisică neagră în două labe se arcuia
într-un fel chiar răsfăţându-se
pe coala albă din faţa mea
apoi
m-a vizitat și un șal negru întins frumos pe o scândură
mișca numai franjuri spre copaci când l-am purtat prin grădină
cu sufletul îndoit ca o piele de vulpe
adusă de tăietorul de lemne pe coada toporului
am traversat mai întîi încăperea
m-am arătat la fereastră
jucau numere pe o piramidă
scăpată din cer din eroare
cine să tragă frânghia
are în loc de mână o floare
limba
prinsă într-un parapet de piatră
prinse a-și îndoi genunchii sub ea
a-și pocni tot mai des fruntea cu palmele
a-și da peste cap ochii
a-și smulge masca
Colibă din trestie, colibă din trestie! Zidule, zidule!
să străbatem în caravană un drum foarte lung și obositor
afișând râsul cel mai răutăcios:
Colibă din trestie, ascultă ! Zidule, ia aminte!
o limbă ce juca în timp ce curgea din ea sânge:
La marginea mării se afla, aparent al nimănui,
un aparat fotografic pe trepiedul său,
iar o pânză neagră, întinsă deasupra flutura
plescăind în aerul răcoros
și o hârtie rostogolindu-se lin în golul unei uși
apoi
plesnește din coadă o veveriţă peste prăpastie
Gerunzii întrerupte
într-o bătrânească lumină scăpată din sertare cerești
reversul monedei ne pare o nălucă
precum pe pânza lui Hackert numită
Goethe la Roma vizitând Colosseum-ul
se văd două personaje unul
cu spatele la noi
căruia urmându-l la distanţă îi auzim abia șoaptele
n-am nimic împotriva morţii
își zice
e atât de firească
numai ochii de mi-ar rămâne afară
peste rândurile de gradene și peste vârfurile ruinelor
( n-am nimic împotriva morţii zice
e așa de firească)
noi vedem chiar cu ochii lui plopii
de pe malul Tibrului
ba mi se pare că și
niște gladiatori rătăcind singuratici
prin amfiteatru
așa cum am vedea Someșul trimiţându-ne scânteieri
dintr-o oglindă
în vreme ce braţul întins al lui Ekermann
cu degetul ar împunge spre vârf Dealul lui Rakoczi
zis pe la noi și Piscul Ronei / nu Romei/
da
atât de firească
numai rămânându-ne ochii afară
Efigia poeziei
îi lăudau frumuseţea
ca pe o umbrelă uitată deschisă
între pietrele de pe malul unui râu
seara și dimineaţa
frumuseţea ei
mâinile ei
absente
Vin şi momente cînd nu-ţi mai poţi stăpâni râsul
vântul era ţinut în cârlige de piatră
când am început această plimbare
tu și eu
aceeași culoare ca anul trecut
printre pătratele de la casa cu șerpi
soarele și gândurile coboară o colină
din ochiul închis
vin și momente când
nu ne mai putem stăpâni râsul
moartea înaintează spre noi ca un felinar afumat
o mână ieșind dintr-o carte
să scuture singură o batistă
un timp
(din Buchetul de platină, Eikon, 2010)
LECTICA
pe cer era o gălăgie de suflete uscate
vântul îşi purta frunzele
peste un om ghemuit
soarele pândea din podul pustiu al bisericii
sub robinete spuma se aduna în pisici tot mai albe
şi la teatre mâinile actorilor povesteau
despre o tabacheră căzută
de pe un pod de piatră în apă
pe praguri
un şir de nume nelocuite
toate vocile au încordarea
unei mâini
care aprinde o lumânare
(din Locul în care se va deschide cartea, Dacia, 2010)
așa vor spune
îl atrăgeau cârciumile
și cimitirele
și nu scria mai mult de două versuri
pe an
i-au plăcut noaptea
și străzi lăturalnice acoperite cu iarbă
și de nicăieri nu s-a întors
fără umbra femeii
care împletește un anotimp de dantelă
deasupra unei prăpăstii
a ţinut o morișcă în calea vântului
cînd n-a mai fost vânt
a lăsat urme
pe zăpada albă
până cînd zăpada albă s-a subţiat
urmele lui s-au făcut iarbă
În octombrie anul acesta am scris şi poezie dar deodată
în octombrie acest an am scris și multă poezie de dragoste
dar deodată
precum în aerul din gura unui pod
o pisică neagră în două labe se arcuia
într-un fel chiar răsfăţându-se
pe coala albă din faţa mea
apoi
m-a vizitat și un șal negru întins frumos pe o scândură
mișca numai franjuri spre copaci când l-am purtat prin grădină
cu sufletul îndoit ca o piele de vulpe
adusă de tăietorul de lemne pe coada toporului
am traversat mai întîi încăperea
m-am arătat la fereastră
jucau numere pe o piramidă
scăpată din cer din eroare
cine să tragă frânghia
are în loc de mână o floare
limba
prinsă într-un parapet de piatră
prinse a-și îndoi genunchii sub ea
a-și pocni tot mai des fruntea cu palmele
a-și da peste cap ochii
a-și smulge masca
Colibă din trestie, colibă din trestie! Zidule, zidule!
să străbatem în caravană un drum foarte lung și obositor
afișând râsul cel mai răutăcios:
Colibă din trestie, ascultă ! Zidule, ia aminte!
o limbă ce juca în timp ce curgea din ea sânge:
La marginea mării se afla, aparent al nimănui,
un aparat fotografic pe trepiedul său,
iar o pânză neagră, întinsă deasupra flutura
plescăind în aerul răcoros
și o hârtie rostogolindu-se lin în golul unei uși
apoi
plesnește din coadă o veveriţă peste prăpastie
Gerunzii întrerupte
într-o bătrânească lumină scăpată din sertare cerești
reversul monedei ne pare o nălucă
precum pe pânza lui Hackert numită
Goethe la Roma vizitând Colosseum-ul
se văd două personaje unul
cu spatele la noi
căruia urmându-l la distanţă îi auzim abia șoaptele
n-am nimic împotriva morţii
își zice
e atât de firească
numai ochii de mi-ar rămâne afară
peste rândurile de gradene și peste vârfurile ruinelor
( n-am nimic împotriva morţii zice
e așa de firească)
noi vedem chiar cu ochii lui plopii
de pe malul Tibrului
ba mi se pare că și
niște gladiatori rătăcind singuratici
prin amfiteatru
așa cum am vedea Someșul trimiţându-ne scânteieri
dintr-o oglindă
în vreme ce braţul întins al lui Ekermann
cu degetul ar împunge spre vârf Dealul lui Rakoczi
zis pe la noi și Piscul Ronei / nu Romei/
da
atât de firească
numai rămânându-ne ochii afară
Efigia poeziei
îi lăudau frumuseţea
ca pe o umbrelă uitată deschisă
între pietrele de pe malul unui râu
seara și dimineaţa
frumuseţea ei
mâinile ei
absente
Vin şi momente cînd nu-ţi mai poţi stăpâni râsul
vântul era ţinut în cârlige de piatră
când am început această plimbare
tu și eu
aceeași culoare ca anul trecut
printre pătratele de la casa cu șerpi
soarele și gândurile coboară o colină
din ochiul închis
vin și momente când
nu ne mai putem stăpâni râsul
moartea înaintează spre noi ca un felinar afumat
o mână ieșind dintr-o carte
să scuture singură o batistă
un timp
(din Buchetul de platină, Eikon, 2010)
LECTICA
pe cer era o gălăgie de suflete uscate
vântul îşi purta frunzele
peste un om ghemuit
soarele pândea din podul pustiu al bisericii
sub robinete spuma se aduna în pisici tot mai albe
şi la teatre mâinile actorilor povesteau
despre o tabacheră căzută
de pe un pod de piatră în apă
pe praguri
un şir de nume nelocuite
toate vocile au încordarea
unei mâini
care aprinde o lumânare
(din Locul în care se va deschide cartea, Dacia, 2010)
4 octombrie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)