Poeme de Viorel Mureşan

Cenuşă din Paradis


așa vor spune
îl atrăgeau cârciumile
și cimitirele
și nu scria mai mult de două versuri
pe an
i-au plăcut noaptea
și străzi lăturalnice acoperite cu iarbă
și de nicăieri nu s-a întors
fără umbra femeii
care împletește un anotimp de dantelă
deasupra unei prăpăstii
a ţinut o morișcă în calea vântului
cînd n-a mai fost vânt
a lăsat urme
pe zăpada albă
până cînd zăpada albă s-a subţiat
urmele lui s-au făcut iarbă



În octombrie anul acesta am scris şi poezie dar deodată


în octombrie acest an am scris și multă poezie de dragoste
dar deodată
precum în aerul din gura unui pod
o pisică neagră în două labe se arcuia
într-un fel chiar răsfăţându-se
pe coala albă din faţa mea

apoi
m-a vizitat și un șal negru întins frumos pe o scândură
mișca numai franjuri spre copaci când l-am purtat prin grădină

cu sufletul îndoit ca o piele de vulpe
adusă de tăietorul de lemne pe coada toporului
am traversat mai întîi încăperea
m-am arătat la fereastră
jucau numere pe o piramidă
scăpată din cer din eroare
cine să tragă frânghia
are în loc de mână o floare

limba
prinsă într-un parapet de piatră
prinse a-și îndoi genunchii sub ea
a-și pocni tot mai des fruntea cu palmele
a-și da peste cap ochii
a-și smulge masca

Colibă din trestie, colibă din trestie! Zidule, zidule!

să străbatem în caravană un drum foarte lung și obositor
afișând râsul cel mai răutăcios:

Colibă din trestie, ascultă ! Zidule, ia aminte!

o limbă ce juca în timp ce curgea din ea sânge:

La marginea mării se afla, aparent al nimănui,
un aparat fotografic pe trepiedul său,
iar o pânză neagră, întinsă deasupra flutura
plescăind în aerul răcoros

și o hârtie rostogolindu-se lin în golul unei uși
apoi
plesnește din coadă o veveriţă peste prăpastie



Gerunzii întrerupte


într-o bătrânească lumină scăpată din sertare cerești
reversul monedei ne pare o nălucă
precum pe pânza lui Hackert numită
Goethe la Roma vizitând Colosseum-ul
se văd două personaje unul
cu spatele la noi
căruia urmându-l la distanţă îi auzim abia șoaptele
n-am nimic împotriva morţii
își zice
e atât de firească
numai ochii de mi-ar rămâne afară

peste rândurile de gradene și peste vârfurile ruinelor
( n-am nimic împotriva morţii zice
e așa de firească)
noi vedem chiar cu ochii lui plopii
de pe malul Tibrului
ba mi se pare că și
niște gladiatori rătăcind singuratici
prin amfiteatru
așa cum am vedea Someșul trimiţându-ne scânteieri
dintr-o oglindă
în vreme ce braţul întins al lui Ekermann
cu degetul ar împunge spre vârf Dealul lui Rakoczi
zis pe la noi și Piscul Ronei / nu Romei/

da
atât de firească
numai rămânându-ne ochii afară



Efigia poeziei


îi lăudau frumuseţea
ca pe o umbrelă uitată deschisă
între pietrele de pe malul unui râu
seara și dimineaţa

frumuseţea ei
mâinile ei
absente



Vin şi momente cînd nu-ţi mai poţi stăpâni râsul


vântul era ţinut în cârlige de piatră
când am început această plimbare

tu și eu
aceeași culoare ca anul trecut
printre pătratele de la casa cu șerpi

soarele și gândurile coboară o colină
din ochiul închis

vin și momente când
nu ne mai putem stăpâni râsul

moartea înaintează spre noi ca un felinar afumat

o mână ieșind dintr-o carte
să scuture singură o batistă
un timp


(din Buchetul de platină, Eikon, 2010)



LECTICA


pe cer era o gălăgie de suflete uscate

vântul îşi purta frunzele
peste un om ghemuit
soarele pândea din podul pustiu al bisericii

sub robinete spuma se aduna în pisici tot mai albe

şi la teatre mâinile actorilor povesteau
despre o tabacheră căzută
de pe un pod de piatră în apă

pe praguri
un şir de nume nelocuite

toate vocile au încordarea
unei mâini
care aprinde o lumânare


(din Locul în care se va deschide cartea, Dacia, 2010)