11 octombrie 2010

Poeme de Ioan Moldovan

Porumbel


Facem ce facem şi pierim

Cu degetele tale reci, Doamne, ne cânţi la chitară rece

Dar semnele îmbătrânirii-s multe
ţigările se termină prea repede chiar fără să tragi din ele
pe pervaz păhărelele cu pască
se umplu cu apă de ploaie

În miez de noapte un porumbel prin somn
uguie de-ale sale

Trebuie să adormim toţi, fără vise, fără mirări, fără lumini şi muzici
ca nişte miri aruncând cu inele în ultime ape letale.



Scurtă proză


Câtă vreme trecuse de când nu ne văzuserăm? O viaţă. Eram în viaţă, bătrâni, aproape foarte bătrâni. Sosind, totuşi, la nuntă, în mulţimea de invitaţi călătorind prin locuri încă răcoroase, la început de primăvară, seara, printre prunii şi merii şi vişinii încă neînverziţi, mergând tăcuţi spre Sala de Petreceri, noi nu ne mai vedeam . Iar tu erai singură, pornită parcă să rupi – de îndată ce ai fi avut ocazia – distanţa dintre noi. Ai şi făcut-o. Habar n-am de unde ai făcut rost de două biciclete, m-ai îndemnat din privire să te urmez, te-am urmat. Te-am urmat plin de vinovăţie faţă de buna mea Stăpână care, nemaiputând suporta avansurile tale neruşinate (bătrâni, aproape foarte bătrâni?)şi ardoarea mea neascunsă, a plecat. Am aflat că plecase de la o doamnă mai înţeleaptă care, pur-şi-simplu înlăcrimată, mi-a şoptit: — A plecat, domnu’ Moldovan, a plecat. Şi-atunci, ca în tinereţe, când iubita mea – ca luată de un vârtej noros – mai fugise o dată de lângă complicităţile mele (să fi fost ele reale?), m-am luat după ea, disperat, înfricoşat, gata să ies din vis. Şi ieşind.



Albastru ultramarin


sub pleoape uneori
când le apeşi obosit
şi pe pereţii caselor din ţara mea
în spuza de pe obraji şi de pe coapsele
puşcăriaşelor duse la îmbăiat
trotuare flori umede vecini – o imensă
maşinărie părăsind lumea
o glorie cu legăturica în spate
muzici demente
ca într-un loc unde nu mai mergem
şi-l visăm în uitarea a toate



Miercuri de noiembrie


Am pus clei să se prindă şoricelul şi acum mi-e frică
să mărturisesc

caraghios, de o mie de ori

înfricoşat de vederile colorate din timpul somnului
lăudate de toţi nutriţioniştii puşi pe căpătuială

vesel doar în vis şi şi acolo doar în trecere
atât cât fericit îl strâng în braţe pe cel de-al doilea tată

deşi în braţele mele s-a înmuiat el căzând greoi
în faţa liftului pe cimentul răcoros

care nu mai urcă pe nimeni nicăieri



Un singur poem


S-a cam golit sacul cu motive
A sărăcit mama cu energii
S-a răcit limba cu bunătăţi de pomană
Trei pliuri noi pe burta zilei
Trei riduri noi pe lângă cele nouăsutenouăzecişişapte vechi
Mormolocii de ceară din urechi s-au făcut broaşte
Noroiul continuă să ne împroaşte
Boaşele vedetelor porno s-au învineţit
Zeul indic s-a învechit de tot şi mai tare s-a fâlfâit
Mânjii nu mai sunt decât carne de mânzat
Degeaba luptătorul de sumo împrăştie sare în arenă mai pe-nserat
Obrajii sfârcurile fondurile de deplasare s-au supt
Ticăie pe masa ondulatorie călimara umflată de vânt
Năstase Tănase şi alte alunecări de pământ



Scurtă proză


Fata din tren era mai urâtă decât statuia lui Avram Iancu din Cluj. Sora ei făcea experimente pe şobolani în Japonia, cadavrele din Europa nu erau bune. Ehe, c’un ciubuc erau bune, zise maică-sa, şi continuă să răsfoiască revista Avantage.



Alt singur poem


Un sac de piele plin cu apă călâie
Sunt. Un sac umblător apatic
Câte-un boschetar sugând lămâia pubelei
Mă înghionteşte cu cotul
De-mi sună apa-n sac. Dar nici eu nu pot şti totul.
Tocmai de-aceea vine-o elevă de la şcoala Normală
Şi se trânteşte nonşalant peste mine
Eu sunt salteaua ei cea mai odihnitoare
Sub soarele ce răsare şi astăzi din veşnicul verdele soare.



De lucru


Stricat de viaţă stricat de neviaţă
de gât cu mainimicul care mi-s
un aparat de fabricat toxine greaţă
mă mai prezint doar ca trimis
de Vechiul Tărâm
de unde am venit ca să dărâm
pe-aici ce e de dărâmat
dar nu mai e de lucru – pace
iar îngerul mi s-a-ncruntat
s-a pus în somn suspină doar şi tace



Tot februarie


După ce am vestit ce-am vestit
nu-mi mai iese nimic în lume
aştept doar
să răspundă unul sau altul dintre fii
răspunsul lor – ca iarba ca frunza şi iarba

într-o mică redacţie în care din când în când vine
vreun nebun
şi astfel ne înmulţim

o ceaţă silitoare
ca-n ţările prestigioase şi irecuperabile

aici şi-n orice crâşmă în vreun colţ
e-o pată roz şi-n jurul ei doar biluţe verzi
cu zumzetul şi sănătatea lor de fiinţe tinere

trebuie să ai răbdare
până la urmă ţi se ridică singură casa
şi te înghite cât ai zice



Tren de întoarcere


Înainte de moarte voi deveni tot mai politicos tot mai solemn
Iată un vis ca lumea
Scrisul tot mai gros
Instrumentele stilul nu vor mai fi de nici un folos
Părinţii înveseliţi tot mai strâns mă vor îmbrăţişa
Eu însumi îmbrăţişându-i nu-i voi mai lăsa să-mi pună urechea pe creierul stins
Lacrimile noastre nu vor mai avea vreun învins

Numai într-un tren de întoarcere mai pot scrie
Cu litere care mă tem că nu mai pot să învie
Ca în poveste
Dimpotrivă, pe dos
Înaintea aproape că nu mai este
Dar ce lungă şi sângeroasă poveste



O comunicare


voi scrie poate la noapte o comunicare
căreia nimeni n-a vrut să-i dea subiect
va fi subtilă aproape franceză şi-n care
o să ies la lumină din tomberonul infect

şi râzi şi râzi
aproape de miezul nopţii
am fugit dintre prieteni dintre necunoscuţi

toate-mi slăbesc eu mă-ngraş
faţa mi-e tot mai umflată ca o meduză la marginea mării
Negre



Cu mainimicul


Alo, domnu,’s secretara de la primăria din Curtuiuşeni am luat un frigider săptămâna trecută amu mere amu nu mere mi s-o promis că veniţi să vedeţi
Da, doamnă, numai că am impresia că aţi greşit număru’ eu nu mă ocup de frigidere
Da’ cu ce va ocupaţi
Cu mainimicul
Noa mă scuzaţ
Nu face mai nimic buna zâua săru’mâna

Un comentariu:

Unknown spunea...

Buna ziua, dorim sa va facem o propunere comerciala! Daca sunteti interesat trimiteti un e-mail la office@falvorotarybids.ro.