Porumbel
Facem ce facem şi pierim
Cu degetele tale reci, Doamne, ne cânţi la chitară rece
Dar semnele îmbătrânirii-s multe
ţigările se termină prea repede chiar fără să tragi din ele
pe pervaz păhărelele cu pască
se umplu cu apă de ploaie
În miez de noapte un porumbel prin somn
uguie de-ale sale
Trebuie să adormim toţi, fără vise, fără mirări, fără lumini şi muzici
ca nişte miri aruncând cu inele în ultime ape letale.
Scurtă proză
Câtă vreme trecuse de când nu ne văzuserăm? O viaţă. Eram în viaţă, bătrâni, aproape foarte bătrâni. Sosind, totuşi, la nuntă, în mulţimea de invitaţi călătorind prin locuri încă răcoroase, la început de primăvară, seara, printre prunii şi merii şi vişinii încă neînverziţi, mergând tăcuţi spre Sala de Petreceri, noi nu ne mai vedeam . Iar tu erai singură, pornită parcă să rupi – de îndată ce ai fi avut ocazia – distanţa dintre noi. Ai şi făcut-o. Habar n-am de unde ai făcut rost de două biciclete, m-ai îndemnat din privire să te urmez, te-am urmat. Te-am urmat plin de vinovăţie faţă de buna mea Stăpână care, nemaiputând suporta avansurile tale neruşinate (bătrâni, aproape foarte bătrâni?)şi ardoarea mea neascunsă, a plecat. Am aflat că plecase de la o doamnă mai înţeleaptă care, pur-şi-simplu înlăcrimată, mi-a şoptit: — A plecat, domnu’ Moldovan, a plecat. Şi-atunci, ca în tinereţe, când iubita mea – ca luată de un vârtej noros – mai fugise o dată de lângă complicităţile mele (să fi fost ele reale?), m-am luat după ea, disperat, înfricoşat, gata să ies din vis. Şi ieşind.
Albastru ultramarin
sub pleoape uneori
când le apeşi obosit
şi pe pereţii caselor din ţara mea
în spuza de pe obraji şi de pe coapsele
puşcăriaşelor duse la îmbăiat
trotuare flori umede vecini – o imensă
maşinărie părăsind lumea
o glorie cu legăturica în spate
muzici demente
ca într-un loc unde nu mai mergem
şi-l visăm în uitarea a toate
Miercuri de noiembrie
Am pus clei să se prindă şoricelul şi acum mi-e frică
să mărturisesc
caraghios, de o mie de ori
înfricoşat de vederile colorate din timpul somnului
lăudate de toţi nutriţioniştii puşi pe căpătuială
vesel doar în vis şi şi acolo doar în trecere
atât cât fericit îl strâng în braţe pe cel de-al doilea tată
deşi în braţele mele s-a înmuiat el căzând greoi
în faţa liftului pe cimentul răcoros
care nu mai urcă pe nimeni nicăieri
Un singur poem
S-a cam golit sacul cu motive
A sărăcit mama cu energii
S-a răcit limba cu bunătăţi de pomană
Trei pliuri noi pe burta zilei
Trei riduri noi pe lângă cele nouăsutenouăzecişişapte vechi
Mormolocii de ceară din urechi s-au făcut broaşte
Noroiul continuă să ne împroaşte
Boaşele vedetelor porno s-au învineţit
Zeul indic s-a învechit de tot şi mai tare s-a fâlfâit
Mânjii nu mai sunt decât carne de mânzat
Degeaba luptătorul de sumo împrăştie sare în arenă mai pe-nserat
Obrajii sfârcurile fondurile de deplasare s-au supt
Ticăie pe masa ondulatorie călimara umflată de vânt
Năstase Tănase şi alte alunecări de pământ
Scurtă proză
Fata din tren era mai urâtă decât statuia lui Avram Iancu din Cluj. Sora ei făcea experimente pe şobolani în Japonia, cadavrele din Europa nu erau bune. Ehe, c’un ciubuc erau bune, zise maică-sa, şi continuă să răsfoiască revista Avantage.
Alt singur poem
Un sac de piele plin cu apă călâie
Sunt. Un sac umblător apatic
Câte-un boschetar sugând lămâia pubelei
Mă înghionteşte cu cotul
De-mi sună apa-n sac. Dar nici eu nu pot şti totul.
Tocmai de-aceea vine-o elevă de la şcoala Normală
Şi se trânteşte nonşalant peste mine
Eu sunt salteaua ei cea mai odihnitoare
Sub soarele ce răsare şi astăzi din veşnicul verdele soare.
De lucru
Stricat de viaţă stricat de neviaţă
de gât cu mainimicul care mi-s
un aparat de fabricat toxine greaţă
mă mai prezint doar ca trimis
de Vechiul Tărâm
de unde am venit ca să dărâm
pe-aici ce e de dărâmat
dar nu mai e de lucru – pace
iar îngerul mi s-a-ncruntat
s-a pus în somn suspină doar şi tace
Tot februarie
După ce am vestit ce-am vestit
nu-mi mai iese nimic în lume
aştept doar
să răspundă unul sau altul dintre fii
răspunsul lor – ca iarba ca frunza şi iarba
într-o mică redacţie în care din când în când vine
vreun nebun
şi astfel ne înmulţim
o ceaţă silitoare
ca-n ţările prestigioase şi irecuperabile
aici şi-n orice crâşmă în vreun colţ
e-o pată roz şi-n jurul ei doar biluţe verzi
cu zumzetul şi sănătatea lor de fiinţe tinere
trebuie să ai răbdare
până la urmă ţi se ridică singură casa
şi te înghite cât ai zice
Tren de întoarcere
Înainte de moarte voi deveni tot mai politicos tot mai solemn
Iată un vis ca lumea
Scrisul tot mai gros
Instrumentele stilul nu vor mai fi de nici un folos
Părinţii înveseliţi tot mai strâns mă vor îmbrăţişa
Eu însumi îmbrăţişându-i nu-i voi mai lăsa să-mi pună urechea pe creierul stins
Lacrimile noastre nu vor mai avea vreun învins
Numai într-un tren de întoarcere mai pot scrie
Cu litere care mă tem că nu mai pot să învie
Ca în poveste
Dimpotrivă, pe dos
Înaintea aproape că nu mai este
Dar ce lungă şi sângeroasă poveste
O comunicare
voi scrie poate la noapte o comunicare
căreia nimeni n-a vrut să-i dea subiect
va fi subtilă aproape franceză şi-n care
o să ies la lumină din tomberonul infect
şi râzi şi râzi
aproape de miezul nopţii
am fugit dintre prieteni dintre necunoscuţi
toate-mi slăbesc eu mă-ngraş
faţa mi-e tot mai umflată ca o meduză la marginea mării
Negre
Cu mainimicul
Alo, domnu,’s secretara de la primăria din Curtuiuşeni am luat un frigider săptămâna trecută amu mere amu nu mere mi s-o promis că veniţi să vedeţi
Da, doamnă, numai că am impresia că aţi greşit număru’ eu nu mă ocup de frigidere
Da’ cu ce va ocupaţi
Cu mainimicul
Noa mă scuzaţ
Nu face mai nimic buna zâua săru’mâna
Un comentariu:
Buna ziua, dorim sa va facem o propunere comerciala! Daca sunteti interesat trimiteti un e-mail la office@falvorotarybids.ro.
Trimiteți un comentariu