Poeme de Aida Hancer

să fie lumină a zis şi a intrat
cu un zâmbet întipărit ca un pumn în obraz
au luminat corect încăperea şi au
aşezat în mijlocul ei masa cea mai lată
de lemn
neceruit

apoi au pus cearşaful alb
în care rămăseseră toate mişcările lui
respirând cu pieptul neted, alb
o uşă de frigider izbită
la nervi
toate răsucirile somnului
când transpiraţia din dragoste te
fugăreşte de pe o parte pe cealaltă
cauţi colţul cel mai rece al pernei
şi bagi mâinile sub cap
ca să-ţi auzi sângele cum trece ca un cursor
pe fermoar

şi a fost lumină
pacientul adus lângă care
trofeu
un lighean cu o zeamă gălbuie
un soare topit
un soare scos din aparatul digestiv
asfixiat într-o noapte
cu perna pe gură

l-au aşezat alături de soarele mort
inima lui tremura ca un sân rotunjor
pe care-l loveşte cu cotul atunci când
îşi pune rochia
l-au deschis
şi au turnat printr-o pâlnie roşie apa galbenă
caldă până când
în jurul inimii se făcuse un curcubeu de sânge ca
de benzină
când au cusut au astupat cu degetele aluniţele de pe piept
din care ţâşneau şiroaie aurii
calde

când a plecat de acolo au stins întrerupătoarele



Lupii de casă


când toate lucrurile dorm în zăpadă
stai treaz pentru mine când
toate lucrurile mucegăiesc tu
pune plicuri de ceai de iarnă
în dulap printre rufe
zbiară dar să n-audă
lupii care topesc gheaţa cu boturile fierbinţi

când toate lucrurile se opresc
lasă aerul cald să se frece de pulpele tale
într-un dans
respectă ritmurile albe ale patului
de noapte

şi sângele lupilor e ca sângele din vis
alb
şi rece şi-nconjoară de trei ori orice ruină
păzită de-un foc

dar sângele lucrurilor nu se prelinge
stă încolăcit ca iedera

acum toate lucrurile dorm în zăpadă
şi tu un ceas n-ai putut să veghezi împreună cu mine.



dimineaţa are degete de iarbă


stam în lumină fitile de lumânări
un ochi negru unul
auriu pietrele creşteau din pământ
ca dinţii de lapte
între noi
cu o bere la o palmă de inimă

prima oară când mi-ai vorbit
o şoaptă apoasă uşoară aproape de gât
lângă gât
mi s-a topit saliva de piatră din creier
şi-a curs de-a lungul şirii spinării
vocea ta a pălmuit raţiunea
şi chelneriţele şi-au dezvelit picioarele pentru tine
ca pentru un sfânt muribund lipsit de plăceri

şi luna alinta gândaci între pietre

deasupra grădinii mirosul de bere creştea şi
din spuma ei soarele

până când dimineaţa ne-a stins între degetele ei
până când i s-au înnegrit
şi ars degetele de iarbă.



eu sunt copilaşul oraşului


eu sunt copilaşul oraşului şi ridic spre tine
din asfalt mâinile
mie îmi bate inima cu bătăi de bormaşină
şi pe dedesubtul oraşului
cerşetori cu brichetele readuc focul în peşteri
mă ridic din patul de dragoste
ca o macara înţepenită şi cobor în celălalt pat
ca un escavator cu pământ în burtă
oamenii mă comandă. cu ei prind lumea în braţe
şi-o strâng până când îi ies ochii ca doi sâni
prin care lumea de jos este femeia lumii de sus
eu sunt copilaşul oraşului
şi în fiecare duminică mă rog cu geamul maşinii deschis
şi parbrizul spălat
cu venele proeminente ca să vezi şi tu
că acvariul s-a murdărit şi sângele trebuie schimbat
ia-l cu găleata şi adu-l înapoi cu pipeta
plantează ca la început
sângele cu penseta

eu sunt copilaşul oraşului şi cel mai frumos răsărit de soare
creşte din blana acestui oraş
după ce noapte de noapte
ai înfipt cuţitul adânc în acelaşi loc
lărgit noapte de noapte

şi dimineaţa ai să iei oraşul-hermină
şi ai să tragi cu cuţitul prin el
liniile tramvaiului pe deasupra zăpezii.



Tristan


el se duce cu stângul şi se întoarce cu dreptul
gura lui pune o ceaţă caldă pe lucruri
gura lui întoarce din drum orice nenorocire
nu face bine
ar trebui lăsat să moară într-o carieră de piatră
şi totuşi a fost îmbrăţişat cu o flacără albăstruie până
când i s-au afumat buzele.
şi totuşi degetul lui visează
toate degetele lui sunt lipite cu un fir roşu, sângeriu
care privit la lumină seamănă cu
garanţia unui produs
asigurarea lui este sângele oamenilor cules
dimineaţa
când pământul încă mai tremură excavatoarele stau tolănite
şi venele care păreau căptuşite cu piatră cubică
pierd învizibil licori
numai atunci
în geamurile magazinelor se reflectă
adevăratele ritmuri preţioase pe piaţă

dar el când se culcă se culcă pe inimă
şi ea îl înghesuie mai tare în oase
atât
şi îmbrăţişarea ca mecanism
îl mişcă

atât îi trebuie şi într-o noapte se hotărăşte
că ceea ce nu încape în tâmple
va fi considerat rezidual şi plimbat prin corp
câţiva ani

din când în când în gură
un gust spirtos
paşnic
pentru că eşti sănătos şi totuşi
absenţa poate să miroasă închis şi sinistru

şi moartea cu ochii mari
te priveşte cu poftă
fiindcă trupul tău nu ţine de foame
şi zeii sunt vegetarieni
carnea ta e perna pe care să-şi pună paharul cu vin
sau carnea ta e paharnicul vesel

în ea intră toate licorile
tu vezi femeile ca pe nişte ace de gămălie
înfipte din greşeală sub unghii

când păşeşti
loveşti cu ciocanul în morţii de jos: eşti trist dar nu eşti mort
şi tristeţea atrage fiindcă miroase
a brânză şi a stafide

eşti trist dar nu eşti mort şi poţi oricând să te loveşti
cu capul de pragul de sus
fiindcă ţi-au rămas intrările şi ieşirile
capul tău va rămâne ca bornă kilometrică
deasupra

în timp ce picioarele
sub pământ vor dansa
înviorate din când în când
în pânze freatice.



un cap de copil
lui Adrian Diniş


ţi-am spus eu am să câştig într-o zi un cap de copil
să ţin în el banii

mergi acasă întotdeauna seara
pe jos cu tâmplele desfăcute deschise
şi suflă puştoaicele-n tâmplele tale
ca-n ness-frappeuri
îţi place să vezi viaţa mică prinsă ca un căţel
în bretele
şi când te muşcă tu scoţi ca un magician
sânge din pălărie
batista roşie e numai un truc tu ne păcăleşti de-adevăratelea
pe nerăsuflate îţi lingi ca o mâţă
viaţa
prima pisică zgâriată de alta, acoperită cu blană
după prima femeie ai renunţat definitiv
cu a doua ţi-ai rafinat intenţiile de sinucidere

o umbră fără sex ţi se gudură la picioare
tânără, zveltă
şi goală ca spuma de bere
ea-şi vrea urmele şterse
tu le pui beculeţe de sânge de spermă
pui faruri trecerii ei printre lucruri

îţi spui mai am câţiva ani
şi-am să fac din cartea mea o groapă cu lei
dar leoaicele sunt mai sângeroase cu femeile

gladiatorii tăi bine împachetaţi au numai
un câlcâi vulnerabil şi de frică nu ies din casă
te lipeşti cu inima direct pe tencuială
ca să demagnetizezi femeile

tu mergi întotdeauna acasă de-a lungul apei
şi paul celan



Soarele în lighean


nimeni nu îşi apasă mâna pe mâna ta
şi totuşi ai cuvinte de dezlegat
nu rabzi nici un sunet în gât şi-n burtă
deşi totul trebuie să ajungă dincolo
şi soarele trebuie să ajungă în ligheanul tău
la mare cinste

dimineaţa când te trezeşti
să te comporţi ca un organ
singur să te luminezi să te hrăneşti si să
te înmulţeşti
să pui buzele pe o rană s-o săruţi
ca pe o femeie pe care ai vrea s-o iei de nevastă

soarele stă pe vine în faţa ta
te mişti mecanic
ca un bolnav când îşi bea paharul cu apă
la reanimare
şi urinează şi plânge în acelaşi loc

dar tu desparţi şi lucrurile încarnate
şi lucrurile încarnate îţi sunt recunoscătoare

cred că e clar
lumea-i unghia
pe care o smulgi din tine cu gura

degeaba te mişti ai căluşul în gură
sub limbă plăcerea



Hohot


dintre toţi eu nu pot să râd
coloana mea vertebrală nu poate să zâmbească
nu se poate întoarce brusc
nu hohotesc vertebrele nu se încalecă
e linişte un şarpe blând s-a oprit pe spatele meu
un şarpe de casă care nu provoacă scandaluri
ci stă liniştit se preface că-i mort şi visează
că-i într-un ou viu de şerpoaică

dintre toate loviturile
una singură îşi face loc în carne
şi-o trage la loc ca pe o plapumă
aceea rămâne un semn că jumate hohoteşte
şi jumatea cealaltă poate să tacă
între ele vameşul stă tolănit
aproape că i se văd oasele
deasupra pluteşte un fir de sânge
ca o fundă a norocului

putea să mă despice pur şi simplu
dar maică-sa-i rafinarea
şi şarpele îşi lasă capul pe moale ca o fetiţă
cheală şi sinceră