Aurelia Borzin, poeme

cătuşe

mă tem doar că ni se vor termina motivele
ca şi poemul ăsta încleştat cu înfrigurare pe marginea ferestrei de la care-ţi scriu
se va topi
şi zăpada asta şi nu vom mai avea ocazia să ne ţinem mână-n mână
când coborâm scările de la pizzărie noaptea să nu lunecăm
şi nici vin fiert cu scorţişoară nu vom mai bea
frigul va fi departe

mi-o amintesc pe bunica care mergea în centrul satului
pentru o strângere de mână
să joace peleniţa în hora căreia se prindea şi cel care avea să-i devină soţ
nu şi-au vorbit niciodată
doar aşteptau să treacă săptămâna ca să trăiască duminica
până când bunelul a fost luat în armată

un fel de tristeţe simplă se aşază pe geam
în straturi tot mai obturante
pe măsură ce posibilitatea de a ne întâmpla unul altuia
devine mâzgă primăvara
de altfel ca şi poemul ăsta dezgheţat de-a binelea până-l scriu
o apă



rotitoare

buricul meu îşi aminteşte ani pe care am decis să-i dau uitării
el pe vremea aceea măsura tuturor lucrurilor
marcu îl umple cu coniac după care-l sorbe
de câteva ori mai distilat încins
şi-mi promite că nu va mai bea şi-l cred
are picioarele umflate de hipertensiune şi nu suferim din această cauză
de parcă aşa şi ar trebui să fie
într-un cimitir evreiesc de peste 500 de ani
cu masive pietre funerare la distanţă de-un penis erect una de alta
atât cât să ne încapă sandalele fără să fim nevoiţi să (le) încălecăm
decât unul pe altul
iarba fragedă se frânge sub greutatea corpurilor noastre
în mişcări zigzagate
lângă ultimul mormânt la marginea cimitirului
oraş panoramic vuiet de tren



claustru

când voi ieşi din acest poem în care m-am înstrăinat de oameni să nu te pierd
nu voi mai avea nevoie de exerciţii de acrobaţie să nu cad
de-o parte a sforii în lume de cealaltă parte în mine
nici chiar de rochia asta nici să scriu să zâmbesc din politeţe
e uşor să fii bun când nu eşti îndrăgostit
ne vom retrage cuminţi fiecare în pielea lui
şi pur şi simplu voi începe să iubesc fără măsură
în dreapta şi-n stânga ca să nu mai sufăr
şi ce-aş putea trăi într-o viaţă să consum în câteva zile
când voi ieşi din acest poem-cutie M
asemeni noptierei 1/1 casa mea fără uşi ferestre
în care m-am jucat cu păpuşile până la şase ani
să n-o deranjez pe mama când priveşte tv-ul
sufletul meu va fâlfâi în jurul acestei fortificaţii

pasăre îndepărtată



exorcizare

vine un marcu îşi şterge bocancii noroioşi de obrazul tău
altfel cum ai scrie poeme
venele tale nu-s decât nişte sfori pe care-şi întinde lenjeria amantelor sale
să-l admiri aplauzi
aceste vieţi străine de care te umple ca de spermă
te înghesuie încât nu mai ai loc în propriul eu
le porţi cu tine ca numele umbra
şi nu ieşi azi din casă în halul ăsta
fantomă agitându-şi conturul flenduros
izbindu-l de pereţi tavan
nici mâine poimâine
marcu dă buzna sub pretextul de a-ţi dărui o floare
forţează uşa să te facă fericită cu sila
şi când îl vezi iată-l în faţa ta surâde triumfător
aproape împăcat că şi-a adunat toate femeile în una ca-ntr-o groapă de gunoi
le-a pus sechestru
tocmai când mâna i se întinde să-şi scoată trabucurile de amintiri
să le fumeze scuturându-le mucul să şi le stingă
înfigându-le în pepiniera inimii tale
marcule chiar în momentul ăsta fac curăţenie generală
vezi salcia asta care de vreo şase ani îmi umbreşte geamul
şi nimic mai mult de ce-aş mai suferi că nu rodeşte mere la o adică
am sunat la salubrizare vor veni azi să o scoată cu tot cu rădăcini



în trafic

duminici de iarnă în apartamentul emei
ca-ntr-o burtă caldă de vită
pereţii dormitorului extensibili sub presiunea respiraţiei noastre
după ce ne-am confruntat rând pe rând
de-a ursul şi ursulică
brutarul şi aluatul
leul şi căprioara
ne ascultăm cu stetoscopul bătăile inimii
mai întâi el mă examinează M(edicul)
zice că sunt în regulă apoi eu îl.
a cui inimă bate mai tare iubirea aceluia e mai mare
după care îmi ascult îngrozită propria inimă
bătăile ei îmi amintesc de trenul silviei plath
un tren în care-am urcat fără să mai pot coborî
tuh-tuh tuh-tuh tuh-tuh...
M se ridică în repertoriul său şi se uită prin geam
dacă nu i-a spart cineva roţile la maşină în timpul ăsta
sau i-au scos retrovizoarele



fotoliul M(eu)

albuşul vâscos al acestui oraş din care nu aş putea să mă desprind
decât expulzată ca un fetus în naştere
cel puţin tu dacă nu ai lua forma unui fotoliu ori de câte ori
să mă simt comod chiar şi atunci când nu-mi găsesc locul
aş avea suficiente motive
să mă îmbrâncesc violent cu mâinile în afară
pentru că până l-am trecut pe marcu definitiv în rândul obiectelor
am purtat pantofi cu două mărimi mai mici
să mă roadă să mă roadă până la sânge os
barem să te superi că citesc în sms urile tale ce-mi convine
mi-am uitat chipul în loc de chipiul în cafeneaua noastră
stelele să le sting/strâng pentru tine
refuz să vin martor al apărării la judecata lui de apoi
iar pe tine mi te apropii răs-co-li-tor
şi s-ar părea că între voi e o asemănare de o literă

nici asta



rochia

când deodată moartea se prăbuşeşte din ochiul lui
la picioare noastre ca o fiară cine se poate asemăna
cu fiara şi cine se poate lupta cu ea faţă în faţă
îmi încleştez marginea pielii cu dinţii o tivitură
din aia despre care mama ar spune că ţine
chiar dacă ar fi să o întinzi de-a lungul meridianului
greenwich o răsucesc de câteva ori în jurul
pumnilor răsfrângându-mi carnea
brazda 8 etaje sub noi tăcerea mea de ou încinsă
cu propria coloană vertebrală când deodată
se năpusteşte şfichiuind ce a mai rămas la suprafaţă
şi clipele se ascund înghesuindu-se una în spatele
alteia cu mâinile din ce în ce mai murdare de
sânge în buzunare când voi coborî cele 8 etaje
ca în propriul subsol sângele va fi răzbătut
deja zugrăvind textura rochiei tivul dantela

cu trupul înflorit

ce rochie ce rochie!



gaRdul

bunul şi cu frate’său au trăit ca două jumătăţi de nucă
chiar şi atunci când primul se căsătorise
îşi ridicare o casă alături de cea a părinţilor tot o nucă erau
grădina lui de zarzavaturi se întindea în continuarea grădinii cu porumb a fratelui său
acoperişul casei sale atingea pe umăr olanele celeilalte
iar într-o zi bunul descoperi
că şi din miezul nucii – fructul de nevastă-sa – mănâncă tot împreună
era anul 1940
când războiul a împărţit nu numai europa în ai noştri şi duşmani ai poporului
bunul sădise o fâşie de meri pe hotarul celor două grădini
atâta gard îi despărţeau
şi cu cât mai mult se înălţau pomii îi creştea şi siguranţa
că femeia sa este numai a sa
dacă nu ar fi venit toamna cu nopţile ei tot mai lungi
când frate’său pe furiş rupea merele de pe crengile ce dădeau în grădina lui bunu
iar bunu – pe cele din partea ailaltă
unul zicea că sădise merii
celălalt – că ramurile acestora stau aplecate mai mult în grădina sa
şi are tot dreptul
când tata deja de ani buni căsătorit se pornise de câteva ori să taie copacii
bunul i-a stat înverşunat în cale
căci nu ţinea minte ce mâncase aseară dar ce i se întâmplase
acum 40 şi ceva de ani cum să nu
toată povestea am aflat-o pe când eram eminentă în clasa întâi
tata lovea lovea cu toporul în trunchiul merilor
un fel de cădere a zidului berlinez
eu strângeam vreascurile căci doar astea mai rămaseră
după moartea lui bunu o uscătură stilizată de gard
amintirea unei femei năucitor de frumoase şi găvanele a două jumătăţi de nucă



ghem
în desfăşurare

mai degrabă aş fi putut face orice altceva decât
să plâng avându-l în preajmă plânsul
era pentru mine un act mult mai
intim decât sexul ceva
ce mă făcea să tremur de sens sau de absenţa
sensului era unghia mea părul meu ochiul
meu piciorul meu faţa mea ceea ce
trăiam aerul vedeam
ceva ce nu mi se putea întâmpla
public ca o poezie oarecare lupul
instinctelor care sunt într-un colţ de sine
stăteam toate pentru
plâns ritual
condensam aerul între degete până
la sânge că nu mă
lasă îmi ţine gândurile în pumnul
mânii sale nemişcătoare sculptată în piatră dar
du-te odată aşa precum zici
izbăveşte-mă
îmi doream sinceritatea să-i
curgă măcar odată ca sângele
din nas de la tensiune înaltă



zaruri
să le adevereşti

în locul lui putea fi oricare altul la o
adică aveam vârsta când m-aş fi
îndrăgostit de oricine
întâmplător greşind numărul
de telefon întâlnit la scară în
troleibuz n-avea nicio importanţă ziua
aceea priponită cu un
cuvânt de inimă încheietura
mânii belciug
crescut odată cu celelalte
cuvinte care l-au urmat pe pielea
mea lucrurile au început să lunece cu
viteza unui avion răsfrângându-mi-se
apă în interior
nici să dorm nici să tac nici
să mănânc nici să scriu de parcă
toate s-ar fi aflat deja în
interiorul meu suficienţă
curgerea aceasta a fiinţei şi
pe dinăuntru închis el lăfăindu-se



planificare
în detalii

mă gândeam dacă şi pentru mine la
vârsta lui oamenii vor ajunge să nu
mai conteze nici cu cine petrec timpul
doar să nu fiu singură mă imaginam
debitând la bis un patefon sovietic
ieşit din uz aceleaşi arhaice situaţii glume
povestiri toasturi încât cei din jur să
le ştie pe de rost să fie cu urechile
iritate până la sânge de repetabilitate
îmi mai puneam o butelie de vin în
faţă îmi scoteam lacrimile voit în
afară şi vorbeam despre iubire politică
ca un mare înţelept dar mai ales eram
autoritară sâcâitoare şi mincinoasă
din cauza memoriei sau din altă cauză
pentru mine era esenţial să înţeleg
dacă tot decorul ăsta era doar scrânteala
vieţii lui sau o regulă generală
părinţii mei erau încă tineri nu puteam
să verific dar nici să-mi permit să mă las luată cu
asalt de bătrâneţe cum mi s-a mai
întâmplat cu alte lucruri fără să fiu pregătită



tangenţă
de cavou

am renunţat la
cunoştinţele noastre
comune locurile
comune trăiesc
singură un
fel de imunitate
doar înmormântările pot
să ne mai întâlnească când
durerile personale ies
oarecum la suprafaţă
ochii ciocnindu-ni-se
pe faţa aceluiaşi
mort crizantemele
mele alături garoafele
sale în acelaşi
cavou singura
atingere posibilă

Gelu Diaconu, "Noi în anul 2000" (fragmente)

Yala îmi juca în faţa ochilor şi am reuşit cu greu să descui. Am vrut să trag binişor uşa după mine, dar bineînţeles că mi-a scăpat şi s-a trântit din cauza curentului. Era întuneric pe holul de la intrare şi am pipăit zidul până când am dat de întrerupător. Râdeam ca un tâmpit, amuzat de propria prostie. În sufragerie ar fi trebuit să fie mai simplu cu aprinsul luminii, însă zidul se clătina sub palmele mele ca legănat de cutremur. M-am împiedicat de fotoliu şi am căzut în fund. Dorine, Dorine, bolboroseam căinându-mă, cine dracu’ mi te-o fi scos în cale, uite în ce hal am ajuns acasă!... Am încercat să mă ridic, dar picioarele nu m-au ajutat, aşa că am tras adânc aer în piept ca să-mi fac curaj pentru o nouă încercare.

Atunci am auzit, în toată liniştea, un „ţac” de întrerupător românesc. Un con de lumină ieşi de sub pălăria veiozei. Am văzut-o pe Ana, ca prin vis, cum stătea pe canapea, o mogâldeaţă în semiîntuneric, tăcută, severă, încruntată. Mă privea lung, asistând rece la spectacolul pe care i-l ofeream. Râdeam pufnind ca prostul, stimulat de băutură dar şi de situaţia ridicolă în care mă aflam. Aveam chef de glume, aşa că am luat-o de-a buşilea până în dreptul ei, i-am cuprins coapsele cu mâinile şi mi-am pus capul pe genunchii calzi. Mi se părea că am în faţă o zeitate apărută din întunericul etern, cu figura ei imobilă şi rece. „Ce dor mi-a fost de tine!...”, zisei patetic, lipindu-mi obrajii nebărbieriţi de pielea fină a coapselor. „Ia nu mă mai drăgăli atâta!”, zise cu o voce spartă şi într-adevăr rece, de am avut impresia că mă trezesc instantaneu. „Mamă, cât de beat poţi să fii!”, continuă cu aceeaşi voce pe care nu o recunoşteam. Mă încăpăţânam însă să-i caut mereu coapsele, de-acum dezgolite, şi locul călduţ de sub pântece, mânat de o irepresibilă dorinţă. Se trase însă brusc, ca atinsă de şarpe. „Ia mâna de pe mine, n-auzi!, făcu oripilată. Ia mâna de pe mine!”, repetă paroxistic, şi m-am retras dintr-odată dezmeticit. „Da’ ce ţi-am făcut dragă? am întrebat-o mirat, făcând eforturi să nu mă bâlbâi. Ce, nu sunt tot mâinile mele, care... ştii tu?...” Am pufnit iarăşi în râs, ca de o glumă bună, sperând ca buna mea dispoziţie să i se transmită. „Unde-ai fost pân’ la ora asta?” Întrebarea mi se păru ridicolă, era evident unde fusesem. Am pronunţat oribil „la cârciumă”, şi am continuat să-i sărut pielea netedă de pe pulpe. „În timp ce stau şi te aştept ca o proastă, tu te distrezi, n-ai nicio treabă! Nu ţi-ar fi un pic ruşine!” „Adică de ce să-mi fie ruşine?, zisei mirat, cu limba împleticită. Ce-am făcut?” „Ia mâna de pe mine!, se retrase din nou cu dispreţ. Nu vezi în ce hal eşti?!” Mă privea cu aerul că eram într-adevăr într-un hal făr’ de hal, ca adunat de pe drumuri, de prin şanţuri, din cocina de porci a bodegii. „Bine, draga mea, cum zici tu!...” Chiar mi-am luat mâinile de pe ea şi am dat să mă ridic, cu toate că podeaua se mişca sub mine de parcă eram într-o afurisită de barcă. M-am aşezat lângă ea pe canapea după nenumărate mişcări stângace. Am scos pachetul mototolit din buzunar şi mi-am aprins o ţigară strâmbă. „Eşti atât de bună, o rugai tărăgănat, să-mi aduci şi mie o scrumieră?” Cum dracu’ dispăruse scrumiera de pe măsuţa din sufragerie, nu-mi puteam explica. Cert este că până când mi-a adus-o am scăpat scrumul pe covor cu tot cu vârful incandescent. Am dat repede cu mâna şi am făcut o mică jerbă de scântei pe modelul persan. „Mi-ai ars covorul!”, ţipă iritată. Aprinse lumina şi se aşeză în patru labe ca să examineze stricăciunile. Nu se întâmplase nimic, în afara câtorva pete de cenuşă care puteau fi scoase cu uşurinţă. M-am aşezat lângă ea, tot în patru labe, şi am început în glumă să suflu în „jăratec”, ca să-l aţâţ. Am lungit-o apoi acolo, pe jos, lângă canapea, cu gândul să îi aplic un tandru viol. S-a opus scârbită şi s-a ridicat în picioare. „Nu ţi-am spus să iei mâna de pe mine?! Ce nu înţelegi? Nu vezi că miroşi urât? Nesimţitule! Nu vezi că eşti un... un... (şi nu-şi găsea de enervare cuvintele) ... un beţiv ordinar?! Pleacă de-aici! Îmi provoci greaţă! Mi-e silă de tine!”

Am simţit că cineva mi-a deşertat o căldare de apă în cap. M-am ridicat fără să spun un cuvânt, aşa cum eram, cu hainele în dezordine, cu cămaşa scoasă din pantaloni, şi m-am dus cu coada între picioare la baie. Eram mâhnit. Ce dracului îi făcusem eu femeii ăsteia de se purta aşa urât cu mine? Am lepădat hainele, am dat drumul la apă şi am intrat în cadă. Îmi revenisem întru câtva, eram din nou stăpân pe mişcările mele, iar apa călâie începu să mă trezească de-a binelea. Am umplut cada şi am rămas aşa, întins în apa străvezie. Mi-am încordat auzul, chinuindu-mă să desluşesc semnul vreunei mişcări. Nu se auzeau decât lătrăturile care răzbăteau prin gemuleţul întredeschis al băii.

Am ieşit peste vreo oră, proaspăt, curăţat de mirosul acru al cârciumii şi al transpiraţiei de peste zi. Nu mai era în sufragerie. Am găsit-o în dormitor, lungită pe pat, cu fundul spre uşă. Am aprins distrat lumina. S-a întors iritată, cu faţa şifonată de somn. „Ce te-a apucat?!”, zise clipind des, ca să se obişnuiască cu lumina. Mi-am lăsat halatul de baie să-mi alunece de pe umeri şi am rămas gol puşcă. „Miros a săpun Rexona şi a pastă de dinţi Super-Cristal! E bine acum?” Mă examină contrariată câteva secunde şi îşi întoarse din nou fundul spre mine. „Ai luat-o razna de tot!”, zise nervoasă şi-şi trase cearşaful peste cap.

Am rămas pe canapea în noaptea aceea, dar şi în cele care au urmat. Am început să ne evităm, de fiecare dată când ne vedeam dialogul dintre noi era aproape monosilabic, de parcă eram doi chiriaşi care locuiesc în acelaşi apartament şi nu se prea simpatizează. Am continuat să mă întâlnesc aproape în fiecare zi cu Dorin la cârciumă. Nu m-am mai îmbătat însă, căci voiam să-mi păstrez un anume echilibru şi totodată nu voiam să-i dau ocazia Anei să mă ia drept un beţiv ordinar. Mă simţeam ca în recreaţie, eram din nou liber şi îmi era cumva bine, scăpasem de o presiune inutilă, de o conjunctură care îmi crease obligaţii pe care începusem să nu le mai suport. Aveam nevoie de o pauză şi mi-o luasem cu de la sine putere. Mai departe vedeam noi ce mai aveam de făcut.

Au trecut aproape două săptămâni şi încă aveam senzaţia că mă priveşte cu o furie rece. Schimbam cuvinte fără importanţă, expresii impersonale, ai plătit întreţinerea, ai fost la lumină, vezi că nu mai e nimic în frigideru’ ăla, iar am rămas fără pâine, mai găsim pe dracu’ la ora asta, replici între doi oameni care se iubiseră cândva, dar pe care rutina zilnică i-a făcut în cele din urmă să se comporte ca doi străini. Simţeam că nu mai pot ieşi din tot acest cerc vicios care se crease între noi. O observam cum strâmba din nas de fiecare dată când aduceam după mine izul acru de bere, amestecat cu fumul de tutun prost, al cârciumii. Pleca în dormitor cu o expresie scârbită pe chip şi nu mai ieşea toată seara de acolo. Umblam în micul bar din bibliotecă, scoteam sticla de coniac şi mă veseleam singur, cu picioarele puse americăneşte pe cristalul măsuţei. Mi se părea de neacceptat toată încăpăţânarea, tot tratamentul ăsta la care mă supunea. Până la urmă ce făcusem? Fusesem şi eu o singură dată la cârciumă, de unde venisem pe şapte cărări! Şi ce era cu asta? Toţi bărbaţii o făceau! Iar pe aceşti bărbaţi nevestele îi iertau după ce stăteau îmbufnate o zi două, ştiam de la Dorin, care îmi povestise el destule despre felul cum se poartă o femeie adevărată într-o căsnicie. Era vorba de micile compromisuri cotidiene, pe care le facem ca să nu transformăm casa într-un permanent teatru de război. Mai trece cu vederea unul, mai închide ochii celălalt, lucrurile trebuiau să meargă înainte. Astfel că am hotărât să aştept un semn de bunăvoinţă, ca să punem capăt situaţiei în care ne găseam.

Curând am aflat însă că Ana avea o altă unitate de măsură, o balanţă proprie foarte exactă: cât primea, atâta dădea! Aşteptatul meu putea să dureze şi-un secol. În situaţia dată, evident absurdă, nu numai că n-ar fi venit niciodată la mine, aşa cum în mod stupid speram, ci n-ar fi făcut niciodată pasul către firescul compromis.

Într-o seară zbârnâi telefonul, în toată liniştea sufrageriei şi a apartamentului care, dacă luminile n-ar fi fost aprinse, ai fi zis că e părăsit. A ieşit valvârtej din bucătărie, unde pregătea nu ştiu ce mâncăruri, şi a ridicat receptorul cu obrajii în flăcări. „Da, zise, stai niţel!” Mă privi în treacăt cu ochi de gheaţă, încărcaţi de ură parcă, o ură care-mi spunea da’ tu ce dracu’ mai cauţi aici? Ură care-mi readuse arsura în piept: chiar aşa, nu mai era nimic de făcut? Luă telefonul după ea în bucătărie şi trânti uşa ca să nu aud nimic. Am simţit că mă ia cu ameţeală de furie. Peste vreo jumătate de oră am intrat peste ea. Forma nervoasă un număr, dar când mă văzu trânti receptorul în furcă. Mă privea cu aceeaşi furie rece, era clar că o întrerupsesem de la ceva important, o convorbire vitală, de care depindea soarta ei, a mea, a ţării, a omenirii, a planetei şi a universului. „Cu cine ai vorbit?”, o întrebai cu un aer iritat. „Nu e treaba ta cu cine vorbesc eu!”, zise fixându-mă cu privirea de gheaţă. M-am întors în sufragerie şi am smuls cablul telefonic din priza de ebonită. Am revenit şi i l-am arătat fluturând firele răşchirate, cu liţele arămii smulse din papucii de alamă. „Mai vorbeşte şi acum dacă mai poţi!”, zisei cu superioritate. Cum stătea pe scaun, muşcându-şi buzele de furie, apucă aparatul şi mi-l aruncă direct în cap, cu receptorul lopătând prin aer plecat într-o altă direcţie, legat de firul ca un cordon ombilical care se întinse arcuit şi care mi se răsuci în jurul gâtului. Năucit, rămăsei câteva secunde fără reacţie. Gândeam că da, e un vis, imposibil să mi se întâmple tocmai mie una ca asta! Chipul i se schimonosi într-un rânjet satisfăcut. Dosul de palmă pe care i-l dădui o răsturnă peste masă, peste oalele cu ciorbă şi cu tocană, al căror conţinut se împrăştie peste tot. Nu mai puteam să gândesc. Eram martorul unei scene suprarealiste. Pete late de sos fuseseră împroşcate pe podea, pe perete, pe haine, pe feţele nostre furioase. Se adună de pe jos şi îmi spuse în şoaptă şuierată: „Să pleci imediat din casa mea!” „Plec, dar mai întâi să-mi spui cu cine ai vorbit!”, zisei imperturbabil. „Vrei să ştii cu cine am vorbit?”, ţipă ameninţându-mă, în timp ce îşi ştergea cu o cârpă fideaua de pe frumosul ei chip. „Vrei să ştii cu cine am vorbit?”, repetă ridicând tonul paroxistic, avertizându-mă că nu o să-mi placă ce o să aud. „Da, zisei liniştit, vreau să ştiu cu cine ai vorbit!” „Deci vrei într-adevăr să ştii!”, continuă cu o compătimitoare relaxare în voce, adică acum nu mai aveam ce face, nu mai puteam da înapoi, aveam să aflu în sfârşit secretul care o să mă nenorocească pentru tot restul zilelor. „Cu el am vorbit!”, adăugă făcând un gest a lehamite, adică ai vrut adevărul, nenorocitule, poftim de înghite adevărul, e treaba ta ce faci de acum încolo. „Care el?”, făcui nedumerit. „Cum, chiar nu bănuieşti cu care el ? Chiar atât de lipsit de imaginaţie eşti? Cu George, dragă! zise abţinându-şi un hohot nervos. Cu George!, adăugă isterică. Tipul cu care mă regulez când nu sunt cu tine! Şi vrei să mai ştii ceva? M-am regulat şi cu Ştefan, da, da, cum auzi, cu prietenul tău Ştefan, mamă, mamă, să vezi acolo sculă de bărbat!” Se transformase într-o ţigancă isterizată, aflată pe punctul de a-şi pune poalele-n cap.

Da, mi-am zis, trebuia să fac ceva, trebuia să plec, să scap de acolo, era singura soluţie, presiunea parcă era prea mare, se simţea în aer ca o electricitate statică, ca o boare de electroni care te pişcă neplăcut şi face părul să ţi se ridice măciucă în cap. Deja, pentru mine, nu mai era acolo. Rămăsese într-un trecut neclar, conturul trupului ei se diluase în aerul dintr-odată îmbâscit, nu mai era nici măcar umbra, doar o amintire vagă, ceva nedefinit, o istorie imemorială, pierdută în intersiţiile timpului. Am simţit nevoia să ies, să respir alt aer, care să-mi limpezească gândirea tulbure. M-am dus la baie, am lepădat hainele murdare şi am făcut un duş. Eram reconfortat, răcorit, acum puteam să plec liniştit şi să las totul în urmă, fie ce-o fi.

M-am schimbat în dormitor, lenjeria curată mirosea frumos, datorită obiceiului ei de a băga săpunurile printre rufe. Am aruncat o privire spre patul pustiu, cu pernele frumos aranjate, şi mi-am zis, da, aici a fost ceva, s-a consumat o iubire irepetabilă, acum era însă momentul să o iau din loc, totul se terminase, nu mai exista cale de întoarcere. În drum spre ieşire m-am oprit câteva clipe în faţa bucătăriei. Mi-a simţit prezenţa, însă şi-a continuat treaba, se apucase să strângă mizeria, să facă curat. Nu s-a sinchisit însă nici măcar să-mi arunce o ultimă, tandră şi îndurerată privire. Vorbise cu el, cu iubirea vieţii ei, foarte bine, acum n-avea decât să se bucure, era în sfârşit liberă să facă ce voia.

Afară era plăcut, o adiere abia simţită făcea căldura suportabilă, cer de iulie cu spuzeală de stele, miros de sălcii plângătoare şi de pubele de gunoi, combinaţia perfectă, ăsta era oraşul meu şi pe străzile lui aveam să mă plimb acum, singur cu singurătatea mea, cu toate aleile, copacii prăfuiţi şi cu blocurile sordide şi întunecate, clădiri care secretau în fiecare zi aceleaşi substanţe, acelaşi praf cenuşiu pe care-l prizam inconştient, cu o poftă insaţiabilă. Am ieşit în bulevardul pustiu, m-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, poate că era acel moment straniu de panică incontrolabilă, momentul ultim, decisiv, sau poate chiar indecizia ucigătoare, ce să fac eu acum cu toată libertatea şi cu singurătatea asta? Deocamdată nu puteam decât să merg orbeşte, în neştire, oriunde, să scap de aici, din capcana mortală, mai târziu vedeam eu ce era de făcut. Am luat-o uşor, la pas, cu ţigara în colţul gurii, cu mâinile în buzunare, pe trotuarul pe care umbrele fantomatice ale copacilor se unduiau înşelător, de aveam senzaţia că se mişcă şi pământul de sub el, că totul e o clătinare, un tremur de apă încreţită de un firicel de vânt, o fantasmă.

Mai târziu se lipi de mine un maidanez, care mai întâi mârâi de la distanţă, ca să vadă ce intenţii aveam, iar mai apoi, văzând că nu mă sinchisesc de el, începu să alerge în jurul meu, venea avântat şi se oprea brusc, de parcă voia să mă agaţe de pantaloni, apoi ţâşnea înapoi, se îndepărta şi iar alerga în cerc. Avea chef de joacă potaia. M-am aşezat pe vine, l-am chemat la mine şi l-am mângâiat pe creştet. L-am tras în joacă de urechile clăpăuge şi l-am jugănit niţel printre coaste. Stătea cu limba scoasă, îi plăcea potăii, chiar aşa i-am spus, Potaie, asta e, te-ai pricopsit, suntem tovarăşi de drum dacă vrei, mergem unde om vedea cu ochii. Devenise dintr-odată docil, nu mai pleca de lângă piciorul meu, era un animal tânăr, avea blana frumoasă, maronie ca a frunzelor toamna. Am traversat împreună două cartiere şi din când în când auzeam mârâituri înfundate din tufişuri, ne aflam pe teritoriul altor haite, eram aşadar indezirabili, îl simţeam cum se cabra, cum îşi dezvelea ameninţător colţii, era curajos, bravo Potaie, i-am zis, apără-ţi noul stăpân, că nu se ştie...

L-am lăsat în faţa blocului şi l-am avertizat, să nu pleci Potaie, că dimineaţă vin să-ţi dau de mâncare. Stătea în fund şi primea scheunând uşor mângâierile mele energice. În faţa uşii de la intrarea în bloc m-am întors să văd ce face, rămăsese acolo, mă petrecuse cu privirea, cu ochii lui care luceau straniu în semiîntuneric.

Mi-am lipit urechea de uşa lui Puiu şi i-am auzit sforăitul. Era mai bine aşa, mi-am zis, nu prea aveam chef de explicaţii la ora asta, aveam tot timpul să vorbim mâine. Am cotrobăit prin frigider şi mi-am pregătit o gustare. Aveam şi bere, semn că bătrânul încă se descurca binişor cu aprovizionarea.

Am adormit spre dimineaţă şi am visat că Potaie stătea lângă patul meu chiar aşa cum îl lăsasem acolo, pe trotuar, nemişcat ca o statuie, privindu-mă cu ochii lui fosforescenţi, halucinanţi.

*

La început am crezut că era vorba despre o glumă proastă, unul dintre acele renghiuri ciudate pe care soarta ţi le joacă în anumite momente. Am căutat în plic, nervos, agitat aşa cum fumătorul scotoceşte în pachetul gol sperând că va mai găsi totuşi o ţigară. Apoi am împrăştiat foile, le-am pus din nou cap la cap, să fiu convins că nu era nimic amestecat, după care am citit din nou scrisoarea. Invariabil, se termina cu întrebarea care mă năucea: „Ce dracu’ e cu mine aici?” Asta era tot, de parcă firul poveştii fusese întrerupt brusc de ceva. De un fapt neaşteptat poate, sau de un amestec brutal, de cineva care a intrat peste ea în timp ce scria şi care i-a întrerupt firul gândurilor. Iar ea a împachetat în grabă foile şi le-a băgat în plicul pe care l-a şi lipit, de teamă ca nu cumva manuscrisul să ajungă pe mâinile acelui cineva care ar fi dat orice să ştie ce conţine acel manuscris. Pe urmă şi-o fi spus da, nicio problemă, trimit scrisoarea aşa şi continui ce aveam de spus în următoarea. Dar următoarea scrisoare a întâziat, iată, să apară.

În fond, gândii resemnat, ce-ar mai fi fost de spus? Şi-a petrecut seara cu el la restaurant, apoi noaptea, în camera de hotel, în acelaşi pat. Nu mai era nimic de explicat, de adăugat, lucrurile erau clare, legăturile se refăcuseră, eu eram istorie, iar George redevenise, dacă nu cumva fusese tot timpul, marea iubire, prinţul călare pe un cal alb care venise şi o salvase într-un moment delicat al vieţii ei. Ce mai eram eu în tot acest tablou romanesc? O cantitate neglijabilă, o tuşă nepotrivită, un episod nefericit. S-a oprit din scris pentru că, logic, nu mai avea niciun temei să continue. Apoi, prin absurd, să continue ca să-mi spună ce?! Că o să rămână cu el să-şi petreacă vacanţa în continuare, că făcuse deja alegerea?

Astfel că m-am liniştit, deşi zilele următoare, când boala a început să dea înapoi, ori de câte ori Puiu se întorcea de la cumpărăturile lui, îl priveam insistent, de parcă aveam o aşteptare, căci încă nu eram pe deplin pregătit să accept faptul că Ana putuse să lase lucrurile într-un punct mort. Nu prea era genul ei. Puiu ridica însă de fiecare dată din umeri, semn că nu avea nimic pentru mine, că scrisoarea izbăvitoare întârzia să apară.

Nici Ştefan n-a mai apărut, aşa cum promisese. Am vorbit la telefon şi mi-a dat mereu senzaţia că e pe fugă, îi părea rău că eram bolnav, da, da, bineînţeles, foarte nasol, da’ lasă că-ţi revii tu, încurajări încălecate, spuse grăbit, dintr-o respiraţie, de parcă le citea dintr-un manual de consolări, expresii trase la tipar, care nu-mi aduceau aproape, aşa cum sperasem, vocea unui prieten. Am avut senzaţia unei iminente destrămări, a unui sfârşit de lume, de încheiere a unei perioade, da, da, îl preocupa foarte mult starea mea, îţi urez însănătoşire grabnică, noi suntem bine, Claudia a zis că de ce să nu profităm şi noi de vacanţă, că să mergem câteva zile la mare, că n-o fi foc, aşa că suntem în pregăteală, una, alta, ştii cum e, dar vorbim când ne întoarcem, bine?

Nu, nu era bine, gândii, şi imediat simţii un gust amar, o revărsare de fiere, şi nu era neapărat de la medicamentele pe care Puiu mă obliga să le înghit, ci pornea de altundeva, din stomac, din profunzimile complicate ale ficatului dereglat de nevoi neîmplinite, de oboseală şi de exasperare.

Parcă intraseră toţi într-o febră a plecării, a evadării dintr-un oraş topit de caniculă. M-am trezit dintr-odată singur. Liceul mort, Ştefan şi Claudia plecaţi, Eta cu profesoraşul ei cine ştie pe unde, iar Ana, cine mai putea şti? Camera mea, pe care o ştiam atât de bine, mi se păru dintr-odată străină. Noptiera aglomerată, cu dezordinea ei, cutii de medicamente, borcanul de iaurt, sticla de limonadă, farfurioara cu un mic muşuroi de zahăr lângă care Puiu aşezase câteva felii de lămâie, apoi aerul irespirabil, îmbâcsit, de parcă mă aflam în camera unui muribund. Am simţit că ceva se revoltă în mine. Zăcusem prea mult timp. M-am dat jos din pat, nesigur ca un copil care face primii paşi, am deschis larg fereastra şi am tras în piept cu nesaţ aerul încă respirabil al dimineţii. Da, gândii, e momentul să închei cu toate astea. Gata cu boala, cu atmosfera închisă, de spital, în care stătusem atâtea zile. Simţeam că mă pot smulge, în sfârşit, că pot umbla din nou liber.

M-am dus la baie şi mi-am studiat îndelung chipul în oglindă. Oasele feţei îmi desenau, pe frunte şi pe pomeţi, muchii nefireşti. Părul îmi crescuse, iar barba nerasă de o săptămână îmi întuneca trăsăturile. Am umplut cada şi am intrat uşurel în apa fierbine. Senzaţia de febră reveni câteva clipe, însă curând m-am obişnuit şi am început să am acea stare de bine pe care ţi-o dă o baie bună după o perioadă de lipsuri şi de mizerie.

Eliberat de boală, dar şi de amintirea unei legături care îmi mai provoca doar mici seisme, ca nişte replici, în conştiinţa intimă, am început să ies prin cartier, să fac plimbări solitare prin parcul nostru, unde aveam deseori sentimentul unei uitări de sine care mă îndepărta de tot ce trăisem. Nu ineditul locurilor, pe care le ştiam, altfel, atât de bine, ci noutatea ipostazelor mă atrăgeau ca idee, căci nu era puţin lucru să privesc de la înălţimea libertăţii mele astfel redobândite la oamenii prinşi de preocupările lor cotidiene. Era timpul meu, puteam să-l irosesc cum voiam, şi mă bucuram, meschin, în sinea mea, când îi vedeam pe alţii cum alergau după autobuz sau cum mergeau, încruntaţi, pe stradă, spre serviciile lor. Ştiam că, spre deosebire de ei, intrasem într-o zodie a seninătăţii şi a eliberării, căci nu eram, iată, prizonier al preocupărilor domestice, ci mă plimbam liber pe aleile cartierului meu sau prin parcul dinspre al cărui lac venea mereu o adiere răcoroasă, cu toată căldura lui august. Până şi Potaie avea aerul că se bucură împreună cu mine, căci mă însoţea ţopăind sau îmi dădea ocol alergând până la graniţa nevăzută a teritoriului pe care îl luase în stăpânire.

Resemnarea pe care o am simţit-o când am citit ultimul pasaj al scrisorii, acea întrebare care arăta uimire, dar şi acceptarea unui fapt împlinit, a dispărut în momentul în care, involuntar, m-am lăsat sedus de un gând: poate că asta nu însemna sfârşitul a tot ce însemna viaţă, şi nu în accepţiunea comună a termenului, ci într-un sens mai larg, în vastitatea redescoperită a unui teritoriu intim.Trecusem de punctul critic al pasului peste o graniţă imaginară şi nu trebuia să mă opresc aici, aşa cum proceda, instinctiv, Potaie. Erau, iată, atâtea teritorii care mai puteau fi cucerite! Teritorii pe care le puteam lua în posesie doar dacă trăgeam până la capăt fermoarul sacului în care zăcea deja cadavrul unei iubiri trăite mereu în incertitudine. Ana făcuse alegerea, optase să se întoarcă la prinţul ei, dar nu momentul în care îşi pusese întrebarea la sfârşitul scrisorii fusese decisiv, pentru că totul, în acea clipă, nu era decât consecinţa unui şir de fapte pe care le favorizase acceptându-le ca atare. Eroziunea începuse cu mult înainte, când poate că niciunul dintre noi nu bănuise că se va ajunge aici. George nu era decât soluţia de avarie, alternativa pentru un eşec anunţat. Ori, odată ce lucrurile se îndreptau către inevitabilul sfârşit, când un anume Adrian Gheorghiu începuse să devină indezirabil, ce-ar fi putut face altceva decât să evadeze, să plece undeva, cât mai departe de locul crimei, al cadavrului care începuse deja să intre în putrefacţie? Iar apoi să se întâlnească întâmplător cu prinţul ei! Câtă sinceritate putea exista, până la urmă, într-o scrisoare? Dacă într-adevăr nu-l voia, de ce nu l-a respins din prima fază şi a rămas cu el la restaurant? Faptul că s-a ameţit nu demonstrează mai nimic, poate doar o slăbiciune de moment. Însă prezenţa ei acolo, în camera de hotel, în patul dublu în care se tolănise, era, iată, o consecinţă a comportamentului ei dintotdeauna duplicitar. Ecuaţia hazardului o trădase, căci oricât s-ar fi străduit să-mi demonstreze contrariul, nu puteam crede că prinţul ei aterizase întâmplător în staţiune. Care erau totuşi şansele ca totul să se fi petrecut exact cum îmi descrisese în scrisoare? Prea era totul tras la temă, potrivit în aşa fel încât să fie şi credibil.

Astfel gândeam în timp ce mă întorceam dintr-una din lungile mele plimbări prin cartier. Împrumutasem, iată, obiceiul Anei, şi gândeam că da, în privinţa asta avusese dreptate cândva, nu era vorba numai de efortul fizic, care îţi dă uneori o plăcută oboseală, ci şi de o eliberare în spirit, o clătire a lui, o limpezire a conştiinţei intime îmbâcsite de reziduurile raţionamentelor obscure.

Mă întremasem, începusem să mănânc bine, îmi refăceam rezervele şi odată cu ele şi tonusul, căci simţeam pe zi ce trece cum îmi recapăt forma de dinainte. Mă tunsesem, iar chipul, astfel încadrat de casca de păr tăiat scurt, mi se mai luminase, căci aveam grijă, ca întotdeauna, să mă bărbieresc la două zile. Aveam din nou pasul sigur, vioi, căci îmi prinsese bine exerciţiul lungilor mele plimbări.

Puiu mă întâmpină cu un aer preocupat. „Te-a căutat cineva la telefon!”, zise încruntat de parcă faptul îl deranjase cumva, el avea anumite preocupări, nu avea timp toată ziua să răspundă la telefoane. „Cine?”, făcui mirat că cineva putuse să mă sune tocmai acum, când toţi erau plecaţi în vacanţă. „S-a recomandat domnul Iuga! A zis să-l cauţi urgent!” „Şi nu ţi-a spus ce vrea?” „Nu, a spus că vrea să vorbească doar cu tine şi să-i dai telefon imediat ce te întorci! Da’ cine mai e şi Iuga ăsta?!” Am pufnit în râs, amuzat de amneziile lui Puiu. „Cum, nu ştii cine e?!”, zisei cu aerul că, în orice caz, era o mare lipsă că habar n-avea cine era marele „vultur” Iuga. „Nu, de unde dracu’ să ştiu?!”, zise contrariat. „E tatăl Anei! (şi văzând că parcă tot nu pricepe prea bine) Ana Iuga, îţi aduci aminte, îţi spune ceva numele ăsta?” „Da?!, făcu ridicând mirat din sprâncene. Şi ce-o vrea? Să te împace cu fi-sa?” „Habar n-am! Îl sun eu mai încolo! Trebuie să mănânc ceva înainte! Mi-e o foame de-aş mânca şi lemne prăjite!” „Păi dacă a zis că e urgent, de ce nu-l suni acum? reflectă Puiu. Ai tot timpul până îţi încălzesc mâncarea! I s-o fi întâmplat omului ceva, are rost să-l ţii pe jar?” „Bine, continuai bine dispus, dacă te oferi tu să-mi încălzeşti mâncarea, atunci îl sun acum! Numai să nu-mi strice cheful! Cam este genul!...”

Era, într-adevăr, cam neobişnuit, şi nici nu m-am mai străduit să-mi dau seama de unde dracu’ făcuse rost de numărul meu. Oricum, zâmbii în sinea mea, nu din cartea de telefoane! Am pus mâna pe telefon şi am format numărul familiei Iuga. Bine că nu mai eram la un telefon public, gândii distrat, ca să mă aflu în pericol să încasez iarăşi câteva receptoare de antimoniu în cap. Mi-a răspuns chiar „vulturul”, cu o răceală în glas care îmi tăie toată buna dispoziţie. Începu să-mi îndruge, cu o voce albă, care-mi dădu fiori, o istorie despre un accident, o Dacie făcută praf, cu morţi, cu cadavre de nerecunoscut, scene halucinante care depăşeau puterea mea de înţelegere, căci conştiinţa intimă nu le putea asimila, aşa cum corpul nu acceptă grefa unui organ incompatibil. L-am oprit brutal, ştiind cumva că o luase razna, că raţionametele lui deraiaseră de la logică, convins că greşise adresa şi că nu mie trebuia să-mi spună toate astea, că altcineva, o persoană abstractă, necunoscută, un alt „subiect” al nenumăratelor dosare pe care presupuneam că le administra în meseria lui, era destinatarul acelui mesaj. L-am obligat, cu aerul unui copil care nu înţelege o adunare simplă, să o ia de la început, să repete totul, ca să fiu încredinţat că nu era glumă, că nu era vorba de o gravă confuzie. M-a luat de data asta din scurt, aşa cum tatăl îşi pune la punct băiatul care a luat-o pe alte căi. „Adrian, adună-te domnule! Ce e cu tine? Nu pricepi că s-a întâmplat nenorocirea asta? Că au murit striviţi amândoi în maşină? Înţelegi ceva din ce-ţi spun eu aicea?”

În capul meu se învârteau, în rafale, elicele unui elicopter.

Pe urmă a început să-mi explice cu mai multe amănunte, că plecaseră spre Constanţa, că „ăla” adormise la volan, că şoferul camionului n-a mai avut ce să facă, s-a trezit cu Dacia sub el, vai de capul lui de nenorocit, că o să facă puşcărie degeaba! Că s-au chinuit patru ore să-i scoată! Că au fost striviţi acolo, între fiare! Că a trebuit să meargă acolo, ca să o identifice. Şi să o ia acasă.

Mi se părea cumva că frazele lui sunt întretăiate când de lumină, când de întuneric. Lumină. Frază. Întuneric. Apoi din nou lumină. Iarăşi frază. Iarăşi întuneric. Că aşa e în zona aia, la Cernavodă. Flash. Lumină. E plin de camioane care lucrează la Canal. Întuneric. Pricepeam ce spune? Lumină. Că mâine este înmormântarea. Întuneric. Sicriul o să fie închis. Lumină. N-au putut altfel, pentru că e desfigurată. Întuneric. La prânz se pleacă de acasă. Lumină. Suntem distruşi. Întuneric.

Apoi tăcere.

Mai întâi am avut senzaţia că receptorul nu se aşază bine în furcă. L-am trântit de vreo douăzeci de ori. Am luat apoi aparatul şi l-am izbit de perete. O dată, de două ori, de o sută de ori. L-am făcut praf. Au sărit din el piesele electronice, bucăţi de plastic, angrenajele discului. Până când Puiu a venit în grabă şi m-a imobilizat cu braţele lui pe care nu le mai credeam atât de puternice. M-a pus la podea şi m-a ţinut o vreme captiv acolo, cu faţa lipită de linoleum. „Gata?”, făcea respirând sacadat din cauza efortului. „Te-ai potolit?” Şi când vedea că am fălcile încleştate sporea strânsoarea, ca nu cumva să scap şi să fac cine ştie ce nenorocire. Şi pe urmă iarăşi: „Gata?” Eram miliţian şi infractor, medic şi nebun, vânător şi pradă, om liber şi om captiv, amândoi într-o încleştare de început de lume, de viaţă şi de moarte.

Mi-a dat drumul într-un târziu, treptat, pândindu-mi prudent reacţile, când ritmul respiraţiei mi s-a mai domolit. „Eşti bine acum? Gata? E-n regulă?”, făcea privindu-mă cu un amestec de teamă, de îngrijorare că puteam să pornesc iar nebunia. Eram epuizat. Tot ce eram eu ca fiinţă mi se concentrase în creier, în terminaţiile nervoase ale globilor oculari. Îmi dădu apă cu zahăr, apoi o pastilă de diazepam. M-am liniştit şi am rămas, ca idiotizat, cu privirea în gol, ţintuit în fotoliu. Cu Puiu lângă mine, care încă nu pricepea ce se întâmplase.

Şi acum?

Apartamentul Anei nu mi se mai pare ca prima dată când am venit aici şi când am avut senzaţia că păşesc într-un interior cunoscut, familiar. Lucrurile sunt străine acum, golite de viaţa pe care le-o dădea prezenţa ei. Privesc în jur şi simt cum mi se insinuează în oase o răceală, o senzaţie acută de înstrăinare. Scot din buzunar plicul pe care l-am primit între timp de la ea. Un mesaj de dincolo de moarte pe care am ales să-l las nedesfăcut. Îl pun în sertarul de sub micul bar al bibliotecii. Poate că, într-adevăr, în el se află răspunsul la toate întrebările pe care mi le pun. Ştiu însă că în momentul ăsta nu mai contează. Poate că, undeva, într-o instanţă superioară, totul a fost predestinat să se întâmple aşa.

Mă ridic de pe canapea şi privesc pe fereastră. Ceva nu se mai potriveşte, chiar dacă locurile sunt neschimbate. Ceva a sărit din obişnuit, farmecul s-a estompat şi a lăsat în urma lui un loc rece ca o peşteră.

Mă gândesc să-mi fac bagajul, dar renunţ. La ce mi-ar mai trebui, în definitiv, lucrurile mele de aici? Ele aparţin unui alt timp, sunt deja cenuşă. Renunţ şi cu gândul absurd că poate totul e coşmar, că trezirea este posibilă şi că, cine ştie, într-o zi voi reveni aici şi o voi regăsi. Că vom putea lua totul de la capăt. Că acea instanţă superioară se va îndura şi ne va mai da încă o şansă.

Ies din apartament şi trag uşor uşa după mine. De pe palier vin zgomote amestecate, voci întretăiate, ştirile de la radio, cotele apelor Dunării, apoi un copil plângând, înjurăturile unui bărbat, o pisică miorlăind... Mi se pare hilar. Liftul nu merge, aşa că o iau pe scări. În holul de la intrare o întâlnesc pe bătrânică. O privesc halucinat. Se uită la mine ca la o apariţie, cu ochii de un albastru spălăcit. „Eşti bine, maică?”, mă întreabă cu aerul că m-ar cunoaşte de undeva, dar nu-şi aminteşte prea bine de unde. Întrebarea ei vine parcă din alt timp. Trec pe lângă ea fără să-i răspund şi ies în aerul răcoros. E începutul lui septembrie şi se simte deja apropierea toamnei. Merg pe aleile dintre blocuri până în bulevard, de unde iau autobuzul. Îmi dau seama curând că l-am luat greşit. Nu-i nimic, îmi spun, o să merg un timp la întâmplare. Nu e deloc aglomerat. Mă aşez lângă un bătrân care poartă un mic tranzistor agăţat de gât. Un cor de copii cântă voios: „Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii, vom face ce-am văzut cândva...” Bătrânul râde hârâit, tabagic. „O să faceţi voi un căcat, în anul 2000!...”, zise mormăind în barbă, de unul singur. Senzaţia de halucinat sporeşte. Cobor la Piaţa Unirii şi o iau pe jos, pe cheiul Dâmboviţei, spre Izvor. În stânga mea pământul deschis ca o rană e răscolit de buldozere. Pe locul unde cândva erau clădiri, acum e un câmp presărat cu gunoaie, resturi de moloz şi urme de fundaţii. E peste tot un praf înecăcios, roşiatic. Mai încolo, pe fundal, braţele macaralelor par picioruşele haotice ale unui gândac răsturnat.

Institutul Blecher, ediţia XIX

Cronică la ediţia XVIII

Claudiu Komartin: “Bună seara şi bine aţi venit la a optsprezecea întâlnire a Clubului de lectură Institutul Blecher. Fără inutile introduceri, în această seară îl avem invitat pe scriitorul Octavian Soviany, cunoscut ca poet şi critic literar, unul dintre cei mai activi comentatori de poezie ai acestui deceniu, care ne va citi un fragment din romanul la care lucrează. Al doilea invitat este Aura Maru, o poetă tânără foarte promiţătoare, care ne va citi douăsprezece poeme.”
Octavian Soviany citeşte un fragment din Viaţa lui Kostas Venetis, nu înainte de a face câteva precizări. "Viaţa lui Kostas Venetis nu este un roman nici realist, nici istoric şi, cu atât mai puţin, psihologic. Pot spune că este un fel de hagiografie. Am adus două capitole, primul dinspre începutul cărţii, iar al doilea – dinspre mijlocul ei.”

După lectura lui Octavian Soviany, Aura Maru este invitată să citească.
Aura Maru: “Bună seara. Sunt onorată sa citesc alături de domnul Octavian Soviany.”
Urmează lectura Aurei Maru, o selecţie de poeme sub titlul “ridul”.

Partea a doua a serii, secţiunea dezbaterilor, este deschisă de comentariul lui Adrian Diniş, aflat “într-o formă de zile mari”, după cum a apreciat Claudiu Komartin.
Adrian Diniş: “În mare parte, proza lui Soviany este foarte bună. Tema este clară – carnalitatea. Abia acum înţeleg implicarea pe care a avut-o domnul Soviany la lectura de data trecută, când s-a vorbit despre poezia religioasă.” Diniş consideră naraţiunea “un pic prea liniară”, iar “personajele nu se diferenţiază.”
Cu privire la poezia Aurei Maru, Diniş spune că “ridul” este cel mai prost poem din grupaj, “n-am reţinut nimic.” Citează însă şi versuri care i-au plăcut: “mă dau la perete/ pe lângă mine aleargă o targă/ cu o femeie cărnoasă albă ca de aluat/ alţi canceroşi merg de la dreapta la stânga” şi remarcă poemul “bunicule”, chiar dacă “nimic din ce a citit Aura Maru nu este foarte bun.” Identifică un vers, “de care toată lumea a râs”, şi citează: “plaja se culca pe-o parte s-o mulgă valul.” Alte versuri care nu-i plac: “valiza mea nu-i decât/ o vită în portbagaj/ dusă încoace şi încolo.”

Andrei Zbîrnea continuă comentariile, apreciind proza lui O. Soviany pentru “fraza ei descriptivă.” Zbîrnea sesizează o “predictibilitate a naraţiunii”, chiar dacă a fost mascată “de construcţia inteligentă şi de maturitatea autorului.”
Din poezia Aurei Maru, A.Z. reţine poemul “bunicule” şi felul cum şi-a recitat autoarea versurile. “Se vede că nu mimează poezia, o trăieşte.”

Adrian Diniş: “Ăsta e un defect al ei. Merge prea mult pe imagine, nu are o explicitare şi poetizeaza inutil.” Spune că poemele despre moarte se scriu foarte greu astăzi (cu referire la poemul “bunicule” care vorbeşte “şi despre moarte”). Citează un vers care nu-i place: “în sufrageria lor unde miroase a mămăligă cu brânză şi moarte.”
C. Komartin: “Mereu s-a scris greu despre moarte.”
Diniş: “Ar fi trebuit sa aducă, totuşi, ceva nou.”
Dumitru Bădiţa: “E un poem de atmosferă…”
Diniş: “Da, dar cuvântul moarte să spună altceva decât a spus de obicei.”

Dumitru Bădiţa: “Există o atmosferă în poemul ăsta, altceva decât personificare.” Nu este de acord cu Diniş, referitor la versul citat, “mămăligă cu brânză şi moarte”, pe care îl consideră “în regulă”, dar amendează anumite “bezele textuale” care trebuie “scuturate din poeme.” Despre proză, Bădiţa spune: “M-a amuzat ce a citit O. Soviany. E haios. O proză care vine din limbaj, este clar că domnul Soviany este un artist, un beletrist pur-sânge.”
Claudiu Komartin: “Face limbaj domnul Soviany, după cum ar zice Angela Marinescu?”
Bădiţa: “Uzează de un limbaj venit din lecturi, cu care operează foarte bine.” Îl contrazice din nou pe Diniş, afirmând: “tema romanului nu este carnalitatea, ci una morală care aduce în atenţie slăbiciunile omului, de aceea domnul Soviany a preferat un spaţiu mănăstiresc în proza lui pentru a maximiza gravitatea păcatului într-un mediu canonic.” Concluzionează: “această proză este o reverie a poetului Octavian Soviany exprimată cu o retorică bine echilibrată.”
Miruna Vlada: “Deci nu e proză.”
Bădiţa: “E o reverie. Pentru mine, Octavian Soviany este poet.”
Dumitru Bădiţa revine la comentariul poeziei Aurei Maru: “Am ascultat poeme ratate cap-coadă, dar şi poeme care sunt în regulă” şi sesizează “un background epic.” Remarcă poemele “bunicule” şi “viaţa cea adevarată”, dar nu-i place începutul celui de-al doilea text citat: “dimineaţa ieşind/ am văzut în mulţime/ femei duse de coapse.” De asemenea, exemplifică alte versuri considerate neizbutite: “pierdere va fi când/ va veni vremea chelia/ să lingă pletele tale/ şi toate se vor duce împinse/ de propriile-ţi coate.”

Claudiu Komartin intervine cu un comentariu pe text, în care identifică “lucruri mărunte, nereuşite, dar care se văd.” Câteva “inversiuni imposibile care dau peste cap cadenţa textului şi fracturează.” Argumentează cu exemple: “şi toate se vor duce/ biciclete mii de sub tălpile tale/ şi femei cu păr de păpuşă.” Consideră poemul “riduri” prea lung, “repetitiv şi rugos”, “merge în gol.” Mai citează: “puteam să-ţi împart perfect faţa în patru/ făceam chiar ca la orele de desen/ schiţe în aer/ pentru proporţii pentru răstignire de obraji/ pentru inri aşezat pe frunte pentru perfecţiune în pătrate/ aşadar puteam să-ţi împart faţa în patru.”
Komartin remarcă apoi “versuri care mă încurajează” şi exemplifică: “în faţa cutiei suntem/ şi în linişte o algă purpurie/ ni se ţese în carne// mai ascuns decât o/ undă magnetică sădind tumori în organe/ va fi chinuitor sau nu va fi.”

Alexandru Matei comentează poezia Aurei Maru: “coexistă versuri bune cu versuri ratate” şi vorbeşte despre “o anumită percepţie asupra limbii române pe care o are autoarea, născută în Republica Moldova.” Citează versuri “ca pentru copii”, care nu i-au plăcut: “biciclete mii de sub tălpile tale/şi femei cu păr de păpuşă”, apoi observă aliteraţii despre care nu ştie dacă sunt rezultatul “unor strategii conştiente ale autoarei sau al unor intuiţii.” Consideră că miza Aurei Maru este mare, dar îi dă sfatul “să pornească de la mize mai mici ca să evite rateurile.” Face referiri la cele mai discutate versuri. “Nu mi-a plăcut versul cu moartea şi mămăliga, iar cel cu vita în portbagaj nu e lipsit de efect poetic. «Femeile duse de coapse» este un vers prea complicat, nefinisat.”
Komartin: “Există o tentaţie barocă, un aer livresc. E clar că Aura Maru ştie foarte multă poezie.”
Alexandru Matei: “E o poetă inteligentă.”

Despre proza lui O. Soviany, Alex. Matei spune că i-a plăcut pe alocuri foarte mult, şi împărtăşeşte opinia lui Dumitru Bădiţa. “O. Soviany e fascinat de limbajul pe care îl poate face la un nivel foarte performant.” Consideră naraţiunea “destul de simplistă”, iar “cu cât limbajul e mai bogat, cu atât imaginarul e mai simplu.” E de părere că “limbajul salvează proza, nu plictiseşte, dimpotrivă, fascinează.” Recomandă ca personajele să fie mai mult individualizate, iar autorulului – “să-şi controleze fascinaţia faţă de lexic.”
Komartin: “La nivelul naraţiunii pare un singur personaj, părintele Lukas.”

Doamna Nastasia Maniu continuă discuţiile despre proza lui O. Soviany. “În mare parte, s-a spus cam tot ce intenţionam eu să subliniez. Avem o naraţiune în care personajele sunt pretexte ale autorului care se exprimă pe sine. E aici un misoginism care porneşte dintr-o obsesie carnală şi din amoralitate. Mai observ un flux continuu narativ în care personajele oferă textului unitate şi construiesc o poveste extrem de colorată. Călugării cred că femeile sunt izvorul răului. Am fost la mănăstire şi am auzit asta. ”
O voce din sala: “La care mănăstire?”
N. Maniu: “La toate.”

Despre Aura Maru, N. Maniu: "este o poetă în formare, care are potenţial”, iar poezia ei pare “puţin rece, în ciuda tonului cald cu care a recitat-o.” Crede că “fragmentarismul de care s-a pomenit poate să devină formă de limbaj, dar autoarea trebuie să mai lucreze.”

Şirul comentariilor este continuat de Miruna Vlada. Aceasta e de părere că în poezia tinerilor poeţi, cu predilecţie la poete, se poate uşor sesiza dacă este vorba de o voce care porneşte în literatură cu un bagaj informaţional sau de un talent de moment. Vlada apreciază poezia Aurei Maru care beneficiază “de un imaginar divers, intelectualizat, amestecat cu duioşie, în care căderile în banal vin dintr-un curaj al viziunii autoarei.” Consideră ultimul text din grupajul Aurei “reprezentativ pentru seara asta, cu un final splendid.”

Komartin identifică în poemul citat o slăbiciune: “în doar trei versuri, întâlneşti de trei ori prepoziţia în.” Citează: “în faţa cutiei suntem/ şi în linişte o algă purpurie/ ni se ţese în carne.”

Miruna Vlada îşi continuă comentariul. Apreciază poemul “bunicule”, dar crede că finalul nu este reuşit deoarece “detensionează prea mult”, iar poemul “viaţa cea adevărată”, în afară de început, nu prea convinge.” În concluzie, Vlada consideră “startul Aurei Maru, foarte bun. Datele unei poete pe termen lung sunt prezente în grupajul pe care l-a citit astăzi. Nu simţi calofilia unui începator.” Exemplifică unele metafore bune, cu referire la “alge”, “rid” şi consideră reuşit “poemul cu dansatorul”, intitulat “tragică.”
Komartin: “E un titlu pe care nu-l creditez”, adăugând că, uneori, comparaţia este folosită prea des.
M. Vlada: “E vorba şi de o lene poetică. Am recitit Scrisorile din Arcadia şi acolo sunt la fel de multe comparaţii.”
O. Soviany: “Vezi că plecăm împreună acasă...”

Despre fragmentul de proză citit de O. Soviany, Miruna Vlada: “nu cred că a fost aleasă o parte reprezentativă a romanului şi n-aş spune că este o bijuterie. Fraze bolovănoase, cuvinte scoase din actualitate. Nu cred că se face limbaj, dimpotrivă, este o întoarcere la un limbaj învechit care are priză la un public restrâns.”

Constantin Abăluţă intervine: “După ce Miruna Vlada a vorbit excelent despre poezia Aurei Maru, nu bănuiam că va spune ceva despre proza lui Soviany. E foarte riscant să citeşti fragmente de roman în cenaclu, iar ce ne-a oferit Soviany în seara asta este foarte frumos, dar în alte texte avea tresăriri de ironie, personaje interesante, conturate. Aici e un singur personaj copiat, părintele Lukas, nu două personaje. Poate că are vreun rol în roman, dar primul fragment nu mă interesează fiindcă nu spune nimic.”
Komartin: “E ca un început de roman picaresc.”
Abăluţă: “Al doilea fragment, însă, e cu totul altă poveste. Începe bine şi limbajul nu e aşa învechit, sunt lucruri interesante acolo”
Komartin: “Ne-a adus aminte unora de Hesse, altora, pe undeva, de Mateiu Caragiale. Pare un cocktail din toate, dar parcă lipsit de contur personal”

Abăluţă face o trimitere la proza fantastică a lui Voiculescu, apoi vorbeşte despre poezia Aurei Maru. “Dă senzaţia clară că are ceva de spus, avem de la ea asigurarea asta. Începe cu poezii experimentale şi dicteuri, apoi ne duce către o zonă mai clară, de inoculat.” Face un comentariu pe text la poemul “ridul”, care “nu-i reuşit”, dar e convins că Aura Maru ştie să întrebuinţeze metonimia. C.A. consideră ultimul poem “foarte interesant şi dramatic”, citează câteva versuri care i-au plăcut: “în faţa cutiei suntem/ şi în linişte o algă purpurie/ ni se ţese în carne.” Revine la un alt vers din acelaşi poem, “undă magnetică sădind tumori în organe”, care “suferă de un preamult pentru cât de epurat este restul textului.”
Dumitru Bădiţa: “Gerunziul sădind este deranjant”
Abăluţă: “E un vers puţin expresionist, care mă duce cu gândul la Ioan Alexandru.” Citează alte versuri pe care le apreciază: “ridicându-se din apă/ ura/ ca o gheară de mâl/ numai tu ai fi putut să-mi spui/ dacă aşa/ lupt”, “palma lui a cunoscut talpa care cunoaşte paso-doble/ pentru că degetele lui au descâlcit şireturile/ ca şi cum ar fi străpuns pletele unei femei”, “dansatorul mut/ cu lacrima atârnându-i ca un lanţ de pince-nez.” Concluzionează: “Trebuie să ai talent suprarealist ca să ţină aceste versuri.”

Ioana Bogdan: “Proza Domnului Soviany mi-a plăcut foarte mult. Nu cred că se pune accent pe limbaj, ci pe poveste.” Analizează personajul Maica Agapia şi depistează “accente serioase, grave, singulare, în crescendo-ul naraţiunii”: preacurvia în chilie, fuga de la Mănaăstire cu banii din vistierie etc.
Poezia citită de Aura Maru i se pare promiţătoare. “Are poeme curate, dar mai e mult de lucrat.” Apreciază versul “în sufrageria lor unde miroase a mămăligă cu brânză şi moarte.”

Adrian Diniş işi completează comentariul: “Citind proza lui O. Soviany am avut impresia că cele două personaje sunt un singur personaj deoarece nu interacţionează, pare că au acelaşi destin şi empatizează. Parcă unul i-ar preda ştafeta altuia. Mă întreb cu ce e diferită această proză de proza lui Baştovoi, Nebunul.”
Komartin: “La Baştovoi miza e mai serioasă”

Pentru prima dată la Clubul de lectură “Institutul Blecher”, Sorin Delaskela ia cuvântul. “În emisia romanului, ce ne-a citit domnul Soviany este un fragment de trecere, o mărturisire a călugărului Lukas, într-un stil epistolar care place şi provoacă. Sunt sigur că va fi o carte incitantă pentru că avem de-a face cu un foarte bun prozator.”
“La poezie însă avem o problemă cu excesul de imagine – spune Delaskela – evidentă în poemul “ridul”. Atunci când autoarea îşi stăvileşte imaginaţia, e convingătoare, dar să nu fie nici foarte deşteaptă în poezie.” Sesizează cuvântul “moarte” folosit în exces, şi crede că moartea devine o obsesie reală pentru autoare, “un fel de corporalitate digestivă”, nicidecum naivitate, cum s-ar putea crede.
Komartin: “Totuşi, sunt versuri cu foarte multă sexualitate. Avem metafore edificatoare: şarpele, părul, peştii.” Citează: “şi era şarpele perfect/ gândul acesta că el venise/ sâsâitul nostru/ în timp ce pe asfalt/ şarpele se desfiinţa.”

Octavian Soviany: “Foarte multă imagine în poezia Aurei Maru, care ne duce cu gândul la o carnalitate ostilă în care corpul devine duşmanul numarul unu.”
Abăluţă: “Deşi nu are nimic visceral…”
O. Soviany observă un “filon baroc”, identifică metafore verbale nereuşite şi nu crede că e o problemă dacă se uzează de comparaţie în exces. “Cred în poezia Aurei Maru. În cel mult un an, sunt sigur că va veni cu lucruri noi care vor aduce limpezire şi decantare.”

După comentariul lui O. Soviany, Claudiu Komartin încheie a optsprezecea ediţie a Clubului de lectură “Institutul Blecher” şi anunţă invitaţii ediţiei din 28 aprilie: Gelu Diaconu (proză) şi Aurelia Borzin (poezie).

A consemnat: Gabriel Daliş

Fotografii de la ediţia XVIII

foto: Ana Toma.

Aura Maru, poeme

***


de la capul întins panglică în aer
până la degetele tale ţinându-se strâns de iarbă
să nu te fure vântul
cuvintele coborau ca o tenie de mătase
nicăieri nu era linişte
dincolo în ferma de şerpi şerpoaica urla la un şarpe
plaja se culca pe-o parte s-o mulgă valul
ochiul care nu vede se uita în ochiul care vede
ochiul care vede se uita în ochiul care nu vede
voiam
să te trag prieteneşte de pleată
şi tu să te desfaci ca un mosor de vinişoare
împletit în cerc până în vârful capului
ca ciorapii
voiam
să-ţi opresc cu unghia sângele la coate
erai aşteptat din toate direcţiile
balon de piele cu sânge aerostate
numai dinspre tine nu
pur şi simplu
ca toate lucrurile aşteptate



ridul


puteam să-ţi împart perfect faţa în patru
făceam chiar ca la orele de desen
schiţe în aer
pentru proporţii pentru răstignire de obraji
pentru inri aşezat pe frunte pentru perfecţiune în pătrate
aşadar puteam să-ţi împart faţa în patru
era singurul meu curaj faţă de faţa ta
sprijinită într-un rid tânăr foarte tânăr
şi totuşi fruntea ta se sprijinea în el ca într-un baston
fruntea creştea în jurul ridului ca aluatul
fruntea ta adesea se plia după rid ca după o axă de simetrie
ba chiar odată te-am surprins aplaudând
aplaudând cu frunţile-fiice pălmuindu-se
când m-am uitat la picioarele tale planau la câţiva centimetri înălţime
puteam să te împart perfect în patru
şi iar în patru în patru în patru în progresie geometrică
până aş fi ajuns să ţin în palmă ridul ca o aţă de umbră
cu care să dau în pământ aşa cum voiam odată să dau în pământ cu un şarpe
mai devreme sau mai târziu toţi oamenii se spânzură de câte-un rid
am văzut oameni cu portative pe frunte portative de
ştreanguri care coboară în fiecare noapte
dar ridul tău creştea vertical
ridul tău era un cuţit suspendat
pe sub care treceau în fiecare zi cuvintele gesturile privirile tale
era un cuţit suspendat pe care se scurgea sângele din
măcelăria gândurilor tale în creier până la coate
ridul tău nu era decât ţeava de canal unde răbufneau
fâşii colţişoare aţe de gânduri resturi de croială
în fine ridul tău era un semn de carte în centrul
frunţilor tale două foi de aluat uscate uscate şi erai ilizibil singurul meu curaj
să trag de fermoarul ridului să apăs cu creionul în aer să desenez pătrate
gratii de rid să te umfli de dincolo să te spargi să treci prin gratii
în clăbuci de piele în patru în patru în patru în patru
mai devreme sau mai târziu toţi trec prin asta îţi ziceam
voiam să te uiţi la mâinile mele în timp ce eu puteam să te privesc pe nerăsuflate
era atât de devreme
puteam să-ţi împart perfect faţa în patru



tu nu ştii ce înseamnă pierdere


tu nu ştii ce înseamnă
pierdere
pierdere va fi când
va veni vremea chelia
să lingă pletele tale
şi toate se vor duce împinse
de propriile-ţi coate
de palmele căutând globul de
piele bătrână
care vei fi
pierdere va fi când
peştii pulpelor tale
se vor adânci ca într-un mâl
în grăsime
şi toate se vor duce
biciclete mii de sub tălpile tale
şi femei cu păr de păpuşă
pierdere va fi când
din măduva ta prin puncţie îmi va ţâşni viaţa
şi eu ca un prunc mergând
de mână cu doi oameni
îmi voi strânge brusc picioarele în aer
pentru o clipă în zbor
pentru o clipă
gravitând încordat
ca o geantă cu organe



***


mă dau la perete
pe lângă mine aleargă o targă
cu o femeie cărnoasă albă ca de aluat
alţi canceroşi merg de la dreapta la stânga
moartea scrisă arăbeşte
ridică picioarele greu
de parcă ar pedala
o bicicletă gelatinoasă
fiecare cu farfuria lingura şi cana sa îngrămădite în mâna dreaptă
cu mâna stângă înnodând aer proaspăt de aţele halatelor roase
pe faţă cu cearcăne egale trase de compas cu negru
pe hârtia de piele şifonată
cu bărbii tot mai ascuţite cu frunţi tot mai resemnate
se uită la mine complice de parcă aş fi una de-a lor
care încă e vie încă poartă haine colorate
care se dă tot mai la perete vâslind cu coatele în tencuiala fărâmicioasă
şi ar putea trece dincolo
în sufrageria lor unde miroase a mămăligă cu brânză şi moarte



viaţa cea adevărată


dimineaţa ieşind
am văzut în mulţime
femei duse de coapse
electric fericite torsuri
rotunjindu-se deasupra sexului

peste linişte lumea vine
ca un excavator
cu mii de guri în care
ele
se agită mereu la margine
gata să nască

şi golurile din broderie au fost mânjite cu măduvă
şi iată viaţa cea adevărată
ţi se strigă
şi fraza asta
peste liniştea dimineţilor
ca un deşteptător
înfipt în carne



bunicule


mă uit în jur bunicule
dintre cei veniţi
eu tac şi urăsc
cel mai mult
urăsc cuminţenia celor rămaşi
şi voluptatea celor plecaţi cu totul
valiza mea nu-i decât
o vită în portbagaj
dusă încoace şi încolo
peste râu
numai tu ai fi putut să-mi spui
dacă e adevărat că aşa lupt
degetele mele
nu sunt decât umbra degetelor tale
ţinând strâns o bucată de sârmă ghimpată
înaintând astfel prin cercurile gulagului
cuvintele mele
nu sunt decât marionetele
în care-mi încâlcesc mâinile
ca să aflu povestea pe care
n-ai reuşit să mi-o spui
înainte era simplu
bunicule
pământul înghiţea oamenii
şi scuipa crucile
acum mi s-au întins ca nişte pete pe creier
brusturii de pe mormântul tău
şi îndărătul lor
ridicându-se din apă
ura
ca o gheară de mâl
numai tu ai fi putut să-mi spui
dacă aşa
lupt



***


să fi fost
păşind ca la duel printr-o iarbă înaltă
vieţile în marşarier una spre alta
să fi fost
bicicleta de circ a rotulelor
ocolind
păpuşi cărunte care taie calea din stânga
cuburi de plastic rostogolindu-se din dreapta
să fi fost la mijloc
umerii mei îmbrăcaţi în palmele tale
în timp ce îţi şoptesc
cine mă ia de umeri mă surpă ia-mă de umeri
să fi fost
în timp ce vieţile se sărută pe gură
moartea aruncându-le bezele pe gât pe faţă



tragică


dansatorul mut
abia stăpânindu-şi pulpele
ca pe doi peşti gata să sară din undiţă
înapoi în valul dansului
în timp ce mutul care îi repară pantoful
îmbrăcându-l pe mână
închide brusc ochii pentru că
palma lui a cunoscut talpa care cunoaşte paso-doble
pentru că degetele lui au descâlcit şireturile
ca şi cum ar fi străpuns pletele unei femei
nu te uita la mine
îi spune spatele întors
celui care-şi sprijină talpa în ciorap alb
de gleznă ca un cocostârc
dansatorul mut
cu lacrima atârnându-i ca un lanţ de pince-nez
pentru că mâna lui promisese să muşte dintr-un umăr
pentru că picioarele lui visaseră să se umple de sânge
călcând printre paşii ei
ca printre câini adormiţi



nesfârşită


merg şi merg
şi ziua asta nu se mai termină
oamenii toţi
îi concediez cu privirea
oamenii toţi
îi lovesc cu umărul în trecere
ameţesc de atâtea străzi încâlcite
ca o pasăre care zboară
în cercuri mici
tot mai mici
până îşi simte corpul supt de vârtej
în punctul
unde i se sfârşeşte aripa
ziua asta fără capăt
obosindu-mi picioarele
ca şi cum aş avea cuie bătute în tălpi
şi aş veni la tine
pentru un ultim step
şi în timp ce dansul
mi-ar adânci cuiele tot mai mult
şi mai mult
în călcâie
te-ai uita la mine
te-ai uita la ceas
gândindu-te
ziua asta mută
nu se mai termină
ziua asta
e o odaie
din care
numai morţi
am putea ieşi



sss sssss ssssssss


el venise să-mi culeagă trupul
ca pe un sul de mătase încâlcită
să mă poarte pe braţele lui
întinse în aer
ca pe un şarpe unsuros la circ
dar minte-mă odată
îi ziceam
prinzându-mă ca o clamă
de umărul lui stâng
corpul meu devenea greu
ca cearşaful ud pe care
femeia şi bărbatul
îl scurgeau
rotindu-l
cu putere
în sensuri opuse
gândul acesta
în copilărie
o coardă de sărit
ale cărei capete au fost rotite
rotite
când pusă pe pământ
se unduia
şi era şarpele perfect
gândul acesta că el venise
sâsâitul nostru
în timp ce pe asfalt
şarpele se desfiinţa
sss sssss ssssssss



revederile


visul de a te întâlni la un colţ de stradă
epileptic cu spume la gură
cu picioarele tremurând pe-un monociclu nevăzut
pielea fâlfâind ca o cămaşă de poliester pe umerii tăi
gândul de a te vedea desculţ cu spatele sprijinind un zid
înconjurat de mulţime
în timp ce înghiţi lumânări aprinse
în timp ce-ţi faci cruci ca nişte fermoare care taie în carne
imaginea ta ajunsă o ciupercărie de gesturi
de priviri încâlcite pendule fără aţă
acum tocată mărunt cu toporul pe asfalt
chiar în faţa ta
pastă călduţă în care trecătorii să-şi clătească tălpile
toate acestea sunt glodul amar
în care bolboroseşte dragostea mea
trăgându-şi husă peste plămâni ultima respiraţie
după cursa asta nebună
pe cai morţi



fără titlu


am intrat într-o dugheană
şi am cumpărat conserva de ton
care credeam
că ar fi putut să ne omoare
să fi înnebunit ca cei din expediţia Franklin
ameţiţi de plumb
aruncându-se în mare
hrană la peştii
pe care un thailandez cu degete lungi
îi sfâşie mărunt
deasupra unui cazan
cu uleiuri înfricoşătoare

în faţa cutiei suntem
şi în linişte o algă purpurie
ni se ţese în carne

mai ascuns decât o
undă magnetică sădind tumori în organe
va fi chinuitor sau nu va fi

Octavian Soviany, fragment din "Viaţa lui Kostas Venetis"

Istoria părintelui Loukas

Părintele Loukas obişnuia să ne întărească în credinţa, pe care o socotea nevolnică şi doar de spoială, cu numeroase pilde din Limonar şi din Pateric. Iar cele mai multe dintre pildele sale vorbeau despre slăbiciunile cărnii, unde sălăşluieşte duhul de desfrânare, pricina multor ticăloşii şi nenorociri, de care nu e scutit nici călugărul, nici mireanul, căci duhul acesta, mai viclean decât altele, se strecoară adesea până şi în chiliile bătrânilor de la Munte, luând chipul ispititor al trupului muieresc.

Muierea – ne spunea părintele Loukas, încruntându-şi sprâncenele groase – e cimotie cu dracul, maldăr de pofte şi măruntaie, maică a vicleniei şi vas împuţit. Cine se împreunează cu dânsa – blestemate fie-i numele şi sămânţa – e hărăzit iadului, pe care ea îl poartă sub pântece, sub chip de poartă a desfrânărilor, lac de smoală fierbinte şi mormânt puturos. Eu însumi am avut multe de pătimit din pricina acestei unelte de ticăloşie şi dacă mă auziţi astăzi afurisind-o şi blestemând-o e fiindcă, în tinereţele mele, mi-a pus cărnurile ades pe jăratec şi m-a ispitit cu goliciunea ei viermănoasă, care e galben calp, vândut de zarafii iadului întru pierzanie şi osândă. Păţaniile pe care le-am avut eu cu muierile vreau să vă fie spre pilduire, ca să ştiţi ce venin de năpârcă se ascunde în făptura asta bicisnică şi – după spusele unor Părinţi – lipsită întru totul de suflet. Căci suflet are numai bărbatul, peste care Domnul-Dumnezeu a suflat duh de viaţă în Ziua a Şasea, pe când muierea s-a alcătuit doar din coasta părintelui nostru Adam, fiind, prin urmare, numai carne, os şi deşertăciune.

Am să vă istorisesc aşadar câteva frânturi din viaţa pe care am dus-o eu înainte să dobândesc sfânta isihie, pe care Duhul o dă celor ce stăruie în rugăciunea Domnului Nostru Iisus Hristos, după ce s-au curăţit de tot ce e patimă pământească.

Fireşte că n-am fost dintotdeauna călugăr, nici mai mare peste bolniţa unei mănăstiri.

În tinereţe m-am îndeletnicit cu negoţul, iar mărfurile mele, scrumbia sărată, brânzeturile alese şi măslinele mari de la Chios, aveau căutare în toată Mediterana. Aşa am adunat destulă avere ca să fiu socotit în rândul celor cu dare de mână, dar n-aveam şi destulă înţelepciune ca să deosebesc faptele pe placul lui Dumnezeu de faptele rele şi cumpătarea de nebunie: îmi plăceau vinurile dulci şi muierile.

Bună parte din ceea ce izbuteam să agonisesc lua calea gâtlejului, iar câteva văduvioare ochioase îmi dibuiseră slăbiciunea pentru târtiţa de muiere, pe care o plăteam în rochii scumpe şi în podoabe, ba câteodată chiar şi în bani peşin. Eram muşteriul negustorilor de carne vie de la Pireu, iar târfele de prin porturi se înghesuiau să mă mulţumească, ştiindu-mă petrecăreţ şi pus pe risipă.

Tatăl meu, om aspru şi cam strâns la pungă de felul lui, se silea în zadar să mă aducă pe calea cea bună, căci rămâneam surd la toate mustrările sale. Nici bolile ruşinoase cu care mă pricopseam uneori (căci muierea pe dinăuntru e putrigai şi pământ viermănos) nu mi-au fost spre învăţătură: patima mea era fără leac. După fiecare aliş-veriş urmau săptămâni de desfrâu, iar galbenii din chimir se topeau ca nişte turte de ceară prin casele de petrecere.

Îngrijat peste poate, tata s-a gîndit atunci să mă însoare.

Fără ştirea mea, peţitoarele începură să forfotească prin casele negustorilor cu fete de măritat. Nu era o treabă tocmai uşoară, căci aveam nume prost, iar faima mea de petrecăreţ se răspândise prin toate oraşele unde avusesem afaceri de învârtit. Peţitoarele cele mai bune de gură au trebuit să trudească din răsputeri pentru a duce la bun sfârşit planul tatălui meu, care se înverşuna să mă ducă în faţa altarului. Şi s-a găsit în cele din urmă, după multe tocmeli, o fată cam trecută de negustor; palma s-a bătut peste capul meu şi, tot fără ştirea mea, tata a pus la cale logodna.

În zadar am încercat să mă împotrivesc, tatăl meu nu-şi lua vorba înapoi niciodată: sau mă însuram, sau urma să fiu dezmoştenit şi trimis la o mănăstire.

..........................................................................................................

Pe logodnica mea o chema Caliopy.

Mi s-a părut o făptură molâie şi lipsită de viaţă. Nu-mi plăceau nici pieptul ei neted, nici şoldurile sale înguste, nici creţurile care începuseră să-i apară sub ochi, cu atât mai puţin vocea aspră şi răguşită, care semăna mai curând cu un glas de bărbat. Zestrea – pentru care tata se tocmise vârtos – nu era nici dânsa cine ştie ce pricopseală.

După ce s-au făcut strigările la biserică, m-am pus şi mai tare pe chefuit; lăsasem deoparte toate socotelile mele negustoreşti, nu mai voiam să ştiu nimic despre butoaiele cu scrumbii şi măsline care mucezeau în docurile de la Pireu, iar buzunarul încăpător al cârciumarilor şi codoşilor îmi înghiţi ultimele agoniseli.

În faţa altarului, m-am arătat negru la faţă de supărare, aruncându-i priviri piezişe prăpăditei de Caliopy, pe care nici rochia de mireasă, luată din cea mai scumpă dugheană a oraşului nostru pe un toptan de bănet, nu izbutea s-o facă mai arătoasă.

La ospăţul de nuntă m-am umflat de vinuri şi de rachiuri ca un ţârcovnic, spre supărarea rudelor mele şi mai cu seamă a tatii, care mă privea mustrător ori de câte ori duceam paharul la gură. Clătinându-mă pe picioare, abia izbutii să mă strecor în camera de culcare, blestemând printre dinţi fericirea care tocmai mă podidise. Corpul costeliv şi stătut al proaspetei mele neveste nu-mi stârnea nici cea mai mică dorinţă trupească. N-aveam de unde să ştiu că făptura asta bicisnică poartă sub pântece şapte împieliţaţi şi e mai meşteră în curvii decât târfele cele mai dedate la rele.

Cu toate că nu mai fusese atinsă de nici un bărbat, Caliopy avea desfrânarea în sânge. Se pricepea să-mi stârnească poftele prin dezmierdările cele mai neruşinate, care le-ar fi făcut să roşească până şi pe matracucele caselor de pierzanie. Gaura ei era un hău fără fund, ce îmi sorbea toată vlaga şi bărbăţia, iar dimineaţa m-a găsit istovit, cu mădularele frânte şi mintea împleticită.

........................................................................................................

Sub chipul ei de mironosiţă, nevestica mea ascundea toate cele şapte păcate de moarte.

Era desfrânată ca o maimuţă, leneşă şi delăsătoare, lacomă la mâncare şi băutură, pizmaşă şi cârtitoare, mai vicleană decât toate femeile pe care le cunoscusem până atunci. În curând izbuti să se folosească de poftele mele trupeşti, pentru a se face stăpână şi peste mine şi peste gospodăria tatălui meu, căruia îi câştigase încrederea, măgulindu-l şi linguşindu-l.

Traiul din casa noastră îi pria, fără doar şi poate, căci a început să se rotunjească şi să pună carne pe dânsa, iar sulimanurile scumpe, irurile şi pudrele, vopseaua de ochi şi vopseaua de buze, îi îndreptau ceea ce firea rânduise pocit pe faţa ei gălbejită.

După ce m-am învăţat într-atât cu mângâierile sale pidosnice, încât nu m-aş mai fi lipsit de ele cu nici un preţ, Caliopy a prins să se târguiască: găsea mereu câte-o pricină, ba un beteşug muieresc, ba un junghi, ba o durere de cap, ba vreo sărbătoare a sfintei noastre biserici, ca să nu-mi plătească ce-mi datora şi-mi plătise până atunci la soroc.

Când mă întorceam de la treburile mele negustoreşti, o găseam acum mereu îmbufnată, boscorodindu-mă fără pricină cu glasul său gros şi împotrivindu-se ori de câte ori încercam să mă bucur de gaura ei.

Ca s-o îmbunez, m-am apucat să-i fac daruri costisitoare, am îngropat-o în mătăsuri şi catifele. Avea un dar nemaipomenit de a se tocmi şi – bizuindu-se pe poftele mele, ce deveneau parcă şi mai năprasnice pe măsură ce mi le astâmpăra - rândui câte-un preţ pentru fiecare din dezmierdările sale măscăricoase.

Din porunca ei, odată pe săptămână, în casa nostră se ţineau nişte petreceri, la care izbuitea să adune tot ce era mai pus pe blestemăţii prin părţile locului: negustori muieratici, văduve rele de muscă, fete despre care ştia că lepădaseră de mai multe ori, edecuri de cîrciumă, ba chiar şi ofiţeri turci care beau mai vârtos decât grecii, călcând porunca lui Mohamed.

Tata era atât de bine dus de nas încât îngăduia din toată inima zaiafeturile astea necuviincioase. Cât despre mine, eu mă simţeam ca peştele-n apă la petrecerile rânduite de Caliopy unde aveam prilejul să-i întâlnesc pe vechii mei ortaci de pahar şi pe muşteriii codoşilor, cu care împărţisem pe vremuri acelaşi vin dulce şi acelaşi cur de femeie. Puţini îmi păsa că vecinii începuseră să ne privească chiorâş, că datornicii nu mai voiau să aştepte, că mărfurile mele nu mai aveau aceeaşi căutare ca mai-nainte.

Duhul de desfrânare mă făcea să fiu la cheremul blestematei de Caliopy.

........................................................................................................

Nişte cercei cu rubine au fost pricina primei mele răbufniri mai avane de gelozie. Nevastă-mea se jura pe toţi sfinţii din ceruri că-i primise de la naşa ei, o başoaldă cu ţâţa pân-la buric, unsă cu toate unsorile, în a cărei uitătură crucişă puteai să citeşti dracul de viclenie.

Ţipete ascuţite şi sughiţuri de plâns au fost răsplata bănuielilor mele, iar traiul cu Caliopy fu înveninat, zile la rând, de uităturile sale pline de ură, care îmi stârneau încă şi mai abitir poftele.

N-am reuşit s-o îmbunez decât cu mari cheltuieli, dându-mă şi mai mult în ghearele creditorilor. O salbă de aur şi câteva perechi de cercei au pecetluit împăcarea. Dar viermele îndoielii începu de atunci să mă roadă, împingându-mă să iau seama mai bine la purtarea nevesti-mii. Încercam să zăbovesc tot mai mult pe acasă, neglijându-mi afacerile, care şi aşa, erau înecate pe jumătate. Găseam prilejul să cotrobăiesc printre gătelile ei, căutând o dovadă de necredinţă. Câteva iscoade plătite de mine îi urmăreau drumurile şi plecările de acasă.

Am băgat de seamă că argaţii de prin ogradă trăgeau cu coada ochiului la curul ei, pe care traiul bun şi mâncărurile alese, îl făcuseră rotund ca un pepene. Mi s-a părut că până şi tatăl meu îi cerceta pe furiş rotunjimile şi în ochii lui am citit licăr de desfrânare.

Bănuielile mele erau întărite şi de drăgălăşeniile cu care nevastă-mea mă potopea acum din senin, după ce, luni la rând, a trebuit să plătesc din gros pentru fiecare din dezmierdările sale măscăricoase. Niciodată nu mai fusese Caliopy aşa iubitoare: noapte de noapte încingeam jocuri care îmi pârjoleau măduva şi mă făceau să urlu de voluptate. Acum îi frământam carnea fierbinte cu ură, iar suspinele ei, pe care le găseam mincinoase, mă duceau până-n pragul turbării.

Apoi, într-o dimineaţă, tata m-a chemat în camera lui şi m-a certat cu asprime: afacerile mergeau prost, în loc să-mi văd de brânzeturi şi de măsline păzeam zi şi noapte ruşinea lui Caliopy, treabă nevrednică de un bărbat în toată puterea cuvântului. Porunca părintească era să plec degrabă la Salonic, unde daravelele noastre se încurcaseră din pricina unor părtaşi care ne datorau preţul mai multor încărcături de corabie.

N-am avut încotro şi am purces în călătorie.

Pe drum mi-am redobândit mintea limpede şi judecata negustorească, iar viermele geloziei şi-a mai ogoit muşcăturile. Am izbutit fără prea multă trudă să descurc pricina cu părtaşii din Salonic şi la întoarcere aveam chimirul umflat de bănet. N-am uitat nici de casele de petrecere, dar târfele Salonicului erau nişte biete neştiutoare pe lângă blestemata de Caliopy. Dorinţa de-a-i stăpâni trupul şi de-a-i sorbi suspinele mincinoase m-a ciupit atunci din nou pe sub pântece. Muream de pofta mângâierilor sale pidosnice – aşa că am izbutit să scurtez cu câteva zile călătoria.

Am ajuns acasă, nesimţit de nimeni, noaptea târziu, şi m-am grăbit spre culcuşul nevesti-mii. Am deschis uşa încetişor şi, dintr-o dată, ceva m-a fulgerat drept în moalele în moalele capului, făcându-mă să scot un urlet cumplit: din patul lui Caliopy se auzeau suspinele ei scalâmbe de voluptate. Atunci o perdea de fum negricios mi-a întunecat judecata, cuţitul a ţâşnit parcă singur din teacă, iar necredinţa nevesti-mii a fost înecată în sânge.

N-aveam de unde să ştiu că bărbatul de lângă ea era tata.

.........................................................................................................

Vărsasem sângele tatălui meu, mă lăsasem înnebunit de patima geloziei, iar duhul de desfrânare făcuse din mine un ucigaş – îşi continuă, nu la mult timp după aceea, părintele Loukas istorisirea.

Cu cuţitul leoarcă încă de sânge, am trecut printre şirurile tăcute ale argaţilor, care se holbau îngroziţi la cele două leşuri însângerate. Nimeni nu s-a gândit să mă oprească, porţile erau vraişte, gospodăria tătălui meu – răvăşită de groază.

Am luat calea munţilor, m-am hrănit multă vreme doar cu ierburi şi rădăcini, am blestemat sămânţa neamului muieresc şi vâlvorile cărnii şi i-am cerut, printre gemete şi suspine, iertăciune lui Dumnezeu, căruia îi călcasem legile şi îi nesocotisem poruncile.

Nu ştiu cât timp am rătăcit prin sălbăticiile munţilor, plângându-mi păcatele.

Lipsa hranei şi lipsa somnului, care se îndepărtase aproape cu totul de genele mele, mă aduseseră într-o stare cumplită de slăbiciune, aşa că, într-un ceas de amurg, m-am hotărât să mă opresc în marginea unei văioage şi să-mi aştept moartea. Deasupra mea roteau stoluri negre de vulturi, care presimţiseră izul de mortăciune. Coborau din ce în ce mai jos şi puteam să le desluşesc limpede clonţurile hulpave, ce se pregăteau să-mi sfâşie carnea.

Aşa m-a găsit unul din pustnicii mumtelui, care m-a cărat cu greu până la peştera lui şi s-a apucat să mă îngrijească. Ierburile de leac, cărora bătrânul le ştia toate tainele, au izbutit – după săptămâni lungi, în care m-am zbătut între viaţă şi moarte – să-mi redea sănătatea trupească. Minţile îmi erau însă tot rătăcite şi aveam vedenii înfricoşate: chipul însângerat al tatălui meu nu se dezlipea nici o clipă de privirile mele buimace. Ochii lui mă priveau mustrător, iar între sprâncenele sale cărunte erau două brazde adânci şi întunecate.

Zi şi noapte, pustnicul se ruga pentru mine şi vărsa în locul meu lacrimi de pocăinţă.

Rugăciunile sale au făcut în cele din urmă minuni: în mintea mea începu să mijească o geană de lumină subţire şi, adunându-mi toate puterile, am izbutit să mă mărturisesc. Bătrînul m-a ascultat în tăcere, apoi m-a îndemnat cu blândeţe să mă rog alături de dânsul. Şi pe măsură ce rosteam, cu o voce nesigură, rugăciunile începătoare, ceva mi se rupse parcă în coşul pieptului, lacrimile mi-au umezit ochii uscaţi şi un fel de boare domoală şi căldicică mi-a atins tâmplele.

Îmi găsisem alinarea în rugăciune şi, în adîncul inimii mele, începu să încolţească, firavă, nădejdea. Vorba molcomă a bătrânului, care depăna pilde din Evanghelie, mă întărea în credinţă, iar catismele din Psaltire mi-au servit de mâncare şi băutură

Eram hotărât să rămân pentru totdeauna în peştera pustnicului, departe de toate patimile lumeşti, căci numai aşa mai puteam să nădăjduiesc în iertarea lui Dumnezeu.

Bătrânul s-a învoit să-i fiu ucenic, m-a învăţat tâlcul Scripturilor şi mi-a

dezvăluit taina cea minunată a isihiei. Aşa am început să rostesc Rugăciunea Domnului Nostru Iisus Hristos, ale cărei cuvinte trebuie legate – după învăţătura Părinţilor din pustie - de mişcarea aerului care ne pătrunde şi ne iese din trup.

Douăzeci au fost numărul anilor pe care i-am petrecut sub ascultarea bătrânului, în locurile acelea necercetate de pas omenesc, pe unde hălăduiesc numai vulturii. Apoi pustnicul, care se apropia de o sută de ani, începu să se stingă încetişor. Şi, cu puţin înainte de ceasul trecerii sale la Dumnezeu, m-a chemat la căpătâiul său, făcându-mi următoarea mărturisire:

Înainte de a da socoteală înaintea slavei cereşti de mulţimea păcatelor mele, vreau ca tu, care mi-ai fost ucenic, să afli şi să cunoşti o întâmplare înfricoşată, care m-a adus în locurile astea sălbatice, întru rugăciune şi pocăinţă. Căci, dacă asupra ta apasă păcatul cumplit al vărsării de sânge, la care te-au adus pofta pântecelui şi gelozia, tot pofta pântecelui m-a împins şi pe mine la o faptă nesăbuită pentru care am plătit pe lumea asta şi o să plătesc îndesat şi în lumea de dincolo.

Nu ţi-am spus niciodată că sunt odrasla din flori a unui bărbat înstărit de prin părţile Macedoniei. După ce mama, care era o văduvă ochioasă şi arzoaie de preot, m-a adus pe lume în mare taină, am fost dat în grija tatălui meu, care, până la opt ani, m-a lăsat pe seama unei dădace. Apoi, pentru a răscumpăra păcatul naşterii mele, tata m-a încredinţat unei mănăstiri, unde am învăţat toate rânduielile noastre bisericeşti şi am dobândit mare dragoste pentru rugăciune. Pentru că m-am dovedit ager la minte şi dornic să primesc cât mai multă învăţătură, am fost trimis la cele mai bune şcoli de teologie, iar, la douăzeci de ani, primeam taina preoţiei în biserica mănăstirii unde ucenicisem.

Multă vreme am dus o viaţă curată şi fără păcat. Dumnezeu îmi dăduse o fire blândă, nu eram nici trufaş, nici pus pe intrigi şi pe zavistie, doar duhul curviei, cel mai viclean dintre toate, mă cerceta uneori. Izbuteam însă să-mi tai toată pofta scârnavă prin post şi prin rugăciune. Şi mă ţineam departe de muierile care roiesc prin curţile mănăstirilor, semănând ispita de desfrânare.

Călugării mă lăudau pentru aşa-zisele mele virtuţi, credincioşii din satele apropiate îmi cereau adesea sfat şi învăţătură, iar, peste un număr de ani, am fost înălţat la treapta duhovniciei.

Începusem să fac fire albe în barbă când duhovnicul unei mănăstiri de maici din apropiere a fost chemat la Scaunul Judecăţii.

Mai-marii bisericii noastre, care mă socoteau un suflet curat şi o pildă de înfrânare, au chibzuit atunci că sunt cel mai potrivit ca să-i iau locul.

Aşa m-am pomenit păstor peste vreo cincizeci de suflete muiereşti, pe care trebuia să le port pe calea spre mântuire. Nu ştiam pe vremea aceea nimic despre făţărnicia femeilor, care, sub obrăzarul cucerniciei, ascund mârşăvie şi spurcăciune, căci eram cu totul lipsit de cunoaşterea celor lumeşti, vieţuind, încă de copil, după rânduiala călugărească.

Printre maicile de la mănăstire, destule erau muieri tinere şi chipoase, aduse acolo nu de chemarea lui Dumnezeu, ci de cine cine ştie ce pricină pământească. Veneau la scaunul meu de duhovnic cu privirile în pământ, dar cu mintea doldora de deşertăciuni şi cu inima podidită de pofte, pe dinafară oiţe, iar pe dinlăuntru căţele turbate, puse pe răutăţi şi pe desfrânări.

M-am hotărât să păstoresc peste ele cu străşnicie: canoanele grele, prosternările şi metaniile, posturile cu pâine şi apă trebuiau să le istovească pornirile spre păcat, aducându-le cu încetul la adevărata cucernicie, dar adevărul e că eram neştiutor ca un prunc, iar viclenia lor m-a dovedit în cele din urmă.

.........................................................................................................

Maica Agapia era aproape o fetişcană. Nimeni nu-i cunoştea părinţii sau rudele, fusese găsită cerşind în tinda unei biserici, adunată de pe drumuri de nişte oameni cu frica lui Dumnezeu şi încredinţată de mică, spre creştere, maicilor de la mănăstire. Avea un chip ca de înger, pe care chiar şi un necunoscător de suflete putea desluşi curăţia şi buna-cuviinţă. Iar glasul ei era cu adevărat o minunăţie: când începea să cânte din strană, în biserică se făcea o tăcere adâncă şi toată suflarea mănăstirească se simţea copleşită de frumuseţea acelui glas, dulce ca o boare de vânt, în care se vădeau parcă lucrările tainice ale Duhului.

Cine ar fi putut bănui că maica Agapia avea duh de curvie, că era bântuită de pofte şi vedenii neruşinate, pe care venea să le mărturisească la scaunul spovedaniei? Îmi povestea pe larg toate visurile sale necuviincioase, cu o mulţime de amănunte ce îmi furnicau carnea şi îmi învârtoşau mădularul.

Atunci am început să trag cu coada ochiului la trupul maicii Agapia, căruia rasa călugărească nu izbutea să-i ascundă în întregime ispitele. Poftele mă cercetau tot mai iabraş, iar postul şi rugăciunea fură zadarnice: gândurile mele erau pline de goliciuni muiereşti care îmi supuneau carnea la cazne înfricoşătoare, făcându-mă să mă perpelesc de dorinţă. Somnul venea greu şi era bântuit de vedenii cu maica Agapia. Trupul meu, care se păstrase curat până la cărunteţe, devenise acum un viespar de pidosnicii şi am început să curvesc în închipuire.

Atunci le-am trimis o scrisoare mai-marilor mei, mărturisindu-le că sunt cercetat de ispite şi cerându-le dezlegare de la scaunul meu de duhovnic. Răspunsul – care veni nu peste mult – n-a fost însă cel aşteptat: mi se poruncea să stăruiesc în post şi în rugăciune, dând piept bărbăteşte cu diavolul, căci impărăţia cerurilor se dobândeşte prin luptă şi război necurmat.

Eu eram însă mult prea nevolnic pentru o asemenea încercare şi pojarul cărnii în cele din urmă m-a biruit. Aveam mai departe vise neruşinate, din care mă trezeam cu poala cămăşii leoarcă de malahie, iar trupul alunecos al maicii Agapia (care avea şi dânsa pe mai departe vedenii) îmi tulbura până şi ceasurile de rugăciune.

Venea des să se spovedească, iar într-o zi, când ne aflam singuri, într-un cotlon întunecat al bisericii, i-am cuprins în podul palmei ţâţa pietroasă, pe care am început s-o frământ ca un descreierat. Maica Agapia se lăsă în voia mâinilor mele. Iar dintre buzele sale trandafirii se auzi un suspin greu, care mi-a răpit şi ultima fărâmă de judecată.

La puţin timp după aceea am început să curvesc cu maica Agapia.

Chilia mea, în care s-a strecurat într-o noapte, purtând pe dânsa doar o cămăşuţă subţire, deveni o casă de desfrânare. Patima cărnii, pe care o ţinusem în frâu vreme de aproape cincizeci de ani, mi-a vădit atunci firea adevărată: moştenisem pesemne de la părinţii mei, care mă odrăsliseră într-un chip nelegiuit, aplecarea către desfrâu, iar sub rasa călugărească se ascundea un şturlubatic şi un curvar.

Îmi petreceam nopţile în tovărăşia maicii Agapia, iar ziua eram măcinat de căinţă şi vărsam lacrimi amare de deznădejde. Spurcasem Casa lui Dumnezeu şi păcătuisem împotriva Sfîntului Duh, pierzându-mi şi trupul şi sufletul. Îmi era teamă să mai intru în biserică, unde chipurile severe ale sfinţilor mi se părea că mă privesc mustrător, aşa că m-am prefăcut bolnav, iar stareţa mănăstirii a rânduit-o ca să-mi poarte de grijă pe maica Agapia.

Stă scris în pravila noastră călugărească: toate păcatele se iartă, prin rugăciune şi pocăinţă, în afară de cele împotriva Sfântului Duh.

Comorile duhovniceşti, pe care izbutisem să le agonisesc prin trude şi nevoinţe vreme de cincizeci de ani se risipiseră ca un abur amăgitor, iar porţile iadului se deschideau acum ameninţător către mine de sub pântecele maicii Agapia, din pricina căruia mă lepădasem de Dumnezeu.

O lăsam să vină să-mi astâmpere poftele, dar în sufletul meu o uram şi o blestemam.

........................................................................................................

În ziua când maica Agapia mi-a mărturisit că a rămas grea, am hotărât să fugim de la mănăstire. Cu bănuţii furaţi din cutia milelor urma să ne chivernisim până vom găsi mijlocul de a ne câştiga pâinea.

Tremurând de spaima, ne-am strecurat într-o noapte pe sub poarta de sub clopotniţă, să dăm piept cu lumea, pe care n-o cunoşteam şi în care nu vieţuiserăm din copilărie.

Am plecat cu sufletul greu, mocnind de presimţirile cele mai întunecate, căci mă temeam de mânia lui Dumnezeu. Şi am mers toată noaptea, coborând o costişă pieptişă, care ne scotea la drumul mare, de unde începea lumea.

A doua zi dimineaţă, cu o parte din bănuţii furaţi, ne-am cumpărat veşmânturi lumeşti, pe care le-am îmbrăcat într-o pădurice, încercând să dobândim o înfăţişare cât mai puţin bătătoare la ochi. Cu toate astea, mi-am dat în curând seama că alcătuiam o pereche nespus de ciudată, pe care trecătorii cu care ne încrucişam, o cerceta cu ochi curioşi, scuipând uneori printre dinţi cuvinte de mascara. Eram arătaţi cu degetul prin cârciumile unde ne opream pentru mas, iar hangiul căruia i-am cerut găzduire pe noapte ne-a alungat cu o înjurătură, aşa că ne-am hotărât să dormim ziua, printre tufişurile pipernicite de la marginea drumului şi să călătorim noaptea. Până la urmă, ne-am pomenit pe uliţele unui oraş, pline de mulţimea gălăgioasă a târgoveţilor, şi ne-am găsit adăpost într-un tractir păduchios, unde privirea birtaşului s-a oprit îndelung pe şoldurile frumoase ale maicii Agapia.

Nu muncisem niciodată cu braţele şi nu cunoşteam nici un meşteşug, aşa că am început să dau târcoale bisericilor şi să intru în vorbă cu preoţii, întrebându-i dacă n-au trebuinţă de un om bun la toate, deprins cu rânduiala bisericească. Unii nici nu mă ascultau, alţii îmi puneau tot soiul de întrebări cârcotaşe, socotind cinstea mea îndoielnică, dar în cele din urmă, când bănuţii furaţi ajunseseră tocmai pe isprăvite, am bătut palma cu un părinte vesel şi rotofei, care mi-a încredinţat slujba de cântăreţ.

Larg la inimă şi larg deopotrivă la burdihan, părintele mânca bine şi, mai ales, bea bine, fiind cam tot timpul ba ameţit, ba mahmur. Obişnuia să spună că o inimă voioasă este darul cel mai de preţ pe care ţi-l poate da Dumnezeu şi mă certa adeseori cu asprime, uitându-se mânios la chipul meu mohorât şi blestemându-l pe diavolul de tristeţe, care m-ar fi avut, pasămite, în stăpânire. De teamă să nu-mi pierd slujba, am învăţat să zâmbesc strâmb şi să-mi schimonosesc faţa într-o amăgeală de veselie. La asta mă ajuta şi vinul, pe care părintele îl socotea o licoare binecuvântată, întrucât slujeşte la taina împărtaşaniei şi curăţa inima de tristeţe.

.........................................................................................................

În timpul acesta, pântecele maicii Agapia se rotunjea tot mai mult, iar poftele ei nu mai erau aşa aprige ca odinioară. Acum mi se supunea parcă în silă şi pe faţa ei trandafirie de înger mi se părea că desluşesc uneori lehamitea de împreunarea trupească. Mădularul meu se arăta în schimb tot mai nesătul, aţâţat şi de vinurile părintelui, iar când maica Agapia mi-a cerut să punem capăt pentru o vreme desfătărilor noastre, care i-ar putea strica pruncului, ura mea, mocnită până atunci, a izbucnit cu toată tăria. Am învinuit-o pentru că m-a împins pe calea păcatului, i-am spus vorbele de ocară cele mai grele, iar pumnul meu n-a şovăit să-i podidească gura de sânge, într-o clipită de nebunie.

Locul împreunărilor noastre hulpave l-au luat din ziua aceea bătăile. Maica Agapia nu făcea nici un gest de împotrivire, încerca doar să-şi apere pântecele, care mi se părea acum un maldăr neruşinat de pofte şi scârnăvii. Vecinii, cu care împărţeam adăpostul nostru sărăcăcios, au smuls-o de mai multe ori dintre mâinile mele, altfel poate aş fi omorât-o. Faţa ei, care îşi pierduse pentru mine orice urmă de farmec, o socoteam un chip diavolesc, croit din smoală şi din pucioasă, silindu-mă din răsputeri s-o strâmb şi s-o schilodesc, pentru a-i vădi arama adevărată, iar curvarul din mine se prefăcuse într-o fiară dezlănţuită, pusă pe răzbunări şi pe silnicii.

Vestea despre isprăvile mele ajunse curând şi la urechea părintelui, care m-a certat ca pe-un om de nimic şi m-a alungat din strana bisericii.

Cât i-am fost slujnic, izbutisem să pun deoparte oarecare agoniseală şi, de atunci, am ajuns muşteriul cârciumilor şi al caselor de desfrîu. Mă întovărăşisem cu toată scursoarea oraşului, iar noii mei ortaci de pahar nu pridideau să mă laude pentru toate chinurile şi nevoinţele la care o supuneam pe maica Agapia. Viaţa mea de călugăr mi se ştergea de la o zi la alta din amintire, ajunsesesm un beţivan şi un zurbagiu, iar din starea aceasta nu m-a smuls nici moartea maicii Agapia, care, după ce a adus pe lume un copil mort, s-a stins între braţele câtorva vecini milostivi, ce s-au îngrijit şi de datoria înmormântării.

Urmând înainte cu desfrânările, am cheltuit în scurt timp tot ce agonisisem în slujba părintelui. Ca să-mi pot ţine zilele, m-am adunat cu un haitlâc de tâlhari, am prădat şi am jughinit şi, în mai multe rânduri, a fost cât pe ce să dau ochi cu spânzurătoarea. Iar dacă în cele din urmă am scăpat de laţul călăului, n-am scăpat şi de temniţa unde mi-a fost rânduit să petrec zece ani şi unde mi-am redobândit judecata. La ieşirea din închisoare, i-am dat mulţumită mare lui Dumnezeu pentru că îmi dăduse prilej pentru pocăinţă şi m-am hotărât să părăsesc calea păcatului.

Am luat aşadar, cu inima frântă, calea mănăstirii unde ucenicisem şi m-am mărturisit. Vreme de zece ani, am avut canon greu, apoi, cu inima uşurată pe jumătate, am început să rostesc, sub ascultarea unui bătrân, rugăciunea Domnului Nostru. Şi astfel am primit dezlegare să-mi petrec ultima parte a vieţii în sihăstrie, unde, din voia lui Dumnezeu mi-ai ajuns ucenic, dovedindu-te spornic în pocăinţă şi dornic de îndreptare. Iar acum, mă îndrept către scaunul judecăţii, cu multă spaimă şi puţină nădejde, căci Dumnezeu e milostiv, dar şi drept, iar fărădelegile mele trag mult mai vârtos la cântar decât cele câteva fapte, poate, de laudă.

..........................................................................................................

La puţin timp după ce mi-a făcut această mărturisire – continuă să ne povestească părintele Loukas – bătrânul îşi dete sufletul în mîinile Ziditorului. După ce i-am citit slujbele adormiţilor şi l-am înmormântat după pravila sfintei noastre biserici, urmându-i cele din urmă porunci şi poveţe, am părăsit peştera şi mi-am căutat liniştea într-o mănăstire. Cum învăţasem multe despre puterea ierburilor de leac de la dascălul meu, am ajuns ajutorul părintelui medic şi i-am deprins, în cîţiva ani de ucenicie, toată ştiinţa şi tot meşteşugul. Iar în lavra Sfântului Dionisie mă găsesc doar de o jumătate de an, dar o socotesc locul cel mai potrivit pentru pocăinţă.

...........................................................................................................

Istorisirile părintelui Loukas m-au întărit în credinţa că siluisem porunca lui Dumnezeu prin aplecarea mea timpurie pentru curvit. În gândurile mele de taină, o învinuiam amarnic pe maică-mea pentru că trezise în mine ispita trupului muieresc. Slujba pe care o îndeplineam în bolniţa mănăstirii mi se părea un prilej minunat pentru ca să iau aminte la toate beteşugurile şi suferinţele cărnii, fiindu-mi astfel imbold pentru îndreptare, şi îndeplineam fără crâcnire toate poruncile părintelui medic.

Tainiţele Stambulului

De câteva ori pe an, în chilia părintelui Makarios poposea un ofiţer turc frumos ca un înger, cu mustăţi ca tăciunele şi ochi de culoarea migdalei, pe nume Yussuf.

Părintele îl primea cu multă prietenie, deşi nu-i avea la inimă pe păgâni. Cu Yussuf însă obişnuia să petreacă lungi sfaturi de taină, de la care nu lipseau nici vinul mânăstiresc, nici mâncarea de frupt.

Eu aveam poruncă să-l servesc la masă pe turc.

Când isprăveau cina, părintele Makarios îmi făcea semn să mă îndepărtez şi fereca uşa chiliei cu străşnicie. În zadar am încercat să trag cu urechea, n-am izbutit să prind niciodată din şuşotelile lor vreo vorbă cu înţeles. Şi nu ştiu nici acum, fiule, deşi cu timpul aveam să aflu multe despre Yussuf, ce legătură tainică putea să fie între turcul cel bucălat şi dascălul meu de înţelepciune şi nici dacă întâlnirile lor erau după litera pravilei.

Nu mică mi-a fost mirarea când, cu prilejul unei veniri a lui Yussuf, părintele Makarios mi-a dat poruncă să-mi lepăd veşmintele.

De data asta trebuia să servesc despuiat cina turcului, care îmi cerceta printre gene trupul bine făcut.

Mîinile lui au început să-mi pipăie muşchii braţelor, pieptul şi spatele, apoi mi s-au oprit pentru o clipă pe fese. M-am înroşit ca o fată mare, iar când arătătorul lui mi-a pătruns în gaura dinapoi am scos un icnet adânc.

Pe faţa rotundă a lui Yussuf miji o umbră de zâmbet.

Scoase dintr-o boccea un rând de straie femeieşti şi îmi dădu poruncă să le îmbrac. Apoi îmi potrivi cu mâinile lui nişte brăţări de argint la mîini şi la glezne, spunându-mi nişte vorbe turceşti pline de duioşie.

În vremea asta, părintele Makarios mă cerceta stăruitor. Îi simţeam privirile pătrunzîndu-mi în carne adânc, dar nu erau privirile hulpave ale unui desfrânat.

După o vreme, Yussuf mă întrebă dacă ştiu să joc, pe urmă duse la buze un soi de caval şi prinse să şuiere sirtakiul nostru grecesc. Am făcut câţiva paşi de joc şovăielnici, apoi, pe măsură ce muzica îmi încălzea tot mai mult mădularele, începui să frământ în picioare pardoseaua chiliei. Fără să-mi dau seama prea bine ce fac m-am apropiat de Yussuf cu mişcări de lunatic. Degetele mele apucară năframa roşie de la gâtul turcului şi prinseră s-o desfacă. Am fluturat de câteva ori năframa prin aer, apoi am apucat-o de două capete,cu amândouă mâinile,ca şi cum aş fi ţinut de umerii unui bărbat.

Yussuf îmi făcu ştrengăreşte cu ochiul şi de sub mustăţile-i groase se arătară şirurile albe de dinţi.

Atunci, cu capul dat tare pe spate, am slobozit o chiuitură.

Turcul îmi răspunse printr-o altă chiuitură prelungă.

Am jucat aşa multă vreme, ţinând năframa roşie a lui Yussuf şi chiuind din vreme în vreme, ca pişcat de o viespe. Corpul meu mlădios se sălta de pe un picior pe altul şi se răsucea ager, făcând să zăngănească străchinile şi paharele de pe masă, în timp ce fustele mi se ridicau până sus, dezgolindu-mi picioarele albe de băieţandru.

Firea desfrânată a maică-mii îşi dădea arama pe faţă în timp ce săltam ca un descreierat sub privirile scrutătoare ale părintelui. La un gest al său – cavalul lui Yussuf amuţi. Mă pomenii leoarcă de transpiraţie, cu obrajii împurpuraţi de ruşine, lepădându-mi în grabă ţoalele muiereşti.

Părintele Makarios stătea culcat pe laviţă, cu pătura trasă până la bărbie. Avea cearcăne albastre sub o ochi, iar pe chipul său se putea citi suferinţa.

Cu o voce înceată, care venea parcă de sub pământ, părintele îmi spuse că nu mai pot rămâne la mănăstire. Când am auzit că urmează să plec cu Yussuf, abia îmi putui stăpâni lacrimile, gata să izbucnească, dar n-am făcut nici un gest de împotrivire.

Turcul îmi porunci să-mi adun lucrurile în grabă, căci trebuia să plecăm neîntârziat. M-am supus fără crâcnire. La despărţire, părintele Makarios nu m-a binecuvântat, nici nu m-a lăsat să-i sărut mâna.

……………………………………………………………………………….

Din ziua aceea, am ajuns slujnicul lui Yussuf. O corabie pântecoasă ne-a dus până la Stambul, strecurându-se anevoie printre vasele ruseşti de război, căci – aşa cum aflat de la noul meu ocrotitor – Împărăţia se pregătea să dea piept cu necredincioşii.

Aşijderea Yussuf mi-a vorbit despre răscoalele din Bulgaria şi despre nebunia sultanului, căruia beţia şi desfrânarea îi luaseră mintea la bătrâneţe.

M-am obişnuit greu cu legănatul corabiei. În prima zi de călătorie, răul de mare m-a făcut să zac nemişcat în culcuşul meu din cabină, fără să pot înghiţi nici măcar o gură de apă. Yussuf făcea mare haz de slăbiciunea mea şi, în cele din urmă, m-a silit să urc cu dânsul pe punte.

Clătinatul scândurilor, pe care le simţeam cum îmi fug de sub picioare, îmi dădea o ameţeală puternică şi când am văzut corabia înconjurată din toate părţile numai de ape, nu mi-am putut înăbuşi un strigăt de spaimă.

Marea era destul de agitată şi, ca să mă ţin în picioare, a trebuit să mă agăţ de braţul rotund şi puternic al lui Yussuf. Acesta îmi cuprinse mijlocul cu blândeţe, ajutându-mă să fac câţiva paşi. Degetele sale îmi ciufuliră părul în joacă, înfiorându-mă.

În zilele următoare am izbutit să mă caţăr singur pe punte. Umblam cu frică, dar priveliştea mării, ce îşi schimba culoarea de la o oră la alta, îmi fura ochii. Moştenisem, dinspre partea tatălui meu, puţin din sângele iute al corăbierilor noştri, care au stăpânit odinioară Mediterana, iar vederea apelor ei necuprinse îmi aţâţa simţurile şi închipuirea. Mă uitam cu invidie la mişcările agere ale marinarilor care se căţărau până în vârful catargului, ascultam comenzile scurte ale ofiţerilor şi gândul îmi zbura cu repeziciune la vasele de război ale Eteriei, despre care aflasem din poveştile tatălui meu.

Am început să-mi petrec vremea pe punte, privind mişcarea talazurilor, peste care săgeta uneori pata întunecată a unui delfin, sau plutirea norilor, ce dobândeau adesea formele şi culorile cele mai neobişnuite. Ceasul sângeriu al amurgului îmi umplea inima de un soi de evlavie.

Câteodată Yussuf se aşeza lângă mine şi începea să istorisească. Îmi vorbea despre oraşele din Apus, cu biserici şi palate trufaşe, despre grădinile însorite ale Italiei şi podurile Parisului, despre colinele împădurite ale Germaniei pe care se inalţă ziduri crenelate de cetăţuie şi despre posomorâtele canaluri veneţiene. Cunoscuse gerurile ruseşti, admirase cupolele Moscovei, fîntânile şi minaretele albe ale Şirazului. Zăbovise îndelung prin bazarele din Bagdad şi prin casele de petrecere ale Alexandriei, stătuse la sfaturi de taină în cancelariile Vienei şi o cunoscuse personal pe împărăteasa Eugenia.

Numele acestor oraşe îndepărtate aveau pentru un farmec aparte. Închipuirea mea, aţâţată de poveştile lui Yussuf, care izbutise să mă vrăjească, prinse aripi pe nesimţite. Visam cu ochii deschişi. Auzeam vocea caldă a lui Yussuf şi-i simţeam degetele fierbinţi mângâindu-mi mâinile cu delicateţe.

Nimic necuviincios nu s-a petrecut între noi în timpul călătoriei.

……………………………………………………………………………….

Ameţeala pe care o simţisem pe puntea corăbiei mi-a revenit atunci când Yussuf m-a dus să-mi arate Stambulul.

Oraşul părea cuprins de un soi de nelinişte.

O mulţime pestriţă şi zgomotoasă bântuia pe uliţe şi pe cheiuri. Măgari încărcaţi cu mărfuri tropoteau prin pieţele neobişnuit de murdare, pline de câini şi pisici fără stăpân. Cămilele răgeau, oamenii vorbeau în toate limbile şi gesticulau cu aprindere. Burnusurile albe ale arabilor se amestecau cu mohorâtele redingote evropeneşti, bărbile stufoase ale persanilor stăteau alături de perciunii lungi ai misiţilor israeliţi, iar în mulţimea bazarului am recunoscut multe nasuri greceşti.

Negustorii pândeau la pragul dughenelor, apucând trecătorii de mânecă şi îmbiindu-i cu vorbe mieroase să le cerceteze comorile. Pretutindeni se încheiau tocmeli şi se puneau la cale afaceri. Pe măsuţele joase ale zarafilor clincheteau aurul şi argintul.

Am intrat cu Yussuf în prăvăliile bijutierilor, admirând colanele grele de aur, inelele cu pietre de toate culorile, iataganele şi hangerele cu prăseaua bătută în nestemate, oglinzile de argint împodobite cu perle de Yemen, cingătorile cu rubinuri şi peruzele.

Alături, în dughenele măcelarilor, sângerau buturii de berbec.

Am privit cu uimire la coşurile negustorilor de peşte, în care fojgăiau vietăţi marine nemaivăzute: dorade cu solzi aurii, calcani uriaşi, sepii şi caracatiţe, crabi ca nişte păianjeni enormi, raci de un albastru întunecat, soiuri ciudate de scoici, ţipari cu spinările negre, scrumbii de culoarea oţelului.

La uşile neguţătorilor de covoare atârnau preşuri scumpe de Ispahan, chilimuri împodobite cu trandafiri şi păuni ţesute în atelierele Persiei, covoraşe de rugăciune vrâstate cu verde şi auriu.

Din ospătării se auzea sfărâitul grătarelor .

Vânzătorii de dulciuri te îmbăiau cu alviţe şi cu rahat, cu acadele şi turte cu miere, cu baclavele şi prăjituri cu fistic, cu felii uriaşe de pepene roşu.

Am ajuns şi pe străzile din apropierea Seraiului, care erau aproape pustii. Patrule de carailii cu baioneta la puşcă treceau în pas cadenţat prin mijlocul uliţelor pline de praf, aruncându-le priviri bănuitoare puţinilor trecători. Aici era linişte şi nu se simţea decât mirosul prafului încins de căldura amiezii.

Coroana lui Abdul Aziz se clătina, imperiul scârţăia din toate încheieturile, iar armatele sale se pregăteau să înece în sânge Bosnia şi Bulgaria.

Toate acestea le-am auzit de la Yussuf, care îmi vorbi despre mişcarea de înnoire ce măcina măruntaiele îmbătrînite ale împărăţiei şi rosti cu solemnitate numele lui Midhat-Paşa.

Nu înţelegeam nimic din aceste daravele politiceşti, iar mintea mea era încă ameţită de forfota zgomotoasă a străzilor din bazar.

Am mâncat chebab într-o mică ospătărie, apoi, la îndemnul lui Yussuf, am tras câteva fumuri de narghilea. O picoteală plăcută îmi amorţi simţurile şi m-am lăsat în voia ocrotitorului meu, care îmi mângâia încetişor fruntea.

Seara am privit stelele de pe cheiul Galatei, iar vântul rece, care începuse să bată dinspre strâmtori, m-a făcut să mă ghemuiesc la pieptul fierbinte al lui Yussuf

......................................................................................................