Aurelia Borzin, poeme

cătuşe

mă tem doar că ni se vor termina motivele
ca şi poemul ăsta încleştat cu înfrigurare pe marginea ferestrei de la care-ţi scriu
se va topi
şi zăpada asta şi nu vom mai avea ocazia să ne ţinem mână-n mână
când coborâm scările de la pizzărie noaptea să nu lunecăm
şi nici vin fiert cu scorţişoară nu vom mai bea
frigul va fi departe

mi-o amintesc pe bunica care mergea în centrul satului
pentru o strângere de mână
să joace peleniţa în hora căreia se prindea şi cel care avea să-i devină soţ
nu şi-au vorbit niciodată
doar aşteptau să treacă săptămâna ca să trăiască duminica
până când bunelul a fost luat în armată

un fel de tristeţe simplă se aşază pe geam
în straturi tot mai obturante
pe măsură ce posibilitatea de a ne întâmpla unul altuia
devine mâzgă primăvara
de altfel ca şi poemul ăsta dezgheţat de-a binelea până-l scriu
o apă



rotitoare

buricul meu îşi aminteşte ani pe care am decis să-i dau uitării
el pe vremea aceea măsura tuturor lucrurilor
marcu îl umple cu coniac după care-l sorbe
de câteva ori mai distilat încins
şi-mi promite că nu va mai bea şi-l cred
are picioarele umflate de hipertensiune şi nu suferim din această cauză
de parcă aşa şi ar trebui să fie
într-un cimitir evreiesc de peste 500 de ani
cu masive pietre funerare la distanţă de-un penis erect una de alta
atât cât să ne încapă sandalele fără să fim nevoiţi să (le) încălecăm
decât unul pe altul
iarba fragedă se frânge sub greutatea corpurilor noastre
în mişcări zigzagate
lângă ultimul mormânt la marginea cimitirului
oraş panoramic vuiet de tren



claustru

când voi ieşi din acest poem în care m-am înstrăinat de oameni să nu te pierd
nu voi mai avea nevoie de exerciţii de acrobaţie să nu cad
de-o parte a sforii în lume de cealaltă parte în mine
nici chiar de rochia asta nici să scriu să zâmbesc din politeţe
e uşor să fii bun când nu eşti îndrăgostit
ne vom retrage cuminţi fiecare în pielea lui
şi pur şi simplu voi începe să iubesc fără măsură
în dreapta şi-n stânga ca să nu mai sufăr
şi ce-aş putea trăi într-o viaţă să consum în câteva zile
când voi ieşi din acest poem-cutie M
asemeni noptierei 1/1 casa mea fără uşi ferestre
în care m-am jucat cu păpuşile până la şase ani
să n-o deranjez pe mama când priveşte tv-ul
sufletul meu va fâlfâi în jurul acestei fortificaţii

pasăre îndepărtată



exorcizare

vine un marcu îşi şterge bocancii noroioşi de obrazul tău
altfel cum ai scrie poeme
venele tale nu-s decât nişte sfori pe care-şi întinde lenjeria amantelor sale
să-l admiri aplauzi
aceste vieţi străine de care te umple ca de spermă
te înghesuie încât nu mai ai loc în propriul eu
le porţi cu tine ca numele umbra
şi nu ieşi azi din casă în halul ăsta
fantomă agitându-şi conturul flenduros
izbindu-l de pereţi tavan
nici mâine poimâine
marcu dă buzna sub pretextul de a-ţi dărui o floare
forţează uşa să te facă fericită cu sila
şi când îl vezi iată-l în faţa ta surâde triumfător
aproape împăcat că şi-a adunat toate femeile în una ca-ntr-o groapă de gunoi
le-a pus sechestru
tocmai când mâna i se întinde să-şi scoată trabucurile de amintiri
să le fumeze scuturându-le mucul să şi le stingă
înfigându-le în pepiniera inimii tale
marcule chiar în momentul ăsta fac curăţenie generală
vezi salcia asta care de vreo şase ani îmi umbreşte geamul
şi nimic mai mult de ce-aş mai suferi că nu rodeşte mere la o adică
am sunat la salubrizare vor veni azi să o scoată cu tot cu rădăcini



în trafic

duminici de iarnă în apartamentul emei
ca-ntr-o burtă caldă de vită
pereţii dormitorului extensibili sub presiunea respiraţiei noastre
după ce ne-am confruntat rând pe rând
de-a ursul şi ursulică
brutarul şi aluatul
leul şi căprioara
ne ascultăm cu stetoscopul bătăile inimii
mai întâi el mă examinează M(edicul)
zice că sunt în regulă apoi eu îl.
a cui inimă bate mai tare iubirea aceluia e mai mare
după care îmi ascult îngrozită propria inimă
bătăile ei îmi amintesc de trenul silviei plath
un tren în care-am urcat fără să mai pot coborî
tuh-tuh tuh-tuh tuh-tuh...
M se ridică în repertoriul său şi se uită prin geam
dacă nu i-a spart cineva roţile la maşină în timpul ăsta
sau i-au scos retrovizoarele



fotoliul M(eu)

albuşul vâscos al acestui oraş din care nu aş putea să mă desprind
decât expulzată ca un fetus în naştere
cel puţin tu dacă nu ai lua forma unui fotoliu ori de câte ori
să mă simt comod chiar şi atunci când nu-mi găsesc locul
aş avea suficiente motive
să mă îmbrâncesc violent cu mâinile în afară
pentru că până l-am trecut pe marcu definitiv în rândul obiectelor
am purtat pantofi cu două mărimi mai mici
să mă roadă să mă roadă până la sânge os
barem să te superi că citesc în sms urile tale ce-mi convine
mi-am uitat chipul în loc de chipiul în cafeneaua noastră
stelele să le sting/strâng pentru tine
refuz să vin martor al apărării la judecata lui de apoi
iar pe tine mi te apropii răs-co-li-tor
şi s-ar părea că între voi e o asemănare de o literă

nici asta



rochia

când deodată moartea se prăbuşeşte din ochiul lui
la picioare noastre ca o fiară cine se poate asemăna
cu fiara şi cine se poate lupta cu ea faţă în faţă
îmi încleştez marginea pielii cu dinţii o tivitură
din aia despre care mama ar spune că ţine
chiar dacă ar fi să o întinzi de-a lungul meridianului
greenwich o răsucesc de câteva ori în jurul
pumnilor răsfrângându-mi carnea
brazda 8 etaje sub noi tăcerea mea de ou încinsă
cu propria coloană vertebrală când deodată
se năpusteşte şfichiuind ce a mai rămas la suprafaţă
şi clipele se ascund înghesuindu-se una în spatele
alteia cu mâinile din ce în ce mai murdare de
sânge în buzunare când voi coborî cele 8 etaje
ca în propriul subsol sângele va fi răzbătut
deja zugrăvind textura rochiei tivul dantela

cu trupul înflorit

ce rochie ce rochie!



gaRdul

bunul şi cu frate’său au trăit ca două jumătăţi de nucă
chiar şi atunci când primul se căsătorise
îşi ridicare o casă alături de cea a părinţilor tot o nucă erau
grădina lui de zarzavaturi se întindea în continuarea grădinii cu porumb a fratelui său
acoperişul casei sale atingea pe umăr olanele celeilalte
iar într-o zi bunul descoperi
că şi din miezul nucii – fructul de nevastă-sa – mănâncă tot împreună
era anul 1940
când războiul a împărţit nu numai europa în ai noştri şi duşmani ai poporului
bunul sădise o fâşie de meri pe hotarul celor două grădini
atâta gard îi despărţeau
şi cu cât mai mult se înălţau pomii îi creştea şi siguranţa
că femeia sa este numai a sa
dacă nu ar fi venit toamna cu nopţile ei tot mai lungi
când frate’său pe furiş rupea merele de pe crengile ce dădeau în grădina lui bunu
iar bunu – pe cele din partea ailaltă
unul zicea că sădise merii
celălalt – că ramurile acestora stau aplecate mai mult în grădina sa
şi are tot dreptul
când tata deja de ani buni căsătorit se pornise de câteva ori să taie copacii
bunul i-a stat înverşunat în cale
căci nu ţinea minte ce mâncase aseară dar ce i se întâmplase
acum 40 şi ceva de ani cum să nu
toată povestea am aflat-o pe când eram eminentă în clasa întâi
tata lovea lovea cu toporul în trunchiul merilor
un fel de cădere a zidului berlinez
eu strângeam vreascurile căci doar astea mai rămaseră
după moartea lui bunu o uscătură stilizată de gard
amintirea unei femei năucitor de frumoase şi găvanele a două jumătăţi de nucă



ghem
în desfăşurare

mai degrabă aş fi putut face orice altceva decât
să plâng avându-l în preajmă plânsul
era pentru mine un act mult mai
intim decât sexul ceva
ce mă făcea să tremur de sens sau de absenţa
sensului era unghia mea părul meu ochiul
meu piciorul meu faţa mea ceea ce
trăiam aerul vedeam
ceva ce nu mi se putea întâmpla
public ca o poezie oarecare lupul
instinctelor care sunt într-un colţ de sine
stăteam toate pentru
plâns ritual
condensam aerul între degete până
la sânge că nu mă
lasă îmi ţine gândurile în pumnul
mânii sale nemişcătoare sculptată în piatră dar
du-te odată aşa precum zici
izbăveşte-mă
îmi doream sinceritatea să-i
curgă măcar odată ca sângele
din nas de la tensiune înaltă



zaruri
să le adevereşti

în locul lui putea fi oricare altul la o
adică aveam vârsta când m-aş fi
îndrăgostit de oricine
întâmplător greşind numărul
de telefon întâlnit la scară în
troleibuz n-avea nicio importanţă ziua
aceea priponită cu un
cuvânt de inimă încheietura
mânii belciug
crescut odată cu celelalte
cuvinte care l-au urmat pe pielea
mea lucrurile au început să lunece cu
viteza unui avion răsfrângându-mi-se
apă în interior
nici să dorm nici să tac nici
să mănânc nici să scriu de parcă
toate s-ar fi aflat deja în
interiorul meu suficienţă
curgerea aceasta a fiinţei şi
pe dinăuntru închis el lăfăindu-se



planificare
în detalii

mă gândeam dacă şi pentru mine la
vârsta lui oamenii vor ajunge să nu
mai conteze nici cu cine petrec timpul
doar să nu fiu singură mă imaginam
debitând la bis un patefon sovietic
ieşit din uz aceleaşi arhaice situaţii glume
povestiri toasturi încât cei din jur să
le ştie pe de rost să fie cu urechile
iritate până la sânge de repetabilitate
îmi mai puneam o butelie de vin în
faţă îmi scoteam lacrimile voit în
afară şi vorbeam despre iubire politică
ca un mare înţelept dar mai ales eram
autoritară sâcâitoare şi mincinoasă
din cauza memoriei sau din altă cauză
pentru mine era esenţial să înţeleg
dacă tot decorul ăsta era doar scrânteala
vieţii lui sau o regulă generală
părinţii mei erau încă tineri nu puteam
să verific dar nici să-mi permit să mă las luată cu
asalt de bătrâneţe cum mi s-a mai
întâmplat cu alte lucruri fără să fiu pregătită



tangenţă
de cavou

am renunţat la
cunoştinţele noastre
comune locurile
comune trăiesc
singură un
fel de imunitate
doar înmormântările pot
să ne mai întâlnească când
durerile personale ies
oarecum la suprafaţă
ochii ciocnindu-ni-se
pe faţa aceluiaşi
mort crizantemele
mele alături garoafele
sale în acelaşi
cavou singura
atingere posibilă