Gelu Diaconu, "Noi în anul 2000" (fragmente)

Yala îmi juca în faţa ochilor şi am reuşit cu greu să descui. Am vrut să trag binişor uşa după mine, dar bineînţeles că mi-a scăpat şi s-a trântit din cauza curentului. Era întuneric pe holul de la intrare şi am pipăit zidul până când am dat de întrerupător. Râdeam ca un tâmpit, amuzat de propria prostie. În sufragerie ar fi trebuit să fie mai simplu cu aprinsul luminii, însă zidul se clătina sub palmele mele ca legănat de cutremur. M-am împiedicat de fotoliu şi am căzut în fund. Dorine, Dorine, bolboroseam căinându-mă, cine dracu’ mi te-o fi scos în cale, uite în ce hal am ajuns acasă!... Am încercat să mă ridic, dar picioarele nu m-au ajutat, aşa că am tras adânc aer în piept ca să-mi fac curaj pentru o nouă încercare.

Atunci am auzit, în toată liniştea, un „ţac” de întrerupător românesc. Un con de lumină ieşi de sub pălăria veiozei. Am văzut-o pe Ana, ca prin vis, cum stătea pe canapea, o mogâldeaţă în semiîntuneric, tăcută, severă, încruntată. Mă privea lung, asistând rece la spectacolul pe care i-l ofeream. Râdeam pufnind ca prostul, stimulat de băutură dar şi de situaţia ridicolă în care mă aflam. Aveam chef de glume, aşa că am luat-o de-a buşilea până în dreptul ei, i-am cuprins coapsele cu mâinile şi mi-am pus capul pe genunchii calzi. Mi se părea că am în faţă o zeitate apărută din întunericul etern, cu figura ei imobilă şi rece. „Ce dor mi-a fost de tine!...”, zisei patetic, lipindu-mi obrajii nebărbieriţi de pielea fină a coapselor. „Ia nu mă mai drăgăli atâta!”, zise cu o voce spartă şi într-adevăr rece, de am avut impresia că mă trezesc instantaneu. „Mamă, cât de beat poţi să fii!”, continuă cu aceeaşi voce pe care nu o recunoşteam. Mă încăpăţânam însă să-i caut mereu coapsele, de-acum dezgolite, şi locul călduţ de sub pântece, mânat de o irepresibilă dorinţă. Se trase însă brusc, ca atinsă de şarpe. „Ia mâna de pe mine, n-auzi!, făcu oripilată. Ia mâna de pe mine!”, repetă paroxistic, şi m-am retras dintr-odată dezmeticit. „Da’ ce ţi-am făcut dragă? am întrebat-o mirat, făcând eforturi să nu mă bâlbâi. Ce, nu sunt tot mâinile mele, care... ştii tu?...” Am pufnit iarăşi în râs, ca de o glumă bună, sperând ca buna mea dispoziţie să i se transmită. „Unde-ai fost pân’ la ora asta?” Întrebarea mi se păru ridicolă, era evident unde fusesem. Am pronunţat oribil „la cârciumă”, şi am continuat să-i sărut pielea netedă de pe pulpe. „În timp ce stau şi te aştept ca o proastă, tu te distrezi, n-ai nicio treabă! Nu ţi-ar fi un pic ruşine!” „Adică de ce să-mi fie ruşine?, zisei mirat, cu limba împleticită. Ce-am făcut?” „Ia mâna de pe mine!, se retrase din nou cu dispreţ. Nu vezi în ce hal eşti?!” Mă privea cu aerul că eram într-adevăr într-un hal făr’ de hal, ca adunat de pe drumuri, de prin şanţuri, din cocina de porci a bodegii. „Bine, draga mea, cum zici tu!...” Chiar mi-am luat mâinile de pe ea şi am dat să mă ridic, cu toate că podeaua se mişca sub mine de parcă eram într-o afurisită de barcă. M-am aşezat lângă ea pe canapea după nenumărate mişcări stângace. Am scos pachetul mototolit din buzunar şi mi-am aprins o ţigară strâmbă. „Eşti atât de bună, o rugai tărăgănat, să-mi aduci şi mie o scrumieră?” Cum dracu’ dispăruse scrumiera de pe măsuţa din sufragerie, nu-mi puteam explica. Cert este că până când mi-a adus-o am scăpat scrumul pe covor cu tot cu vârful incandescent. Am dat repede cu mâna şi am făcut o mică jerbă de scântei pe modelul persan. „Mi-ai ars covorul!”, ţipă iritată. Aprinse lumina şi se aşeză în patru labe ca să examineze stricăciunile. Nu se întâmplase nimic, în afara câtorva pete de cenuşă care puteau fi scoase cu uşurinţă. M-am aşezat lângă ea, tot în patru labe, şi am început în glumă să suflu în „jăratec”, ca să-l aţâţ. Am lungit-o apoi acolo, pe jos, lângă canapea, cu gândul să îi aplic un tandru viol. S-a opus scârbită şi s-a ridicat în picioare. „Nu ţi-am spus să iei mâna de pe mine?! Ce nu înţelegi? Nu vezi că miroşi urât? Nesimţitule! Nu vezi că eşti un... un... (şi nu-şi găsea de enervare cuvintele) ... un beţiv ordinar?! Pleacă de-aici! Îmi provoci greaţă! Mi-e silă de tine!”

Am simţit că cineva mi-a deşertat o căldare de apă în cap. M-am ridicat fără să spun un cuvânt, aşa cum eram, cu hainele în dezordine, cu cămaşa scoasă din pantaloni, şi m-am dus cu coada între picioare la baie. Eram mâhnit. Ce dracului îi făcusem eu femeii ăsteia de se purta aşa urât cu mine? Am lepădat hainele, am dat drumul la apă şi am intrat în cadă. Îmi revenisem întru câtva, eram din nou stăpân pe mişcările mele, iar apa călâie începu să mă trezească de-a binelea. Am umplut cada şi am rămas aşa, întins în apa străvezie. Mi-am încordat auzul, chinuindu-mă să desluşesc semnul vreunei mişcări. Nu se auzeau decât lătrăturile care răzbăteau prin gemuleţul întredeschis al băii.

Am ieşit peste vreo oră, proaspăt, curăţat de mirosul acru al cârciumii şi al transpiraţiei de peste zi. Nu mai era în sufragerie. Am găsit-o în dormitor, lungită pe pat, cu fundul spre uşă. Am aprins distrat lumina. S-a întors iritată, cu faţa şifonată de somn. „Ce te-a apucat?!”, zise clipind des, ca să se obişnuiască cu lumina. Mi-am lăsat halatul de baie să-mi alunece de pe umeri şi am rămas gol puşcă. „Miros a săpun Rexona şi a pastă de dinţi Super-Cristal! E bine acum?” Mă examină contrariată câteva secunde şi îşi întoarse din nou fundul spre mine. „Ai luat-o razna de tot!”, zise nervoasă şi-şi trase cearşaful peste cap.

Am rămas pe canapea în noaptea aceea, dar şi în cele care au urmat. Am început să ne evităm, de fiecare dată când ne vedeam dialogul dintre noi era aproape monosilabic, de parcă eram doi chiriaşi care locuiesc în acelaşi apartament şi nu se prea simpatizează. Am continuat să mă întâlnesc aproape în fiecare zi cu Dorin la cârciumă. Nu m-am mai îmbătat însă, căci voiam să-mi păstrez un anume echilibru şi totodată nu voiam să-i dau ocazia Anei să mă ia drept un beţiv ordinar. Mă simţeam ca în recreaţie, eram din nou liber şi îmi era cumva bine, scăpasem de o presiune inutilă, de o conjunctură care îmi crease obligaţii pe care începusem să nu le mai suport. Aveam nevoie de o pauză şi mi-o luasem cu de la sine putere. Mai departe vedeam noi ce mai aveam de făcut.

Au trecut aproape două săptămâni şi încă aveam senzaţia că mă priveşte cu o furie rece. Schimbam cuvinte fără importanţă, expresii impersonale, ai plătit întreţinerea, ai fost la lumină, vezi că nu mai e nimic în frigideru’ ăla, iar am rămas fără pâine, mai găsim pe dracu’ la ora asta, replici între doi oameni care se iubiseră cândva, dar pe care rutina zilnică i-a făcut în cele din urmă să se comporte ca doi străini. Simţeam că nu mai pot ieşi din tot acest cerc vicios care se crease între noi. O observam cum strâmba din nas de fiecare dată când aduceam după mine izul acru de bere, amestecat cu fumul de tutun prost, al cârciumii. Pleca în dormitor cu o expresie scârbită pe chip şi nu mai ieşea toată seara de acolo. Umblam în micul bar din bibliotecă, scoteam sticla de coniac şi mă veseleam singur, cu picioarele puse americăneşte pe cristalul măsuţei. Mi se părea de neacceptat toată încăpăţânarea, tot tratamentul ăsta la care mă supunea. Până la urmă ce făcusem? Fusesem şi eu o singură dată la cârciumă, de unde venisem pe şapte cărări! Şi ce era cu asta? Toţi bărbaţii o făceau! Iar pe aceşti bărbaţi nevestele îi iertau după ce stăteau îmbufnate o zi două, ştiam de la Dorin, care îmi povestise el destule despre felul cum se poartă o femeie adevărată într-o căsnicie. Era vorba de micile compromisuri cotidiene, pe care le facem ca să nu transformăm casa într-un permanent teatru de război. Mai trece cu vederea unul, mai închide ochii celălalt, lucrurile trebuiau să meargă înainte. Astfel că am hotărât să aştept un semn de bunăvoinţă, ca să punem capăt situaţiei în care ne găseam.

Curând am aflat însă că Ana avea o altă unitate de măsură, o balanţă proprie foarte exactă: cât primea, atâta dădea! Aşteptatul meu putea să dureze şi-un secol. În situaţia dată, evident absurdă, nu numai că n-ar fi venit niciodată la mine, aşa cum în mod stupid speram, ci n-ar fi făcut niciodată pasul către firescul compromis.

Într-o seară zbârnâi telefonul, în toată liniştea sufrageriei şi a apartamentului care, dacă luminile n-ar fi fost aprinse, ai fi zis că e părăsit. A ieşit valvârtej din bucătărie, unde pregătea nu ştiu ce mâncăruri, şi a ridicat receptorul cu obrajii în flăcări. „Da, zise, stai niţel!” Mă privi în treacăt cu ochi de gheaţă, încărcaţi de ură parcă, o ură care-mi spunea da’ tu ce dracu’ mai cauţi aici? Ură care-mi readuse arsura în piept: chiar aşa, nu mai era nimic de făcut? Luă telefonul după ea în bucătărie şi trânti uşa ca să nu aud nimic. Am simţit că mă ia cu ameţeală de furie. Peste vreo jumătate de oră am intrat peste ea. Forma nervoasă un număr, dar când mă văzu trânti receptorul în furcă. Mă privea cu aceeaşi furie rece, era clar că o întrerupsesem de la ceva important, o convorbire vitală, de care depindea soarta ei, a mea, a ţării, a omenirii, a planetei şi a universului. „Cu cine ai vorbit?”, o întrebai cu un aer iritat. „Nu e treaba ta cu cine vorbesc eu!”, zise fixându-mă cu privirea de gheaţă. M-am întors în sufragerie şi am smuls cablul telefonic din priza de ebonită. Am revenit şi i l-am arătat fluturând firele răşchirate, cu liţele arămii smulse din papucii de alamă. „Mai vorbeşte şi acum dacă mai poţi!”, zisei cu superioritate. Cum stătea pe scaun, muşcându-şi buzele de furie, apucă aparatul şi mi-l aruncă direct în cap, cu receptorul lopătând prin aer plecat într-o altă direcţie, legat de firul ca un cordon ombilical care se întinse arcuit şi care mi se răsuci în jurul gâtului. Năucit, rămăsei câteva secunde fără reacţie. Gândeam că da, e un vis, imposibil să mi se întâmple tocmai mie una ca asta! Chipul i se schimonosi într-un rânjet satisfăcut. Dosul de palmă pe care i-l dădui o răsturnă peste masă, peste oalele cu ciorbă şi cu tocană, al căror conţinut se împrăştie peste tot. Nu mai puteam să gândesc. Eram martorul unei scene suprarealiste. Pete late de sos fuseseră împroşcate pe podea, pe perete, pe haine, pe feţele nostre furioase. Se adună de pe jos şi îmi spuse în şoaptă şuierată: „Să pleci imediat din casa mea!” „Plec, dar mai întâi să-mi spui cu cine ai vorbit!”, zisei imperturbabil. „Vrei să ştii cu cine am vorbit?”, ţipă ameninţându-mă, în timp ce îşi ştergea cu o cârpă fideaua de pe frumosul ei chip. „Vrei să ştii cu cine am vorbit?”, repetă ridicând tonul paroxistic, avertizându-mă că nu o să-mi placă ce o să aud. „Da, zisei liniştit, vreau să ştiu cu cine ai vorbit!” „Deci vrei într-adevăr să ştii!”, continuă cu o compătimitoare relaxare în voce, adică acum nu mai aveam ce face, nu mai puteam da înapoi, aveam să aflu în sfârşit secretul care o să mă nenorocească pentru tot restul zilelor. „Cu el am vorbit!”, adăugă făcând un gest a lehamite, adică ai vrut adevărul, nenorocitule, poftim de înghite adevărul, e treaba ta ce faci de acum încolo. „Care el?”, făcui nedumerit. „Cum, chiar nu bănuieşti cu care el ? Chiar atât de lipsit de imaginaţie eşti? Cu George, dragă! zise abţinându-şi un hohot nervos. Cu George!, adăugă isterică. Tipul cu care mă regulez când nu sunt cu tine! Şi vrei să mai ştii ceva? M-am regulat şi cu Ştefan, da, da, cum auzi, cu prietenul tău Ştefan, mamă, mamă, să vezi acolo sculă de bărbat!” Se transformase într-o ţigancă isterizată, aflată pe punctul de a-şi pune poalele-n cap.

Da, mi-am zis, trebuia să fac ceva, trebuia să plec, să scap de acolo, era singura soluţie, presiunea parcă era prea mare, se simţea în aer ca o electricitate statică, ca o boare de electroni care te pişcă neplăcut şi face părul să ţi se ridice măciucă în cap. Deja, pentru mine, nu mai era acolo. Rămăsese într-un trecut neclar, conturul trupului ei se diluase în aerul dintr-odată îmbâscit, nu mai era nici măcar umbra, doar o amintire vagă, ceva nedefinit, o istorie imemorială, pierdută în intersiţiile timpului. Am simţit nevoia să ies, să respir alt aer, care să-mi limpezească gândirea tulbure. M-am dus la baie, am lepădat hainele murdare şi am făcut un duş. Eram reconfortat, răcorit, acum puteam să plec liniştit şi să las totul în urmă, fie ce-o fi.

M-am schimbat în dormitor, lenjeria curată mirosea frumos, datorită obiceiului ei de a băga săpunurile printre rufe. Am aruncat o privire spre patul pustiu, cu pernele frumos aranjate, şi mi-am zis, da, aici a fost ceva, s-a consumat o iubire irepetabilă, acum era însă momentul să o iau din loc, totul se terminase, nu mai exista cale de întoarcere. În drum spre ieşire m-am oprit câteva clipe în faţa bucătăriei. Mi-a simţit prezenţa, însă şi-a continuat treaba, se apucase să strângă mizeria, să facă curat. Nu s-a sinchisit însă nici măcar să-mi arunce o ultimă, tandră şi îndurerată privire. Vorbise cu el, cu iubirea vieţii ei, foarte bine, acum n-avea decât să se bucure, era în sfârşit liberă să facă ce voia.

Afară era plăcut, o adiere abia simţită făcea căldura suportabilă, cer de iulie cu spuzeală de stele, miros de sălcii plângătoare şi de pubele de gunoi, combinaţia perfectă, ăsta era oraşul meu şi pe străzile lui aveam să mă plimb acum, singur cu singurătatea mea, cu toate aleile, copacii prăfuiţi şi cu blocurile sordide şi întunecate, clădiri care secretau în fiecare zi aceleaşi substanţe, acelaşi praf cenuşiu pe care-l prizam inconştient, cu o poftă insaţiabilă. Am ieşit în bulevardul pustiu, m-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, poate că era acel moment straniu de panică incontrolabilă, momentul ultim, decisiv, sau poate chiar indecizia ucigătoare, ce să fac eu acum cu toată libertatea şi cu singurătatea asta? Deocamdată nu puteam decât să merg orbeşte, în neştire, oriunde, să scap de aici, din capcana mortală, mai târziu vedeam eu ce era de făcut. Am luat-o uşor, la pas, cu ţigara în colţul gurii, cu mâinile în buzunare, pe trotuarul pe care umbrele fantomatice ale copacilor se unduiau înşelător, de aveam senzaţia că se mişcă şi pământul de sub el, că totul e o clătinare, un tremur de apă încreţită de un firicel de vânt, o fantasmă.

Mai târziu se lipi de mine un maidanez, care mai întâi mârâi de la distanţă, ca să vadă ce intenţii aveam, iar mai apoi, văzând că nu mă sinchisesc de el, începu să alerge în jurul meu, venea avântat şi se oprea brusc, de parcă voia să mă agaţe de pantaloni, apoi ţâşnea înapoi, se îndepărta şi iar alerga în cerc. Avea chef de joacă potaia. M-am aşezat pe vine, l-am chemat la mine şi l-am mângâiat pe creştet. L-am tras în joacă de urechile clăpăuge şi l-am jugănit niţel printre coaste. Stătea cu limba scoasă, îi plăcea potăii, chiar aşa i-am spus, Potaie, asta e, te-ai pricopsit, suntem tovarăşi de drum dacă vrei, mergem unde om vedea cu ochii. Devenise dintr-odată docil, nu mai pleca de lângă piciorul meu, era un animal tânăr, avea blana frumoasă, maronie ca a frunzelor toamna. Am traversat împreună două cartiere şi din când în când auzeam mârâituri înfundate din tufişuri, ne aflam pe teritoriul altor haite, eram aşadar indezirabili, îl simţeam cum se cabra, cum îşi dezvelea ameninţător colţii, era curajos, bravo Potaie, i-am zis, apără-ţi noul stăpân, că nu se ştie...

L-am lăsat în faţa blocului şi l-am avertizat, să nu pleci Potaie, că dimineaţă vin să-ţi dau de mâncare. Stătea în fund şi primea scheunând uşor mângâierile mele energice. În faţa uşii de la intrarea în bloc m-am întors să văd ce face, rămăsese acolo, mă petrecuse cu privirea, cu ochii lui care luceau straniu în semiîntuneric.

Mi-am lipit urechea de uşa lui Puiu şi i-am auzit sforăitul. Era mai bine aşa, mi-am zis, nu prea aveam chef de explicaţii la ora asta, aveam tot timpul să vorbim mâine. Am cotrobăit prin frigider şi mi-am pregătit o gustare. Aveam şi bere, semn că bătrânul încă se descurca binişor cu aprovizionarea.

Am adormit spre dimineaţă şi am visat că Potaie stătea lângă patul meu chiar aşa cum îl lăsasem acolo, pe trotuar, nemişcat ca o statuie, privindu-mă cu ochii lui fosforescenţi, halucinanţi.

*

La început am crezut că era vorba despre o glumă proastă, unul dintre acele renghiuri ciudate pe care soarta ţi le joacă în anumite momente. Am căutat în plic, nervos, agitat aşa cum fumătorul scotoceşte în pachetul gol sperând că va mai găsi totuşi o ţigară. Apoi am împrăştiat foile, le-am pus din nou cap la cap, să fiu convins că nu era nimic amestecat, după care am citit din nou scrisoarea. Invariabil, se termina cu întrebarea care mă năucea: „Ce dracu’ e cu mine aici?” Asta era tot, de parcă firul poveştii fusese întrerupt brusc de ceva. De un fapt neaşteptat poate, sau de un amestec brutal, de cineva care a intrat peste ea în timp ce scria şi care i-a întrerupt firul gândurilor. Iar ea a împachetat în grabă foile şi le-a băgat în plicul pe care l-a şi lipit, de teamă ca nu cumva manuscrisul să ajungă pe mâinile acelui cineva care ar fi dat orice să ştie ce conţine acel manuscris. Pe urmă şi-o fi spus da, nicio problemă, trimit scrisoarea aşa şi continui ce aveam de spus în următoarea. Dar următoarea scrisoare a întâziat, iată, să apară.

În fond, gândii resemnat, ce-ar mai fi fost de spus? Şi-a petrecut seara cu el la restaurant, apoi noaptea, în camera de hotel, în acelaşi pat. Nu mai era nimic de explicat, de adăugat, lucrurile erau clare, legăturile se refăcuseră, eu eram istorie, iar George redevenise, dacă nu cumva fusese tot timpul, marea iubire, prinţul călare pe un cal alb care venise şi o salvase într-un moment delicat al vieţii ei. Ce mai eram eu în tot acest tablou romanesc? O cantitate neglijabilă, o tuşă nepotrivită, un episod nefericit. S-a oprit din scris pentru că, logic, nu mai avea niciun temei să continue. Apoi, prin absurd, să continue ca să-mi spună ce?! Că o să rămână cu el să-şi petreacă vacanţa în continuare, că făcuse deja alegerea?

Astfel că m-am liniştit, deşi zilele următoare, când boala a început să dea înapoi, ori de câte ori Puiu se întorcea de la cumpărăturile lui, îl priveam insistent, de parcă aveam o aşteptare, căci încă nu eram pe deplin pregătit să accept faptul că Ana putuse să lase lucrurile într-un punct mort. Nu prea era genul ei. Puiu ridica însă de fiecare dată din umeri, semn că nu avea nimic pentru mine, că scrisoarea izbăvitoare întârzia să apară.

Nici Ştefan n-a mai apărut, aşa cum promisese. Am vorbit la telefon şi mi-a dat mereu senzaţia că e pe fugă, îi părea rău că eram bolnav, da, da, bineînţeles, foarte nasol, da’ lasă că-ţi revii tu, încurajări încălecate, spuse grăbit, dintr-o respiraţie, de parcă le citea dintr-un manual de consolări, expresii trase la tipar, care nu-mi aduceau aproape, aşa cum sperasem, vocea unui prieten. Am avut senzaţia unei iminente destrămări, a unui sfârşit de lume, de încheiere a unei perioade, da, da, îl preocupa foarte mult starea mea, îţi urez însănătoşire grabnică, noi suntem bine, Claudia a zis că de ce să nu profităm şi noi de vacanţă, că să mergem câteva zile la mare, că n-o fi foc, aşa că suntem în pregăteală, una, alta, ştii cum e, dar vorbim când ne întoarcem, bine?

Nu, nu era bine, gândii, şi imediat simţii un gust amar, o revărsare de fiere, şi nu era neapărat de la medicamentele pe care Puiu mă obliga să le înghit, ci pornea de altundeva, din stomac, din profunzimile complicate ale ficatului dereglat de nevoi neîmplinite, de oboseală şi de exasperare.

Parcă intraseră toţi într-o febră a plecării, a evadării dintr-un oraş topit de caniculă. M-am trezit dintr-odată singur. Liceul mort, Ştefan şi Claudia plecaţi, Eta cu profesoraşul ei cine ştie pe unde, iar Ana, cine mai putea şti? Camera mea, pe care o ştiam atât de bine, mi se păru dintr-odată străină. Noptiera aglomerată, cu dezordinea ei, cutii de medicamente, borcanul de iaurt, sticla de limonadă, farfurioara cu un mic muşuroi de zahăr lângă care Puiu aşezase câteva felii de lămâie, apoi aerul irespirabil, îmbâcsit, de parcă mă aflam în camera unui muribund. Am simţit că ceva se revoltă în mine. Zăcusem prea mult timp. M-am dat jos din pat, nesigur ca un copil care face primii paşi, am deschis larg fereastra şi am tras în piept cu nesaţ aerul încă respirabil al dimineţii. Da, gândii, e momentul să închei cu toate astea. Gata cu boala, cu atmosfera închisă, de spital, în care stătusem atâtea zile. Simţeam că mă pot smulge, în sfârşit, că pot umbla din nou liber.

M-am dus la baie şi mi-am studiat îndelung chipul în oglindă. Oasele feţei îmi desenau, pe frunte şi pe pomeţi, muchii nefireşti. Părul îmi crescuse, iar barba nerasă de o săptămână îmi întuneca trăsăturile. Am umplut cada şi am intrat uşurel în apa fierbine. Senzaţia de febră reveni câteva clipe, însă curând m-am obişnuit şi am început să am acea stare de bine pe care ţi-o dă o baie bună după o perioadă de lipsuri şi de mizerie.

Eliberat de boală, dar şi de amintirea unei legături care îmi mai provoca doar mici seisme, ca nişte replici, în conştiinţa intimă, am început să ies prin cartier, să fac plimbări solitare prin parcul nostru, unde aveam deseori sentimentul unei uitări de sine care mă îndepărta de tot ce trăisem. Nu ineditul locurilor, pe care le ştiam, altfel, atât de bine, ci noutatea ipostazelor mă atrăgeau ca idee, căci nu era puţin lucru să privesc de la înălţimea libertăţii mele astfel redobândite la oamenii prinşi de preocupările lor cotidiene. Era timpul meu, puteam să-l irosesc cum voiam, şi mă bucuram, meschin, în sinea mea, când îi vedeam pe alţii cum alergau după autobuz sau cum mergeau, încruntaţi, pe stradă, spre serviciile lor. Ştiam că, spre deosebire de ei, intrasem într-o zodie a seninătăţii şi a eliberării, căci nu eram, iată, prizonier al preocupărilor domestice, ci mă plimbam liber pe aleile cartierului meu sau prin parcul dinspre al cărui lac venea mereu o adiere răcoroasă, cu toată căldura lui august. Până şi Potaie avea aerul că se bucură împreună cu mine, căci mă însoţea ţopăind sau îmi dădea ocol alergând până la graniţa nevăzută a teritoriului pe care îl luase în stăpânire.

Resemnarea pe care o am simţit-o când am citit ultimul pasaj al scrisorii, acea întrebare care arăta uimire, dar şi acceptarea unui fapt împlinit, a dispărut în momentul în care, involuntar, m-am lăsat sedus de un gând: poate că asta nu însemna sfârşitul a tot ce însemna viaţă, şi nu în accepţiunea comună a termenului, ci într-un sens mai larg, în vastitatea redescoperită a unui teritoriu intim.Trecusem de punctul critic al pasului peste o graniţă imaginară şi nu trebuia să mă opresc aici, aşa cum proceda, instinctiv, Potaie. Erau, iată, atâtea teritorii care mai puteau fi cucerite! Teritorii pe care le puteam lua în posesie doar dacă trăgeam până la capăt fermoarul sacului în care zăcea deja cadavrul unei iubiri trăite mereu în incertitudine. Ana făcuse alegerea, optase să se întoarcă la prinţul ei, dar nu momentul în care îşi pusese întrebarea la sfârşitul scrisorii fusese decisiv, pentru că totul, în acea clipă, nu era decât consecinţa unui şir de fapte pe care le favorizase acceptându-le ca atare. Eroziunea începuse cu mult înainte, când poate că niciunul dintre noi nu bănuise că se va ajunge aici. George nu era decât soluţia de avarie, alternativa pentru un eşec anunţat. Ori, odată ce lucrurile se îndreptau către inevitabilul sfârşit, când un anume Adrian Gheorghiu începuse să devină indezirabil, ce-ar fi putut face altceva decât să evadeze, să plece undeva, cât mai departe de locul crimei, al cadavrului care începuse deja să intre în putrefacţie? Iar apoi să se întâlnească întâmplător cu prinţul ei! Câtă sinceritate putea exista, până la urmă, într-o scrisoare? Dacă într-adevăr nu-l voia, de ce nu l-a respins din prima fază şi a rămas cu el la restaurant? Faptul că s-a ameţit nu demonstrează mai nimic, poate doar o slăbiciune de moment. Însă prezenţa ei acolo, în camera de hotel, în patul dublu în care se tolănise, era, iată, o consecinţă a comportamentului ei dintotdeauna duplicitar. Ecuaţia hazardului o trădase, căci oricât s-ar fi străduit să-mi demonstreze contrariul, nu puteam crede că prinţul ei aterizase întâmplător în staţiune. Care erau totuşi şansele ca totul să se fi petrecut exact cum îmi descrisese în scrisoare? Prea era totul tras la temă, potrivit în aşa fel încât să fie şi credibil.

Astfel gândeam în timp ce mă întorceam dintr-una din lungile mele plimbări prin cartier. Împrumutasem, iată, obiceiul Anei, şi gândeam că da, în privinţa asta avusese dreptate cândva, nu era vorba numai de efortul fizic, care îţi dă uneori o plăcută oboseală, ci şi de o eliberare în spirit, o clătire a lui, o limpezire a conştiinţei intime îmbâcsite de reziduurile raţionamentelor obscure.

Mă întremasem, începusem să mănânc bine, îmi refăceam rezervele şi odată cu ele şi tonusul, căci simţeam pe zi ce trece cum îmi recapăt forma de dinainte. Mă tunsesem, iar chipul, astfel încadrat de casca de păr tăiat scurt, mi se mai luminase, căci aveam grijă, ca întotdeauna, să mă bărbieresc la două zile. Aveam din nou pasul sigur, vioi, căci îmi prinsese bine exerciţiul lungilor mele plimbări.

Puiu mă întâmpină cu un aer preocupat. „Te-a căutat cineva la telefon!”, zise încruntat de parcă faptul îl deranjase cumva, el avea anumite preocupări, nu avea timp toată ziua să răspundă la telefoane. „Cine?”, făcui mirat că cineva putuse să mă sune tocmai acum, când toţi erau plecaţi în vacanţă. „S-a recomandat domnul Iuga! A zis să-l cauţi urgent!” „Şi nu ţi-a spus ce vrea?” „Nu, a spus că vrea să vorbească doar cu tine şi să-i dai telefon imediat ce te întorci! Da’ cine mai e şi Iuga ăsta?!” Am pufnit în râs, amuzat de amneziile lui Puiu. „Cum, nu ştii cine e?!”, zisei cu aerul că, în orice caz, era o mare lipsă că habar n-avea cine era marele „vultur” Iuga. „Nu, de unde dracu’ să ştiu?!”, zise contrariat. „E tatăl Anei! (şi văzând că parcă tot nu pricepe prea bine) Ana Iuga, îţi aduci aminte, îţi spune ceva numele ăsta?” „Da?!, făcu ridicând mirat din sprâncene. Şi ce-o vrea? Să te împace cu fi-sa?” „Habar n-am! Îl sun eu mai încolo! Trebuie să mănânc ceva înainte! Mi-e o foame de-aş mânca şi lemne prăjite!” „Păi dacă a zis că e urgent, de ce nu-l suni acum? reflectă Puiu. Ai tot timpul până îţi încălzesc mâncarea! I s-o fi întâmplat omului ceva, are rost să-l ţii pe jar?” „Bine, continuai bine dispus, dacă te oferi tu să-mi încălzeşti mâncarea, atunci îl sun acum! Numai să nu-mi strice cheful! Cam este genul!...”

Era, într-adevăr, cam neobişnuit, şi nici nu m-am mai străduit să-mi dau seama de unde dracu’ făcuse rost de numărul meu. Oricum, zâmbii în sinea mea, nu din cartea de telefoane! Am pus mâna pe telefon şi am format numărul familiei Iuga. Bine că nu mai eram la un telefon public, gândii distrat, ca să mă aflu în pericol să încasez iarăşi câteva receptoare de antimoniu în cap. Mi-a răspuns chiar „vulturul”, cu o răceală în glas care îmi tăie toată buna dispoziţie. Începu să-mi îndruge, cu o voce albă, care-mi dădu fiori, o istorie despre un accident, o Dacie făcută praf, cu morţi, cu cadavre de nerecunoscut, scene halucinante care depăşeau puterea mea de înţelegere, căci conştiinţa intimă nu le putea asimila, aşa cum corpul nu acceptă grefa unui organ incompatibil. L-am oprit brutal, ştiind cumva că o luase razna, că raţionametele lui deraiaseră de la logică, convins că greşise adresa şi că nu mie trebuia să-mi spună toate astea, că altcineva, o persoană abstractă, necunoscută, un alt „subiect” al nenumăratelor dosare pe care presupuneam că le administra în meseria lui, era destinatarul acelui mesaj. L-am obligat, cu aerul unui copil care nu înţelege o adunare simplă, să o ia de la început, să repete totul, ca să fiu încredinţat că nu era glumă, că nu era vorba de o gravă confuzie. M-a luat de data asta din scurt, aşa cum tatăl îşi pune la punct băiatul care a luat-o pe alte căi. „Adrian, adună-te domnule! Ce e cu tine? Nu pricepi că s-a întâmplat nenorocirea asta? Că au murit striviţi amândoi în maşină? Înţelegi ceva din ce-ţi spun eu aicea?”

În capul meu se învârteau, în rafale, elicele unui elicopter.

Pe urmă a început să-mi explice cu mai multe amănunte, că plecaseră spre Constanţa, că „ăla” adormise la volan, că şoferul camionului n-a mai avut ce să facă, s-a trezit cu Dacia sub el, vai de capul lui de nenorocit, că o să facă puşcărie degeaba! Că s-au chinuit patru ore să-i scoată! Că au fost striviţi acolo, între fiare! Că a trebuit să meargă acolo, ca să o identifice. Şi să o ia acasă.

Mi se părea cumva că frazele lui sunt întretăiate când de lumină, când de întuneric. Lumină. Frază. Întuneric. Apoi din nou lumină. Iarăşi frază. Iarăşi întuneric. Că aşa e în zona aia, la Cernavodă. Flash. Lumină. E plin de camioane care lucrează la Canal. Întuneric. Pricepeam ce spune? Lumină. Că mâine este înmormântarea. Întuneric. Sicriul o să fie închis. Lumină. N-au putut altfel, pentru că e desfigurată. Întuneric. La prânz se pleacă de acasă. Lumină. Suntem distruşi. Întuneric.

Apoi tăcere.

Mai întâi am avut senzaţia că receptorul nu se aşază bine în furcă. L-am trântit de vreo douăzeci de ori. Am luat apoi aparatul şi l-am izbit de perete. O dată, de două ori, de o sută de ori. L-am făcut praf. Au sărit din el piesele electronice, bucăţi de plastic, angrenajele discului. Până când Puiu a venit în grabă şi m-a imobilizat cu braţele lui pe care nu le mai credeam atât de puternice. M-a pus la podea şi m-a ţinut o vreme captiv acolo, cu faţa lipită de linoleum. „Gata?”, făcea respirând sacadat din cauza efortului. „Te-ai potolit?” Şi când vedea că am fălcile încleştate sporea strânsoarea, ca nu cumva să scap şi să fac cine ştie ce nenorocire. Şi pe urmă iarăşi: „Gata?” Eram miliţian şi infractor, medic şi nebun, vânător şi pradă, om liber şi om captiv, amândoi într-o încleştare de început de lume, de viaţă şi de moarte.

Mi-a dat drumul într-un târziu, treptat, pândindu-mi prudent reacţile, când ritmul respiraţiei mi s-a mai domolit. „Eşti bine acum? Gata? E-n regulă?”, făcea privindu-mă cu un amestec de teamă, de îngrijorare că puteam să pornesc iar nebunia. Eram epuizat. Tot ce eram eu ca fiinţă mi se concentrase în creier, în terminaţiile nervoase ale globilor oculari. Îmi dădu apă cu zahăr, apoi o pastilă de diazepam. M-am liniştit şi am rămas, ca idiotizat, cu privirea în gol, ţintuit în fotoliu. Cu Puiu lângă mine, care încă nu pricepea ce se întâmplase.

Şi acum?

Apartamentul Anei nu mi se mai pare ca prima dată când am venit aici şi când am avut senzaţia că păşesc într-un interior cunoscut, familiar. Lucrurile sunt străine acum, golite de viaţa pe care le-o dădea prezenţa ei. Privesc în jur şi simt cum mi se insinuează în oase o răceală, o senzaţie acută de înstrăinare. Scot din buzunar plicul pe care l-am primit între timp de la ea. Un mesaj de dincolo de moarte pe care am ales să-l las nedesfăcut. Îl pun în sertarul de sub micul bar al bibliotecii. Poate că, într-adevăr, în el se află răspunsul la toate întrebările pe care mi le pun. Ştiu însă că în momentul ăsta nu mai contează. Poate că, undeva, într-o instanţă superioară, totul a fost predestinat să se întâmple aşa.

Mă ridic de pe canapea şi privesc pe fereastră. Ceva nu se mai potriveşte, chiar dacă locurile sunt neschimbate. Ceva a sărit din obişnuit, farmecul s-a estompat şi a lăsat în urma lui un loc rece ca o peşteră.

Mă gândesc să-mi fac bagajul, dar renunţ. La ce mi-ar mai trebui, în definitiv, lucrurile mele de aici? Ele aparţin unui alt timp, sunt deja cenuşă. Renunţ şi cu gândul absurd că poate totul e coşmar, că trezirea este posibilă şi că, cine ştie, într-o zi voi reveni aici şi o voi regăsi. Că vom putea lua totul de la capăt. Că acea instanţă superioară se va îndura şi ne va mai da încă o şansă.

Ies din apartament şi trag uşor uşa după mine. De pe palier vin zgomote amestecate, voci întretăiate, ştirile de la radio, cotele apelor Dunării, apoi un copil plângând, înjurăturile unui bărbat, o pisică miorlăind... Mi se pare hilar. Liftul nu merge, aşa că o iau pe scări. În holul de la intrare o întâlnesc pe bătrânică. O privesc halucinat. Se uită la mine ca la o apariţie, cu ochii de un albastru spălăcit. „Eşti bine, maică?”, mă întreabă cu aerul că m-ar cunoaşte de undeva, dar nu-şi aminteşte prea bine de unde. Întrebarea ei vine parcă din alt timp. Trec pe lângă ea fără să-i răspund şi ies în aerul răcoros. E începutul lui septembrie şi se simte deja apropierea toamnei. Merg pe aleile dintre blocuri până în bulevard, de unde iau autobuzul. Îmi dau seama curând că l-am luat greşit. Nu-i nimic, îmi spun, o să merg un timp la întâmplare. Nu e deloc aglomerat. Mă aşez lângă un bătrân care poartă un mic tranzistor agăţat de gât. Un cor de copii cântă voios: „Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii, vom face ce-am văzut cândva...” Bătrânul râde hârâit, tabagic. „O să faceţi voi un căcat, în anul 2000!...”, zise mormăind în barbă, de unul singur. Senzaţia de halucinat sporeşte. Cobor la Piaţa Unirii şi o iau pe jos, pe cheiul Dâmboviţei, spre Izvor. În stânga mea pământul deschis ca o rană e răscolit de buldozere. Pe locul unde cândva erau clădiri, acum e un câmp presărat cu gunoaie, resturi de moloz şi urme de fundaţii. E peste tot un praf înecăcios, roşiatic. Mai încolo, pe fundal, braţele macaralelor par picioruşele haotice ale unui gândac răsturnat.