Aura Maru, poeme

***


de la capul întins panglică în aer
până la degetele tale ţinându-se strâns de iarbă
să nu te fure vântul
cuvintele coborau ca o tenie de mătase
nicăieri nu era linişte
dincolo în ferma de şerpi şerpoaica urla la un şarpe
plaja se culca pe-o parte s-o mulgă valul
ochiul care nu vede se uita în ochiul care vede
ochiul care vede se uita în ochiul care nu vede
voiam
să te trag prieteneşte de pleată
şi tu să te desfaci ca un mosor de vinişoare
împletit în cerc până în vârful capului
ca ciorapii
voiam
să-ţi opresc cu unghia sângele la coate
erai aşteptat din toate direcţiile
balon de piele cu sânge aerostate
numai dinspre tine nu
pur şi simplu
ca toate lucrurile aşteptate



ridul


puteam să-ţi împart perfect faţa în patru
făceam chiar ca la orele de desen
schiţe în aer
pentru proporţii pentru răstignire de obraji
pentru inri aşezat pe frunte pentru perfecţiune în pătrate
aşadar puteam să-ţi împart faţa în patru
era singurul meu curaj faţă de faţa ta
sprijinită într-un rid tânăr foarte tânăr
şi totuşi fruntea ta se sprijinea în el ca într-un baston
fruntea creştea în jurul ridului ca aluatul
fruntea ta adesea se plia după rid ca după o axă de simetrie
ba chiar odată te-am surprins aplaudând
aplaudând cu frunţile-fiice pălmuindu-se
când m-am uitat la picioarele tale planau la câţiva centimetri înălţime
puteam să te împart perfect în patru
şi iar în patru în patru în patru în progresie geometrică
până aş fi ajuns să ţin în palmă ridul ca o aţă de umbră
cu care să dau în pământ aşa cum voiam odată să dau în pământ cu un şarpe
mai devreme sau mai târziu toţi oamenii se spânzură de câte-un rid
am văzut oameni cu portative pe frunte portative de
ştreanguri care coboară în fiecare noapte
dar ridul tău creştea vertical
ridul tău era un cuţit suspendat
pe sub care treceau în fiecare zi cuvintele gesturile privirile tale
era un cuţit suspendat pe care se scurgea sângele din
măcelăria gândurilor tale în creier până la coate
ridul tău nu era decât ţeava de canal unde răbufneau
fâşii colţişoare aţe de gânduri resturi de croială
în fine ridul tău era un semn de carte în centrul
frunţilor tale două foi de aluat uscate uscate şi erai ilizibil singurul meu curaj
să trag de fermoarul ridului să apăs cu creionul în aer să desenez pătrate
gratii de rid să te umfli de dincolo să te spargi să treci prin gratii
în clăbuci de piele în patru în patru în patru în patru
mai devreme sau mai târziu toţi trec prin asta îţi ziceam
voiam să te uiţi la mâinile mele în timp ce eu puteam să te privesc pe nerăsuflate
era atât de devreme
puteam să-ţi împart perfect faţa în patru



tu nu ştii ce înseamnă pierdere


tu nu ştii ce înseamnă
pierdere
pierdere va fi când
va veni vremea chelia
să lingă pletele tale
şi toate se vor duce împinse
de propriile-ţi coate
de palmele căutând globul de
piele bătrână
care vei fi
pierdere va fi când
peştii pulpelor tale
se vor adânci ca într-un mâl
în grăsime
şi toate se vor duce
biciclete mii de sub tălpile tale
şi femei cu păr de păpuşă
pierdere va fi când
din măduva ta prin puncţie îmi va ţâşni viaţa
şi eu ca un prunc mergând
de mână cu doi oameni
îmi voi strânge brusc picioarele în aer
pentru o clipă în zbor
pentru o clipă
gravitând încordat
ca o geantă cu organe



***


mă dau la perete
pe lângă mine aleargă o targă
cu o femeie cărnoasă albă ca de aluat
alţi canceroşi merg de la dreapta la stânga
moartea scrisă arăbeşte
ridică picioarele greu
de parcă ar pedala
o bicicletă gelatinoasă
fiecare cu farfuria lingura şi cana sa îngrămădite în mâna dreaptă
cu mâna stângă înnodând aer proaspăt de aţele halatelor roase
pe faţă cu cearcăne egale trase de compas cu negru
pe hârtia de piele şifonată
cu bărbii tot mai ascuţite cu frunţi tot mai resemnate
se uită la mine complice de parcă aş fi una de-a lor
care încă e vie încă poartă haine colorate
care se dă tot mai la perete vâslind cu coatele în tencuiala fărâmicioasă
şi ar putea trece dincolo
în sufrageria lor unde miroase a mămăligă cu brânză şi moarte



viaţa cea adevărată


dimineaţa ieşind
am văzut în mulţime
femei duse de coapse
electric fericite torsuri
rotunjindu-se deasupra sexului

peste linişte lumea vine
ca un excavator
cu mii de guri în care
ele
se agită mereu la margine
gata să nască

şi golurile din broderie au fost mânjite cu măduvă
şi iată viaţa cea adevărată
ţi se strigă
şi fraza asta
peste liniştea dimineţilor
ca un deşteptător
înfipt în carne



bunicule


mă uit în jur bunicule
dintre cei veniţi
eu tac şi urăsc
cel mai mult
urăsc cuminţenia celor rămaşi
şi voluptatea celor plecaţi cu totul
valiza mea nu-i decât
o vită în portbagaj
dusă încoace şi încolo
peste râu
numai tu ai fi putut să-mi spui
dacă e adevărat că aşa lupt
degetele mele
nu sunt decât umbra degetelor tale
ţinând strâns o bucată de sârmă ghimpată
înaintând astfel prin cercurile gulagului
cuvintele mele
nu sunt decât marionetele
în care-mi încâlcesc mâinile
ca să aflu povestea pe care
n-ai reuşit să mi-o spui
înainte era simplu
bunicule
pământul înghiţea oamenii
şi scuipa crucile
acum mi s-au întins ca nişte pete pe creier
brusturii de pe mormântul tău
şi îndărătul lor
ridicându-se din apă
ura
ca o gheară de mâl
numai tu ai fi putut să-mi spui
dacă aşa
lupt



***


să fi fost
păşind ca la duel printr-o iarbă înaltă
vieţile în marşarier una spre alta
să fi fost
bicicleta de circ a rotulelor
ocolind
păpuşi cărunte care taie calea din stânga
cuburi de plastic rostogolindu-se din dreapta
să fi fost la mijloc
umerii mei îmbrăcaţi în palmele tale
în timp ce îţi şoptesc
cine mă ia de umeri mă surpă ia-mă de umeri
să fi fost
în timp ce vieţile se sărută pe gură
moartea aruncându-le bezele pe gât pe faţă



tragică


dansatorul mut
abia stăpânindu-şi pulpele
ca pe doi peşti gata să sară din undiţă
înapoi în valul dansului
în timp ce mutul care îi repară pantoful
îmbrăcându-l pe mână
închide brusc ochii pentru că
palma lui a cunoscut talpa care cunoaşte paso-doble
pentru că degetele lui au descâlcit şireturile
ca şi cum ar fi străpuns pletele unei femei
nu te uita la mine
îi spune spatele întors
celui care-şi sprijină talpa în ciorap alb
de gleznă ca un cocostârc
dansatorul mut
cu lacrima atârnându-i ca un lanţ de pince-nez
pentru că mâna lui promisese să muşte dintr-un umăr
pentru că picioarele lui visaseră să se umple de sânge
călcând printre paşii ei
ca printre câini adormiţi



nesfârşită


merg şi merg
şi ziua asta nu se mai termină
oamenii toţi
îi concediez cu privirea
oamenii toţi
îi lovesc cu umărul în trecere
ameţesc de atâtea străzi încâlcite
ca o pasăre care zboară
în cercuri mici
tot mai mici
până îşi simte corpul supt de vârtej
în punctul
unde i se sfârşeşte aripa
ziua asta fără capăt
obosindu-mi picioarele
ca şi cum aş avea cuie bătute în tălpi
şi aş veni la tine
pentru un ultim step
şi în timp ce dansul
mi-ar adânci cuiele tot mai mult
şi mai mult
în călcâie
te-ai uita la mine
te-ai uita la ceas
gândindu-te
ziua asta mută
nu se mai termină
ziua asta
e o odaie
din care
numai morţi
am putea ieşi



sss sssss ssssssss


el venise să-mi culeagă trupul
ca pe un sul de mătase încâlcită
să mă poarte pe braţele lui
întinse în aer
ca pe un şarpe unsuros la circ
dar minte-mă odată
îi ziceam
prinzându-mă ca o clamă
de umărul lui stâng
corpul meu devenea greu
ca cearşaful ud pe care
femeia şi bărbatul
îl scurgeau
rotindu-l
cu putere
în sensuri opuse
gândul acesta
în copilărie
o coardă de sărit
ale cărei capete au fost rotite
rotite
când pusă pe pământ
se unduia
şi era şarpele perfect
gândul acesta că el venise
sâsâitul nostru
în timp ce pe asfalt
şarpele se desfiinţa
sss sssss ssssssss



revederile


visul de a te întâlni la un colţ de stradă
epileptic cu spume la gură
cu picioarele tremurând pe-un monociclu nevăzut
pielea fâlfâind ca o cămaşă de poliester pe umerii tăi
gândul de a te vedea desculţ cu spatele sprijinind un zid
înconjurat de mulţime
în timp ce înghiţi lumânări aprinse
în timp ce-ţi faci cruci ca nişte fermoare care taie în carne
imaginea ta ajunsă o ciupercărie de gesturi
de priviri încâlcite pendule fără aţă
acum tocată mărunt cu toporul pe asfalt
chiar în faţa ta
pastă călduţă în care trecătorii să-şi clătească tălpile
toate acestea sunt glodul amar
în care bolboroseşte dragostea mea
trăgându-şi husă peste plămâni ultima respiraţie
după cursa asta nebună
pe cai morţi



fără titlu


am intrat într-o dugheană
şi am cumpărat conserva de ton
care credeam
că ar fi putut să ne omoare
să fi înnebunit ca cei din expediţia Franklin
ameţiţi de plumb
aruncându-se în mare
hrană la peştii
pe care un thailandez cu degete lungi
îi sfâşie mărunt
deasupra unui cazan
cu uleiuri înfricoşătoare

în faţa cutiei suntem
şi în linişte o algă purpurie
ni se ţese în carne

mai ascuns decât o
undă magnetică sădind tumori în organe
va fi chinuitor sau nu va fi