opt mii opt sute patruzeci şi şapte
Cuib de lilieci
mă gândesc la un cuib de lilieci
cu ghearele întinse spre versul în care
laurei îi e frig
îi povestesc de incendiile care m-au făcut să cresc singur ca o biserică
au venit deodată beţi cu torţele în mâini
ochii în ceaţă şi nu le-a luat mult să aprindă oraşul
eu eram tânăr şi puternic
aveam nevoie de mâncare
şi-au zis că-mi vor da mâncare
laurei îi e foame
mă gândesc la un cuib de lilieci
cu ghearele întinse spre versul
în care era vorba de o ladă cu fructe şi viermi
transformată în douăzeci de lăzi goale aşezate în cea mai pură
gemoetrie a foamei
înaintăm spre Spital
în pas cu o mie de oameni
gândindu-ne la un cuib de lilieci
cu ghearele întinse spre un gard de sârmă ghimpată
cu ghearele întinse spre versul în care
laurei îi e frig
îi povestesc de incendiile care m-au făcut să cresc singur ca o biserică
au venit deodată beţi cu torţele în mâini
ochii în ceaţă şi nu le-a luat mult să aprindă oraşul
eu eram tânăr şi puternic
aveam nevoie de mâncare
şi-au zis că-mi vor da mâncare
laurei îi e foame
mă gândesc la un cuib de lilieci
cu ghearele întinse spre versul
în care era vorba de o ladă cu fructe şi viermi
transformată în douăzeci de lăzi goale aşezate în cea mai pură
gemoetrie a foamei
înaintăm spre Spital
în pas cu o mie de oameni
gândindu-ne la un cuib de lilieci
cu ghearele întinse spre un gard de sârmă ghimpată
poemul cu puşti şi indieni
vine şi seara când noi stăm
cu pălării cu boruri largi care ne apără de apus
cu ţigările în gură şi fumul amestecat cu textura
poemului cu puşti şi indieni
pândeam până la miezul nopţii prin tufişuri
sângele zvâcnea în tâmple ca un taur sălbatic
nu vedeam nimic şi ne ascuţeam văzul
ca o lance cu vârful ambiguu
de departe auzeam strigătele războinicilor apaşi
acel urlet care-ţi macină nervii şi oasele
şi gloanţele lui Manitou şuierând
cu tata, la pet shop
când eram mic,
dacă voiam o pisică
tata îmi explica
binevoitor:
pisica sare pe bufet şi linge untul
acum,
iubitei îi plac prăjiturile
şi şampania şi uneori un buchet de flori
tata crede că iubitele n-au niciun haz.
e ca în filme
taţii ştiu întotdeauna ce să spună.
staţii
e un tramvai în bucureşti nu te cred că nu-l ştii
care face legătura între o maternitate şi-un azil de bătrâni
linia lui e linia din palma ta roţile lui te gâdilă
te sui şi râzi ca un nou-născut
duci mâna la gură şi deodată
te scarpini în barbă te uiţi după fete
dacă răspunde vreuna o întrebi ce face diseară dar deja
pe la a patra staţie te simţi bărbat împlinit ea e o doamnă
îi cedezi locul strângi tare bara în pumn arăţi că ai putere
şi urma mâinii tale rămâne acolo când
vânezi scaunul liber din capăt fugi degeaba ştii că n-o să ajungi
te împiedici în baston vezi că cineva te ajută
şi îţi spune tataie aici cobori azilul e peste drum
Dumnezeu, de ce eşti rău cu mine?
Anaïs a aflat anul trecut că nu există Moş Crăciun
că oamenii sunt laşi
şi că are cancer
de atunci locuieşte în salonul cinci al treilea pat
chiar lângă fereastră / pe acolo vede enciclopedia vieţii
şi nu înţelege de ce Editura tipăreşte cărţi aşa subţiri ca a ei
totuşi citeşte, citeşte întruna
sângele lui Anaïs e o pastă vie un noroi animal
de celule care se hrănesc cu secunde
aşa i se scurge timpul
Anaïs speră să apuce să zboare cu patul pe fereastră
să respire aer cât pentru încă două pagini să mai mănânce odată nesănătos
dacă ar putea ar da o sută de doctori pe un iubit căruia să-i scrie altceva în afară de
“Dumnezeu, de ce eşti rău cu mine?”
Anaïs
irak
mai ţii minte când am fost
la un liceu în irak
aveau sport/ învăţau să se târască prin tranşee
săpate pe terenul de fotbal
proful era un general retras
şchiop şi cu o crestătură pe obraz
la proba de aruncat cu grenada
în ruinele spitalului de lângă
toţi dar absolut toţi au luat zece
apoi au mers la pistoale
le-au curăţat / le-au încărcat
au ochit o grămadă de haine
şi la sfârşit
un băiat supt ras în cap
a tras cu kalashnikovul în aer
şi a anunţat pauza
cuvânt tatei
nu fi trist, tată
nu contează că pe maşina ta
azi scriu aurolacii poeme
nici că pe bancheta din spate fi-tu îşi iubeşte noaptea prietena
nu fi trist
nu contează că am uitat chipul mamei
şi mirosul sânului ei
am să-mi amintesc,tată, linia obrazului
după urmele din barba ta deasă
poemul-arteră
în colţ, la magazinul unirea, stătea dimineaţă
o fată cu decolteul până în inima lui dumnezeu
el se plângea de insuficienţă cardiacă
doctorilor care nu iau şpagă care operează curat care taie în lumină vie
cui avea urechi să-l audă
pe la zece au venit alte două fete şi inima lui dumnezeu n-a mai suportat
a plesnit ca un univers în expansiune
ca o nucă
opt mii opt sute patruzeci şi şapte
(sau al doilea poem cu Anaïs)
Anaïs mi-a citit poemul cu trei zile înainte să nu se mai încalţe
să nu-şi mai pună şosete albe curate
şi piciorul ei să fie etichetat cu numărul opt mii opt sute patruzeci şi şapte
m-a întrebat atunci dacă morţii se pot iubi
fiindcă vrea să vadă cum e / dacă se îmbolnăvesc fiindcă e sătulă
dacă sunt doctori şi spitale / dacă o să ne mai întâlnim vreodată
ne-am plimbat într-o zi şi mi-a spus că ei îi place mult mersul
şi nu crede că o să se descurce
că nu are călcâiul pregătit pentru etichete
la degetul mare
fără toarte
nu am fost niciodată normal
la naştere n-o iubeam pe mama prin buric /
în schimb aveam mâinile prinse într-un nod
ca un cordon ombilical pe care
obstetricianul nu s-a priceput să-l desfacă
acum mă descurc cum pot
beau lapte dintr-o cană fără toarte
cu paiul
pot să-ţi mângâi dacă vrei
pe rând câte-un obraz
tiţa
fiecare căciulă are scăfârlia ei
simandicoasă
ori cu păr negru şi creţ cum are tiţa
florăriţa
care leagă florile cu câteva fire smulse
duminică seara
când rămâne mereu fără aţă
şi mi le vinde pe dacia colţ cu mo-
şi-
lor
luni trec în grabă zic ceau tiţa
îi simt zâmbetul până-n tălpi
marţi îi las ziarul şi câteva ţigări
miercuri îi citesc un poem
tiţa nu înţelege
nimic
şi-mi dă
câte
o
petală
două mii doişpe
în două mii doişpe o să ne iubim grozav
până când între coapsele tale se va deschide o falie
şi penisul meu va fi înghiţit de puhoiul de lavă
o să-mi cuprindă apoi adidaşii
genunchiul stâng
şoldurile umerii părul
australia
sydney va fi o scoică pe valuri
oameni în negru cu cravată
se vor strânge să afle epicentrul
în timp ce europa şi asia
se vor afunda în tine
mai apoi
mătuşa mea din california o să se ducă şi ea
împreună cu căţelul ei rose şi statele unite
omul e dat dracului
va fi unul noe-jing inginer chinez
o să construiască în două zile un zeppelin
va salva un picasso un rembrandt
un dostoievski un niţescu
un beduin un elefant o portocală
o icoană un sezon din house
un mecdonald’s
un bărbat şi două femei
vor zgâria zilele pe un perete începând cu prima
de după noi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu