Poeme de Andrei Gamarț

Casa Presei. Biroul 804. împotriva frigului

Mormane de crengi în spatele clădirii

adună umezeala de prin subsoluri.

Strâmtă cu fiecare pas al nostru clădirea se ridică

mai aproape de antene şi răul de înălţime

ne face una cu aceste ziduri. Ne dezveleşte dinţii.

Eu scot bricheta şi o agit în mână deasupra

Capetelor - Primăvara a fost anul trecut,

acum subsolul este casa noastră pe apă -

Cred în căldură. Punctul dureros se deplasează

prin corp, o pată gri în căutarea unui organ sensibil

pe care să-l adopte.

Cred în căldura noastră.

Azi a intrat la mine un om în scaun pe rotile

şi fata lui se legăna ca o păpuşă îmbrăcată

în haine largi. Spunea un cântec despre mama

ce-aşterne patul, iar tatăl ei o îndemna – mai tare.

Un soare vânăt în felul ei de-a spune – MAMA

IUBEŞTE. Copilul cuminte. Vrea legănat în braţe.

Când să ne strângem mai aproape unul de altul,

când trebuie să ne simţim prin haine

oboseala ciudată, noi ne ferim şi mergem într-acolo,

închidem uşa, ca şi cum în cuşcă nu ne găseşte nimeni.

Inima bate-ncet. Un om în curte îşi acoperă cu palma

ochii. În partea noastră nu ajunge lumina asta.

Maşină, iată ziua luminoasă. Lucrează cu braţele noastre.

Netezeşte, înlătură fragmente, pune în ordine.

Pregăteşte sfera noastra metalică. O rostogoleşte în stradă.

Iar acolo totul plutește în apă, o întindere fragilă de corpuri.

Imn

sticla pe care o ştergi în treacăt cu mâna

oraşul ăsta cu muguri şi locuri strâmte

de la rece la cald mai e puţin

mâna nu tremură mângâie şi se retrage

am tresărit azi am stat în tramvai la uşă

cântecul s-a rupt oamenii caută siguranţă

mama se duce la sanatoriu m-a sunat

copilul nostru înoată în întuneric

diferite şi îndepărtate temeri subţiri

cablul întins peste primăvară

o cupolă de sticlă am să te învăţ cum

se poate pătrunde în inimă

sub husa murdară fără culoare acolo jos

maşina e o grămadă de fiare puse în ordine

ceea ce nu se vede se ascunde se ruşinează

oamenii stau departe unul de altul fac conversaţie

fie şi pentru câteva momente

suprafaţa negră zgrunţuroasă trecută cu vederea

micul nostru refugiu

am să-i dau alt sens

pun dragostea în tine

aduc aşteptările mele simple

să te susţină ca pe o floare

în bătaia vântului schimbător

drumul scurt e întotdeauna lipsit de căldură

am stat în tramvai la uşă atent la sunetul metalic

la zidul alb locuri comune intrări năpădite de iarbă

am coborât în mijlocul zilei cu sfială

în tine dragostea mea rămâne întreagă

Casa Presei. Biroul 804. traversând strada

nu ajunge nici cât să-ţi pui o dorinţă.

vântul târăşte pe carosabil o floare,

o pungă  umflată cu aer,

o umbră de animal cât zece oameni prinşi în gândurile lor.

pe partea cealaltă, în cabina telefonică,

în cadrul ei de metal,

un om punând fără grabă receptorul în furcă.

îl văd de departe cum îşi netezeşte  cu două degete

biletul de autobuz.

pe partea cealaltă e o vegetaţie răscolită.

cu ochi tulburi şi mâini isterice ne aşteaptă.

să ne înghită. să ne pierdem în inima ei verde.

inima ei verde se luptă cu inima noastră.

mâinile ei flutură şi se desprind una câte una.

o umbră de animal cât zece oameni prinşi în gândurile lor

calcă peste maşini,

intră în capul acestor fiare  

dar o să trecem şi noi pe partea celalaltă,

s-o urmăm.

iată se ghemuieşte talpa ascunsă în pantof.

scrâşnetul metalului palpabil,

boarea de vânt în faţă, ne verifică.

între noi e o distanţă atât de mică, că nu se pune.

eu merg acasă la mine, iar ceilalti habar nu am.

şi dacă ajungem cu bine de partea cealaltă,

o să ne împrăştiem.

celulele noastre se vor dezlipi firesc una de alta.

doar un halou de lumină şi praf înnecăcios

va rămâne din noi.

purtat spre casele noastre,

spre patul în care ne este bine,

spre gâtlejul palid pulsând ritmic,

învăluiţi în întuneric şi cu alte mâini,

pline de dragoste, peste noi.

Casa Presei. Biroul 804. ordine

trebuie să urcăm 4 etaje. scări grilaje utilităţi comune

maşini parcate una lângă alta în bătaia soarelui

între noi un imens teren de pământ negru

cu iz de putreziciune dulce gura deschisă larg

biroul meu are forma unei cutii cu masă scaun şi aer îmbâcsit

biroul tău e o capsulă zburătoare. zbori în inima mea

casa noastră nu e ascunsă în adâncul pădurii.

pune iubirea la locul ei. nu o lăsa la întâmplare

Biroul 804. sfârşitul lumii

iarăşi oraşul de sticlă pierdut sub ape

dimineaţa înceată iarăşi plictiseala bordura gri

parcarea imensă tone de apă şi sticlă

oameni ieşiţi la fereastră oameni în galerii

probând haine vorbind la telefon ţinându-se de mâini

plini de viaţă planuri de weekend

dar mai ales tone de apă tulbure şi sticlă

ca după dezghet infiltrată în toate

o tijă rece trecută prin miezul fiecărui corp

neobişnuit de umflat şi rânced gata să plesnească

domnule Director iată Planul meu pe ziua de azi

lumea se clatină buldozerul umblă pe străzi

fluidul fierbinte părăseşte în voie inima

iarba ţâşneşte în jurul meu tremură se ridică

obiectul adoraţiiei mele mâna întinsă spre nord

peste zonele inundate unde trăiesc aceşti oameni

domnule Director de data aceasta braţul meu

maşinăria amorţită scăpată de sub cupola de plexiglas

înşfacă bucăţile de construcţie şi le asamblează

la întâmplare - monstrul vechi s-a topit 

lumina gălbuie coloreză retina în albastru

şi umbra unei păsari pe asfalt fuge în toate părţile

dejun pe iarbă

avionul meu plin cu dragoste cu ploi calde nesfârşite zboară

ziua sau noaptea sau la capătul oraşului printre mărăcini

unde oamenii nu mai ajung

doar câinii şi noi cu pătura cu micul dejun în geantă

cu Ilinca în braţe şi Bebe 2 pe drum care ne aude

şi avionul meu cu dragoste multă îşi aruncă peste aceste locuri 

umbra de pasăre umbra de greiere

în sfârşit umbra vie şi susurul apei care este dragostea

ea nu atinge niciodata pământul oamenilor şi nu are chip nici linişte

şi fiindcă noi nu suntem oameni

ci nişte corăbii înlănţuite plutind dimineaţa

am să te duc acolo unde începe pădurea

unde iese din ea norul alb ca o mână răcoroasă

să aşternem pătura pe iarbă şi lăsam jos geanta

Ilinca să râdă cum numai ea ştie iar Bebe 2 să asculte

fiindcă nu suntem oameni şi tot ce e al oamenilor ne este străin şi rece

noi suntem planete şi stele

comete vâjâind

noi suntem miliarde

noi suntem lumina călătoare

şi explozia supernovei