Fotografii de la ediția XXXIX

Cronică la ediția XXXIX

“Începem ediția XXXIX cu Ion Zubașcu și Andrei Gamarț. Prima va fi lectura lui Andrei Gamarț, născut la Chișinău în 1980, a publicat trei volume de versuri, pe cel din urmă – Eu spun dragoste, l-am citit cu mare plăcere, a fost o descoperire pentru mine prin 2007 când, Andrei și Hose Pablo au publicat în regie proprie două cărți îngemănate”, a spus Claudiu Komartin, în deschiderea ediției.

Urmează lectura lui Andrei Gamarț, grupajul de poeme noi intitulat Casa Presei. Biroul 804 și un text bonus numit Învierea. O nouă zi.

Komartin: “Ion Zubașcu ne va citi un grupaj de poeme care fac parte dintr-o carte în lucru. Cel mai recent volum de poeme al lui Ion Zubașcu, este vorba despre Moarte de om. O poveste de viață, a fost una dintre cele mai puternice și adevărate cărți pe care le-am citit în ultima vreme. Care este motorul scrierii acestei noi cărți?”

Ion Zubașcu: “Această carte este o construcție unitară care cuprinde cam o sută de poeme scrise în mai multe registre stilistice – folcloric, apoi texte recuperate scrise de tatăl meu, texte despre tatăl meu ucis după doi ani petrecuți în munții Țibleșului, după ce am consultat documente reale de arhivă, sute de pagini, pentru a-mi face o părere, și poemele mele unde părăsesc vocea mea, apelând la dicerse coruri.

Cartea asta… nu știu ce-i cu ea. Scriind-o, nu mi-am pus problema că fac literatură. M-a pândit o obsesie. Vreau ceva să spun și spun. Problema mea a fost să scriu această carte, rămân criticii să stabilească ce am scris. Din selecția pe care a făcut-o poetul Claudiu Komartin, a lăsat mai mult text, vă cer îngăduință și răbdare.”

Urmează lectura poetului Ion Zubașcu, un fragment din cartea lui nouă în pregătire, Omul, pomul și fântâna. O tragedie românească, apoi aplauze îndelungi și o pauză.

După pauză, Komartin: “Începem dansul. Avem despre ce vorbi. Domnule Octavian Soviany?”

Soviany: “Despre Andrei Gamarț îmi va veni foarte greu să vorbesc pentru că impresia lăsată de Ion Zubașcu este foarte puternică. Va scoate cu siguranță un volum bun, a citit aici ceva foarte interesant, scris în mai multe registre. De un timp încoace, Zubașcu are mize foarte mari, iar aceasta pare o carte extrem de bună, o carte totală. Am fost foarte mișcat. Cred că așa scria Ion Gheorghe în vremurile lui bune.

Poezia lui Andrei este făcută cu camera, sunt acolo detalii reluate. Riscul acestei poezii este pericolul platitudinii, după două-trei poeme nu rămâne nicio imagine pe retină. Cel mai mult mi-a plăcut imaginea cu laptele. Pe linia asta trebuie să meargă.”

Komartin: “Și textul de la sfârșit îmi place, deși primele două strofe sunt o introducere nu neapărat necesară. Încearcă să-și înrămeze poemele. Are o sumă de viziuni, dar sunt prea multe vorbe uneori. E o tentație maximalistă care îl face uneori să dea prea mult.” Exemplifică poemul dejun pe iarbă, propunând o variantă “mai relaxată”, apoi adaugă: “Andrei pare a fi un strănepot al suprarealismului, cu un tip de sensibilitate rusească, îşi arată tot timpul inima.”

Miruna Vlada face un comentariu: “Împărtășesc opinia despre Andrei. Sunt texte mult prea dense care, prin repetiția aceluiași cuvânt produc un efect exact invers, lipsit de conținut. Poemul cu Învierea mi-a plăcut pentru că are imagini luminoase și cețoase. Aceste detalii cu oameni care merg pe stradă se apropie de o zonă facilă, ușor redundantă.”

Soviany: “Nu se poate opri. Se configurează o siluetă, apoi vine cu altceva. Nu e nimic care să se fixeze.”

Despre poezia lui Ion Zubașcu, Vlada spune: “Un element de bază, pe lângă cel epic sau liric, este dramatic. Combinarea genurilor în care întâlnim biografism, o miză mistică m-a impresionat mult. Mi-a plăcut cel mai mult poemul Părinți și copii. În cheia legăturii paradoxale părinte-copil, simbol al istoriei, există și această temă mistică. Acest puzzle se fixează foarte bine, tema fiului care își caută tatăl este autentică, o temă a recuperării istoriei personale prin literatură, a recuperării – este un proiect inedit.”

Komartin: “Sunt aduse toate aceste documente, istorii personale, eticismul înalt... În literatura noastră nu s-a făcut aproape nimic pe acest subiect după ‘89. Și nu mă refer la fenomenul Pitești sau la cărţile de memorialistică, ci de literatură care să pornească de la experienţa comunismului. Din punct de vedere literar nu s-a scris mai nimic despre Securitate şi colaborarea cu ea. Cred că aici se adună tot ce a înțeles Ion Zubașcu din literatură, din viaţă, s-a turnat în întregime în această carte. Poemul Tatăl meu Herta Muller este un text pe care nu-l voi uita prea curând. Amintește într-un fel de Tatăl meu Rusia de Cezar Ivănescu. Un posibil reproș, deși e, până la urmă, doar o sugestie care ține de sensibilitatea mea când vorbim despre istorie – acest istoricism prea pronunţat care mă duce cu gândul la o altă vârstă a literaturii.”

Vlada: “O vârstă recuperată.”

Ion Zubașcu: „Cartea are o sută de texte. Ce am citit aici sunt poeme din primul ciclu. Al doilea ciclu se numește Baladele timpului nostru, continui cu personaje ca SOV, Păunescu și Voiculescu. Istoria curge, are o cursivitate și o degradare a ei. Ultima parte are texte diferite, o încercare de revenire la manifest. Trăim o perioadă amestecată, un nou caz de colaborare cu Securitatea a apărut. Este vorba despre Ioan Es. Pop. Vreau să spun că această iluzie optică potrivit căreia literatura română nu are valori morale este o falsitate. Cercetând în ultimii ani sute de pagini de documente din Arhivele Securității am descoperit zeci de mii de oameni care nu au colaborat și care au murit.”

Komartin: „Oricum lucrurile se întâmplau în anii ‘50 complet altfel decât în anii ‘70 sau ‘80.”

Zubașcu: “Însă a scos doar slăbiciuni, a lăsat în umbră cazurile de rezistență teribilă.”

Vlada: “Probabil că nu se vrea să se creeze ideea că a existat o rezistență.”

Zubașcu: “Sunt mândru că fac parte dintr-un popor care a rezistat. Dincolo de acest eroism, apar cazuri catastrofale.”

Komartin: “Această carte duce într-un discurs prin care se redescoperă curajul.”

Constantin Abăluță: “Cei care au o mare popularitate literară se descoperă că au fost colaboratori ai fostei Securități.”

Zubașcu: “Se poate dezamorsa această situație acceptând vina de a fi colaborat.”

Revenindu-se la comentariile pe text, Florin Caragiu spune despre poezia lui Ion Zubașcu că “e foarte important că genul ăsta de literatură își trage seva dintr-o tradiție locală. Zubașcu reușește să fie original și literatura să izbucnească din istoria locului.”

Despre poezia lui Andrei Gamarț, Caragiu apreciază ultimul poem. În cazul celorlalte poeme, “lucrurile par a nu se fixa, dar poate asta e dorința autorului. Aici e și viziunea lui picturală că e și un pictor foarte bun.” Concluzionează: “E o poezie a scindării.” Apoi, în continuarea acestei idei, citează versurile: “un soare amorf luminând planeta celor vii/ şi un soare colţ de animal”

Komartin: “Mi se pare că mecanicismul e resimțit dureros.”

Valeriu Mircea Popa: “Nu voi vorbi despre poezia lui Andrei pentru că m-a impresionat teribil ce a citit Ion. Mă gândesc cum să explic acest impact resimțit puternic pentru că și familia mea e din Ardeal. Eu nu ameste talentul cu caracterul (referire la versurile lui Zubașcu materia universului și toată istoria durabilă a lumii/ nu se întemeiază pe talente din naștere/ ci pe caractere puternice), dar m-am gândit la toate zdrențele de caractere din literatura română. Eu nu amestec talentul cu caracterul, dar în pofida talentului literar, nu creditez absolute deloc niciun scriitor dacă nu are o structură etică. Poate cel mai semnificativ poem din ce s-a citit este “Poporul român, o enigmă și un miracol” (titlu care îi aparține lui Gheorghe I. Brătianu, după cum a subliniat Zubașcu în timpul lecturii). Nu-mi aduc aminte, de când frecventez cercurile literare, să fi întâlnit o lectură atât de penetrantă sau să fi fost atât de profund atins de mesajul unor texte.”

Constantin Abăluță intervine cu un comentariu: “E o ediție grea. Pune prea multe probleme: limitele literaturii, eticism, în text sau prin text, expresivitate involuntară. Andrei încă face poeme foarte lungi, într-un flux imagistic abordat din unghiuri foarte ciudate, care deocamdată nu reușește prea multe lucruri. La Zubașcu  totul e unitar, știe să cucerească prin tot ce face. Andrei n-a reușit să dea un poem în care să se petreacă ceva. Poate doar în ultimul poem, dar acolo devine de la o vreme plictisitor. Nu reușește să lege ceva.” Citează versuri frumoase din poemul Casa Presei. Biroul 804. Traversând strada: “nu ajunge nici cât să-ți pui o dorință/…/o umbră de animal cât zece oameni prinși în gândurile lor”, apoi citează, din același poem, și versuri “fumate”- “inima ei verde se luptă cu inima noastră/…/intră în capul acestor fiare.”

“Andrei se pierde, are expresivitate involuntar. La Zubașcu însă, peste aparentele expuneri de evenimente, este o puternică amprentă personală, știe să creeze. Nu ne interesează dacă este proză sau poezie.”

Komartin: “Este acolo, recognoscibil.”

Abăluță: “E autentic, însă Andrei e subțire puțin.”

Komartin: “Este expozitiv.”

Abăluță: “Într-adevăr.”

Komartin: “Putem să ne oprim aici. A fost încă o după-amiază plină. Ne revedem peste trei săptămâni cu Mitoș Micleușanu și un tânăr poet.”

Zubașcu: “Claudiu, dacă îmi permiți, vreau să spun câteva fraze.”

Komartin: “Sigur că da.”

Zubașcu: “Vreau să le mulțumesc celor care au venit și, în primul rând, poetului Claudiu Komartin, pentru invitație. E o mare bucurie să văd scriitori de valoare care și-au smuls din timp să ajungă aici, să mă asculte. Le mulțumesc și celorlalți poeți mai tineri și iubitorilor de poezie prezenți aici. Cu toată recunoștința.”

A consemnat: Gabriel Daliș

Poeme de Andrei Gamarț

Casa Presei. Biroul 804. împotriva frigului

Mormane de crengi în spatele clădirii

adună umezeala de prin subsoluri.

Strâmtă cu fiecare pas al nostru clădirea se ridică

mai aproape de antene şi răul de înălţime

ne face una cu aceste ziduri. Ne dezveleşte dinţii.

Eu scot bricheta şi o agit în mână deasupra

Capetelor - Primăvara a fost anul trecut,

acum subsolul este casa noastră pe apă -

Cred în căldură. Punctul dureros se deplasează

prin corp, o pată gri în căutarea unui organ sensibil

pe care să-l adopte.

Cred în căldura noastră.

Azi a intrat la mine un om în scaun pe rotile

şi fata lui se legăna ca o păpuşă îmbrăcată

în haine largi. Spunea un cântec despre mama

ce-aşterne patul, iar tatăl ei o îndemna – mai tare.

Un soare vânăt în felul ei de-a spune – MAMA

IUBEŞTE. Copilul cuminte. Vrea legănat în braţe.

Când să ne strângem mai aproape unul de altul,

când trebuie să ne simţim prin haine

oboseala ciudată, noi ne ferim şi mergem într-acolo,

închidem uşa, ca şi cum în cuşcă nu ne găseşte nimeni.

Inima bate-ncet. Un om în curte îşi acoperă cu palma

ochii. În partea noastră nu ajunge lumina asta.

Maşină, iată ziua luminoasă. Lucrează cu braţele noastre.

Netezeşte, înlătură fragmente, pune în ordine.

Pregăteşte sfera noastra metalică. O rostogoleşte în stradă.

Iar acolo totul plutește în apă, o întindere fragilă de corpuri.

Imn

sticla pe care o ştergi în treacăt cu mâna

oraşul ăsta cu muguri şi locuri strâmte

de la rece la cald mai e puţin

mâna nu tremură mângâie şi se retrage

am tresărit azi am stat în tramvai la uşă

cântecul s-a rupt oamenii caută siguranţă

mama se duce la sanatoriu m-a sunat

copilul nostru înoată în întuneric

diferite şi îndepărtate temeri subţiri

cablul întins peste primăvară

o cupolă de sticlă am să te învăţ cum

se poate pătrunde în inimă

sub husa murdară fără culoare acolo jos

maşina e o grămadă de fiare puse în ordine

ceea ce nu se vede se ascunde se ruşinează

oamenii stau departe unul de altul fac conversaţie

fie şi pentru câteva momente

suprafaţa negră zgrunţuroasă trecută cu vederea

micul nostru refugiu

am să-i dau alt sens

pun dragostea în tine

aduc aşteptările mele simple

să te susţină ca pe o floare

în bătaia vântului schimbător

drumul scurt e întotdeauna lipsit de căldură

am stat în tramvai la uşă atent la sunetul metalic

la zidul alb locuri comune intrări năpădite de iarbă

am coborât în mijlocul zilei cu sfială

în tine dragostea mea rămâne întreagă

Casa Presei. Biroul 804. traversând strada

nu ajunge nici cât să-ţi pui o dorinţă.

vântul târăşte pe carosabil o floare,

o pungă  umflată cu aer,

o umbră de animal cât zece oameni prinşi în gândurile lor.

pe partea cealaltă, în cabina telefonică,

în cadrul ei de metal,

un om punând fără grabă receptorul în furcă.

îl văd de departe cum îşi netezeşte  cu două degete

biletul de autobuz.

pe partea cealaltă e o vegetaţie răscolită.

cu ochi tulburi şi mâini isterice ne aşteaptă.

să ne înghită. să ne pierdem în inima ei verde.

inima ei verde se luptă cu inima noastră.

mâinile ei flutură şi se desprind una câte una.

o umbră de animal cât zece oameni prinşi în gândurile lor

calcă peste maşini,

intră în capul acestor fiare  

dar o să trecem şi noi pe partea celalaltă,

s-o urmăm.

iată se ghemuieşte talpa ascunsă în pantof.

scrâşnetul metalului palpabil,

boarea de vânt în faţă, ne verifică.

între noi e o distanţă atât de mică, că nu se pune.

eu merg acasă la mine, iar ceilalti habar nu am.

şi dacă ajungem cu bine de partea cealaltă,

o să ne împrăştiem.

celulele noastre se vor dezlipi firesc una de alta.

doar un halou de lumină şi praf înnecăcios

va rămâne din noi.

purtat spre casele noastre,

spre patul în care ne este bine,

spre gâtlejul palid pulsând ritmic,

învăluiţi în întuneric şi cu alte mâini,

pline de dragoste, peste noi.

Casa Presei. Biroul 804. ordine

trebuie să urcăm 4 etaje. scări grilaje utilităţi comune

maşini parcate una lângă alta în bătaia soarelui

între noi un imens teren de pământ negru

cu iz de putreziciune dulce gura deschisă larg

biroul meu are forma unei cutii cu masă scaun şi aer îmbâcsit

biroul tău e o capsulă zburătoare. zbori în inima mea

casa noastră nu e ascunsă în adâncul pădurii.

pune iubirea la locul ei. nu o lăsa la întâmplare

Biroul 804. sfârşitul lumii

iarăşi oraşul de sticlă pierdut sub ape

dimineaţa înceată iarăşi plictiseala bordura gri

parcarea imensă tone de apă şi sticlă

oameni ieşiţi la fereastră oameni în galerii

probând haine vorbind la telefon ţinându-se de mâini

plini de viaţă planuri de weekend

dar mai ales tone de apă tulbure şi sticlă

ca după dezghet infiltrată în toate

o tijă rece trecută prin miezul fiecărui corp

neobişnuit de umflat şi rânced gata să plesnească

domnule Director iată Planul meu pe ziua de azi

lumea se clatină buldozerul umblă pe străzi

fluidul fierbinte părăseşte în voie inima

iarba ţâşneşte în jurul meu tremură se ridică

obiectul adoraţiiei mele mâna întinsă spre nord

peste zonele inundate unde trăiesc aceşti oameni

domnule Director de data aceasta braţul meu

maşinăria amorţită scăpată de sub cupola de plexiglas

înşfacă bucăţile de construcţie şi le asamblează

la întâmplare - monstrul vechi s-a topit 

lumina gălbuie coloreză retina în albastru

şi umbra unei păsari pe asfalt fuge în toate părţile

dejun pe iarbă

avionul meu plin cu dragoste cu ploi calde nesfârşite zboară

ziua sau noaptea sau la capătul oraşului printre mărăcini

unde oamenii nu mai ajung

doar câinii şi noi cu pătura cu micul dejun în geantă

cu Ilinca în braţe şi Bebe 2 pe drum care ne aude

şi avionul meu cu dragoste multă îşi aruncă peste aceste locuri 

umbra de pasăre umbra de greiere

în sfârşit umbra vie şi susurul apei care este dragostea

ea nu atinge niciodata pământul oamenilor şi nu are chip nici linişte

şi fiindcă noi nu suntem oameni

ci nişte corăbii înlănţuite plutind dimineaţa

am să te duc acolo unde începe pădurea

unde iese din ea norul alb ca o mână răcoroasă

să aşternem pătura pe iarbă şi lăsam jos geanta

Ilinca să râdă cum numai ea ştie iar Bebe 2 să asculte

fiindcă nu suntem oameni şi tot ce e al oamenilor ne este străin şi rece

noi suntem planete şi stele

comete vâjâind

noi suntem miliarde

noi suntem lumina călătoare

şi explozia supernovei

Ion Zubașcu, "Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească"

- fragmente -

Tatăl nostru

nu pot să mi-l imaginez pe tatăl meu

nici pe tatăl ţării în care trăiesc

pe tatăl acestei ţări numită România

decât făcând puşcărie politică

ucis de Securitatea din Sighet în 1950

în 1850, în 1550, în 1050, în 550

înainte de naşterea lui Cristos, a lui Burebista

din cea mai adâncă antichitate

făcând mereu puşcărie politică

şi fiind ucis în închisoarea din Sighet

mereu ucis la 29 de ani

lăsându-şi copiii şi soţia pe drumuri

în voia vremurilor neîndurătoare

din cea mai adâncă preistorie până azi

mereu făcând puşcărie politică -

un popor întreg de puşcăriaşi politici -

şi eu crescând din cea mai fragedă copilărie

pe la case străine în imperii străine

prin internate şi lagăre o tinereţe întreagă

cu casa noastră confiscată şi mama scoasă în stradă

cu doi copii în braţe la această răscruce geopolitică

între Europa şi Asia la Porţile Orientului

iar eu aşteptându-l pe tata să vină acasă

Dumnezeul cerurilor şi al pământurilor

să vină odată acasă

în ţara asta numită România

rămasă văduvă încă înainte de naşterea ei

Tatăl meu Herta Muller

singura ta fotografie care ne-a rămas e în uniformă la unguri

în armată la Gyor cu un şnur împletit coborând de pe umărul drept

şi două ghinde de stejar care mi-au împodobit toată copilăria

a dezlipit-o mama de pe libretul tău militar

chipul de tânăr honved e stilizat după standardele epocii

şi al fotografiilor oficiale din Imperiu

n-am nici un element cât de cât uman din această imagine

care să mi te-apropie ca om ceva cât de mic să te recunosc ca tată

să pot spune cu inima da, simt, tu eşti tatăl meu

totul îmi este străin şi asta e singura fotografie rămasă în urma ta

celelalte au putrezit îngropate de mama într-o ştergură în pământul din şură

când te căutau securiştii şi tu erai cu fugarii în munţi

nu-mi mai rămâne decât să te caut pe tine cel adevărat

cel care ai fost viu şi acum eşti în ceruri şi mă aştepţi răbdător şi pe mine

să te caut doar în mine însumi în cotloanele cele mai nebuloase

pe care nu le înţeleg nici acum din fiinţa mea după o viaţă de om

acolo trebuie să fii tu viu, tatăl meu

şi doar aşa te voi recunoaşte în largul materiei când voi alerga

cu toate cerurile larg deschise căte tine

s-a întâmplat însă în 27 septembrie 2010 după ce m-am întors

de la istorica înfruntare de la Ateneu

să pun ivitaţia “Herta Muller în dialog cu Gabriel Liiceanu”

sub fotografia ta şi dintr-o dată lângă chipul de clovn îmbătrânit

al proaspetei laureate cu Premiul Nobel Pentru Literatură

care şi-a sculat în cap toţi rezistenţii prin cultură din timpul dictaturii

imaginea ta a ieşit din răceala substanţelor anorganice ale hârtiei

şi ai devenit în sfârşit tatăl meu tatăl meu cel viu şi adevărat

tatăl meu dintotdeana pentru totdeauna

Cu Marius Oprea la terasa Muzeului Literaturii

a venit primăvara şi la Terasa Muzeului Naţional al Literaturii Române

cu primele frunze înmugurite pe ramurile sărace de sub cerul senin

cu Vlad Ciobanu Rodica Ion si Ioan Buduca la o stacană de vin negru

rămaşi la aceeaşi masă din toamnă cu poeţi şi artişti veştejiţi de viaţă

mi-au cumpărat Omul disponibil şi Moarte de om. O poveste de viaţă

de la chioşcul MNLR din faţă am dat autografe am avut succes

a venit şi Marius Oprea la masa noastră eram cu poetul Capşa

şi Paul Vinicius la două halbe de bere şi o cafea cum mai merge Marius?

sunt de trei luni şomer dar mi-au tăiat doar funcţia nu şi capul

o să fac un Centru Privat de Investigare a Crimelor Comunismului

acelaşi lucru ca înainte dar finanţat de nemţi şi din alte fonduri europene

ăştia de-acum vor să transforme IICCR într-un Institut de Eseuri

eu am pornit Legea 221 şi am dezgropat morţi

o familie cu şase copii rămaşi orfani după ce Securitatea

le-a ucis amândoi părinţii au câştigat prin proces 900.000 de euro

şi eu sunt acum şomer dau eu o bere o, mulţumesc!

cuiva n-a convenit că Statul trebuie să plătească sumele astea

şi m-au măturat, înainte vedeam România ca director al IICCR

cu maşină la scară şi şofer care-mi deschidea portiera

acum mi-am cumpărat bicicletă şi văd România vie de jos sunt liber

vreau să scriu o carte autobiografică cum am ajuns de la poezie

să mă ocup de crimele comunismului şi dezgroparea morţilor

tu ştii ce boem era omul ăsta pe vremea cenaclului Universitas

a zis şi Vinicius dormea pe mese prin parcuri era ca mine acum

păi ţi-ai scris în biografie toate astea când te-au făcut director?

şi acum faci scadal că te-au destituit? înapoi la literatură!

voiam să te caut şi eu cu tata am obligaţa morală

să lămuresc ca fiu de ce l-au omorât fără proces şi unde e îngropat

au trecut 60 de ani şi încă nu ştiu unde să-i aprind o lumânare la cap

Oprea ştia de grupul tatii din Munţii Ţibleş a dat un telefon

i-a aflat imediat Fişa matricolă penală cu decesul înregistrat

la Arhiva Naţională a Administraţiei Penitenciarelor abia în 1961

la 11 ani de de la crimă cauza morţii: „reumatism acut la inimă”

n-ai un mail? o să primeşti hârtiile astea acasă de la colaboratorul meu

e unul din cele 10.000 de cazuri similare de care am aflat primul pas

e să soliciţi dosarul de la CNSAS ataşezi şi Fişa matricolă

să nu zică ceva că nu-l află vezi de asta sunt eu şomer

chiar cu asta mă ocup acum să aflu unde e îngropat tatăl tău

mulţumesc pentru halba de bere şi cafea

Vestitorul

eu sânt un poet ocazional

m-am născut cu ocazia poporului român

scriu versuri cu ocazia limbii române

şi a lumii în care se naşte zilnic

viaţa mea unică poezia mea

Cum era să ajungă Maramureşul Republică Sovietică

ultimele trupe nemţeşti s-au retras din România sleite

înaintând dinspre Bucovina spre Pasul Prislop

coborând în Borşa sub Pietrosul, cu lupte grele pe munţii din jur

şi pierderi masive au trecut Dealul Moiseiului spre Săcel

şi s-au prelins prin satele de pe Valea Izei tăind stâlpii de telegraf

şi aruncând în aer podurile de lemn de pe Iza

până au ieşit din ţară pe la Carei şi Satu Mare în 25 octombrie 1944

ultimii patru ani Maramureşul şi nord-vestul Transilvaniei

au fost încorporate Ungariei horthyste iar acum

după abolirea Diktatului de la Viena intelectualitatea din Sighet

a reînfiinţat Consiliul Naţional Român după modelul din 1918

deşi în capitala străveche a Maramureşului se instalase deja

un Comandament sovietic şi Comisia Aliată de Control

după patru ani de odioase crime horthyste în Transilvania ocupată

totul părea să reintre în normal dar un avocat obscur Ivan Odoviciuc

a strâns liste cu mii de semnături minţind oamenii

că sunt pentru ajutoare alimentare după marea foamete

şi a provocat la Sighet în 28 ianuarie 1945

o “adunare a Poporului” care constituie un “Comitet al Poporului”

şi organizează primul “Congres al Comitetelor Poporului din Maramureş”

Odoviciuc se instalează prefect preluând administrarea judeţului şi dizolvând

“Comitetul Naţional Român din Maramureş” apoi îi trimite

o cerere mareşalului Stalin “iubitului nostru Părinte Iosif Visarionovici”

prin care solicita anexarea ţinutului la Ucraina subcarpatică

unde mai rămăseseră peste Tisa două treimi din Maramureşul voievodal

după Primul Război Mondial, încorporate acum în Ucraina

România Mare avea graniţe cu Cehoslovacia şi Polonia

dar istoria era supărată şi atunci pe noi şi ne-a-ntors spatele

“Primiţi-ne pe noi cei urgisiţi de soartă, Părintele nostru iubit

în sânul Ucrainei Sovietice” îi scria noul prefect Odoviciuc lui Stalin

şi lui Nichita Sergheievici Ciuratiov preşedintele Ucrainei Socialiste

pe drapelul roşu al Mamureşului oficializat deja, sub secera şi ciocanul

scria în limba rusă “Trăiască Unirea Maramureşului cu Ucraina Sovietică”

dar visul mareţ al lui Odoviciuc şi al păpuşarilor lui de la Moscova

era să înfiinţeze Republica Sovietică Socialistă Maramureş

la sfârşitul Congresului din Sighet formaţia muzicală a Armatei Roşii

a dat un concert pentru “delegaţii poporului” şi a urmat petrecere cu dans

Balada primarului Ştrifundă din Borşa

n-a rămas decât două luni Maramureşul sovietizat de Odoviciuc

în Borşa muntele Pietrosul cu zăpezi veşnice în craterele lui glaciare

avea în vale, “la ţară”, un om pe măsura lui

sus la munte ninge, plouă/ jos la ţară pică rouă

Gavrilă Mihali Ştrifundă primarul celei mai mari comune din România

era în Comitetul Naţional Român de la Sighet cu părintele greco-catolic

şi-a îndemnat oamenii să ceară anularea hotărârii “Congresului Poporului”

demiterea lui Odoviciuc şi numirea unui prefect român

după patru ani de ocupaţie horthystă cu 29 de ţărani nevinovaţi

măcelăriţi într-o casă la ieşirea din Moisei cu mitralierele pe ferestre

mii de borşeni au pornit în 5 martie 1945 cu primarul Ştrifundă în frunte

într-un convoi de călăreţi cu căruţe şi pedestrime spre Sighet

aveau arme adunate de anul trecut din buncăre după retragerea nemţilor

mitraliere şi pistoale automate grenade şi un tun de munte

căruţe întregi cu puşti şi muniţii, în Moisei li s-au alăturat

bărbaţii din marile neamuri Tomoiagă Steţcu şi Horj

bărbaţii Săcelului de la izvoarele Izei cu cujmele lor negre turtite

ca nişte tăvi de cozonac, oameni mărunţi şi îndesaţi cu sumane negre

şi femeile lor fără sugne în poale albe cu două zadii de lână în faţă şi spate

bărbaţii lui Paşca din Sălişte cu sumanele lungi şi sure ca ale ardelenilor

pieptare împodobite cu simboluri solare cusute pe spate pe umeri în faţă

pe umărul de-a dreapta/ închipuită-i lumea/ pe umărul de-a stânga

scrisu-i soarele, luna/ şi pe ai lui umerei/ strălucesc luceferei

înaintau pe Valea Izei în marşul lor războinic spre Sighet şi cântau

Deşteaptă-te, române unii dintre ei fuseseră şi la Alba Iulia în 1918

“să facă Ţara”, coada de lemn a drapelelor tricolore încă era caldă

la Dragomireşti s-au oprit la casa protopopului Cosma şi-au trimis la Sighet

trei delegaţi luminaţi să poarte discuţii cu Comisia Aliată de Control

şi Comandamentul sovietic, avocatul Iusco Ilie, din Dragomireşti

doctorul Iusco Gavrilă şi preotul cărturar Dunca Ioan Joldea din Ieud

în aşteptarea răspunsului au continuat înaintarea spre Sighet

li s-au alăturat bărbaţii din Dragomireşti cu cioareci de pânură şi opinci de oargă

curele late de piele pe şolduri până la subsuori cu tabaca şi cuţitele la brâu

bărbaţii din Cuhea iuţi la mânie şi faptă care şi-au amintit

că sunt urmaşii voievozilor Bogdan şi Dragoş, descălecătorii

li s-au adăugat bărbaţii din Ieud cei cu mare frică de Dumnezeu

din satul cu cele mai multe naşteri din ţară şi familii cu peste 10-15 coconi

în triunghiul aşezărilor preistorice Ieud, Cuhea şi Dragomireşti

despărţite doar de o dumbravă largă, blândă cu deschidere

spre Pietrosul din zare Ţibleş, Gutâi şi Munţii Maramureşului

pe graniţa latinităţii cu stepele slavone ale Asiei

se înaţă la cer o axă a lumii cu rădăcini până în fundul pământului

au sărit mai departe cei din Şieu, Rozavlea şi Strâmtura

iar peste dealuri pe Valea Vişeului s-au pornit vişeuanii

cei din Leordina, Petrodava şi Rona, au ajuns la Bârsana aproape de Sighet

zece mii de maramureşeni stârniţi de primarul Ştrifundă din Borşa

moiseieni, săceni, sălişteni, mireşteni, cuheni, ieudeni, şieuani, botizeni

rozovleni, strâmtureni, se cunoşteau din ce sat sânt după port şi după grai

deşi multe aşezări străvechi de pe Valea Izei sunt aproape lipite unele de altele

diferă atât de mult la port şi la graiul viu de parcă ar fi din ţinuturi îndepărtate

la Bârsana au primit răspunsul din partea Comisiei Aliate de Control

“O revoltă armată în spatele frontului ar putea fi interpretată

ca o atitudine duşmănoasă faţă de Naţiunile Unite”

primarul Ştrifundă a înţeles că nu te poţi pune cu o istorie potrivnică

mulţi l-au urmat şi s-au întors dar cei mai mulţi şi-au continuat drumul

până la Vadu Izei unde podul peste râu era aruncat în aer

dincolo de pod aşteptau oamenii lui Odoviciuc în uniforme sovietice

au deschis focul s-a tras cu mitralierele şi tunul au fost morţi şi răniţi

la un timp o femeie din Vişeu s-a dus la prefectul Odoviciuc să-l întrebe

de ce i-au omorât bărbatul au bătut-o rău pe Sava Ţicală din Vişeu

“Întreg Maramureşul ar fi trebuit înecat în sânge”

Corul istoricilor tineri

întreaga istorie a românilor

de la origini până în prezent

este o singură generaţie

singură fără bătrâneţe şi singură

generaţia de sacrificiu

continuu

de neînvins

Verişoara

         „Am mai cules informaţia că numita Zubaşcu Maria, verişoara

         fugarului Zubaşcu este mereu văzută la locul denumit Poiana Popii pe

         motivul căutării unui cal pierdut, negând ciobanilor că ea ar fi rudenie

         cu fugarul Zubaşcu”

                    ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 64432, vol. 3, pag. 27-30

 „S-o dus Maria lu Ilie’a lu Dumnitru (după mamă, îi zicea Maria’i Niţă) în munţi, după un mânz. I-o ieşît înainte sicuriştii şi armata. Era cu traista în umăr, avea cu ea de mâncare. Sicuriştii cu armele întinse, pângă ea: Unde te duci? Era tânără, avea 18 ai, săraca de ea. O învinuit-o că duce de mâncare partizanilor. Oricât s-o giurat, o zdierat cu lacrămni amară, s-o rugat, n-o vrut s-o creadă nici p-o cale. O întrebat-o: Eşti vară cu Zubaşcu Ilie? O zîs că nu şi nici nu-l cunoaşte.

 Între sicurişti era şi Ştefanu Cârsnicului, da nu s-o sfitit, să nu-l cunoască Marie. Ştefan o pârât-o sicuriştilor că-i vară primară cu Ilie şi că-i duce de mâncare. Atunci o luat-o la o fabrică de bătaie soră cu moartea. Să oboseau călăii bătând-o. Ostenea unu, să lăsa, vinea altu şi o lua di la-nceput. Numa să spuie că mere cu mâncare la partizani. La urma urmii, dac-o văzut călăii că nu scot nimic din ea, i-o dat o lopată să-şi sape groapa, s-o îngroape de vie în groapa pe care sângură ş-a săpa-o. Da bunu Dumnezău o scos-o, c-o fo tare credincioasă, şi ea şi mă-sa, Niţa lu Ilie’a lu Dumnitru. Di la o vreme, o zîs sicuriştii: De data asta eşti scăpată şi nu te-am îngropat. Du-te acasă şi dacă-i spune cătă oarecine ce-ai păţît, ne întoarcem după tine şi te îngropăm de vie!

 Nacazu de fată o vinit cum o putut acasă din munte, s-o tras ca o râmă pă pământ, o poate c-o adus-o v’on car. Da de atunci o fugit de acasă o vară întreagă, n-o mai stat acasă cu părinţii, s-o temut şi s-o ascuns. Trăie’ şî amu. Da-i tare supărată, că i-o murit o fată de tânără şî mai are numa un fecior, doftor. Pă femeia asta n-am mai văzut-o niciodată râzând, din batania şi spaimelea acelea. Tătă viaţa ei o fo numa plouată şi ninsă.”

Balada morăriţei din Dragomireşti

        „Pornind de la concluzia că fugarii pot fi apropiaţi în modul cel mai

        sigur prin membrii de familie sau prin alte persoane care îi alimentează,

        am recrutat ca informator de valoare pe dr. Ţ.V., fost episcop greco-

        catolic din Dragomireşti, care este în legături intime cu soţia fugarului

        Petrovan Dumitru

                   ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 64432, vol. 3, pag. 50-52

au intrat noaptea în casă peste soţia fugarului Petrovan Dumitru morăriţa

cu moara peste Baicu sub Şes lângă un drum ce urcă pe Dumbravă

ei dădeau buzna în casele oamenilor numai după miezul nopţii

în hainele lor negre de piele în uniforme înarmaţi cu pistoale şi puşti

Gasie din moară a sărit pe întuneric din pat în cămaşa ei albă de cânepă cu poale

a aprins lampa şi când s-a trezit în faţa lor fără nici o apărare

şi-a luat instinctiv în braţe coconul lângă care dormea

şi atunci copilul de câteva luni nu împlinise încă un an

s-a pus pe un plâns ca din gură de şarpe simţea spaima de moarte a mamei

şi nu l-a mai putut opri nici laptele cald de care n-a vrut să se apropie

deşi mustea deja abundent prin camaşa femeii

un securist s-a înfuriat rău de ţipetele copilului l-a apucat de picioare

şi l-a trântit cu capul de perete în faţa mamei cu sânul încă dezgolit

copilul a încetat brusc din plâns dar când morăriţa l-a ridicat de jos

nu mai respira s-au speriat şi ei au urcat-o cu pruncul într-o maşină

şi au dus-o la doctorul din Rozavlea cel din Dragomireşti era arestat

omul s-a sculat din pat şi când a văzut copilul

a început să urle şi el la femeie: Eşti nebună? Îmi aduci un copil mort?

Tu nu vezi că-i mort, femeie? Securiştii s-au urcat în maşini şi-au plecat

după ce au înconjurat-o pe morăriţă cu armele-ntinse

au ameninţat-o să nu spună nimănui nimic şi i-au poruncit

să nu se întoarcă pe drum în Dragomireşti ci pe prunduri

zorii zilei au prins-o pe femeie cu copilul rece în braţe

încălzindu-l doar cu lacrimile ei neputincioase de mamă

venind desculţă pe cărările Izei în sus 15 km până în Dragomireşti

şi cântându-l morţeşte apoi l-a îngropat în noaptea următoare pe ascuns

şi n-a ştiu decât Dumnezeu de ce s-a mai născut şi coconul acela

Vecinul nostru

       

      “S-au luat măsuri ca autorul scrisorii către şeful Biroului de Securitate

       Dragomireşti, anume Zubaşcu Vasile, să fie recrutat”

                 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 64432, vol. 3, pag. 34-38

prin septembrie 1950 ne-au arestat toată familia

i-au dus pe toţi ai noştri într-o noapte cu un camion la Sighet

pe atunci aveam doi ani şi ceva iar soră-mea era încă la ţâţă

dar îmi amintesc şi acum frigul din lada camionului şi prelata udă

până s-au predat tata şi fugarii din munţi

le-au rămas gospodăriile pustii nimeni n-a mai avut voie

să dea de mâncare marhăilor din grajd şi să le adape

răgeau săracile vaci de foame de răsuna toată uliţa Baicului

nici câinele de pe sârmă nu l-au dezlegat din lanţ

era câinele unui duşman al poporului şi trebuia lăsat să moară

tata îşi ridicase o poartă de stejar în faţa casei noi făcută cu mama

în cei doi ani cât au trăit împreună după cununie

şi pe lemnul porţii cu străvechi însemne solare

şi-a încrustat numele ZUBAŞCU ILIE ca toţi gospodarii din Ardeal

să ştie trecătorul străin de pe drum că la casa aceea e un om de treabă

au scos stâlpii poţii din pământ şi i-au întors cu spatele la drum

să nu-i mai vadă nimeni numele ca şi când l-ar fi scos definitiv din istorie

fântâna din fundul grădinii au astupat-o cu pietre vreascuri şi gunoaie

merii perii şi prunii i-au crestat cu securea să se usuce şi ei

şi toate acestea nu le-au făcut străinii ci vecinul nostru de peste drum

Zubaşcu Vasile a’ Ştiopului rudenie probabil cu noi care s-a dat la comunişti

imediat după înfiinţarea Biroului Securităţii Poporului în Dragomireşti

creat special pentru prinderea celor şapte “terorişti din banda lui Zubaşcu”

iar după ce tata s-a predat şi toţi ai noştri au venit de la Sighet bătrânii şi copiii

mama a vorbit mai departe cu Vasile şi Palaga Ştiopului

erau doar vecinii noştri de peste drum eram şi ceva neamuri de departe

iar noi copiii ce ştiam? cei mai buni prieteni ai noştri

au rămas Vasilică şi Ilenuca, fiii Ştiopenilor, de o vârstă cu noi

la şcoală am stat în aceeaşi bancă am făcut acelaşi liceu la Borşa

cu ei ne-am petrecut împreună toată copilăria

Confiscarea

                     “I N V E N TA R

despre averea mobilă a condamnatului Zubaşcu Ilie lui Ioan din comuna Dragomireşti Jud. Maramureş, trecută în proprietatea Statului, conform sentinţei Nr. 141 din 8 martie 1950, a Tribunalului Militar Cluj.

Nr.             Denumirea obiectelor                Observaţii

Crt.

1. Una masa de lemn tare, buna.
2. Un scaun de brad cu spatar taranesc.
3. Una lavita format lada de 3 metri, buna.
4. Una lavita de 4 metri din scanduri de brad.
5. Una videre pentru apa, din tuci.
6. Una donita din tinichea si un strecurator.
7. Un pat de scanduri din brad taranesc, bun.
8. Una cerga veche de lana 2/1,50. metri.
9. Un cearceaf taranesc de canepa uzat.
10. Una perina cu pene.
11. Una soba de pregatit din tuci.
12. Un dulap mic de bucatarie, vapsit in grii.
13. Una lada de scanduri din brad, pentru cereale.
14. Un ferestrau lung de taiat lemne.
15. Circa 15. kgr. fasole.
16. Circa 20 kgr. hrisca.
17. Circa 15 kgr. ovas.
18. Circa 100 kgr. cartofi.
19. Circa una suta kgr. porumb nedesfacut.
20. Una vaca sura galbaie de circa 8 ani.
21. Una jurinca galbana de circa trei ani.
22. Un vitel sur de circa 8 luni.
23. Doi boi suri albai, de circa trei ani./pe Izvor/
24. Un car de fan circa 400 kgr.

S,a incheiat azi la 15 Aprilie 1950, cu un numar de douazeci si patru de pozitii.

   25.Sapte bucati scanduri de 3-6 metri de diferite latimi.

     Astfel s,a incheiat cu un numar de douazeci si cinici pozitii.

             M e m b r i i C o m i s i u n e i”

“Poporul român, o enigmă şi un miracol”

de ce ai tăcut, mamă, o mie de ani

şi ce-ai făcut tu, dragă mamă,

între secolele al IV-lea şi al XIII-lea

de n-ai lăsat nici o dâră de sânge în cronici

nici o urmă de viaţă pe imperialele cearceafuri nupţiale

nici măcar cât melcul când ţărâna musteşte de apă

şi urcă pe trunchiul uscat al unui pom din gradină

sau râma speriată de moarte în colbul de sub peretele şurii

când iese din pământ alungată de abundentele ploi ale verii

de ce n-ai lăsat şi tu măcar o biată urmă

în cronicile Bizanţului în slavoneştile ceasloave ortodoxe

ce ai făcut tu, prea iubită mamă

atât de multe zece veacuri de vânzolită istorie

după ce ţi-ai născut pruncii i-ai botezat în credinţa latină şi i-ai alăptat

şi te-au scos barbarii afară din casă împingându-te spre păduri

ţi-au furat fără milă toată săraca avere

de la cerga veche de lână din pat la strecurătoarea laptelui

perechea de boi primită de zestre de la părinţi şi vaca din grajd cu tot cu viţel

te-au pus să plăteşti tribut pe fumul din vatră

în propria casă făcută cu tata după cununie şi rămasă neterminată

în care ţi-au îngăduit să te întorci cu chirie

după ce te-ai ascuns în păduri şi poiene câteva veri la rând

între stâncăriile din Fundu Văii Ursoii şi în Surupoasa

mâncând jir de sub fagi ca mistreţii

zeamă de măcriş iepuresc cu cimbru şi morcovi sălbatici

bureţi de paltin mere oarzâne căline şi pere pădureţe

până-au trecut pe văile noastre pustiitoarele popoare migratoare

de ce nu le-ai scris atunci, scumpă mamă, istoricilor din cancelariile imperiale

să-i inviţi la coleşa de făină din scoarţa uscată a bătrânilor arbori

în coliba noastră de su’Surupoasa

împletită cu boltă din nuiele verzi de alun înfipte cu capetele-n pământ

şi acoperită cu pale de fân uscat din brazda cosită dimineaţa

după ce ţi-ai îngropat mierţa de hrişcă şi căldarea cu grăunţe de mălai

într-o groapă săpată sub jupi şi paiele de secară din şură

şi plugul de fier l-ai îngropat în pământul din fundul grădinii

până-au trecut tătarii prin Dragomireşti la ultima lor năvălire

când au aprins satele de pe Valea Izei

şi înaltele noastre biserici de lemn

până s-au retras ungurii de la noi după redobândirea Ardealului

şi ruşii pe urmele nemţilor spre Tatra şi Berlin

când au tăiat zbârnâitoarele fire de telegraf de pe marginea drumului

şi au aruncat în aer podul de lemn din Dragomireşti peste Iza

de ce nu i-ai scris, dragă mamă, nici măcar unui cap încoronat

aveai doar atâta timp după ce luai ceaunul de mămăligă din cujbă

şi potoleai între lespezile de la gura colibei focul pe noapte

printre limbile căruia vedeam stelele nopţii ca într-o pânză de apă

tăcerea ta inexplicabilă, iubită mamă, timp de zece veacuri

i-a umplut de uimire pe toţi istoricii Europei

Părinţi şi copii

dar lucrul cel mai trist şi înfricoşător din lume

e paradoxul că fiii se ataşează mai puternic

de cei mai răi şi cruzi părinţi

cum m-am ataşat şi eu de tine, tată

încă de pe vremea când mama era în luna a şaptea

şi ai târât-o în pivniţa casei şi ai bătut-o acolo

să n-o audă vecinii urlând ai aruncat-o pe pământul rece şi întunecos

peste grămada de cartofi încolţiţi cu viţe albe lungi şi fragile

şi ai lovit-o cu picioarele în burtă

m-ai bătut, tată, pe mine deşi nu aveam decât şapte luni

pe lumea cealaltă unde soarele nu răsărise încă

şi mama a zăcut leşinată în colţul cel mai întunecos al pivniţei

până am trezit-o lovind-o şi eu cu picioruşele mele

în aceeaşi burtă îndurerartă de izbituri pe dinafară şi pe dinăuntru

încă de pe atunci am descoperit cum stă treaba cu dragostea

cu câtă ferocitate vor să se distrugă cei care se iubesc mai mult

în lumea luminoasă în care urma să fiu şi eu părinte

şi am învăţat mai târziu bătând-o la rândul meu pe Maria

când era gravidă şi ea în luna a şaptea sub Munţii Rodnei la Borşa

că un părinte atroce va fi înconjurat şi ocrotit până la moarte

de atenţia şi dragostea nepieritoare a fiilor lui

în timp ce iubitorii părinţi sunt repede uitaţi de odraslele lor

te port în cârcă, tată, de 60 de ani cum aş purta un mormânt la vedere

mormântul tău pe care nu l-ai avut niciodată

pentru că nici acum n-am descoperit unde te-au îngropat securiştii

când te-au omorât în torturi în subsolurile Securităţii din Sighet

şi te voi mai duce până la ultima mea suflare

cum îşi purtau femeile din Borşa legânuţul copiilor în umăr

toată viaţa mea de până acum şi cea care va mai urma de acum înainte

e o luptă continuă să-ţi câştig bunăvoinţa şi dragostea ta

nu sânt bun de nimic fără tine, tată, şi nu merit nimic pentru mine

lumea întreagă şi-a lăsat toate durerile pe inima şi umerii mei

şi în clipa când simt cu putere că doar eu o voi putea despovăra

mă duc în pivniţa casei noastre din Maramureş

în colţul ei cel mai întunecos

şi plâng cu faţa la peretele rece şi umed

pentru toţi fiii şi părinţii pământului

care nu se vor mai putea dezlega niciodată unii de alţii

Vestitorul

cuvintele noastre sânt produse istorice

ele trebuie să slujească istoria

a fost o lungă eroare a poeziei lumii şi a noastre

să întoarcă spatele istoriei şi geografiei umane

persoanei reale şi comunităţii ei

nici o unealtă nu se cultivă numai pe sine

ea se perfecţionează continuu

doar pentru a fi utilă cultivatorului

nici un mijloc de transport în comun

cu atât mai mult cuvintele şi cărţile noastre

nu se transportă numai pe sine

sau nimicul stivuit expresiv în ordine exemplară

din remorcile şi vagoanele lor goale

dar nici un alt fel de unealtă şi mijloc nu uneltesc

împotriva uneltitorului şi mijlocitorului

să ne punem cuvintele la lucru avem atâta treabă de făcut

în istoria şi geografia noastră sălbăticite şi în paragină

ştiu că timpul va curge mai repede în mileniul trei

decât în apocalipticul secol trecut XX

din care tocmai am scăpat cu bine

în voi îmi pun toată speranţa

pentru voi scriu aceste cuvinte

am ieşit atât de târziu în larg în literatură

străduindu-mă mai întâi să trăiesc

ce-am avut de trăit în această unică viaţă

revoltele luptele în arenă umilinţele şi înfrîngerile

să-mi fac mai întâi un destin pe măsura cuvintelor mele

materia universului şi toată istoria durabilă a lumii

nu se întemeiază pe talente din naştere

ci pe caractere puternice

iar când talentul şi caracterul se întâlnesc

în acelaşi om, în aceaşi operă

cum se întâmplă atât de rar în istorie

victoria acelei opere a acelei literaturi şi a acelui popor

rămâne pe veci invincibilă

din volumul Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească