Institutul Blecher: iulie 2010

31 iulie 2010

Institutul Blecher XXIV - înregistrări

24 iulie 2010

După introducerea făcută de Claudiu Komartin, citeşte Ioana Bradea, un fragment din noul ei roman, Scotch, ed. Polirom, 2010.
Claudiu Komartin: “Mulţumim, Ioana Bradea. Dacă nici lectura asta nu v-a plăcut, nu ştiu ce v-ar fi putut convinge. Avem efecte speciale (se aud tunete), începe ploaia, rămânem aici. Mulţumim, Marin Mălaicu-Hondrari. Al doilea invitat este încă elev. Am avut ocazia să cunosc, în ultima vreme, foarte tineri poeţi, însă ce m-a şocat şi m-a făcut încrezător în destinul lor literar este că nu aveau stângăciile mele la vârsta lor. Ei sunt vii, proaspeţi, naturali. Aşa-i şi Alexandru Văsieş care, deşi elev în clasa a XI a, este suficient de copt cât să ne citească astăzi unsprezece poeme.”
Alexandru Văsieş: “Poemele fac parte dintr-un ciclu pe care l-am numit Amintiri din anul naşterii.”
Urmeaza lectura lui Alexandru Văsieş.

După lectură, Claudiu Komartin: “Mulţumesc, Alex. Mi-a fost destul de greu să fac selecţia poemelor lui Alex pentru această lectură, nu pentru că nu ar fi fost destule texte bune, ci pentru că toate erau foarte bune. Pentru cei care nu-l cunosc, Alex e din Bistriţa şi învaţă la Liceul Andrei Mureşanu. Eu cred că va face lucruri minunate. Ţin să vă anunţ că Institutul Blecher este un club de lectură, un atelier – cum îmi place mie să-i spun – unde scriitori din generaţii diferite vin să-şi citească scrierile. Astăzi avem o ediţie specială, nu vom comenta textele cum se întâmplă de obicei la întâlnirile noastre.”
Aplauze.

Claudiu Komartin: “Ioana, să vorbim puţin despre Scotch, până stă ploaia. Care e istoria apariţiei acestui roman, cum e cu Poliromul?”
Ioana Bradea: “Mi-e greu să spun. Nu am avut niciun fel de probleme. Dimpotrivă, Lucian Dan Teodorovici, care este redactorul cărţii, a suportat capriciile mele, a tot aşteptat manuscrisul. Am ştiut de la început că va fi o lectură dificilă, iar eu sunt adepta lecturii cărţii acasă, în pat.”

Miruna Vlada: “De ce Scotch?”
Marin Mălaicu-Hondrari: “Scotch te prinde.”
Ioana Bradea: “Scotch este un fel de liant între două lumi, dar romanul trebuia să se cheme Industrial.”
Ion Buduca: “De ce ai schimbat titlul?”
Ioana Bradea: “A fost idea editurii.”
Claudiu Komartin: “Sunt nerăbdator să citesc o cronică de-a lui Buduca la această carte. Ioana, au trecut cinci ani de la Băgău. De ce atâta vreme?”
Ioana Bradea: “A trecut exact atâta timp cât trebuia să treacă. După ce a apărut Băgău, doi-trei ani n-am scris deloc. Mi-a fost teamă să scriu copleşită de succesul pe care l-a avut Băgău. Scotch a apărut la timpul potrivit. Atât a germinat el.”

Claudiu Komartin: “Mărturisesc că sunt foarte mulţumit de lecturile din această după-amiază. Din cei 56 de scriitori care au citit până acum la Clubul de lectură Institutul Blecher, pot spune ca aici am auzit două dintre cele mai sigure lecturi. Vă mulţumesc pentru participare, Alex si Ioana, multă baftă. Ne revedem mai târziu, la Sinagogă.”

A consemnat: Gabriel Daliş

23 iulie 2010

Poeme de Alexandru Văsieş

amintiri din anul naşterii

***

aşteptarea te-a făcut doar mai
frumoasă şi mai lungă
dintr-un pământ liber gol
creşteai singură cu o păpuşă
mai aproape decât oricine
puteai auzi cum respiră un plămân plastifiat
alături de tine
torcea şi o pisică galbenă
mirosind a copilărie solitară

nu-ţi fie frică
n-o să păţeşti nimic
doctorul nu vrea decât să
te vadă şi să se joace cu tine
dacă eşti cuminte şi nu plângi
când ajungem acasă
în camera noastră
o să mâncăm
şi o să te spăl
ca pe o domnişoară

nu nu nu nu nu nu nu nu
nu o atingeţi aşa voi nu
nu ştiţi că e moale şi nu
nu vrea decât să stea nu
nu să se joace e prea nu
nu e prea mică acum nu
nu poate scăpa din nu
nu nu nu nu nu nu nu nu

nu voi rămâne singură niciodată niciodată niciodată
nu-i aşa?

***

vei atârna de mine fără umbră
vei fi mai uşoară
şi o să mă jupoi până voi rămâne doar cu răutăţile mele
fripturi spectaculoase arse în sânge
aşa cum spuneai

nu mai cred nimic înafară de munţii mei albi
sunt un câine care îşi caută oasele să le ascundă
pentru mai târziu când
oamenii nu vor mai servi decât pâine uscată şi maţe putrede
la mesele înalte
şi reci.
cu lingurile lor ca nişte labe de urs.

***

în drum spre tine
mă urmărea un om fără căciulă
înalt nebărbierit şi am crezut
că-mi va sări în spate
dar ar fi fost prea multă bucurie într-o
singură zi
i-am auzit respiraţia totuşi
mai bogată decât buzunarele mele de iarnă

ca de obicei bătrânul cu vioara cânta subgălete
ca de obicei bătrânul cu vioara m-a salutat
toate cele bune
erau la tine
când voiai să te ascunzi
dar nu te-ai mai dus
şi atunci am crezut că pasajul o să fie martor
la scena în care
mă iei de cap
şi mă izbeşti de pereţi până ai să gaseşti o
crăpătură unde să intrăm
să ne încălzim
şi să ne dezbrăcăm
pentru că eu
eu eram nou şi te-aş fi putut înghiţi dacă aş mai fi
stat mult în frig
doar ca să-mi încălzescă peşterile săpate sub piele
lemnul din oasele tale.

***

un copil rămâne un copil oricât de
mult i-ai alungi membrele
oricât de mult l-ai tortura cu jucăriile
şi prostiile adulţilor

poţi să-l tragi cât vrei de păr
să-l mângâi pe spate să te joci
cu degetele murdar
în palmele lui
şi să-i zâmbeşti rece şi rar

niciodată nu se va căţăra cineva
în părul meu
niciodată nu voi fi mai gol
şi mai provocator decât acum
cu pielea mea prea scurtă pe care o tot întind
să-mi ascundă cactuşii care-mi apar primăvara în palme
şi îmi cresc în gură

când voi fi mare
vreau să fiu pescar pe un lac
de nuferi negri
sau pe o mare de petrol
de unde voi scoate
din când în când
câte o captură rară
un peşte viu
cu perfuzii

acum
pot să mă spăl

puricii se plimbă pe mine
şi vor să muşte cât mai adânc
eu sunt iritat tot pe gât
miros a cauciuc şi a teamă
dar puricii se plimbă pe mine
le aud marşul şi comandantul cu o voce încărcată de
atâta supt
ce curaj au tocmai acum
să creadă că mai găsesc ceva pe mine în mine

spălatul pe mâini e excursia mea într-o lume veche
de care nu mă mai satur
mă eliberează de toate atingerile pe care
le-am cunoscut +
toate dansurile lascive care mi s-au întipărit
în palme ca amprentele
unui psihopat
care omoară doar femei cu picioare puternice.

***

când spuneai
că vrei să îţi cunoşti mai bine dumnezeul religia învăţăturile
nu te-am lăsat să dormi pentru că aveam ochii roşii
şi am fugit amândoi în noaptea aia
ne-am întâlnit la mijlocul credinţelor noastre
la mijlocul unui drum fără trafic
şi mă călcai pe picioare
ca şi cum nu ştiai dansul somnului
şi mă călcai pe piept
să-mi adânceşti inima
mi-era frică să mai fac baie cu tine
să te las să mă speli pe spate
de acum
când voi ieşi din baie nu voi mai
uita robinetul deschis pentru că sub apă
nimeni nu mă aude strigând sau înjurând
de acum
voi dormi într-un leagăn de abanos.

***

serpentinele de sticlă
îmi ies în faţă
dacă mă priveşti cu coada ochiului cum
cobor de pe o scenă doar a mea
unde toţi oamenii sunt bolnavi
doar acolo pot fi raţional
şi modest
îmi pot arăta gambele umflate de atâta mers
între verb şi acţiune
între moarte şi zi
doar pe scena mea pot fi împuns în genunchi cu
o unghie de mamă crescută în carne
şi să curgă din mine un lichid
albastru şi lung
care cred că
ar fi toate cuvintele şi strângerile de mână pe care le-am primit
de la oameni
toate dizolvate în eter etilic

***

aş vrea să-mi spui totul ca pe o poezie
ştiu că nu o faci
şi atunci
mi-aş băga mâinile în gura ta
m-aş arunca aproape întreg
pe gâtul tău
ca să mă întorc cu gândurile tale
cu păcatele tale
împachetate elegant
într-o batistuţă roşie şi udă

sunt mai rău decât o mamă trecută de 38 de ani
mai greu
decât un bunic mort
sunt mai nesigur decât un pui de pisică

uneori
mă simt ca un peşte
într-o apă străină.

***

zilele astea ştiu că n-aş putea trăi singur mai mult
de o oră
pentru că aş începe să-mi număr disperările
şi nu mi-ar ajunge degetele mele
nu cred că mi-ar ajunge degetele lumii
oamenii pe care îi cunosc eu
au degetele lungi palide ascuţite
în forma disperării

visez de 2 nopţi că un cal galben
mă muşcă de umărul drept
iar eu – cum am fost învăţat
nu fug
ci îl privesc cum îmi rumegă
pielea transformată într-o panglică
mi se aşează pe umărul stâng o pupăză
şi încă mai sper.

***

suntem răi cu tine
suntem toţi răi cu tine şi vrem
să plângi vrem să oftezi până nu vei mai avea voce

eşti jucăria noastră şi
te lovim
vrem să plângi pentru toată lumea
cui îi mai pasă
că te vei prăbuşi curând?

poţi să urli cât vrei
de aici auzim doar râsete şi chiuituri
pentru că suntem lilieci
şi stăm ca liliecii

în momente ca astea
sângele curge greu
sângele aproape nu mai e sânge
sângele se preface în antigel

în zilele noastre cele mai bune
te vom lăsa să mai simţi ce este căldura de om
doar cât să te umfli şi să speri
apoi vom fugi fără să ştii care încotro.
vom ieşi doar noaptea din colţurile noastre
mai reci decât nişte oseminte putrede

ne-ai minţit tocmai tu.

***

am stat acolo
până te-am făcut să plângi cu sughiţuri
greu şi sacadat ca o fetiţă înecată
scoteai pietre de moară pe gură
şi le trânteai în braţele mele
cu sunetul unei explozii din care
oamenii ies mai urâţi dar mai legaţi

nici nu ştiu ce te-a pornit
poziţia mea de fetus neîmplinit sau distanţa mea
ştiu că ţi-aş face asta
de zeci de ori
te-aş lăsa să te frângi în două
ca o pâine nouă
până mi-ai arăta palmele tale
transpirate şi crăpate -
o plajă de nudişti
pe care oamenii chiuie prăjiţi

mă transform într-un daltonist rusofil
care mai crede doar în hidrogenare.

Ioana Bradea, "Scotch" (fragmente)

Secretara directorului. Hm.
Răspunde la mailuri.
Face procese verbale la şedinţe.
Răsuceşte şuviţe galbene de păr cînd vorbeşte la telefon cu furnizorii.
Planifică întîlniri cu diverşi clienţi sau colaboratori.
Împrăştie în sectoarele de producţie tot felul de comunicate ale conducerii.
Mîzgăleşte cu pix roşu foile companiei pe margini.
Traduce instrucţiunile de utilizare din pachetele utilajelor.
Îşi învîrte scaunul din călcîie pînă-i vîjîie tavanul fals între urechi.
Traversează hala industrială în fustă scurtă şi hîrtii de secretariat.
Cu obraji curaţi ca o uşă proaspăt vopsită.
Peste ciment alunecă negru coapsele cu ciorapi cu tot.
Ochii verzi îi luminează drumul printre maşinile din secţie.
Ca două faruri.
Mda.
În mijlocul drumului încetineşte şi întoarce capul.
S-ar zice că se opreşte să salute pe cineva.
Dar îşi agaţă privirile de utilajul care ţiuie bizar la fiecare jumătate de oră. Pe moment, i se pare că aude o fracţiune de tobă care sparge somnul sau soarele. Aşa că îşi continuă imediat mersul legănat de raţă.
Îşi aminteşte că e doar o maşină la mijloc.
Dintre polizoare aterizează dincolo de geam, lîngă aparatul masiv de copiat foi. La adăpost.
Are de fotocopiat în trei exemplare un manual întreg despre rezistenţa materialelor şi forţele fizice aplicabile metodic în construcţii.
Dar după o vreme parcă amorţeşte lîngă copiator.
Foarte bine: e treaba secretarei să aranjeze o tonă de hîrtie în cutia copiatorului.
S-o întoarcă la timp.
Să fixeze din butoane numărul de exemplare şi să apese copy.
Picioarele se foiesc şi împung vîrful cizmelor cu degetul mare.
Aşteaptă să iasă hîrtiile calde din cuptor.
Le priveşte curgînd încet.
Numără în şoaptă şi pierde şirul undeva la a optzeci şi treia pagină.
Foile cuminţi alunecă şi se aliniază una peste alta.
Se unesc într-un fel de fluviu alb.
Gelatină palidă şi lăptoasă, vomată din copiator.
Atenţie.
Alunecă pe sub uşă direct în hala de producţie.
Tresaltă privirile amorţite şi măsoară distanţa de cîteva ori pînă se dezmeticesc.
Nu.
I s-a părut. În creieri îşi face de cap o boare de ameţeală.
Îşi strînge rapid foile din tava de plastic gri.
Un deget se taie din greşeală şi grabă într-o foaie.
O linie subţire de sînge străpunge pielea şi iese la aer.
Să-şi tragă sufletul.
Înapoi în scaunul care se tot învîrte între două puncte cardinale: geamul care dă spre secţie şi fereastra care dă spre Fabrica de Aliaje Speciale. Spre dealurile finale ale oraşului cu pîlcul de copaci singuratici din vîrf. Între crengile lor ciuntite s-au legănat mii de oameni condamnaţi la spînzurătoare. Acum cîţiva ani buni.
În evul mediu, mai precis.
La o aruncătură de băţ de vremurile lui Marcus Aurelius.
Măcar atunci oamenii încă trăiau împreună cu zeii.
Fără îndoială, copacii cu pricina nu aveau frunze. Le-au fost intenţionat retezate. Să rămînă în aer doar crengile goale, albite la faţă. Înspăimîntate ca mesajul cu care au fost însărcinate.
Îşi mişcă acum buzele aproape imperceptibil, ca un peşte în lighean. Sprîncenele se încovoaie sub o replică posibil tăioasă.
Poate că se întreabă de ce şi-o fi propus Marcus Aurelius să ţină minte care e natura universului şi care este a lui, care e structura lui faţă de cea a universului, ce fel de parte este şi din ce fel de univers anume.
Dar ce naiba să ştie romanii despre univers în anul 170.
Mai nimic.
Atunci cum să-ţi aduci aminte de întreaga vecie din care nu ţi-a fost hărăzită decît o măruntă durată.
Hm.
Îşi aruncă privirile peste pervaz.
Nu ninge şi nu o spionează nici o figură de inginer din fabrica de peste drum.
O fi în pauza de masă. Întinde gîtul şi îşi caută din priviri maşina în parcare. E tot acolo, în locul ştiut.
Între timp, curtea fabricii şi-a scos vîntul din buzunare.
Îl flutură între garduri.
Zboară prin aer pungi goale galben de pufuleţi.
Bucăţi mici de hîrtii părăsite de sandviciuri ning pe lîngă becurile fabricii. Două folii mari de hîrtie de ambalaj au dat buzna prin uşile deschise.
Şi-au lipit obrazul de gardul înalt al curţii care dă spre penitenciar.
Pregătesc o furtună teribilă.

*******

După colţ răsare Combinatul de Prelucrare a Lemnului.
CPL.
Vreo douăzeci de minute traversează trotuarul înşirate pe aţă. Pe lîngă hala industrială. Pînă ajung la poarta principală. Acolo se lipesc de ţevile uriaşe care curg pe lîngă trotuar.
Se lungesc o vreme pe deasupra capului.
Apoi se ramifică: apar alte trei rînduri de ţevi mai subţiri care coboară fără teamă pînă lîngă umăr. Pe la mijlocul drumului, una se întrerupe brusc şi rămîne agăţată în aer ca un braţ amputat. Celelalte îşi continuă drumul alături. Le auzi uneori scîrţîind pe la îmbinări sau picurînd rugină. Se răsucesc cîţiva metri mai încolo.
Se fac nevăzute hăt departe într-un alt furnicar de ţevi negre, argintii sau ruginite.
Toate murdare.
Nu se vede exact unde duc sau de unde ies.
Cine le-o fi îmbinat aşa.
Un corp de clădire prea lung maschează, cu umărul, alte conducte cusute de copaci.
De sub sprîncene răsar brusc zeci de mii de geamuri.
Încolonate frumos pe trei etaje.
Au apucat să arunce peste ferestrele de la etajul 1 un strat alb de vopsea groasă de ulei. Să nu se vadă nimic înăuntru. De parcă un gîtlej ar avea de gînd să se lungească, să se înalţe zece metri din stradă peste gard ca să surprindă secretele uzinei.
Să le dezvăluie ziarelor de scandal din toată ţara.
Culmea.
La parter nu le-au mai vopsit. Deşi distanţa pînă la gard nu încape în trei metri. Aşa că dincolo de sticla cenuşie se întrevăd lejer tot soiul de maşini şi unelte.
Înţepenite sau acoperite cu praf vîscos.
Din faţa lor, cu ochi decoloraţi şi nas turtit, se uită pe geam peretele de bca. Cărămizile albe i s-au încrucişat în strofe mici şi murdare.
Poate acum treizeci de ani poemul neterminat adăpostea un grup sanitar. O magazie. Un vestiar pe care nu s-a mai obosit nimeni să-l zugrăvească.
Nici măcar nu i-au tapetat tenul cu un strat de ciment.
Dar i-au lipit un neg pe faţă.
O chestie rotundă cu zimţi.
Un utilaj necunoscut.
Au uitat pe geamuri şi cîteva autocolante cu lozinci pentru muncitorii de demult.
Deasupra tuturor, din tavan rînjesc şiruri nesfîrşite de dinţi ciobiţi.
Neoanele.
Îngălbenite, cu smalţul împuşcat şi gingiile spînzurate-n gol. Din cauza lor au început să se carieze şi geamurile faţadei, unul cîte unul.
Furtunile au smuls deja fîşii din tencuiala exterioară.
A rămas hala industrială cu pieptul dezgolit. Cu structura de metal izbucnită afară din ciment, afişată indecent şi greţos: pe alocuri, ies la iveală cărămizile sîngerii.
Ţeava cea lungă care coboară cu ploaia de pe acoperiş a fost furată pe bucăţi. N-au reuşit să ajungă la fragmentele dintre etaje. Le-au lăsat în plata domnului, spînzurate strîmb în cîte-o centură. Cineva a încercat totuşi să le scoată din ţîţîni.
Dar n-a reuşit.
Dincolo de faţada abandonată, în curtea interioară, rasar trei cazane verzui din fontă – trei cilindri uriaşi înălţaţi deasupra pămîntului pe cîte patru stîlpi de beton înalt.
Alături de cazane au fost construite alte patru coloane de beton, cu un plafon rezistent cît să susţină o macara în vîrful capului.
Braţul ei lung şi galben se întinde peste toată curtea pînă departe, spre secţia de mase plastice.
Îşi bălăngăne gheara de cîrlig metalic peste cîteva pachete de borduri gri, legate frumos cu fundiţă galbenă.
Se strecoară cu graţie pe lîngă tractorul cu greblă ruginită în spate, pe lîngă rulota tricoloră cu o scară înţepenită la mijloc într-o uşă cu lacăt.
Se opreşte mîna de macara deasupra mormanului de nisip cenuşiu – înalt de vreo patru metri şi alunecat în valuri peste asfalt.
În dreapta grămezii de nisip, au fost lăsate vraişte, în diferite poziţii, cîteva structuri de beton în formă de L şi un cilindru gol semănînd a fîntînă neîncepută. Le-au presărat pînă aproape spre poarta de tablă ruginită care în secolul trecut obişnuia să se deschidă alunecînd zgomotos pe şine – atunci cînd materia primă – lemnul sosea în trenuri de cîte cinci vagoane.
Acum poarta nu mai foloseşte nimănui. Doar praful care-i ţine de cald ar mai putea folosi cuiva la desenat tot soiul de forme geometrice sau dispozitive industriale.
Iar pe celălalt trotuar
Pe celălalt trotuar o femeie cam la vreo patruzeci de ani îşi pleoscăie tocurile de pantofi butucănoşi.
Imitaţie de piele, lustruiţi bine cu cremă sclipitoare.
Pe lîngă pantofi, se tîrăsc greoi pe asfalt desagii în carouri, prinşi cu sfoară groasă.
Ridică în urma lor o dîră subţire de praf şi fulgi rari de zăpadă. Deasupra pantofilor se întinde o pereche de ştrampi din bumbac maroniu.
Apoi poalele unei fuste cu pliuri.
Apoi o haină informă de piele neagră, roasă în coate şi la mîneci. Apoi mîinile muncite, pline de cute şi de unghii murdare, tăiate prea scurt. Tocite sau roase cu dinţii. Iar pe umeri
Pe umeri – anvelopa unei maşini.
Poate o roată de dacie.
Ca un guler la haină.
Ca un trofeu de cauciuc, în definitiv.
Moaca ţărăncii abia se mai zăreşte din haloul de plastic murdar. Dar se aude vocea răstindu-se răguşit la un mobil argintiu.

*******

Cîteva pagini flutură agăţate sub piciorul de fier al băncii.
Îşi înalţă de-acolo colţul ascuţit – se ridică în picioare.
Acum se îngroaşă şi literele din titlu.
Printre rafale de vînt, tot încercînd să-şi aprindă o ţigară, inginerul află că furturile agricole sînt în mare vogă. Mai mulţi cetăţeni dintr-o comună importantă pornesc cu “jalba-n proţap” spre postul de poliţie. Reclamă faptul că un necunoscut le dijmuieşte culturile şi îşi bate joc de munca lor.
Poliţiştii i-au ascultat.
Au luat notă de cele sesizate.
Au stabilit un plan de acţiune.
Şi au trecut la treabă.
Ca urmare, în cîteva zile lucrătorii Postului de Poliţie l-au identificat pe cel care a “atentat” la tarlalele şi munca consătenilor. Era însuşi Titus P., 32 de ani, din localitate. Inculpatul a furat de la săteni leguminoase (ceapă, cartofi, roşii, păstăi) şi porumb ştiuleţi în lapte. Cercetările ulterioare desfăşurate de poliţişti au evidenţiat faptul că acesta nu fura ca să se aprovizioneze pentru iarnă.
Fura produsele consătenilor în scop de comercializare.
Fura pentru a-şi procura băutură.
Odată identificat, “agronomul” a fost condus la Postul de Poliţie. Angajaţii instituţiei i-au întocmit acestuia trei dosare penale pentru furt. La finalizarea cercetărilor va fi dată soluţia legală prin Parchet. Din păcate, poliţiştii nu au reuşit să recupereze nimic din paguba consătenilor.
Cineva şi-a uitat pe banca din faţa intrării ziarul de astă vară.
Pagina îşi smulge călcîiul din prinsoare.
Se rostogoleşte peste aleea mică pînă la gard.
Îşi propune să-l sară.
Iată un jurnalist cu adevărat pasionat de ghilimelele lui şi de cuvîntul „jalbă” care răsare dintre rînduri de cîteva ori pe săptămînă.
Mai încearcă o dată să-şi aprindă ţigara.
Dar vîntul muşcă aspru din toate părţile.
Nici căuşul palmelor nu rezolvă mare lucru.
Gămălia se aprinde clipind o secundă şi dispare.
Într-un final renunţă.
Cutia de chibrituri se izbeşte nervoasă de scrumiera metalică.
Zornăie înăuntru paharele de plastic împinse mai încolo.
Ochii se învîrt în jur căutînd o brichetă salvatoare.
Încremenesc, cu privirea agăţată de colţul din dreapta al fabricii: undeva sus, lîngă streaşina înaltă de zece metri, pluteşte o fîşie lungă şi albă. O flutură vîntul încoace şi-ncolo. Ce să fie.
Ce frumos se înfoaie şi se ondulează.
Să fie oare o fîşie de hîrtie igienică
Imposibil. Cum naiba să fi ajuns tocmai acolo.
Nu este nici un grup sanitar în apropiere.
Şi chiar dac-ar fi – nu au geamuri de aerisire.
Toate dau în interiorul fabricii.
Iar uşile grele de aluminiu nu pot fi împinse cu un umăr de hîrtie.
Ce altceva ar putea să fie
Probabil
Sau poate că totuşi
Se văd alături, mai spre gard, încă vreo trei, patru bucăţele mici.
Acelea par nişte şerveţele.
Şi oricît de absurd – poate că este totuşi o fîşie de hîrtie igienică.
O fi strecurat-o pe uşă vreun muncitor, vreo macaragistă care a vrut să-şi şteargă mîinile afară şi a renunţat. A agăţat-o de gardul mic din jurul gazonului pentru cîteva momente. Iar hîrtia a evadat.
Mda.
Acum se îndepărtează tiptil de acoperiş, străbate aleea mică pînă la gard. O tuleşte spre parcare, peste maşini. Coboară uşor.
Se răzgîndeşte, se înalţă la loc şi se îndreaptă vertiginos spre fabrica de peste drum. Hm. Să fi apucat să scrie ceva pe ea – un mesaj pentru cine se nimereşte să privească pe geam.
Se zburleşte pielea sub salopetă de la aerul înfrigurat.
Astă vară, cînd Titus P. de 32 de ani fura ştiuleţi în lapte, el se afla tot aici, măsurînd din priviri o siluetă subţire de bărbat ieşit la cosit dealul final. Inginerul îşi ridica pe atunci degetul mare în aer ca să-l privească parcă pe om prin unghie şi piele. Dar era atît de mic şi îndepărtat încît falanga îl acoperea cu totul. În curtea fabricii soseau deja băieţii de la primărie.
Treceau agale prin faţa băncii.
Se opreau cîţiva metri mai încolo.
O vreme şi-au odihnit pe trotuar cositoarele electrice agăţate la brîu.
Aveau de gînd să înceapă chiar aici.
S-au pornit discurile rotunde – au fremătat îndelung, şi-au zgîlţîit zimţii.
La început în şoaptă.
Apoi tot mai tare şi mai ascuţit.
Pînă cînd urletul a înghiţi isteric toate hîrtiile zburătăcite pe trotuar. Toată iarba şi curtea întreagă. S-a îndesat pretutindeni motorul lor murdar.
Ehei, pînă anul trecut încă mai veneau oameni cu coase adevărate, de pe la casele din deal. Pentru cîteva zile, toţi kilometrii din jur miroseau a fîn. Fabrica şi strada se transformau în pămînt proaspăt.
Dar cei de la primărie au promis că termină de ras iarba mai rapid.
Mai ieftin, mai zgomotos.
Economie de timp şi de bani.
Nu se mai parfumează nici un aer cu iarbă.
Inginerul şterge din pleoape vara trecută, îşi aruncă ţigara în scrumieră şi se întoarce în secţie, la muncă.

*******

Dincolo de Betoane, aproape de şoseaua de centură şi pasarela cu sinucigaşi, izbucneşte fosta Fabrică de Pîine.
E o clădire îngustă, înaltă de vreo şase etaje.
A fost violată şi părăsită mai demult.
De ultimul etaj i-au atîrnat bannerul care anunţă: de vînzare la un preţ avantajos. Mesajul negru se vede clar şi din maşinile care trec în viteză peste pasarelă. Dar numărul de telefon pentru informaţii suplimentare ar trebui notat stînd pe loc.
Sau mai bine chiar de jos, din curtea fostei brutării.
Se intră lejer şi fără probleme: nu mai există portar la intrare.
Pantofii se înalţă puţin, cît să păşească peste pragul de fier al porţii rulante întredeschise. Intrarea principală e blocată de un lacăt uriaş, dar mai este una prin spatele clădirii.
După ce parcurg prin praf o fîşie de curte îngustă, pantofii ocolesc şi naveta de coca-cola uitată în mijlocul drumului: a înţepenit într-un strat gros de pămînt adunat de vîntul ultimilor ani. De jur împrejur, zac buruieni leşinate. Literele alb curbate au rămas neatinse de ploi.
Întrezăresc, printre şireturile pleoape nişte bucăţi pătrate de polistiren, aproape de uşa metalică. Au fost scobite în burtă: intestinele au fost scoase afară şi zburate de vînt.
O sticlă de pepsi a rămas îngropată pînă la brîu, nedesfăcută.
O fi ceva lichid înăuntru.
N-o fi.
Nu mai contează.
Pe aleea care înconjură brutăria s-au prăbuşit cîteva cartoane cu inscripţii de litere negre.
Saci goi de ciment.
O mănuşă groasă pentru transportat obiecte ascuţite sau fîşii de sticlă tăioasă. Placaj cu lemn umed. Rame de tablou putrezite cu tot cu mesajele gazetei de perete.
Ceva rozaliu sub buruienile îndesate. Nu se ştie ce.
Pantofii n-au chef să coboare, să dea iarba la o parte, să vadă ce anume zace roz acolo.
Alături au fost sfîşiate două pungi de plastic cenuşiu.
Apoi nişte cutii de unică folosinţă în care odată s-a adus mîncare caldă. Acum au rămas crăcănate în iarbă, cu resturi de sos atîrnînd peste bărbie.
O conservă înaltă, străpunsă de un briceag mic şi nemilos.
Un element de calorifer prăpădit şi golaş.
Un cauciuc de maşină înfipt în grămada de cărbuni clisoşi.
Cioburi alunecate de la etajele de sus, cu maţe împrăştiate peste scările din faţa uşii.
Cineva a muşcat din colţul primei trepte.
În golul rămas a crescut un muşchi verzui închis.
De fapt nu mai e mult pînă cînd iarba şi pămîntul vor acoperi scările cu totul. Patinează pantoful ca pe derdeluş. N-ar fi exclus ca, în secolul viitor, buruienile încîrligate să înghită întreaga brutărie.
Dar pînă atunci mai este.
Deocamdată curg pe alături fragmente ample dintr-un geam fluviu – s-o fi crîmpoţit azi noapte de frig, de durere, de plictiseală – o fi izbucnit într-o criză violentă. A sărit în aer, împins în afară de o teribilă presiune. În cioburile inegale şi murdare se oglindesc acum două, trei frunze mai lungi ale tufei de lîngă trepte.
Alte ferestre cu sticlă groasă, ca un obraz nesimţitor au fost săpate în peretele din stînga. Sînt brăzdate pe alocuri de fibre subţiri de sînge încrucişat – sîrmele înguste care susţin sticla verzuie în interior.
Se poate număra: sînt şapte ferestre pătrate, verzui în lăţime şi peste douăzeci în lungime. Toate sînt încadrate de o ramă metalică ruginită şi un chenar de cărămizi fără sens. În cîteva locuri, geamul uriaş a fost ciuruit de inamic – gloanţele sau pietrele concurenţei.
Se ridică pe vîrfuri pantofii şi îşi mijesc pleoapele spre uşa de tablă din dos – singura disponibilă, rămasă în viaţă. Şi-a scorojit vopseaua în franjuri roşiatici, aproape vii care flutură tandru pe sub vînt.
După ce uşa se lasă împinsă de un picior scîrbit, intră privirea. Alunecă vertiginos peste un spaţiu vid pînă dincolo, în celălalt zid al morii.
Apoi se prăvăleşte brusc pe partea cealaltă, printr-o gaură largă, deşănţată, mascată de o fîşie de perdea din plastic.
Încuietoarea a fost smulsă demult din orbite.
Aşa că uşa se bălăngăne într-o singură balama prea înaltă.
Ca o gură muribundă uitată întredeschisă.
Spartă şi neastupată.

(fragmente din romanul Scotch, Polirom, 2010)