Ioana Bradea, "Scotch" (fragmente)

Secretara directorului. Hm.
Răspunde la mailuri.
Face procese verbale la şedinţe.
Răsuceşte şuviţe galbene de păr cînd vorbeşte la telefon cu furnizorii.
Planifică întîlniri cu diverşi clienţi sau colaboratori.
Împrăştie în sectoarele de producţie tot felul de comunicate ale conducerii.
Mîzgăleşte cu pix roşu foile companiei pe margini.
Traduce instrucţiunile de utilizare din pachetele utilajelor.
Îşi învîrte scaunul din călcîie pînă-i vîjîie tavanul fals între urechi.
Traversează hala industrială în fustă scurtă şi hîrtii de secretariat.
Cu obraji curaţi ca o uşă proaspăt vopsită.
Peste ciment alunecă negru coapsele cu ciorapi cu tot.
Ochii verzi îi luminează drumul printre maşinile din secţie.
Ca două faruri.
Mda.
În mijlocul drumului încetineşte şi întoarce capul.
S-ar zice că se opreşte să salute pe cineva.
Dar îşi agaţă privirile de utilajul care ţiuie bizar la fiecare jumătate de oră. Pe moment, i se pare că aude o fracţiune de tobă care sparge somnul sau soarele. Aşa că îşi continuă imediat mersul legănat de raţă.
Îşi aminteşte că e doar o maşină la mijloc.
Dintre polizoare aterizează dincolo de geam, lîngă aparatul masiv de copiat foi. La adăpost.
Are de fotocopiat în trei exemplare un manual întreg despre rezistenţa materialelor şi forţele fizice aplicabile metodic în construcţii.
Dar după o vreme parcă amorţeşte lîngă copiator.
Foarte bine: e treaba secretarei să aranjeze o tonă de hîrtie în cutia copiatorului.
S-o întoarcă la timp.
Să fixeze din butoane numărul de exemplare şi să apese copy.
Picioarele se foiesc şi împung vîrful cizmelor cu degetul mare.
Aşteaptă să iasă hîrtiile calde din cuptor.
Le priveşte curgînd încet.
Numără în şoaptă şi pierde şirul undeva la a optzeci şi treia pagină.
Foile cuminţi alunecă şi se aliniază una peste alta.
Se unesc într-un fel de fluviu alb.
Gelatină palidă şi lăptoasă, vomată din copiator.
Atenţie.
Alunecă pe sub uşă direct în hala de producţie.
Tresaltă privirile amorţite şi măsoară distanţa de cîteva ori pînă se dezmeticesc.
Nu.
I s-a părut. În creieri îşi face de cap o boare de ameţeală.
Îşi strînge rapid foile din tava de plastic gri.
Un deget se taie din greşeală şi grabă într-o foaie.
O linie subţire de sînge străpunge pielea şi iese la aer.
Să-şi tragă sufletul.
Înapoi în scaunul care se tot învîrte între două puncte cardinale: geamul care dă spre secţie şi fereastra care dă spre Fabrica de Aliaje Speciale. Spre dealurile finale ale oraşului cu pîlcul de copaci singuratici din vîrf. Între crengile lor ciuntite s-au legănat mii de oameni condamnaţi la spînzurătoare. Acum cîţiva ani buni.
În evul mediu, mai precis.
La o aruncătură de băţ de vremurile lui Marcus Aurelius.
Măcar atunci oamenii încă trăiau împreună cu zeii.
Fără îndoială, copacii cu pricina nu aveau frunze. Le-au fost intenţionat retezate. Să rămînă în aer doar crengile goale, albite la faţă. Înspăimîntate ca mesajul cu care au fost însărcinate.
Îşi mişcă acum buzele aproape imperceptibil, ca un peşte în lighean. Sprîncenele se încovoaie sub o replică posibil tăioasă.
Poate că se întreabă de ce şi-o fi propus Marcus Aurelius să ţină minte care e natura universului şi care este a lui, care e structura lui faţă de cea a universului, ce fel de parte este şi din ce fel de univers anume.
Dar ce naiba să ştie romanii despre univers în anul 170.
Mai nimic.
Atunci cum să-ţi aduci aminte de întreaga vecie din care nu ţi-a fost hărăzită decît o măruntă durată.
Hm.
Îşi aruncă privirile peste pervaz.
Nu ninge şi nu o spionează nici o figură de inginer din fabrica de peste drum.
O fi în pauza de masă. Întinde gîtul şi îşi caută din priviri maşina în parcare. E tot acolo, în locul ştiut.
Între timp, curtea fabricii şi-a scos vîntul din buzunare.
Îl flutură între garduri.
Zboară prin aer pungi goale galben de pufuleţi.
Bucăţi mici de hîrtii părăsite de sandviciuri ning pe lîngă becurile fabricii. Două folii mari de hîrtie de ambalaj au dat buzna prin uşile deschise.
Şi-au lipit obrazul de gardul înalt al curţii care dă spre penitenciar.
Pregătesc o furtună teribilă.



*******


După colţ răsare Combinatul de Prelucrare a Lemnului.
CPL.
Vreo douăzeci de minute traversează trotuarul înşirate pe aţă. Pe lîngă hala industrială. Pînă ajung la poarta principală. Acolo se lipesc de ţevile uriaşe care curg pe lîngă trotuar.
Se lungesc o vreme pe deasupra capului.
Apoi se ramifică: apar alte trei rînduri de ţevi mai subţiri care coboară fără teamă pînă lîngă umăr. Pe la mijlocul drumului, una se întrerupe brusc şi rămîne agăţată în aer ca un braţ amputat. Celelalte îşi continuă drumul alături. Le auzi uneori scîrţîind pe la îmbinări sau picurînd rugină. Se răsucesc cîţiva metri mai încolo.
Se fac nevăzute hăt departe într-un alt furnicar de ţevi negre, argintii sau ruginite.
Toate murdare.
Nu se vede exact unde duc sau de unde ies.
Cine le-o fi îmbinat aşa.
Un corp de clădire prea lung maschează, cu umărul, alte conducte cusute de copaci.
De sub sprîncene răsar brusc zeci de mii de geamuri.
Încolonate frumos pe trei etaje.
Au apucat să arunce peste ferestrele de la etajul 1 un strat alb de vopsea groasă de ulei. Să nu se vadă nimic înăuntru. De parcă un gîtlej ar avea de gînd să se lungească, să se înalţe zece metri din stradă peste gard ca să surprindă secretele uzinei.
Să le dezvăluie ziarelor de scandal din toată ţara.
Culmea.
La parter nu le-au mai vopsit. Deşi distanţa pînă la gard nu încape în trei metri. Aşa că dincolo de sticla cenuşie se întrevăd lejer tot soiul de maşini şi unelte.
Înţepenite sau acoperite cu praf vîscos.
Din faţa lor, cu ochi decoloraţi şi nas turtit, se uită pe geam peretele de bca. Cărămizile albe i s-au încrucişat în strofe mici şi murdare.
Poate acum treizeci de ani poemul neterminat adăpostea un grup sanitar. O magazie. Un vestiar pe care nu s-a mai obosit nimeni să-l zugrăvească.
Nici măcar nu i-au tapetat tenul cu un strat de ciment.
Dar i-au lipit un neg pe faţă.
O chestie rotundă cu zimţi.
Un utilaj necunoscut.
Au uitat pe geamuri şi cîteva autocolante cu lozinci pentru muncitorii de demult.
Deasupra tuturor, din tavan rînjesc şiruri nesfîrşite de dinţi ciobiţi.
Neoanele.
Îngălbenite, cu smalţul împuşcat şi gingiile spînzurate-n gol. Din cauza lor au început să se carieze şi geamurile faţadei, unul cîte unul.
Furtunile au smuls deja fîşii din tencuiala exterioară.
A rămas hala industrială cu pieptul dezgolit. Cu structura de metal izbucnită afară din ciment, afişată indecent şi greţos: pe alocuri, ies la iveală cărămizile sîngerii.
Ţeava cea lungă care coboară cu ploaia de pe acoperiş a fost furată pe bucăţi. N-au reuşit să ajungă la fragmentele dintre etaje. Le-au lăsat în plata domnului, spînzurate strîmb în cîte-o centură. Cineva a încercat totuşi să le scoată din ţîţîni.
Dar n-a reuşit.
Dincolo de faţada abandonată, în curtea interioară, rasar trei cazane verzui din fontă – trei cilindri uriaşi înălţaţi deasupra pămîntului pe cîte patru stîlpi de beton înalt.
Alături de cazane au fost construite alte patru coloane de beton, cu un plafon rezistent cît să susţină o macara în vîrful capului.
Braţul ei lung şi galben se întinde peste toată curtea pînă departe, spre secţia de mase plastice.
Îşi bălăngăne gheara de cîrlig metalic peste cîteva pachete de borduri gri, legate frumos cu fundiţă galbenă.
Se strecoară cu graţie pe lîngă tractorul cu greblă ruginită în spate, pe lîngă rulota tricoloră cu o scară înţepenită la mijloc într-o uşă cu lacăt.
Se opreşte mîna de macara deasupra mormanului de nisip cenuşiu – înalt de vreo patru metri şi alunecat în valuri peste asfalt.
În dreapta grămezii de nisip, au fost lăsate vraişte, în diferite poziţii, cîteva structuri de beton în formă de L şi un cilindru gol semănînd a fîntînă neîncepută. Le-au presărat pînă aproape spre poarta de tablă ruginită care în secolul trecut obişnuia să se deschidă alunecînd zgomotos pe şine – atunci cînd materia primă – lemnul sosea în trenuri de cîte cinci vagoane.
Acum poarta nu mai foloseşte nimănui. Doar praful care-i ţine de cald ar mai putea folosi cuiva la desenat tot soiul de forme geometrice sau dispozitive industriale.
Iar pe celălalt trotuar
Pe celălalt trotuar o femeie cam la vreo patruzeci de ani îşi pleoscăie tocurile de pantofi butucănoşi.
Imitaţie de piele, lustruiţi bine cu cremă sclipitoare.
Pe lîngă pantofi, se tîrăsc greoi pe asfalt desagii în carouri, prinşi cu sfoară groasă.
Ridică în urma lor o dîră subţire de praf şi fulgi rari de zăpadă. Deasupra pantofilor se întinde o pereche de ştrampi din bumbac maroniu.
Apoi poalele unei fuste cu pliuri.
Apoi o haină informă de piele neagră, roasă în coate şi la mîneci. Apoi mîinile muncite, pline de cute şi de unghii murdare, tăiate prea scurt. Tocite sau roase cu dinţii. Iar pe umeri
Pe umeri – anvelopa unei maşini.
Poate o roată de dacie.
Ca un guler la haină.
Ca un trofeu de cauciuc, în definitiv.
Moaca ţărăncii abia se mai zăreşte din haloul de plastic murdar. Dar se aude vocea răstindu-se răguşit la un mobil argintiu.



*******


Cîteva pagini flutură agăţate sub piciorul de fier al băncii.
Îşi înalţă de-acolo colţul ascuţit – se ridică în picioare.
Acum se îngroaşă şi literele din titlu.
Printre rafale de vînt, tot încercînd să-şi aprindă o ţigară, inginerul află că furturile agricole sînt în mare vogă. Mai mulţi cetăţeni dintr-o comună importantă pornesc cu “jalba-n proţap” spre postul de poliţie. Reclamă faptul că un necunoscut le dijmuieşte culturile şi îşi bate joc de munca lor.
Poliţiştii i-au ascultat.
Au luat notă de cele sesizate.
Au stabilit un plan de acţiune.
Şi au trecut la treabă.
Ca urmare, în cîteva zile lucrătorii Postului de Poliţie l-au identificat pe cel care a “atentat” la tarlalele şi munca consătenilor. Era însuşi Titus P., 32 de ani, din localitate. Inculpatul a furat de la săteni leguminoase (ceapă, cartofi, roşii, păstăi) şi porumb ştiuleţi în lapte. Cercetările ulterioare desfăşurate de poliţişti au evidenţiat faptul că acesta nu fura ca să se aprovizioneze pentru iarnă.
Fura produsele consătenilor în scop de comercializare.
Fura pentru a-şi procura băutură.
Odată identificat, “agronomul” a fost condus la Postul de Poliţie. Angajaţii instituţiei i-au întocmit acestuia trei dosare penale pentru furt. La finalizarea cercetărilor va fi dată soluţia legală prin Parchet. Din păcate, poliţiştii nu au reuşit să recupereze nimic din paguba consătenilor.
Cineva şi-a uitat pe banca din faţa intrării ziarul de astă vară.
Pagina îşi smulge călcîiul din prinsoare.
Se rostogoleşte peste aleea mică pînă la gard.
Îşi propune să-l sară.
Iată un jurnalist cu adevărat pasionat de ghilimelele lui şi de cuvîntul „jalbă” care răsare dintre rînduri de cîteva ori pe săptămînă.
Mai încearcă o dată să-şi aprindă ţigara.
Dar vîntul muşcă aspru din toate părţile.
Nici căuşul palmelor nu rezolvă mare lucru.
Gămălia se aprinde clipind o secundă şi dispare.
Într-un final renunţă.
Cutia de chibrituri se izbeşte nervoasă de scrumiera metalică.
Zornăie înăuntru paharele de plastic împinse mai încolo.
Ochii se învîrt în jur căutînd o brichetă salvatoare.
Încremenesc, cu privirea agăţată de colţul din dreapta al fabricii: undeva sus, lîngă streaşina înaltă de zece metri, pluteşte o fîşie lungă şi albă. O flutură vîntul încoace şi-ncolo. Ce să fie.
Ce frumos se înfoaie şi se ondulează.
Să fie oare o fîşie de hîrtie igienică
Imposibil. Cum naiba să fi ajuns tocmai acolo.
Nu este nici un grup sanitar în apropiere.
Şi chiar dac-ar fi – nu au geamuri de aerisire.
Toate dau în interiorul fabricii.
Iar uşile grele de aluminiu nu pot fi împinse cu un umăr de hîrtie.
Ce altceva ar putea să fie
Probabil
Sau poate că totuşi
Se văd alături, mai spre gard, încă vreo trei, patru bucăţele mici.
Acelea par nişte şerveţele.
Şi oricît de absurd – poate că este totuşi o fîşie de hîrtie igienică.
O fi strecurat-o pe uşă vreun muncitor, vreo macaragistă care a vrut să-şi şteargă mîinile afară şi a renunţat. A agăţat-o de gardul mic din jurul gazonului pentru cîteva momente. Iar hîrtia a evadat.
Mda.
Acum se îndepărtează tiptil de acoperiş, străbate aleea mică pînă la gard. O tuleşte spre parcare, peste maşini. Coboară uşor.
Se răzgîndeşte, se înalţă la loc şi se îndreaptă vertiginos spre fabrica de peste drum. Hm. Să fi apucat să scrie ceva pe ea – un mesaj pentru cine se nimereşte să privească pe geam.
Se zburleşte pielea sub salopetă de la aerul înfrigurat.
Astă vară, cînd Titus P. de 32 de ani fura ştiuleţi în lapte, el se afla tot aici, măsurînd din priviri o siluetă subţire de bărbat ieşit la cosit dealul final. Inginerul îşi ridica pe atunci degetul mare în aer ca să-l privească parcă pe om prin unghie şi piele. Dar era atît de mic şi îndepărtat încît falanga îl acoperea cu totul. În curtea fabricii soseau deja băieţii de la primărie.
Treceau agale prin faţa băncii.
Se opreau cîţiva metri mai încolo.
O vreme şi-au odihnit pe trotuar cositoarele electrice agăţate la brîu.
Aveau de gînd să înceapă chiar aici.
S-au pornit discurile rotunde – au fremătat îndelung, şi-au zgîlţîit zimţii.
La început în şoaptă.
Apoi tot mai tare şi mai ascuţit.
Pînă cînd urletul a înghiţi isteric toate hîrtiile zburătăcite pe trotuar. Toată iarba şi curtea întreagă. S-a îndesat pretutindeni motorul lor murdar.
Ehei, pînă anul trecut încă mai veneau oameni cu coase adevărate, de pe la casele din deal. Pentru cîteva zile, toţi kilometrii din jur miroseau a fîn. Fabrica şi strada se transformau în pămînt proaspăt.
Dar cei de la primărie au promis că termină de ras iarba mai rapid.
Mai ieftin, mai zgomotos.
Economie de timp şi de bani.
Nu se mai parfumează nici un aer cu iarbă.
Inginerul şterge din pleoape vara trecută, îşi aruncă ţigara în scrumieră şi se întoarce în secţie, la muncă.



*******


Dincolo de Betoane, aproape de şoseaua de centură şi pasarela cu sinucigaşi, izbucneşte fosta Fabrică de Pîine.
E o clădire îngustă, înaltă de vreo şase etaje.
A fost violată şi părăsită mai demult.
De ultimul etaj i-au atîrnat bannerul care anunţă: de vînzare la un preţ avantajos. Mesajul negru se vede clar şi din maşinile care trec în viteză peste pasarelă. Dar numărul de telefon pentru informaţii suplimentare ar trebui notat stînd pe loc.
Sau mai bine chiar de jos, din curtea fostei brutării.
Se intră lejer şi fără probleme: nu mai există portar la intrare.
Pantofii se înalţă puţin, cît să păşească peste pragul de fier al porţii rulante întredeschise. Intrarea principală e blocată de un lacăt uriaş, dar mai este una prin spatele clădirii.
După ce parcurg prin praf o fîşie de curte îngustă, pantofii ocolesc şi naveta de coca-cola uitată în mijlocul drumului: a înţepenit într-un strat gros de pămînt adunat de vîntul ultimilor ani. De jur împrejur, zac buruieni leşinate. Literele alb curbate au rămas neatinse de ploi.
Întrezăresc, printre şireturile pleoape nişte bucăţi pătrate de polistiren, aproape de uşa metalică. Au fost scobite în burtă: intestinele au fost scoase afară şi zburate de vînt.
O sticlă de pepsi a rămas îngropată pînă la brîu, nedesfăcută.
O fi ceva lichid înăuntru.
N-o fi.
Nu mai contează.
Pe aleea care înconjură brutăria s-au prăbuşit cîteva cartoane cu inscripţii de litere negre.
Saci goi de ciment.
O mănuşă groasă pentru transportat obiecte ascuţite sau fîşii de sticlă tăioasă. Placaj cu lemn umed. Rame de tablou putrezite cu tot cu mesajele gazetei de perete.
Ceva rozaliu sub buruienile îndesate. Nu se ştie ce.
Pantofii n-au chef să coboare, să dea iarba la o parte, să vadă ce anume zace roz acolo.
Alături au fost sfîşiate două pungi de plastic cenuşiu.
Apoi nişte cutii de unică folosinţă în care odată s-a adus mîncare caldă. Acum au rămas crăcănate în iarbă, cu resturi de sos atîrnînd peste bărbie.
O conservă înaltă, străpunsă de un briceag mic şi nemilos.
Un element de calorifer prăpădit şi golaş.
Un cauciuc de maşină înfipt în grămada de cărbuni clisoşi.
Cioburi alunecate de la etajele de sus, cu maţe împrăştiate peste scările din faţa uşii.
Cineva a muşcat din colţul primei trepte.
În golul rămas a crescut un muşchi verzui închis.
De fapt nu mai e mult pînă cînd iarba şi pămîntul vor acoperi scările cu totul. Patinează pantoful ca pe derdeluş. N-ar fi exclus ca, în secolul viitor, buruienile încîrligate să înghită întreaga brutărie.
Dar pînă atunci mai este.
Deocamdată curg pe alături fragmente ample dintr-un geam fluviu – s-o fi crîmpoţit azi noapte de frig, de durere, de plictiseală – o fi izbucnit într-o criză violentă. A sărit în aer, împins în afară de o teribilă presiune. În cioburile inegale şi murdare se oglindesc acum două, trei frunze mai lungi ale tufei de lîngă trepte.
Alte ferestre cu sticlă groasă, ca un obraz nesimţitor au fost săpate în peretele din stînga. Sînt brăzdate pe alocuri de fibre subţiri de sînge încrucişat – sîrmele înguste care susţin sticla verzuie în interior.
Se poate număra: sînt şapte ferestre pătrate, verzui în lăţime şi peste douăzeci în lungime. Toate sînt încadrate de o ramă metalică ruginită şi un chenar de cărămizi fără sens. În cîteva locuri, geamul uriaş a fost ciuruit de inamic – gloanţele sau pietrele concurenţei.
Se ridică pe vîrfuri pantofii şi îşi mijesc pleoapele spre uşa de tablă din dos – singura disponibilă, rămasă în viaţă. Şi-a scorojit vopseaua în franjuri roşiatici, aproape vii care flutură tandru pe sub vînt.
După ce uşa se lasă împinsă de un picior scîrbit, intră privirea. Alunecă vertiginos peste un spaţiu vid pînă dincolo, în celălalt zid al morii.
Apoi se prăvăleşte brusc pe partea cealaltă, printr-o gaură largă, deşănţată, mascată de o fîşie de perdea din plastic.
Încuietoarea a fost smulsă demult din orbite.
Aşa că uşa se bălăngăne într-o singură balama prea înaltă.
Ca o gură muribundă uitată întredeschisă.
Spartă şi neastupată.



(fragmente din romanul Scotch, Polirom, 2010)