Ioana Miron, poeme

prins


cu zgomotul care închide ochii
ai putea face un acord plăcut între
o gură mare vorbită și liniștea din timpul ploii
când
blocurile se umezesc gri
ai putea să-ți pocnești ușor fața cu zâmbete adunate
din palme
picătură cu picătură
devii un fel de exil propriului corp
pentru că fără piele te-ai îmbrăca în străzi și
atunci ți-ai deschide fiecare centimetru
unor obiecte străine de care ești legat în timp ce
lucrurile simple emană o căldură aproape umană



transparenţe


forme neclare ne monitorizează luciditatea
în situaţii în care ne hrănim confuz
cu obiecte şi ambalajele lor

mai tot timpul

cautăm aderenţă şi greşeli expresive
gata să ne facă oameni
& să schimbăm nimicuri mici cu nimicuri mai mari

mai tot timpul

sunt atât de puţine
lucruri satisfăcute şi nesemnificative
în aşteptarea unor zgomote care chicotesc

mai tot timpul

gesturi calculate halucinant îţi provoacă ameţeli şi
ai zice că poţi aduna în mâini toată anemia din lume
& nici n-ai fi zis că strada pe care mergi nici nu-i acolo



Autenticitate şi rămăşiţele ei


control e atunci când forma fixă devine rutină și
orice gând se clarifică prin neînțelegerea altora

conștiințele azi sunt imaculate

ne exprimăm liber când
libertatea e cusută cu sârmă de mâinile celor ce simt lumea pe pipăite

când
mărunțișurile vin din situații în care
vârfurile degetelor ating hoțește o eternitate de vorbe adunate
la întâmplare prin care
am putea crede că suntem invincibili



***

şi lucrurile care se întâmplă
se repetă
pentru că unele momente nu se sting
ard în ochii celor care le regretă
îndelung

când zici acum deduci un fel de mâine
mai aproape

spui că în amintire nu există regrete ci doar un fel de ezitare prin care
ai putea spune multe şi nimic în timp ce
senzaţia de apartenenţă revine ca un deliciu neplăcut
difuz



steril


nebunia
e mult mai frumoasă dacă începe noaptea

în contratimp
două seringi se bat pentru aceeaşi venă
nu câştigă niciuna

din patru variante
alegem pe a cincea
strada sângerează hoţi de zâmbete
zâmbetul meu
zâmbetul altora
terminăm
în coji de portocale
un poem ratat
captiv într-o carte de colecţie
din care muşti steril
la orice oră
când
vine cineva şi aşteaptă fără milă
să transpiri
inactiv
firmituri



luăm atitudine


atingi cu podul palmei forme goale
ligamente
ne întindem spre noi
legaţi
ne desenăm mâini să ne cuprindem mai strâns
o gură care să vorbească mai tare
& zeci de picioare să meargă pe străzi în lipsa noastră

e destul de linişte şi
vine ziua aia când toate obiectele rămân fără contur
şi lucruri mărunte capătă o formă greoaie de care te simţi atras
până când banalitatea lor sufocă



***

se spune că din spate vezi numai pete
& mâinile unor larve bolnave
întinse fără urme
spre tine
spre cei de ieri & azi
acolo unde nimeni nu vede nimic

am putea să deschidem gura fără jenă
să ne vopsim dinţii în roşu pasiv şi să trecem neobservaţi
ca un trup aşteptând piele în plus
o mănuşă păşită de-aiurea
& zeci de picioare

prin vorbe împăturite cu graţie
e destul un gest şi
toate astea te sufocă & te simţi descompus
un cadavru naiv



fără prea multe gânduri noaptea ar putea fugi pe picioarele ei


noaptea
toate locurile cunoscute se pierd
într-o răceală gri
indiferentă
şi toate astea pentru că nu există o noapte propriu-zisă
ci o prelungire mai întunecată a zilei



un ecou care ţipă


pentru mai multă liniște e nevoie de atingeri aproape complete
de un spațiu aproape clar prin care
poți simți cât de departe poate fi un „aproape”

din larvele mâinilor aș putea
să scot țipete și le împart
& să le strig și să le numesc
cu degete precise am găsi o lume pur carnală
când din spatele tău pândește un vârf de peniță uzată
gata să-ți contureze corp

când liniștea și luciditatea se divid
în funcție de șoapte și neclarități
se hotărăsc destine
prin care fugi și
lași picioarelor direcții



convulsii şi imitaţiile lor


la fiecare două minute o stradă respiră
şi tu nu ştii
de-aia ţi se pare ridicol că nu ţi-au zis asta la şcoală

nu te-ai gândit că poţi simţi printre degete
glezne exacte
aruncate lent
unde măturătorii nu ajung
găseşti amintiri urâte ca nişte şlapi prăfuiţi
pe care toţi refuză să-i încalţe
iar şi iar
trăind la nesfârşit acelaşi trecut poros în care se prind tot felul de nimicuri
şi nu mai ai aer



tot ce-i ridicol funcţionează mai bine


amintiri neîncăpătoare ne pierd
în semnificaţii absurde şi groteşti
prindem în pumni sentimente şi
devenim pătimaşi între sunete care
plonjează la nesfârşit
acele lucruri prietenoase din care
dobândim puteri nemărginite sunt
împreună cu ochii larg deschişi
la graniţa dintre trup şi suflet
întotdeauna un ţipăt



incisivi


pe sub haine
vorbele paralizate în corpuri străine muşcă mai des
mă strecor în ele
viclean
ca şi când aş cuprinde cu mâinile pauza dintre respiraţii

hainele trec întotdeauna pe deasupra frunţii
acolo se agaţă gânduri dezordonate

pentru liniştea ta
montează-ţi în sânge o ironie articulată cu gust de cireşe amare

şi ca să nu te mai ascundă fibrele
ia cu tine o umbră minoră care te ascunde