Cronică la ediţia VIII (XVI)

Claudiu Komartin deschide a şaisprezecea întâlnire de la Institutul Blecher, “ultima seară de lectură înainte de Paşti, după care vor urma două săptămâni de pauză”, apoi îi anunţă pe invitaţi: Silviu Gherman şi Ioana Miron. Imediat o prezintă publicului pe Ioana Miron, “studentă în primul an la Drept, în Iaşi”, care “scrie de doi ani, nu mai este o începătoare.”
Urmează lectura Ioanei Miron, o selecţie de poeme intitulată “Convulsii şi imitaţiile lor.”

Claudiu Komartin îl prezintă pe Silviu Gherman, “un scriitor care a publicat până acum două cărţi de proză, Scurta şi plictisitoarea viaţă a lui Kjus, Polirom, 2005 şi Cele mai frumoase creiere, Cartea Românească, 2008, iar în această seară ne va citi un fragment dintr-un roman la care lucrează de un an şi jumătate.”
Silviu Gherman: “Acest nou roman va surprinde o lume complet diferită, în care femeile sunt nişte fiinţe super-dezvoltate, iar bărbaţii, inferiori femeilor, se regăsesc ordonaţi în cinci subcategorii.” Vorbeşte despre pruţi, croace şi chirunţi – personaje din proză. Urmează lectura autorului: Silviu Gherman – “Text în lucru”, apoi o pauză.

După o scurtă pauză, începe partea a doua a serii, secţiunea comentariilor. Andrei Zbîrnea sparge gheaţa afirmând că proza lui Silviu Gherman “este un fel de SF care-mi aminteşte de Frank Herbert cu al său Dune.” Îl întreabă pe Silviu Gherman dacă noul său roman va avea un glosar. “În absenţa unui glosar m-aş putea pierde.”
Silviu Gherman: “Nu va avea niciun glosar. În roman se întelege tot, dacă-l citeşti de la început.”

Andrei Zbîrnea remarcă “dialogul autentic” şi varietatea de nume (Olga, Alina), care acoperă arii geografice diferite, remarcă un dialog bine construit “din aproape în aproape”, în care se discută despre frumuseţea Generălesei.
Silviu Gherman: “Numele sunt special alese”, apoi face o referire la cele trei însoţitoare ale poetei Sappho.

Cu privire la poezia Ioanei Miron, Zbîrnea afirmă că este “nu foarte personală”, “ci o viziune asupra lumii în care nu se implică”, “un pic repetitivă”, “evazivă” şi “are un aer absurd.” Apreciază poemul “steril”, apoi exemplifică: “două seringi se bat pentru aceeaşi venă/ nu câstigă niciuna.” Nu e de acord cu înlocuirea conjuncţiei “şi” cu “&”, în poezie.
Ioan Peia: “Toata poezia americană e plină de astfel de semne.”

Mihai Duţescu intervine: “Poezia nu mi-a plăcut. Nici proza”, apoi nuanţează: “poate că poezia mi-a plăcut un pic, dar proza – deloc.” Consideră nepotrivit că “la doar 21 de ani, poeta să se constrangă într-o manieră şi să fie prizoniera unei astfel de maniere discutabile.” Crede că poezia Ioanei Miron “seamană cu ce a scris Răzvan Ţupa”, că “este fără viziuni personale.” Semnalează însă coerenţa poemului steril, deşi “pe la mijloc, are inserturi din zona hip-hop.”
Claudiu Komartin: “Poemul are, într-adevăr, o cadenţă.”
Mihai Duţescu îşi continuă comentariul: “Poţi să tai oricât din poeme, să le mişti oricum, nu schimbi nimic, nu le îmbunătăţeşti.” Exemplifică prin “montează-ţi în sânge o ironie articulată cu gust de cireşe amare”, din poemul “incisivi”, şi amendează “acea cireaşă amară” din cauză că “e o construcţie care nu spune absolut nimic.”
Duţescu mai crede că autoarea nu stabileşte nicio ierarhie, textul nu are structură, îi lipseşte “un cârlig realist.”
Claudiu Komartin: “…inserturi de real.”
Andrei Zbîrnea îi sugerează autoarei să introducă în texte o psihologie inversă şi consideră că titlul “tot ce-i ridicol funcţionează mai bine” nu se potriveşte cu textul.
Claudiu Komartin comentează pe textul citat de Zbîrnea şi observă “o redundanţă stilistică”, printr-o “frază prea lungă, bolovănoasă” şi “un exces supărător de adjective.”

George Dumitru observă în poezia Ioanei Miron “o lipsă emoţională.” Amendează versul “împreună cu ochii larg deschişi” pentru că “nu spune nimic” şi recomandă folosirea persoanei întai singular.
Claudiu Komartin: “A fost o întreagă discuţie legată de poeţii douămiişti cărora li se reproşa folosirea în exces a acelui eu. Urmanov a şi spus într-un manifest: Să facem poezia lui TU.” Şi adaugă: “Ioana Miron ar putea miza pe limbaj, să facă limbaj.”
Mihai Duţescu: “Să facă limbaj, dar fără cireşe amare. Să surprindă altfel, să facă flash-uri pe text şi să fie mai discursivă.”
George Dumitru: “Poate ieşi ceva ingenios din felul cum alăturează cuvintele. Deocamdată nu transmite nimic.”
Claudiu Komartin: “Poate fi o poezie cu o miză pe limbaj, care să transmită înaintea emoţiei tocmai această incertitudine legată de limbaj.” Citează versuri care-l fac “încrezător” în poezia Ioanei Miron: “atingi cu podul palmei forme goale/ ligamente/…/ne desenăm mâini să ne cuprindem mai strâns.” Komartin vorbeşte despre “o supralicitare stilistică” şi “suspiciunea că poezia sufocă atunci când se vorbeşte despre lucruri.”
Andrei Zbîrnea intervine, citând din poemul “transparenţe” pe care îl consideră “stângaci”, şi condamnă versul “forme neclare ne monitorizează luciditatea.”

Cu privire la proza lui Silviu Gherman, Mihai Duţescu consideră că “nu acumulează”, “se lungeşte prea mult, mizează în exces pe trucuri”, chiar dacă “are o tehnică bună.” Nu creditează, în general, tot ce ţine de zona fantastică: “Adormeam la Star Trek.” Cu toate acestea, apreciază fragmentul cu Generăleasa, detaliind prin “mâna care sufocă” şi remarcând aici “o temă sexuală, fină.”
În concluzie, Duţescu îi recomandă lui Silviu Gherman să mai taie din text deoarece sunt “lucruri care nu se leagă, iar ultima parte din fragmentul citit nu spune mai nimic, e un joc de tehnică literară.”

Silviu Gherman vorbeşte despre cele cinci subcategorii de bărbaţi din romanul său, cu referire la una dintre ele, pruţul.
Claudiu Komartin: “Rişti să pierzi cititorul.”

S. Gherman vorbeşte despre proza SF, în general, făcând o referire la Isaac Asimov, care nu i-a plăcut deloc şi consideră Star Trek “fără nicio valoare.” Mai spune că apreciază proza SF “pentru că este o lume care se închide, iar acest spaţiu închis se explică prin el însuşi.” Continuă: “am început să scriu această proză după divorţ.”
C. Komartin: “E destulă ironie şi sexism în ea.”
G. Dumitru: “E o carte de final: ori o ratezi, ori dai lovitura.”

Komartin se arată interesat de miza de lectură pe care ar putea să o aibă această carte şi aminteşte “fără a fi prea evaziv” de Călatoriile lui Gulliver a lui Jonathan Swift. Îl întreabă pe Silviu Gherman: “Personajele sunt din lumea asta?”
Gherman: “E o lume în care nu există moarte, e o blegeală a masculilor.” Se fac referiri la H.G. Wells, Isaac Asimov şi Jules Verne.
C. Komartin: “Poate fi o distopie”
S. Gherman: “Întotdeauna mi-au plăcut filmele post-apocaliptice. Nu am experienţă să scriu despre o lume zguduită.”

Bogdan Perdivară intervine, deranjat de comentariile anterioare: “Nu sunt de acord că reduceţi totul la o ficţiune speculativă. Îmi plac cărţile lui Silviu Gherman, mai ales cea de proză scurtă, iar textul citit astăzi face aceeaşi notă cu celelalte cărţi.” Afirmă că este foarte important “genul ăsta de bucurie din text” şi “chestiile de entertainment.” Mai spune: “nu-mi pasă de drama de idei, mai lăsaţi-le naibii de revoluţii şi de holocausturi tâmpite.”
Despre poezia Ioanei Miron, B. Perdivară consideră “dramatic şi revoltător că există un Răzvan Ţupa care scrie poezie şi că are şi epigoni.” Crede că “niciun text nu poate fi salvat”, “poemele sunt sentenţioase”, “o insultă adusă cititorului.”
C. Komartin: “Discuţia rămâne deschisă.”

Prezentă în sală, actriţa Doina Ghiţescu comentează poezia Ioanei Miron: “Nu am ascultat poezia acestei suave domnişoare, dar am citit-o şi pot să vă spun ceva: îmi place fata şi floarea din părul ei, în ea e-un câmp întreg de flori.” Continuă: “Poezia ei este o explozie fascinantă de tinereţe”, “are poezie, e ca un flash pe micul ecran”, “să scrie, să nu se lase.” Sesizează “o imagistică debordantă”, “un aer sufocant” care o convinge să recunoască: “Da, eu simt ca ea (ca autoarea).” Interpretează poemul “convulsii şi imitaţiile lor.” Spre finalul comentariului, Doina Ghiţescu recomandă celor din sală “să o ajutaţi, e doar un puiuţ” şi concluzionează: “iată cum vede un om de vârstă mea această poezie.”
În sală, un ropot de aplauze.
Cu privire la proza citită, Doina Ghiţescu spune: “Proza ta nu mi-a displăcut deloc, ba chiar mi-a făcut cu ochiul” şi consideră textul lui Gherman “o invitaţie de gradul 3, la limita imposibilului, unde trăiesc femei masive, ca mine. Mă şi văd sunată de un regizor să interpretez un rol de acolo.”
Alte aplauze.

Augustin Cupşa: “Nu vreau să vă stric bucuria, dar nu înţeleg universul din proza lui Silviu Gherman, deşi nu-mi displace.” Face o remarcă pe text, fragmentul cu dialogul Generălesei, unde sesizează “un raport de putere între o voce de neînţeles şi altă voce”, iar “momentul când Generăleasa dezbracă pelerina este un puseu de sensibilitate nepotrivită în contextul în care îl loveşte pe pruţ.” Sesizează o inadvertenţă între “duritatea vocii cu care a fost citit fragmentul şi replica propriu-zisă, din text”, şi “un plural de politeţi.” Concluzionează: “dacă e o lume umanoidă s-ar putea să nu te intereseze genul asta de relaţie a personajelor.”
S. Gherman: “Foarte validă observaţia ta, mulţumesc.”

C. Komartin: “Eu mizam foarte mult pe proza ta scurtă. Rişti să fii fascinat de propria scriitură încât să pierzi din vedere literatura.”
Augustin Cupşa: “Silviu scrie din bucuria lui şi asta e bine, nu agaţă cârlige.”

Mihai Duţescu e de părere că alte fragmente din proza lui S. Gherman, “cele cu Sinbad, de pe net”, sunt mai frumoase decât ce a citit el astăzi.
Augustin Cupşa continuă: “Ironia şi umorul sunt spontane.”

Aura Maru continuă şirul comentariilor. “Proza citită de Silviu Gherman a fost delectabilă, am reuşit să intru în lumea de acolo, semn că avem în faţă un text scris cu pasiunea de a scrie. Am intuit latura terapeutică a textului, cred că ar trebui să accentueze latura ironico-sexistă.” I-a plăcut scena: “Generăleasa stătea pe spate. Mâna ei uriaşă, ridicată în aer, îmi ajungea până la nivelul capului. Făcea cu palma o mişcare de chemare…”, scenă pe care o consideră “foarte bine administrată.”
Despre poezia Ioanei Miron spune că “pe de o parte, este la un prim nivel de insolitare, iar pe de altă parte, imită generalităţi.” Exemplifică poemul “autenticitate şi rămăşiţele ei.” Aura Maru bănuieşte că “autoarea îşi impune sentinţe, fără să se individualizeze.” În concluzie: “aş fi vrut o voce, o monadă vorbitoare.”

Claudiu Komartin admite că textele mai vechi ale Ioanei Miron sunt mai bune decât cele mai noi care au “un discurs pasiv, impersonal, evaziv.” “Nu poţi vorbi fără nici un fel sensibilitate despre lucruri şi despre o lume lipsite de sensibilitate.”
Aura Maru: “A fost şi o lectură foarte ternă.”

George Dumitru intervine cu un comentariu despre proza lui Silviu Gherman. Apreciază tehnica dialogului, lumea descrisă şi uşurinţa autorului de a se folosi de tehnică pentru a explica. “Sunt înteresat să citesc mai departe dacă fragmentul acumulează, să văd dacă e ceva mai mult pregătit în ceea ce priveşte personajele, relaţiile dintre croace şi pruţi. Dacă aş fi răsfoit cartea asta într-o librărie şi aş fi dat peste acest fragment, aş fi cumpărat-o. Scrii foarte bine.”

Ioan Peia: “Poeziile Ioanei Miron sunt absolut fascinante. Îmi place acest gen de a scrie în care poezia este salvată printr-o ironie foarte inteligentă.”
Claudiu Komartin: “Poezia are calităţi: inteligentă, îşi conturează o poetică intersantă, care se îneacă în propriul elitism” , apoi vorbeşte despre “o pigulire posibilă pe text.”
Ioan Peia citează din poemul “un ecou care ţipă”, apreciind în mod deosebit versurile: “din larvele mâinilor aş putea/ să scot ţipete.” Remarcă “o ironie fină, rezumativă.”
Cu referire la textul lui Gherman, Ioan Peia remarcă scriitura “care atrage”, şi sesizează “în spatele acestor cuvinte foarte multă lectură.” Salută afinitatea cu care autorul detaliază “fără să bată câmpii.”

Silviu Gherman: “Nu e cutremur?”
Laura Markovski: “Crede-mă, dacă era cutremur, nu mai vorbeai acum.”

Ioan Peia mai spune: “Nu-mi place SF-ul, dar proza asta m-a surprins plăcut. Este o evadare care convinge.”
George Dumitru: “Are şi o tentă parabolică”

Iulia Cucu comentează fragmentul lui Gherman, sesizând “o legatură pe care o are partea de ficţiune cu realitatea”, în sensul că “proza este conectată la tipologii din realitate.” Speră ca “personajele să nu rămână nişte scheme”, ci să se dezvolte în funcţie de amploarea naraţiunii.
Despre poezia Ioanei Miron, Iulia Cucu spune că “are potenţial, dar nu există structură.”

C. Komartin: “Ioana, care e povestea ta cu poezia? Cum de te-ai apucat să scrii?”
Ioana Miron: “Acum câţiva ani, să mă delectez.”
C. Komartin: “Ce faci tu nu e o poezie delectabilă.”
I. Miron: “Acum ce să zic, de la o persoană la alta.”
C. Komartin: “Ţi-ai propus să scrii într-un ton sentenţios?”
I. Miron: “E spontan.”
C. Komartin: “Să încerci să ţi-l structurezi. Ce cenacluri mai sunt la Iaşi?”
I. Miron: “Sunt câteva: Junimea nouă…”
C. Komartin: “Junimea nouă? Şi cine e la Junimea Nouă?”
Gabriel Daliş: “Cei vechi.”

O domnişoară din sală comentează poezia Ioanei Miron, considerând-o clişeizată. “Cam tot ce este în acest grupaj s-a mai zis exact la fel, nu aduce nicio noutate.” Recomandă autoarei “aflarea unui element inedit, cu impact” şi “să încerce ceva mai personal.” Citează versurile “cu seringile”, care i-au plăcut foarte mult. “Poezia asta poate fi bună, dar spusă altfel.”
Despre proza lui Gherman, aceeaşi domnişoară spune: “E o proză bună, îmi plac cuvintele noi şi timpurile verbale folosite în text. De când vin la Blecher, am savurat trei lecturi ale unor prozatori care mi-au plăcut în mod deosebit: Augustin Cupşa, Marin Mălaicu-Hondrari şi aceasta, a lui Silviu Gherman.”
George Dumitru: “În general, prozatorul scrie pentru alţii, iar poetul scrie pentru el însuşi. În seara asta însă, prozatorul a scris pentru el, iar poetul pentru ceilalţi.”

Andrei Zbîrnea vorbeşte despre o neobişnuinţă de a se citi şi scrie SF în România.
C. Komartin: “Nu chiar SF, ci fantastic. Au fost autori foarte buni care au scris o proză fantastică, în anii ’60, ’70, ’80: Ştefan Bănulescu, Mircea Cărtărescu. Nu e Silviu Gherman primul care o face.”
Iulia Cucu: “Proza lui chiar mi-a amintit de Enciclopedia zmeilor a lui Cărtărescu…”

În finalul serii, Claudiu Komartin se declară “biruit de ore” şi anunţă data urmatoarei întâlniri a Clubului de lectură “Institutul Blecher”. “Ne revedem dupa Paşti, pe 14 aprilie, într-o ediţie interesantă despre poezia religioasă, sperăm alături de Ioan Pintea, Paul Aretzu, Florin Caragiu şi Constantin Hrehor. Seara bună.”

A consemnat: Gabriel Daliş