Silviu Gherman, fragment de roman

La Cabananoastră, Solomon nu mă lăsa deloc să fiu singur. Degeaba mă plimbam pe platou sau să mă închideam în depozit; îl simțeam mereu prin preajmă. Puteam să-i spun orice îmi trecea prin cap, însă, pentru că-l știam limitat, tăceam și-mi țineam gândurile pentru mine; în reședința Grinei m-am simțit totuși cu adevărat singur. A fost bine. Zece zile n-am văzut decât două camere: o baie de serviciu, cu chiuvetă și closet, și o debara goală, unde croacele îmi pregătiseră niște pături pe care să dorm. Îmi aduceau mâncarea în timpul nopții, așa că nu le vedeam niciodată. Mă trezeam dimineața având alături o pungă de plastic cu pâine și apă. O singură dată mi-au pus un măr stricat și un borcan de smântână. N-am putut să mănânc mărul și nici să beau zeama albă și groasă.Probabil că Grina nu știa cât de încântat eram de pături. Îmi plăceau păturile. La Cabananoastră nu aveam nici una și trebuia să mă acopăr cu hârtii sau cu haine vechi și zdrențuite. Cum am rămas singur, mi-am frecat spinarea de țesătura aspră și curată până a început să mă doară, apoi m-am învelit și am rămas nemișcat mai multe ore. N-am dormit, dar a fost foarte plăcut. Existau două ferestre, câte una pentru fiecare cameră. Singurele lucruri care se întrezăreau de cealaltă parte a geamurilor din sticlă mată erau niște gratii. Ferestrele nu mai fuseseră deschise de multă vreme. Un strat gros de vopsea se întindea peste încuietorile înțepenite. Oricât am tras, n-am reușit să le deschid. Dimineața, baia se umplea cu o lumină aurie, care se făcea albă în timpul zilei, apoi devenea tot mai cenușie pe măsură ce soarele apunea. Niciodată nu era cu adevărat întuneric. Știam că acest lucru se datora statuii de cristal din piața centrală care, la lăsarea nopții, împrăștia peste întregul oraș o lumină palidă, ca un fel de ceață argintie. Cele câteva zile de liniște m-au mulțumit. Inima nu m-a mai durut. Era minunat să nu ai nimic de făcut și să nu te temi de nimic. Singurul lucru pe care nu-l înțelegeam era cum reușeau croacele să intre la mine și să-mi lase mâncarea doar în timpul când dormeam (fiindcă aveam un somn agitat și mă trezeam des, la intervale neregulate). În rest, mi-am masat glezna rănită, am repetat Învățăturile către masculi și am încercat să schițez în minte niște planuri. Ultima parte nu mi-a reușit, așa că, încet-încet, m-am obișnuit să nu mai plănuiesc nimic și să fiu doar atent. De exemplu, în a opta zi am observat un păianjen ieșind din gura de scurgere a căzii; păianjenul a traversat baia, a intrat în debara și a urcat peretele, dispărând sub pervazul geamului. Așa am descoperit un mic bilet împăturit, înfipt într-o crăpătură din perete. Nu l-am putut citi, pentru că mi s-a fărâmițat în mâini când l-am desfăcut. Era foarte vechi și oricum scrisul nu se mai vedea bine. Această descoperire m-a făcut să iau în calcul varianta că poate nu eram primul sclav personal al generălesei; poate că, înaintea mea, un alt mascul fusese luat dintr-o Cabananoastră și ținut aici. Mă miram totuși că Grina întârzie să apară. Ce fel de sclav personal stă liniștit într-o cameră cu baie, unde e hrănit și lăsat să doarmă pe o pătură? Sau poate tocmai asta încerca? Să mă facă să-mi pun cât mai multe întrebări? Cam în a noua zi m-am gândit că, prin izolare, generăleasa intenționa să-mi arate că sunt la cheremul ei și că poate să-mi facă absolut orice. Cunoscându-i firea, ipoteza stătea în picioare. Chiar credea că mă distruge dacă mă închide undeva, mă hrănește și mă lasă acolo câteva zile? Bineînțeles că atunci când aveam s-o văd trebuia săpar cât mai nervos și mai frământat. Am așteptat cu mare interes momentul reîntâlnirii. Începeam s-o cunosc pe Grina din ce în ce mai bine. În a zecea zi, devreme, o cizmă mi-a atins fruntea. „Tare le mai place să vină când dorm,” mi-am zis. M-am smuls din somn. Generăleasa. Era proaspăt rasă în cap; chelia îi strălucea, iar buzele îi erau date cu ruj. Avea pe ea o pelerină neagră, croită dintr-un material lucios, care se încheia cu un șiret sub bărbie. Pe dedesubt nu purta nimic. Arăta foarte vulgar, mult mai vulgar decât atunci când o văzusem ultima oară.

— Treci, mi-a zis.

M-am ridicat în picioare și mi-am dat jos cămașa lungă pe care o primisem de la croace. Am rămas gol. Mi-am încovoiat spatele și am început să-mi rotesc ochii prin cameră, retrăgându-mă din calea ei. M-am lipit de perete.

— Bună ziua... am spus cu o voce tremurătoare și subțire.

— Nu te mai preface, că nu ține! s-a răstit Grina — și pentru o clipă chiar am crezut-o, dar zâmbetul prostesc care i-a înflorit pe figură m-a convins că nu-și dădea seama de teatrul pe care-l jucam; chiar avea impresia că sunt speriat. A ridicat o mână și mi-am protejat capul din reflex. A coborât mâna și a râs.

— Vrei o țigară? m-a întrebat. Apoi, fără să-mi aștepte răspunsul, mi-a aruncat un pachet și o brichetă. S-a așezat pe una din păturile mele și a rămas să privească tavanul. Mi-am aprins o țigară. Fumul m-a amețit.

— Croacele ar trebui să muncească mai mult, a spus generăleasa. Nu sunt în stare nici măcar să curețe prin casă. Croacele mele sunt cele mai proaste din Cledu. Mi-aș lua altele. Dar nu e ușor. Am dat încet fumul afară. Grina continua să vorbească pe un ton egal:

— Credeam că o să fie mai bine după ce-mi iau croace. Nu e bine. Trebuie să treci prin atâtea consilii. Consiliul Filip, consiliul Ké, pe urmă consiliul suprem. Și numai atunci te lasă să-ți iei croace. Și croacele ce fac? Curățenie. Au grijă să fie masa pusă, te spală, îți fac haine. Se ocupă de tot. Dar se uită urât la tine. Și te vorbesc pe la spate. Fac și glume... numai glume proaste. Ar vrea să mă vadă moartă. Știu. Mai ales Trei Nouă s-ar bucura foarte mult. Parcă le și văd cum s-ar aduna în beci și ar începe să râdă și să zică iar glumele lor de căcat. Pe urmă ar face un chef. Ar bea și ar vrea să fumeze. Dar nu le dau țigări. Mi-au cerut țigări și nu le-am dat. Le-am interzis! Nu merită. Le-am spus că, dacă le prind vreodată că fumează, o să fie rău de ele. Le interzic, le interzic să fumeze! Încă n-am ajuns să râdă de mine niște jegoase...

Deși fumam, simțeam aroma vinului de bastrac venind din direcția generălesei. Oricum, chiar și fără miros, era clar că e beată. Niciodată nu vorbise atât de mult.

— Și mai e și treaba cu chirunții, a oftat Grina. Sunt atât de mici... și nu se mișcă. Dacă erau mai mari nu mă deranja că nu puteau să se miște. Îi așezam eu. Dar croacele care lucrează la mașină nu sunt în stare să-i facă mai mari de o palmă. Poți să pui și biciul pe ele. „Păi, ce să facem, doamnă, nici un chirunț nu iese mai mare de o palmă“... Proastele naibii. Și mă enervează și mașina aia nenorocită, cu motorul ei cu tot... Dar nu e enervare, e ură. Până de curând n-am simțit ură. Vine și pleacă, și când vine se așează cumva și locuiește în tine. Tu stai și te uiți, dar nu mai ai control. Înțelegi?

Țigara mi se terminase. Am aruncat-o pe podea și am strivit-o cu călcâiul. Am spus fără să gândesc:

— Da. Înțeleg.

— Înțelegi un căcat. Nu înțelegi nimic. Adică eu vin la tine...

Mușchii mi s-au încordat, iar amintirea bătăilor trecute mi-a contractat stomacul. Pulsul a început să-mi crească. Totuși, Grina rămăsese în aceeași poziție, culcată pe spate. Nu părea că vrea să se ridice.

— Vino.

M-am apropiat tremurând. De data asta nu mă mai prefăceam. Îmi era frică și nu înțelegeam de ce; doar mai luasem bătaie și altădată. Generăleasa stătea tot pe spate. Mâna ei uriașă, ridicată în aer, îmi ajungea până la nivelul capului. Făcea cu palma o mișcare de chemare care parcă îmi adormea mintea. Am înaintat până am ajuns foarte aproape. Palma imensă cu degete răsfirate avea unghiile îngrijite, curbate și ascuțite. Simțeam alcoolul din respirația ei și un miros dulceag răspândit de palmă. Se dăduse cu cremă. Mișcarea repetitivă s-a oprit, palma s-a răsucit spre mine și am văzut brazdele de carne, linia vieții, linia inimii și o mulțime de alte linii mai mici, dintre care unele dispăreau și reapăreau încet. Falangele mi-au cuprins capul, în timp ce podul palmei mi-a strivit buzele și nasul. Am rămas așa multă vreme, respirând pe gură. Nu se întâmpla nimic. Nu era nici o tresărire în degetele uriașe. Mi-am amintit de strânsoarea megascatoidei și, ca și atunci, fără să-mi dau seama de ce, m-am calmat. Am împins foarte ușor bărbia în față și mi-am apăsat și mai mult nasul în palma Grinei. Simțeam nevoia să mă mișc sub mâna aceea, ca și cum m-ar fi cuprins dintr-odată o mâncărime puternică. Dar nu m-am mișcat.

— Îți place cum arăt? a întrebat Grina.

— Da, doamnă. Foarte mult.

— Îți place pe bune sau zici numai așa?

— Nu zic numai așa.

Și-a retras mâna. A zâmbit din nou.

— Ce-ți place? Ia zi.

— Dumneavoastră nu sunteți ca celelalte.

— Adică?

Am tras aer în piept și m-am concentrat:

— Aveți niste sâni foarte frumoși, dar și o personalitate extraordinară. Aveți un cap cu o formă impecabilă. Îmi place mai ales strălucirea ochilor dumneavoastră. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Înseamnă că ochii dumneavoastră ascund un suflet deosebit.

Și-a desfăcut pelerina, rămânând goală de tot. Zâmbea.

— Mai spune.

— Când v-ați milostivit de mine, la Cabananoastră, m-am uitat la o venă pe care o aveați pe frunte. Mi-a plăcut mult. O venă extraordinară. Am văzut o grămadă de lucruri atunci. Am văzut ce frumos vă strălucea armura în lumina dimineții. Aveați din când în când un reflex pe obraz, de la sutienul de metal, și din cauza asta țineați un ochi mai strâns decât celălalt. Vă dădea un aer foarte copilăresc, dar și foarte incitant. Sunteți cea mai incitantă persoană pecare o cunosc.

— Așa crezi?

— Da.

— Crezi că sunt frumoasă?

— Sunteți foarte frumoasă.

— Îți plac lucrurile frumoase?

— Întotdeauna mi-au plăcut. Dar eu sunt un mascul. Noi, masculii,nu ne pricepem la lucruri frumoase. După cum spune și Elisabeta Rakowicz, nu ne pricepem la nimic. Simțim uneori o mică plăcere când vedem ceva strălucitor, iar atunci mintea noastră, oricât de puțină e, începe să lucreze. Însă de cele mai multe ori se blochează. E copleșitor pentru oricine să stea în prezența unei cledane. Mai ales în prezența dumneavoastră.

Grina a ridicat repede brațul și m-a împins în peretele din spate. N-am apucat să mă întorc sau să amortizez cu mâinile, așa că m-am lovit la spinare și la cap. Mi s-a tăiat răsuflarea și era cât pe ce să leșin. Ea a așteptat să-mi revin și să mă ridic, apoi a chicotit:

— Treci aici și lasă prostiile.

După o jumătate de oră, generăleasa a plecat satisfăcută. O croacă mi-a adus obiecte de toaletă și haine noi. Mi-a spus să fac un duș, să mă tund și să-mi dau jos barba. A rămas să mă supravegheze în timp ce mă bărbieream și mă spălam, glumind și râzând în legătură cu barba și lungimea sexului meu. Vorbea mult și fiecare cuvânt părea s-o amuze teribil; își plesnea coapsele, scutura umerii și clătina din cap. M-am uitat la ea pe furiș. Dinții îi erau neregulați, și din cauza asta i se aduna multă salivă în gură. Avea cearcăne și mătreață. Nasul îi era strâmb. Cred că era și răcită, pentru că tușea foarte des. Avea pe ea o cămașă cu mâneci scurte și niște pantaloni negri, iar în picioare papuci de casă. Nu m-am grăbit. Am lăsat-o să se impacienteze și să-mi zică de mai multe ori că trebuie să mă mișc mai repede; voiam să văd dacă îndrăznește să mă agreseze cumva. A înțeles imediat ce urmăream. După o oră și jumătate în care mă tunsesem, îmi dădusem jos barba și mă săpunisem de câteva ori pe tot corpul, a vrut să mă tragă afară din cadă, dar m-am smiorcăit când mi-a prins mâna, așa că mi-a dat drumul. Am gemut și m-am frecat brațul acolo unde mă apucase. Croaca a închis ușa băii, asigurându-se că n-o să se audă nimic pe coridor, și a venit spre mine:

— Bă, știi ce? Te îmbraci acum și taci!

Am gemut mai departe. M-am ghemuit în cadă și am lăsat dușul să-mi picure în cap.

— Vaaaai, ce mă doare, am spus. Mă doare mâna...

— Băi! Tu n-auzi ce-ți zic? N-ai nimic la mână.

Am continuat să scâncesc. Croaca m-a apucat de păr și m-a ridicat în picioare.

— Vrei... țigări? am rostit printre dinți.

— Poftim?

— Vrei țigări?

Mi-a dat drumul și m-a privit surprinsă.

— Ai țigări?

Mi-am frecat capul și mi-am aranjat părul, apoi am început să mă îmbrac.

— Spune-mi cum te cheamă, am zis. Ce număr ai?

Siguranța mea părea să crească pe măsură ce croaca devenea tot mai neliniștită. Nu mi-a răspuns la întrebare. Am ieșit din cadă, am luat de sub un prosop pachetul lăsat de Grina, i-am oferit o țigară, i-am aprins-o, apoi mi-am aprins și eu una. M-am așezat pe marginea căzii.

— Poți să scrumezi în chiuvetă sau în veceu, i-am zis. Croaca a tras din țigară cu mare poftă, ca și cum nu mai fumase deani de zile. A făcut câțiva pași, lipăind din papucii ei de casă, și mi-a suflat fumul în față.

— Noi nu suntem proaste, mi-a spus aplecându-se și privindu-mă în ochi. Croacele nu sunt proaste. Așa că ai grijă, băiete. Mare grijă. Am mai văzut din ăștia pe aici. Știi ce s-a întâmplat cu ei? Au crezut că sunt prea deștepți.

Am scos două țigări din pachet și i le-am oferit. Mi-am relaxat mușchii feței. Vorbele mele nu trebuiau să fie nici disprețuitoare, nici servile. Am zis:

— Trebuie să duc pachetul înapoi la generăleasă. Dar o să-ți mai dau țigări când fac rost. Bine?

Croaca mi-a apucat fălcile cu mâna dreaptă. Se pregătea să-mi dea un pumn. Buzele îi fremătau.

— O să ai mari probleme, băiete. Îți promit. În loc să mă lovească, a luat cele două țigări și a făcut un pas în spate.

— Acum mișcă-te. Te așteaptă.

Am terminat repede de fumat și am aruncat țigara în veceu. Am tras apa.

Cancelaria Elisabetei Rakowicz

Comentariu asupra Pruțului Maioresei Clazomena Nikola.

Alcătuit azi, Paté 4, în Sala Lucioasă, de însăși Elisabeta Rakowicz.

Mi-a venit ciclul. Vreau să omor pe cineva. Mă învârt prin Sala Lucioasă și urlu de durere, iar Olga se plimbă după mine cu un carnețel și stenografiază tot ce spun. I-am ordonat să editeze urletele, pentru că am și eu dreptul la o fărâmă de demnitate. În rest va consemna absolut tot. Te urăsc, Olga. Ești proastă. Stai în genunchi. Ridică-te. Olga mă ascultă. Ești așa de proastă, Olga. E seară. Nu vreau să vorbesc despre cum mi-am petrecut ziua. Nu e nimic de povestit. M-a durut burta. O durere egală, încăpățânată. Parcă s-a îngrămădit ceva în măruntaiele mele și a început să-mi ronțăie nervii. Nimic nu e bine. Nimic nu e bine. Nimic nu e bine. Olga, ești cea mai mare imbecilă pe care am văzut-o vreodată. Dă-te cu capul depodea. Așa. Lovește podeaua cu fruntea. Încă o dată. Te doare? Cât de tare te doare? Mă plictisești. De ce, Olga? De ce trebuie să mă doară așa? Nu merit atâta nefericire, Olga mea. Îmi vine să mă omor. Sau să omor pe cineva. Ah. Vreau o pungă de chirunți. Cheam-o pe Alina și spune-i să-mi aducă o pungă de chirunți. Repede. Sfântă Cledudie, tu știi cât de tare mă doare? Pe tine nu te doareașa tare, Olga. Te-am văzut săptămâna trecută. Te comportai ca și cum nu se întâmplase nimic. Dereticai după mine, îmi dădeai documente, îmi serveai masa. Ce înduioșător. Te prefăceai foarte bine, pe altele le-ai fi prostit, dar nu pe mine. Erai la ciclu. Vedeam asta după cum strângeai din dinți când te aplecai, după cum încordai nările, după o mulțime de alte semne pe care le credeai ascunse. Când te-am întrebat dacă ești la ciclu, ai răspuns cu seninătate: nu. Mincinoaso. Ah, chirunții, au venit chirunții! Dă-mi punga. Sau mai bine desfă-o tu și împrăștie-i pe masă. Vezi să nu-i dai pe jos. Ah. Sunt niște chirunți foarte buni. Exact cum trebuie: nu mai mari de o palmă, cu brațe și picioare musculoase, cu privire dârză și dinți impecabili. Și frizura e perfectă. Și lungimea sexului. Niște masculi adevărați. Ce bucuroasă sunt! Singurul lucru care nu-mi place e că nu stau locului. Se mișcă un pic. Chirunții de ieri erau ceva mai urâți, dar măcar rămâneau exact cum îi puneam. Ăla pe care l-am purtat la gât mi-a plăcut foartemult. L-am pus să stea într-o poziție așa comică... I-am găurit pe urmă gâtul și l-am prins pe un lănțișor. Nu i-a curs sânge. A rămas în poziția aia vreo patru ore, până a început să se înmoaie. M-a mai lăsat durerea. Ba nu. Iar m-a apucat. Ajută-mă să merg la masă. Vreau să-i strivesc pe toți. Să le storc mațele printre degete. Ce scârbos. Și nici măcar nu țipă. Pot să-i strivesc și ei nu spun nimic. Niște păpuși vii. Dar n-o să mai fie vii. Uite, îi omor. Măcar dacă ar face un pic de scandal. Dacă s-ar apăra un pic. Nici o reacție. Așteaptă să-i zdrobesc. Cum poți să respecți așa ceva? M-am murdărit pe mâini, Olga. Și tot mă doare burta îngrozitor. Adu-mi apă să mă spăl. Mulțumesc. Ești așa bună cu mine. Iartă-mă că te supăr. Nu vreau să te supăr. Hai să facem ceva împreună. O evaluare de pruț. Cine ne-a adus azi pachet? Maioreasa Clazomena? Lasă-mă să mă sprijin de tine. Du-mă la pruț. Unde e? Vai, l-ai așezat pe pervaz... L-ai și desfăcut? O, ce pruț minunat... Olga, nu-mi vine să cred... E cel mai frumos pruț pe care l-am văzut vreodată. Are brațele lungi și neregulate... Și ce irizații... Stai să-mi revin. Cum a putut să iasă așa ceva din atelierul maioresei? Ia uite cum aruncă lumina peste tot... Eram așa de preocupată de durerea mea că nici n-am remarcat reflexele astea sublime. Nu, nu vreau să tragic perdeaua. Îmi dau seama cum ar străluci în întuneric. Gra 19 până la Gra 22. Extraordinar. Și duritatea brațelor e ieșită din comun. E o lume de filamente și de jocuri explozive de lumini. Aici nu e nici un fel de subtilitate. Pruțul Clazomenei e intempestiv și solar. Are și o parte întunecată, care ar apărea ușor la iveală dacă ai trage perdelele, dar nu vreau să tragi perdelele, pentru că sunt mulțumită cu ce văd. Să scrii următoarele cuvinte cu litere mari: NU ȘTIM NICIODATĂ DE UNDE SARE IEPURELE. Ai scris? Bine. Viața ne învață că, dincolo de durere,există frumusețe și căldură. Scrie și asta cu litere mari, pentru că mi se pare foarte important: DINCOLO DE DURERE, EXISTĂ FRUMUSEȚE ȘI CĂLDURĂ. Așa. Și chiar dacă mă doare burta foarte tare, am să atașez acestui pruț calificativul „aproape perfect clasa 1“. Cinste Maioresei. Trimiteți-i lucruri din vistieria mea. Dați-i o pungă cu ceimai buni chirunți. Nu-mi mai pasă de durerea mea, Olga. E o durere absurdă, pentru că oricum nici o cledană nu poate să rămână însărcinată. Îmi dau seama că e o rămășiță a unor vremuri de mult apuse și că, dacă nenorocitele de croace de la mașină ar munci mai bine, ne-ar putea da tratamente și n-am mai avea povara asta inutilă în fiecare lună. Însă nimic nu maicontează când vezi ceva atât de frumos. S-o chemi pe Maioreasă. Vreau s-o îmbrățișez și să dorm în seara asta cu ea. Acum mă duc să mă culc. Cheam-o repede.

Te pup, Olga,

Pe mâine.