Adrian Suciu, "Viaţa fără urmări" (poeme)

sărut ratat


Dintre minciuni, iubirea e singura inutilă
(ca o linguriţă exactă la ceaşcă atunci când nu pui zahăr în ea);
măsura banală a lipsei de imaginaţie
-iubirea.

Vagoane de literatură doar să acopere provizoriu
puţinătatea, pateticul şi ridicolul coitului. Mulţimi de tomuri,
tratate, volume, să ne asigure că există un ceva după ori înaintea
intromisiunii.

Multe vorbe... Iar poemul e
forma de ingenuitate a unei actriţe porno care crede în Moş Crăciun.
Poemul e măreţia laptelui strivit între dinţi, pe care am cunoscut-o.

Poemul e un sărut ratat cu o femeie trecută.



Mîna mea


Oraşul este indiferent
ca măruntaiele unei păsări de noapte înjunghiate.

Tu ştii că sărbătorile sînt perfecte să îmbătrîneşti mult şi singur
sub masca fericirii de ocazie: eşti înduioşătoare
ca un ateu aprinzînd lumînări pentru morţi
în ideea că nu se ştie niciodată.

Mîna mea ca o viperă
îngheţată între sînul tău şi cearşaful cu urme de trupuri şi somn. Mîna
mea ca un animal dispărut într-o rezervaţie de animale-mblînzite.

Sînt vinovat pentru mai multe zile. Mîna mea îngheţată
e singurul monument pe care-l ridic.

Ca un cearşaf alb într-un război alb.



O să mi se facă rău


N-am să-ţi ofer decît o poftă crîncenă de viaţă
şi cîteva certitudini.

Să-ţi ceri iertare e ca şi cînd ţi-ai mînca propria carne:
cu gura plină de propriile cartilagii şi zgîrciuri se cere iertare!

O să mi se facă rău într-o zi şi mă vor duce la spital.
Voi sorbi o ciorbă albă,
cu lingura de tinichea,
cu mîna tremurîndă.
Îmi vor înfige în vene lucruri străine de sîngele meu.

E sigur că nu voi trăi pînă la moarte. Te văd stingheră deja,
ca o femeie pentru stîngaci.



Mă dau în vînt după oamenii care suferă


A fost o zi bună: am ratat doar micul dejun şi motivul exact
pentru care mă aflu aici. Sînt din neamul celor
pentru care nu se cer niciodată recompense
şi care nu vor pieri de sabie;
paranoia e singurul meu exces.

Dacă aş fi femeie, aş fi genul
care se masturbează privind la poza soţului.

Dar eu mă dau în vînt după oamenii care suferă. Care-şi îngroapă
sîngele cum îngroapă ceasornicarul
o piesă de alamă perfectă în măruntaiele ceasului.

Mă dau în vînt după oamenii care suferă. După iubitorii
de cîini cărora le mor cîinii. După mine...



Consumaţia costă


Acasă e un şir de silozuri prin care aleargă
hamali în şomaj. Sînt unghere în care se moare de somn.
Acasă am cărţi în care în care ţopăie dragostea pînă o înjură vecinii.
Trec fete pe role, cu ţigări parfumate,
luînd în unghii peretele crud.

Acasă ţin cu chirie un mort: sînt nebun după ochii lui de copil
în care văd un mort cu ochi de copil. Cerşeşte prin baie
în zilele cînd mi-e rău.
-Fetelor, urlă el, cu ochiul de copil prin vizor,
în posteritate intră doar clienţii localului şi consumaţia costă!



Motivul exact


Am stat într-o linişte rea. Era o zăpadă tăcută prin curţi.
A venit o femeie cu o gaură cît o pîine în piept şi i-a fost milă să ţipe.
A spus
în şoaptă că nu poţi lupta cu diavolul decît ţinîndu-l în trup
şi schimbîndu-i lenjeriile mereu.

Ajungi să fii singur şi nu mai încapi de tine în singurătatea ta.

Promit că voi afla de ce murim. Nu o explicaţie vagă. Motivul exact.



Mă plîng de viu


N-am încredere în mama. A intrat în viaţa mea
fără să ştiu. A plecat fără să ştiu.

Ai nevoie de mîini puternice,
de trădări brutale, cred că mi-a spus.
Ţi se întîmplă lucruri bune.
Ai femei care îţi îmbracă pielea.
Ai prieteni care îţi ştiu numele, cred că mi-a spus.

Cunosc lucrurile vagi
şi voi scrie din memorie biografia morţii.

Sînt un spectacol înduioşător
şi am destinul unui port aproape de gară.

Mă plîng de viu şi rîd în hohote de mine...



vanilie


e secetă rău
plouă atît de scurt
de parcă s-ar masturba un înger.
răstignit în sudoare, citesc de la tine. „nu
mă cunoşti îndeajuns:
sînt femeia care nu aduce apă de două ori.
sînt tînără în sensul că sînt tînără.
sînt inedită ca o expoziţie de gări demolate.”

iar eu sînt înţelept: prietenii se duc dracu’
casele se duc dracu’ livezile se duc dracu’!
(mirosul pruncilor crescuţi printre nuci
mai spînzură o vreme prin fostele crengi
ca aroma vaniliei în tăvile goale.)



Ploaie


De la etajele superioare, cad şi se zdrobesc de asfalt tot felul de prunci. Vine femeia aia şi ghiceşte viitorul în viscerele risipite ca nucile sub nuci. Vine ea cu multe sfîrcuri fertile şi venim noi să ne-adăpăm la ele. Sugem pînă ce ni se face rău, aninaţi de ţîţele ei ca o armată de păduchi aninaţi de ţepii ariciului din pădurea cu alune sparte. Şi vomăm pe asfalt şi voma se-aşează pe-un rînd şi citim amuzaţi: Nu e e totuna dacă te ia dracu’ traumatizat ori netraumatizat!

Şi vin salvări suave în ritmuri de vals şi adună ce se poate aduna. Şi vin chelneri impecabili şi strîng cu lopata plozii rămaşi pe caldarîm. Abia suflînd îi aşează în scaune albe şi-i ciupesc de obrăjorii lor bucălaţi şi le dau papanaşi din partea casei. Numai femeia înţeleaptă cu multe ţîţe plăteşte şi tot plăteşte... Ea e singura capabilă să se înzăpezească la Rio şi să se aştearnă la iernat. De-aia, iubind-o, ei îi spun adevărul: Sînt desăvîrşit de urît dar sînt gras! Am lăsat pe caldarîm ce era de lăsat cînd eram prunc. Restul îi dăruiesc ei, să se spele pe cap cînd rămîne fără şampon.

Şi-apoi vine ploaia contractată de cei de la salubrizare şi curăţă impecabil.



Prieteni


Mai vine cîte-o muză la mine, mică, saşie, timidă.
- Ia-mă tu, zice şi eu o privesc. Ea insistă.
- Ia-mă tu! Şi mi se face o milă de-mi aduc aminte tot ce nu-mi aduc aminte. Azi aşa, mîine aşa, am cămara plină de muze pentru la iarnă. De sărbători, iau cîte una, o îmbrac, o consolez, o învăţ bunele maniere şi o scot în oraş. Îi spun sincer că o iubesc sincer şi ea învaţă să plece şi pleacă şi-mi păstrează o amintire plăcută. Numai una a rămas, nemişcată prin toate iernile, îşi tîrîie papucii prin casă şi vine.

- Eu am avut o singură ursitoare, îi spun. M-am pişat pe ea cînd cerceta dacă sînt însemnat şi mi-a ursit să trăiesc mai mult decît mine! Tot încerc să scap: am fumat cît pentru două perechi de plămîni, am dus acasă femei care au îngropat bărbaţi întregi, şi nici nu-mi aduc aminte cît am băut. Degeaba!
Ea ridică dintre genunchii mei două cişmele stinse şi pare a crede că am suferit din dragoste mult.
- Nici o dragoste nu e ca prietenii care se îngustează, spun. Ei se îngustează, capul lor se îngustează, privirea lor se îngustează şi nu mai cuprinde nimic.
Prietenii mei, eu vă ascult: şi trebuie să ştiţi că mă ruşinez. Mă ruşinez de prieteni: ei cred că şi să treci prin apă are un sens, versetele lor se ciocnesc prin mansarde, prin piane mutate la felurite etaje. Ei au iubit femei roşii, carnivore, care au pus o singură întrebare: Cînd mîngîi un cîine într-o ţară străină, îl mîngîi în limba lui sau în limba ta? În fine, ei tot timpul întreabă dacă sînt ocupate locurile la masă deşi masa e tot mai goală: unul cîte unul, se ridică şi tot pleacă. Mi-e ruşine de prieteni: ei merg la petreceri şi toate petrecerile la care merg ei sînt un fel de repetiţii cu public indiferent.

Apoi spune unul ceva şi-l urmăm de parcă ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte să-l urmăm pe acela care spune ceva. Alergăm ca o haită de lupi după acela care spune ceva şi consunăm cu el cînd îl prindem cum consună lupandrii cu beregata iepurelui. Mi-e ruşine de prieteni: de-aceea nu scriu despre ei. Se vor fi ridicat toţi de la masă pînă să termin. Doi – trei voi găsi, împietriţi prin intersecţii, îmbrăcaţi în făină.

Nici o iubire nu e cum treci puţin pe la prieteni şi-i zăreşti cînd se îngustează!

Şi muza mică, saşie, peltică se duce la şcoala de întrebări ciudate.