Iulian mă ţine de mână, strâns, strâns, strâns. În spate, într-un rucsac, am rezervorul de oxigen. Mergem amândoi, hotărâţi, ca nişte bărbaţi, călcând apăsat. Nu prea repede, respiră greu, şi trebuie să avem grijă de tubul care îmi iese pe sub subţioara stângă, apoi, prins cu două cleme de siguranţă pe jacheta cu Batman, şerpuieşte spre nările lui, semn de viaţă şi de moarte. Toamna ne-mbie să răscolim comori cu picioarele, învolburăm în drumul nostru toate frunzele, şi roşii, şi aurii, şi arămii, Iulian dă un şut, cu sete, într-o castană care zboară entuziastă spre panta dinspre lac, ia viteză, se aude un pleoscăit exemplar… Se-ntoarce cu toată faţa un zâmbet la mine:
- Vezi, n-am uitat să joc fotbal!...
- Păi cum să uiţi, zic, şi iau cu grijă colţurile gurii şi le urc 5 milimetri, într-un zâmbet încurajator, care costă cât … las’ să coste, zâmbeşte, boule, te lamentezi pe urmă… O să vezi, la vară jucăm din nou fotbal…
- Tata… Se uită la mine cu ochii aceia complet verzi, nemoşteniţi, inventaţi special pentru mine… O să-mi pui plămâni noi? O să pot să pot să fac din nou… ştii tu… prostioare? Zâmbeşte către mine vinovat… Adică nu prostii mari, ştii tu, să mă caţăr în copaci, să mă arunc de pe dig, să mă alerg pe tobogane cu alţi copii…
Jur că n-am să plâng. Crap, explodez, traheea e un fir subţire de aţă, dar n-am să-i plâng în faţă, Iulian merită o luptă… Cu mine, cu Dumnezeu, şi cu oricine se mai nimereşte în drum…
- Tată, acum că ştim care e problema, sigur o rezolvăm… Doar îl ştii pe tata… Mă-ncrunt, mă maimuţăresc… Identific problemaaa, mă uit urât la eaaa, îi zic ia ascultă doamnă problemă, cu ce ocazie pe la noi, nu-mi aduc aminte să vă fi invitat, en garde! – câteva mişcări de scrimă, atenţie la tubul de oxigen – şi ha! şi ha! şi gata! problema e răpusă, merci, merci, mă-nclin în reverenţe comice, aplaudă şi râde cât îl ţin plămânii, nu-l ţin, tuşeşte, se sufocă, ne aşezăm pe peluză, îl iau în braţe…
- Încet, încet Iulian, respiră, respiră te rog, respiră…
Trage aer sacadat, cu gura căscată, dau drumul la oxigen mai tare, îi simt sub palma dreaptă pieptul zvâcnind spasmodic, la fel ca acum o săptămână, la clinică…
Era plictisit, de analize, înţepături, ecografii, de pereţi albi, oameni albi şi vorbe albe, întinde-te, suflă, nu respira, respiră, acum luam un pic de sânge… Stătea cocoţat pe patul de consultaţii, legănându-şi picioarele, îl aşteptam pe doctor, cu rezultatul final.
- Îmi spui o poveste? m-a întrebat, cu zâmbetul de „te rog frumos”. Mai uit şi eu de plictiseală… de înţepături…
Şantaj sentimental clasic, ştie că merge chiar dacă îmi dau seama… Am intrat în joc:
- Şi ce poveste vrei, de Creangă, Fraţii Grimm sau…
- Una inventată de tine, m-a-ntrerupt repede, astea sunt cele mai amuzante…
I-am spus „Falnicele întâmplări ale Zmeului Fioros-Unsuros, care construia o locomotivă cu aburi şi pe care Feţii-frumoşi nu-l lăsau în pace”… A râs… Doamne, cât a râs, până la lacrimi, până la criză, până la asfixiere, până la asistentele intrând în trombă, până la masca de oxigen, până la resuscitare, şi sufocându-se, cu pieptul tresărind din ce în ce mai slab, în efortul inutil de a trage aer, mă fixa cu ochii încă râzând, rugându-mă din priviri să continui povestea, să nu lăsăm joaca, ce dacă… ce dacă…
Restul mi-l aduc aminte ca prin ceaţă, un drum confuz către Reanimare, un calmant, Iulian dormind, plin de tuburi şi perfuzii, o asistentă conducându-mă înapoi în cabinet, parcă mă ţinea de braţ, cred că mă împleticeam, scaun, pahar cu apă, doctorul, încruntat, „mi-e teamă că” şi „din păcate”, gata cu râsul, cu alergatul, tenisul, înotul, muntele, fotbalul, bicicleta, hârjoana, gata cu viaţa, cuvânt de ordine „supravieţuire”, diagnosticul a fost greşit, „ceilalţi doctori” – ceilalţi, ceilalţi, îmi suna ca un clopot în cap, nu e astm, tratamentul a agravat boala, fibroză pulmonară, „stadiu terminal”, 20% capacitate respiratorie, între şase luni şi un an.
- Între şase luni şi un an, ce? am întrebat în stare de prostraţie…
- Şanse de supravieţuire, a mormăit doctorul, privind în podea.
- Are doar opt ani jumate! am spus răguşit, ca şi cum asta ar fi schimbat lucrurile cu desăvârşire.
Doctorul s-a aşezat la birou, a mâzgălit ceva pe o hârtie, nu ştiu de ce îmi amintesc perfect cerculeţele pe care le făcea cu pixul, cred că desena rotocoale, a ridicat apoi privirea şi a dat drumul câinilor asupra mea, privindu-mă drept în ochi:
- Fără transplant de plămâni, nu supravieţuieşte mai mult de un an. Pe de altă parte, trebuie să fiţi prudent, o criză ca cea de astăzi i-ar putea fi oricând fatală… O să vă recomand o clinică bună din Viena, dar e o coadă de aşteptare foarte lungă.
Plămâni. Asta e ce-mi trebuie. O iau la stânga, de pe Făinari pe Episcop Radu. Întind pasul, Mariusică nu prea aşteaptă, devine nervos instant, are mereu impresia că ceva e-n neregulă, că e o capcană… 150.000 de Euro pot să iau pe apartament, 10.000 iau pe maşină, de 50.000 pot să mai fac rost fără mari probleme, ar trebui să-mi ajungă… Dreapta, pe Ardeleni, mai repede, am întârziat deja un minut… Transplantul e 120 de mii, cheltuieli post operatorii încă 15, cinci mii rezervă strategică, rămân 70 de mii pentru plămâni, sper să fie ok… Văd BMW-ul parcat, cu avariile aprinse, parcă ar mai fi cineva în maşină, asta nu-mi convine deloc, în fine, prin geamurile fumurii nu pot să disting mare lucru. Deschid uşa şi mă aşez în faţă, ca de obicei, lângă Marius. Îmi zâmbeşte larg, ca şi cum aş fi cea mai bună afacere a zilei. În spate o fufă pe care n-o cunosc, faţă tâmpă, ţâţe imense.
- Hai să trăieşti, ia zi, cu ce te servesc? începe afabil. Continuă înainte să apuc să-i răspund: Auzi tată, am nişte GPS-uri tari de tot, soft actualizat, toate hărţile, şi la un preţ de râs…
- Cât? zic, politicos. E un ritual prin care trebuie să trec.
- Zi tu cât!... Sunt pe degeaba, să mor io!...
- Sunt de haida?
- Nu, frăţică!... Ştii că nu mă mai bag dacă frige, le-aduce unu în containere cu grâu, marfa e chinezească şi hărţile făcute de ruşi, da’ sunt brici, uite-aici că am montat unu’ la mine, să-l testez, ştii că nu dau ciurucuri aproape de casă…
- Mda, doar că eu am carnetul anulat, cum ştii, aşa că nu mă frământă nevoia de GPS…
- Lasă, bă, că ţi-l iei înapoi, n-ai zis că dai examenul din nou… Pentru tine, un an garanţie, şi o actualizare gratuită a hărţilor, când vrei tu… Zi tu, nu e super ofertă?...
- Mega, mormăi. Dar eu am nevoie de ceva anume, d-aia te-am chemat…
- Facem rost, nu-i problemă, zi, ce să fie, un laptop şmecher parcă voiai…
Îi fac semn din ochi către fătuca din spate.
- Da, sper că nu te deranjează că am luat-o şi pe Cristina cu mine, apropo, poţi să-mi dai şi mie cheia de la tine, de la garsonieră, că am impresia că am uitat nişte CD-uri acolo…
Îmi face cu ochiul, ca şi cum aş fi bătut în cap. Cumva asta mă agasează, şi mă hotărăsc să sar peste politeţuri, nu mai am timp, şi nici răbdare…
- Ce-ar fi să facem noi câţiva paşi, cât ascultă Cristina nişte muzică…
- Muzică? se holbează la mine.
- Da, Paraziţii, de exemplu. Hrană pentru suflet, şi cred că o pune şi în starea potrivită să căutaţi CD-urile în toată harababura aia, nu-i aşa Cristina? mă-ntorc spre ea zâmbind larg, pofticios, să-i dau material de frământat în neuroni până ne întoarcem…
- Tot ce ascultă Marius e super-cool, se mâţâie ea.
- Excelent, hai Mariusică…
Marius îi pune un CD, coboară, încuie uşile cu telecomanda, cu mimoza în maşină, apoi vine spre mine:
- Ce-ţi veni? De obicei stăm de vorbă în maşină… Puteam s-o trimit pe ea la plimbare, oricum trebuie luate nişte cola şi ţigări…
- Lasă că-i mai bine aşa, cine ştie ce camere ascunse ţi-ai mai instalat în maşină…
- Hai, bă, doar nu crezi că fac de-astea cu tine, se preface el jignit.
Dar după ce faţă a făcut, îmi pare bine că am coborât. Facem câţiva paşi, se uită curios la mine, fără să zică nimic, bun, i-am atras atenţia. Scot portofelul de la spate, iau două hârtii de 100 de euro şi i le întind.- Pentru ce? face el un pas înapoi. Acum e aproape speriat, are mâinile la spate, ca şi cum s-ar teme că o să-i bag banii în mână cu forţa…
- Pentru că ai venit într-o oră, şi pentru că eşti foarte atent la ce spun… Eşti atent, nu?
- Mda…
- Hai, nu mă ţine cu banii în mână pe stradă, bagă-i în buzunar…
Se dezmeticeşte, banii dispar în portofelul lui lăbărţat ca şi când n-ar fi fost…
- Văd că-i serioasă treaba, ia zi, despre ce e vorba, ce-ţi trebuie?
Se uită lacom la mine. Asta-i bine, lăcomia va fi aliatul meu cel mai bun…
- Plămâni. Şi îmi trebuie repede…
Doamne, ce bine e la clasa business! Îmi întind picioarele, satisfăcut, şi mai iau o gură de Martini. Alături de mine, la fereastră, Iulian doarme, cu scaunul lăsat pe spate. Ar trebui să-l trezesc, în douăzeci de minute aterizăm la Viena. Îl mai las un pic. Verific manometrul rezervorului din rucsac, mai avem oxigen pentru 3 ore, e ok. Ar trebui să fac economii, dar mi s-a părut o tâmpenie să ajungem cocârjaţi, mai ales eu, şi obosiţi, cel mai probabil el, la clasa turist nu prea poţi să dai scaunele pe spate… Stewardesa vine şi îmi şopteşte că ar trebui să îl trezesc, în curând va trebui să punem centurile, şi îmi reaminteşte să asigur rezervorul… Ce balamuc şi cu rezervorul ăsta!... Toată lumea se uita la mine ca la Bin Laden, când le spuneam că am de luat un rezervor cu oxigen în avion. Am completat la cereri de mi s-a acrit. Până la urmă, Alitalia a fost singura care a acceptat, aşadar iată-ne în Alitalia, cu o italiancă drăguţă, care îi aduce lui Iulian un fresh de portocale, „per un buon appetito nel Vienna”. Mulţumim, să fie… Îl trezesc uşurel, îi dau sucul, se strâmbă, plescăie, îl bea pe tot, evident că îi era sete. Sper să nu-l apuce pipi-ul până debarcăm, deja s-a aprins semnalul pentru centură. „Îmi spui o poveste”, mormăie, încă pe jumătate adormit, tuşeşte, „mai bine nu” se-ncruntă, trist, „că i-ar m-apucă”… Nu mai zic nimic, ce să mai zic, îl iau de mână, îl ţin strâns, în timp ce avionul se năpusteşte spre pistă…
Cam greu cu germana mea, „bitte, taxi?”, oamenii foarte binevoitori, dar engleză nicht, franceză canci, italiană doamne fereşte… Prin semne şi indicatoare ajungem la staţia de taxiuri.
- Allgemeines Krankenhaus Klinik, bitte, Währinger Gürtel Strasse… ăăă… Adresse hier, bitte, papier, şi-i întind şoferului hârtia pe care e scrisă adresa, am uitat cum se spune 18-20 în germană…
- Moment, bitte, spune băţos, şi se apucă să introducă adresa în GPS.
- Cât mai avem, mă-ntreabă Iulian.
- Acuşi ajungem, tată, mă-ntorc spre el, gândindu-mă febril cum naiba s-o spune în nemţeşte „cât timp”…
- Păi d’ce nu ziceţi aşa, mânca-v-ar tata, că sunteţi de-ai mei, că era să vă bag tarifu’ 3, de vă costa taxiu’ cât avionu’, rânjeşte vesel, cu toată gura, şoferul, întors către noi, bucuros nevoie mare, de parcă-i venise soacra-n vizită. Da’ ce-are copilu’, bolnăvior? se uită înduioşat la tuburile lui Iulian.
- Tata mă duce să îmi ia plămâni noi, declară cu mândrie Iulian, înainte să apuc să deschid gura.
- Ooo, păi înseamnă că tata are bani, face el, măsurându-mă de sus până jos. Nu prea-i iese la socoteală, cu geaca mea de la MiniPrix şi cu ochelarii zgâriaţi, nu prea par om cu bani. Ezită, între o expresie câinoasă şi compasiune. Oricum, n-am nici un chef să gândească mai mult decât a făcut-o deja, aşa că oftez adânc şi iau o faţă tristă:
- Nu-ţi urez dumitale să ai banii noştri, a trebuit să vindem apartamentul ca să plătesc operaţia – nici măcar nu e departe de adevăr, am gajat cu el împrumutul – şi acum stau cu inima cât un purice, dacă-mi ajunge ce mi-a rămas pentru cheltuielile cu drumurile şi cu toate alea. Că ştii că statul român te-ajută din părţi, plătim taxe de proşti, mă rog, nu de bine ai plecat, nu?...
- Aşa-i, aşa-i, se-nvoieşte. Da’ ce-i face?
- Transplant de plămâni.
Îi dispare câinoşenia de pe faţă, se-nmoaie…
- Te-aş fi dus pe gratis, da’ n-am cum, că mă vede ăştia cu becu’ aprins şi cu clienţi în maşină şi mă beleşte. Oricum, o luăm pe scurtătură, n-o să fie mult, sub treizeci de euro… N-am ce să-ţi fac, e la dracu’n praznic clinica asta…
- Mulţumesc mult, nene, suspin, ca un mare artist în viaţă ce mă aflu…
Clădirea e pur şi simplu imensă, cel puţin pentru un spital… Şoferul trage în faţa recepţiei, refuză indignat bacşişul de 5 euro pe care i-l ofer şi ne ajută la bagaje… N-am mare lucru, o geantă de voiaj, în dreapta, în stânga e Iulian, legat ombilical cu tubul de oxigen de rucsacul din spatele meu.
- Se vede că sunteţi români, aici nu dă nimeni bacşiş… Zâmbeşte: Aveţi grijă, or părea austriecii amabili şi de treabă, dar când e vorba de bani sunt lupi! Baftă, îţi ţin pumnii puştiule! şi pleacă încetişor, conform indicatoarelor, cu 10 km la oră…
- Mulţumesc, şopteşte pierit Iulian, cu ochii mari şi capul dat pe spate. Tată, şi tot spitalul ăsta e plin de oameni bolnavi?
- Cam da tată, spun dând roată cu ochii.
- Ce de boală pe lumea asta… De ce nu ne-o fi făcut Dumnezeu mai sănătoşi?...
Simt un mârâit crescând din gâtlej, îl înăbuş. Nu e momentul pentru revolte, nici pentru discuţii religioase în contradictoriu. La drept vorbind, m-aş face şi pechinez ca să ne văd ieşiţi la liman, ce mai contează o cruce şi două rugăciuni, acolo…
- Hai să intrăm!
Îl iau de mână, păşim înăuntru, surpriză! spitalul ăsta nu e alb deloc! e pictat în toate culorile curcubeului, Iulian cască gura în jur, eu încerc să mă concentrez să găsesc în borsetă actele, după câteva replici cu o recepţioneră care nu ştie decât nemţeşte apare alta, vorbim în engleză, ne trece în calculator, o soră ne conduce în salonul nostru, la etajul trei. Şi aici pereţii sunt pictaţi, cu scene din poveşti, asistenta îl conectează pe Iulian la generatorul de oxigen al camerei, ia rezervorul meu să-l încarce, o ajut să-l pună pe un cărucior, la plecare îmi spune:
- Half of hour break, get some rest, then we'll run the imunity tests for the boy and you’ll meet the deputy manager, as you requested.
- Thanks, see you.
Deci avem o juma’ de oră să ne revenim. Apoi Iulian la analizele de imunitate, eu la Directorul adjunct al spitalului. Mă mir că a acceptat să mă întâlnească, deşi, de fapt n-ar trebui să fiu atât de modest. La 120.000 de Euro probabil că sunt printre clienţii medii spre importanţi, în fine, o să vedem. Deocamdată trebuie să-l conving pe Iulian să rămână singur, într-un loc străin, în care singura legătură cu ceilalţi e firul subţire de engleză pe care o ştie…
Biroul domnului director Hermann e elegant. Nu foarte spaţios, dar cu o evidentă înclinaţie spre lux, marcată discret. O vază de Murano, o scrumieră de jad cu o statuetă de fildeş încastrată, mobila de cireş, aproape nimic de plastic, a!... şi pendula, n-o observasem, secol XIX după decoraţiunile sculptate… Bun, deci lui Herr Hermann îi place să trăiască bine, ăsta e un lucru lăudabil. Şi util.
Schimbăm câte un „Guten tag”, continuăm în engleză, i-am spus în email că nu ştiu germana. Mă felicită pentru alegerea făcută, cea mai bună clinică, profesionalism, bla-bla, e clar, îşi face jobul de PR, e cazul să i-o tai scurt, ca să putem trecem la afaceri.
- What chances do we have to get compatible organs in 6 months?
- I know the condition of your son, unfortunately is a very long waiting list. I’m sorry…
Îi pare rău de nu mai poate, oricum avansul de 25.000 rămâne la clinică, plus costul analizelor de azi. Deci nici o garanţie că se poate face transplantul în şase luni.
- And if I provide the lungs?
Rămâne cu gura căscată, la asta chiar că nu se aştepta. Crede mai întâi că vreau să donez plămânii mei, pe urmă îşi aduce aminte că nu sunt compatibil, bâguie ceva despre Eurotransplant, că nu este permis, toate organele trebuie să provină dintr-o sursă autorizată. Îi explic răbdător că am anumite relaţii în România, şi că nu aş vrea să-mi pierd fiul din cauza unui aspect tehnic. Să zicem că eu conving o familie să doneze plămânii copilului lor aflat în moarte cerebrală. Ce garanţie am că, odată preluaţi de Eurotransplant, vor ajunge în pieptul băiatului meu? Recunoaşte că e puţin probabil să beneficieze de ei Iulian. Îl invit la masă, diseară, să dezbatem problema. Înainte să aibă timp să gândească, scot din buzunar cadoul pregătit. Într-o cutiuţă de lemn, sculptată de mână, o monedă rară, un dinar cu chipul lui Traian, de după cucerirea Daciei, şterpelită din colecţia de familie. În semn de consideraţie pentru un om care va salva viaţa fiului meu, îi zic ceremonios, în timp ce-i înmânez cutia. Îi sclipesc ochii, a recunoscut obiectul şi îi ştie valoarea, nu se îndură să refuze, al meu e!
Îl aştept de o jumătate de oră pe Marius, ce-o fi păţit? De obicei sună dacă a intervenit ceva, acum are şi telefonul închis. Mă mai uit o dată pe emailul de la Hermann, „Sehr gut, Herr Victor”, semnalul convenit că banii i-au intrat în contul din Elveţia, şi că totul e pregătit la Viena. Mai trebuie doar să apar eu, cu plămânii… Hai, mă, Marius, unde naiba eşti?
Discuţia la restaurant a fost destul de concisă, după ceva balet, cât să se convingă că nu e o înscenare, am convenit că 14.000 de euro ar acoperi cheltuielile necesare pentru a evita un regulament stupid şi învechit. O să mă aştepte o ambulanţă la aeroport, le predau cutia frigorifică, eu vin cu taxiul. Pe Iulian o să-l trimit cu o zi înainte, pentru pregătirea pre-operatorie. Singura garanţie că n-o să-mi tragă clapa, e scandalul imens care s-ar declanşa. Şi poate, culmea, originea română: în capul lor aici e plin de killeri şi de mafioţi… Mă rog, nu că ar fi departe de realitate…
Afară se aude o maşină parcând. Da, e Marius. Îi descui, e cam palid, se duce direct la toaletă. Se întoarce ud pe faţă, mormăind după un prosop. Îi dau, se şterge energic şi se aşează.
- Bei ceva?
- Nu mai beau nimic, că mă grăbesc. Vezi că ţi-am găsit pe cineva, da’ te bagi pe pielea ta. Eu îţi fac lipeala, pe urmă nu mă mai interesează.
- Păi ziceai că vrei comision din valoarea tranzacţiei, că îmi negociezi tu un preţ bun…
- Nu mai vreau nimic, îmi mai dai 400 de euro pe lângă aia 200 şi suntem chit. Şi o condiţie: nu vreau să ştiu nimic din ce se întâmplă mai departe, nu vreau s-aud, nici că-i bine, nici că-i rău, nimic, înţelegi?!
- Da’ unde mă trimiţi, frate, la talibani?
- Băi, m-ai pus să-ţi găsesc plămâni… De copil! Crezi că sunt în raft, la supermarket?!... Ia aici!...
Îmi întinde o pastilă ca de ampicilină, sigilată cu ceară. Dau s-o desfac, mă opreşte:
- O desfaci după ce plec eu, la cinci minute, nu mai devreme. Vezi că ai acolo o adresă, te duci mâine la cinci. Suni şi spui că te-a trimis Marius, pentru o problemă de aerisire urgentă. Nu uita, trebuie să le spui exact aşa, altfel s-ar putea să te trezeşti cu un pistol între dinţi, şi nu garantez că o să ai timp să repeţi parola corect.
- Cu cine mă văd acolo?
- O să afli la faţa locului. Clatină din cap, privindu-mă nemulţumit: Vezi că te bagi într-o chestie din care nu te mai scoate nimeni, dacă vrei s-o laşi baltă, acu e ultima strigare, îmi dai capsula, o duc înapoi sigilată, şi ne vedem de treabă…
- Nu prea am de ales, Mariusică…
- Mda, tu ştii mai bine… Ok, dă-mi banii, c-am zburat. Şi vezi, nu deschide capsula până n-am plecat cu maşina din faţă, bine?
Dispare în trombă, mă aşez la birou, pun recipientul lângă laptop. Parcă e totuşi mai mare decât o capsulă de ampicilină, ar fi destul de greu de înghiţit. Aud afară BMW-ul demarând, mă duc la fereastră să verific, a plecat.
Pastiluţă, pastiluţă, ia să vedem, ce surprize ai tu oare? O hârtie rulată bine, şi o biluţă neagră, cam cât două gămălii de chibrit, cu o sârmă de vreo doi centimetri… Ingenios! Microfon cu emiţător radio… Aşa, băieţii ştiu sigur că Marius habar nu are care e adresa, Marius şi-a pus pielea în siguranţă dacă la un moment dat face cineva o vizită neprogramată la adresă, eu sunt singurul în bătaia focului.
Hârtia. „Lipeşte microfonul cu leucoplast în partea stângă a pieptului, pe pectoral.” Mda, bătăile inimii o să-i asigure că spionul e la purtător „Nu trebuie dat jos până mâine la 5. Închide computerul şi mobilul acum! Poţi telefona doar de pe fix. Orice abatere anulează întâlnirea. Adresa este…” Băi, ăştia au văzut ceva filme!... Sau nu… Mă conformez, n-am leucoplast în casă, îl lipesc cu Picătura, sheet, o să-l dau jos doar cu piele cu tot. Mă duc să mă uit în oglindă, arăt ridicol, parcă am două mameloane în stânga… În fine, hai să nu le arătăm că am făcut pe noi de frică, mă rânjesc la propria mea imagine. „Bau!” fac în microfon, apoi încep să râd cu poftă, de viaţă, de mine însumi, disperatul disperaţilor, câtamai telenovela…
Uşa de metal se dă în lături fără nici un zgomot, mă aşteptam la un scârţâit, cât de mic, nici vorbă de aşa ceva, mă întâmpină un gealat chelios, cam cât mine de înalt, dar de două ori mai lat, după tresărirea ochilor văd că m-a recunoscut, am fost supravegheat, evident. Asta nu contează, recit cuminte poezia, „am venit pentru o problemă de aerisire urgentă”. Dă din cap, mă înşfacă cu o labă de Schwarzenegger şi mă trage înăuntru, închide uşa, se aud zăvoarele automate culisând, suntem într-un vestibul mic, roz, luminat slab. Îmi întinde o mască de dormit, ca cele din avion. „Pune”, hârâie gutural. Mă execut. Acum sunt complet orb. Verifică dacă masca e fixată bine, apoi mă împinge uşor înainte. Străbatem câteva încăperi, aud câteva fete chicotind, uşi, mereu uşile închise cu grijă în urmă, aer proaspăt! Sigur am ieşit afară din nou, ieşirea din spate, mă apleacă cu o mână pe creştetul capului, probabil o maşină, da, genunchii îmi ating scaunul din faţă. Simt bancheta lăsându-se, când garda mea se urcă lângă mine. Aş fuma o ţigară, m-am lăsat de când s-a îmbolnăvit Iulian, dar acum mi-ar prinde bine câteva fumuri, oricum, cu ochii acoperiţi e imposibil… Deşi… În definitiv sunt client, ia să ne obrăznicim… Îi spun gorilei că vreau să fumez, spre surprinderea mea după 10 secunde aud un zgomot de brichetă, filtrul unei ţigări îmi atinge buzele, trag cu sete, puah, Marlborro, nu-i nimic, bună şi asta, fumez până încep să simt căldura de la jar. Ne hurducănim de vreo două ori şi ne oprim. Acelaşi ritual, uşi, de data asta numai două, îngerul meu păzitor mă aşează pe un fotoliu. E confortabil, şi în cameră e răcoare, mă fac comod, picior peste picior, nu schiţez nici un gest să dau masca jos de pe ochi, în cameră mai sunt sigur persoane care mă observă, chiar dacă e complet linişte.
- Bun venit, domnule Potra, puteţi să daţi jos masca, se aude o voce înaltă, de contralto.
Zâmbesc, scot ochelarii de somn şi îi pun pe cei de vedere, din buzunarul de la piept, unde aterizaseră în vestibulul roz. Imaginea e pe măsura vocii, o siluetă de model, picioare până-n gât, sâni obraznici, făţucă de reclamă Nivea, în fine tot ce-i trebuie omului să nu se mai simtă singur pe lume… N-am timp de căzut în extaz, scanez încăperea, cel puţin cât intră în raza mea vizuală fără să întorc deloc capul… Deşi bodyguarzii o încadrează pe fată, centrul puterii e uşor în stânga, acolo stau aşezaţi doi bărbaţi, cel slab, aşezat pe scaunul simplu, de lemn, e cu siguranţă şeful, îl salut dând uşor din cap către el, zâmbeşte dar nu schiţează nici un gest.
Fata observă, are o tresărire scurtă, reprimată, de nemulţumire, apoi continuă:
- V-aţi descurcat admirabil cu măsurile de siguranţă, sper că le înţelegeţi utilitatea, în definitiv sunt şi în interesul dumneavoastră.
Dau din cap aprobator, privindu-l în continuare, cu atenţie, pe adevăratul stăpân. Omul ăsta nu are limbaj non-verbal deloc??! De când l-am observat, nu i s-a clintit nici un muşchi pe faţă, cu excepţia zâmbetului iniţial, în rest, corporal transmite o relaxare totală, imobilă, parcă ar fi de ceară…
- V-aţi calificat pentru stadiul iniţial, de precontract, continuă bruneta. Înţeleg că doriţi o pereche de plămâni de copil, în bună stare, vârsta între 6 şi 12 ani, compatibili imunologic cu organismul fiului dumneavoastră. Mă urmăriţi?
- Bineînţeles, sunt numai urechi, îi răspund obraznic, fixând în continuare locul unde stă sfinxul care conduce circul ăsta.
- Preţul este de 40.000 de euro, plătiţi în avans.
- De unde ştiu că sunt compatibili?
- Toţi subiecţii noştri, datorită… hmm… profesiei lor precoce, au analizele la zi. Un test imunologic va confirma compatibilitatea.
Durează două secunde până înţeleg implicaţiile, îmi întorc brusc privirea către ea, un aer de satisfacţie îi inundă ochii.
- Adică copiii de care vorbeşti sunt sănătoşi, bine mersi, şi voi o să decupaţi pieptul unuia, să-i luaţi… plămânii?
- Evident că nu noi, un chirurg specializat, în mediu steril. Nu vă faceţi, griji, e inclus în preţ, ca şi analizele de compatibilitate. Precum şi un însoţitor, care ştie să manipuleze lada frigorifică, până la aeroportul din Viena. Zâmbeşte: Vedeţi, ne-am făcut bine temele…
- Nu, ceva nu e-n regulă! de unde până unde o hoardă de copii cu plămâni de dat, şi de care să nu întrebe nimeni…
Încerc cu disperare să nu devin isteric, ştiu că şeful îmi soarbe fiecare reacţie.
- Majoritatea sunt luaţi de foarte mici, şi crescuţi de noi la Fermă.
- Fermă?
Femeia cu trup de vis, devenită brusc coşmar vorbitor, se întoarce întrebătoare către statuia de pe scaunul de lemn, acesta dă uşor din cap, „da”…
- Precum bănuiţi, există un turism sexual bine pus la punct în România. Pedofilia este una dintre cele mai profitabile afaceri, toţi boşorogii vin aici să-şi satisfacă poftele interzise, şi evident, cea mai căutată perversiune este sexul cu minori. Şi cea mai scumpă, desigur… Cu excepţia sexului cu măcelărirea partenerului, dar asta e o afacere în care nu ne-am implicat…
- Auzi, n-ai putea să vorbeşti şi tu normal? Parcă ai un dicţionar în gât…
- Am fost educată îndelung să vorbesc aşa – un scurt fior înspre sfinx, au lucrat ceva la ea băieţii… Desigur, vă pot servi şi o cu totul altă muzică, dacă e cazul, dar sper că nu va fi, până acum văd că ne înţelegem…
Tac vreo 10 secunde. Mariusică avea dreptate, m-am băgat într-o chestie din care nu mă mai scoate nimeni…
- Şi vreţi să cumpăr plămânii unui puşti pe care îl călăresc zilnic toţi perverşii Europei?
- Toţi clienţii noştri se supun unui set complet de analize la sosirea în ţară, avem laboratorul propriu. La Fermă, toţi copii sunt monitorizaţi atent, se face sex numai cu prezervativ, şi analizele se fac lunar.
- Din ce-mi spui, deduc că un copil vă aduce cel puţin 10.000 de euro lunar, de ce-aţi omorî găina cu ouă de aur?
- După un timp, unii copii dezvoltă probleme psihice netratabile, ceea ce îi face să nu mai aibă căutare… Nu-i putem lăsa pe stradă pur şi simplu… De fapt, domnule Potra, doriţi sau nu plămâni pentru fiul dumneavoastră?
Ultima întrebare a fost ca un bici… Acu-i acu’ Vreau sau nu?
- De altfel, mai există o condiţie, continuă ea. Iuri, aici de faţă, – în sfârşit, am aflat numele tartorului – a ţinut să vă cunoască personal. Rar a întâlnit pe cineva cu atâta tupeu în timpul procesului de supraveghere. Iar faptul că v-aţi dus cu microfonul pe piept la secţia de poliţie, pentru o formalitate care putea fi făcută oricând, a fost într-adevăr unic… Probabil că vor fi 5 sau 4 copii compatibili pentru transplant. Condiţia lui Iuri, este să îi vedeţi pe toţi, şi să-l alegeţi dumneavoastră pe cel care va fi sacrificat.
Stau. Totul a stat în mine. Iuri se ridică agil de pe scaun, ca o felină, şi se apropie zâmbind. Ajunge lângă fotoliu, se apleacă până avem feţele aproape lipite, ochi în ochi, şi apoi face lucrul pe care îl aştepta de ieri:
- Bau! îmi şopteşte blând…
De data asta sunt pregătit, mi-am cumpărat un mp3 player, mobilul e în continuare interzis, ascult cu căştile la urechi Mike Oldfield, „Sentinel” îmi povesteşte despre peisajele pe care nu pot să le văd, am în faţă patru ore de întuneric până la Fermă. Am avut de ales între o dubă închisă şi o limuzină, cu masca deja familiară pe ochi. Am preferat să fiu orb, urăsc să fiu închis. Mi-e cam sete, nu am băut nimic, nu va exista nici o pauză pentru „necesităţi fiziologice”, domnişoara Nivea mi-a explicat, cu zâmbetul ei fermecător, că, dacă nu am să mă pot abţine, pot face pe mine, nu se supără nimeni… Dimpotrivă, s-ar distra cu toţii de minune, nu-i nimic, pot fi şi eu antipatic, am cerut-o ca escortă chiar pe ea, şi dată fiind pregătirea ei, am rugat-o să recitească „Prolegomene”, fiind un drum lung aş aprecia o discuţie despre Kant… S-a acrit ca o lămâie, Iuri mai că se cocoşase de râs, a spus că i se pare o cerere îndreptăţită, şi că o scuteşte de „sarcinile” de seară, pentru o săptămână, să poată studia serios…
De când ne-am urcat în maşină, în afară de „bună ziua” nu a mai spus nimic, cumva îi simt antipatia, străbătându-mă dinspre tâmpla dreaptă, scot căştile, îi cer o ţigară, îmi pune în mână un pachet şi o brichetă, le arunc înapoi spre locul unde o bănuiesc, „nu aşa, că nu suntem la supermarket, aprinde-mi tu una, şi vezi să n-o umpli de ruj…”, pauză câteva secunde, apoi aud bricheta clănţănind de patru ori, probabil îi tremură mâna de nervi, foarte bine, avem de rezolvat o problemă de ierarhie, înainte de a ajunge la Fermă, trag adânc fumul în piept, şi expir lung…
- Acum, despre Kant…
- Da, ce doriţi să ştiţi? întreabă înţepată.
- Eu nimic, Kant mă cam plictiseşte, sper însă că ţie ţi-a fost de folos, e bine să afli că percepţiile noastre asupra lumii sunt adeseori predeterminate, poate vei gândi mai mult pe viitor înainte să prezinţi un set de concluzii…
Tace.
- Pe de altă parte, te-am cerut pe tine ca însoţitor pentru că aş vrea, din când în când, să-mi ţin mâna pe genunchiul tău, mă inspiră…
- Atât timp cât e vorba doar de genunchi… răspunde printre dinţi.
- Ok, o să te anunţ când simt nevoia, acum mă scuzi… şi îmi pun căştile pe urechi, lăsându-mă mai bine pe spate, pe bancheta comodă.
Sper că mă urăşte, fie şi numai pentru ironiile care o aşteaptă printre ai ei, la Fermă va fi mult mai prudentă, în defensivă, îmi va fi mai uşor să preiau iniţiativa. La Fermă…
Oricât m-am gândit la locul ăsta, mi-e imposibil să mi-l închipui, e absurd dincolo de imaginaţia mea. Încerc o autoanaliză, cred că tocmai trăiesc şocul desfiinţării tuturor normelor care fac ca lumea mea să fie un întreg, probabil aceeaşi incredulitate care îi încerca pe americani când au început să răzbată primele veşti despre lagărele de concentrare… Recapitulare: mergem într-un loc în care copii sunt vânduţi unor bătrânei, cumsecade în Europa lor, care vin să-i violeze, şi apoi sunt reciclaţi în bănci de organe. Am o senzaţie de ireal, ca într-un vis de serie B, după multă votcă proastă: merg să aleg care copil va fi omorât, pentru ca să trăiască Iulian. Sunt ca un şoarece prins în capcana silogismului perfect, cu o ucidere la fiecare capăt. E logica de fier a unei alegeri simple: cine urmează să moară…
- Mai vrei o ţigară?
Are un cu totul alt ton, aproape timid, vocea caldă, îi sesizez, abia acum, parfumul discret, ciudat, nu-l identific, e ceva naiv, inocent, totuşi insinuant, în mirosul care adie dinspre ea, are un parfum de fetiţă cuminte, care se gândeşte, cu timiditate, cum ar fi să fie femeie…
- Ce parfum e ăsta?
- Îţi place? Te excită?
- E deosebit, nu-mi dau seama ce e…
- Noi îl numim „Innocence”, e parfumul pe care îl folosesc „răsfăţaţii” la Fermă.
- Răsfăţaţii?...
- Aşa le spunem noi copiilor la Fermă, o să vezi singur de ce…
- Şi parfumul?
- E făcut în laboratoarele noastre, vizitatorii îl adoră, e o formulă originală din ghiocei şi hormoni recoltaţi între opt şi zece ani, şi începe să râdă cristalin, ascuţit, ca un copil obraznic căruia i-a ieşit o farsă, nu am înfrânt-o, va fi mult mai greu decât credeam…
Clipesc îndelung, încercând să mă obişnuiesc cu lumina, aerul e foarte proaspăt, răcoros, aş spune că suntem undeva aproape de munte, refuz invitaţia de a intra în „camera de adaptare”, vreau să-mi recapăt acuitatea vizuală afară, să nu scap nici un detaliu, şi vreau să trag cu ochiul la împrejurimi. Îmi pun ochelarii, curtea e mai degrabă mică, alei cu pietriş, gen grădină englezească, sobră, nimic care să aducă aminte de copii, singurul lucru neobişnuit e gardul metalic, cred că are peste patru metri, blochează complet privirea, mda, şi nici un copac, doar arbuşti de maxim un metru.
- Îi ţineţi numai în casă? Nu prea e sănătos…
- Curtea de joacă e în spate, îmi zâmbeşte ea dulce.
Andreea, aşa se prezentase, când o întrebasem dacă crede în Dumnezeu. „Spune-i sfântului Petru, când îl întâlneşti, că-i transmit salutări, deşi nu cred că o să am plăcerea, am bilet la expresul de subsol”. Nu puteam s-o văd, dar îi simţeam rânjetul în voce. Probabil doar zâmbea, ca şi acum, dar în spate e o grimasă cinică, cum a putut ajunge aşa, cum au transformat-o?...
Mă întorc către vilă, are un singur etaj, deasupra parterului, şi o faţadă lungă, cu coloane dispuse în semicerc în dreptul intrării. Ferestre tip oglindă, decoraţiuni discrete cu modele geometrice. Intrăm, un hol larg, imediat în dreapta e o uşă pe care scrie „ADAPTARE” şi vizavi o alta, „VESTIAR”, în faţă o recepţie de sticlă, la care întrezăresc două siluete, nu am timp să mă uit, Andreea mă îndrumă în stânga, spre vestiar, e obligatoriu duşul şi schimbarea hainelor, mă sfătuieşte să folosesc şi toaleta dacă am nevoie, cele din complex sunt rezervate copiilor şi oaspeţilor. Îmi las hainele în cabina 2, toate, cum mi-a precizat, pe umeraşele de plastic negru, şi ies pe cealaltă uşa pe care scrie „SHOWERS”. Încăperea e mult mai mare decât mă aşteptam, sunt patru duşuri dispuse simetric, total expuse vederii, nici urmă de ceva care să semene a prosop sau halat. Mai sunt încă trei uşi lângă cea pe care am intrat, acum observ că nu au clanţe pe partea asta. Să vedem cum e cu duşurile, mă apropii dar nu văd nici un robinet, probabil sunt cu celule fotoelectrice, da, şi ăsta e sigur un recipient cu gel de duş…
- Ce slăbănog eşti!
Nu am auzit-o intrând, e goală şi e superbă, cum mi-o imaginam, arămiul pielii e continuu, fără urme de sutien sau slip, singurul lucru care mă surprinde e părul pubian, roşcat, stufos, e la locul lui, tot. Îmi prinde privirea, de fapt cred că mă holbez de-a dreptul, izbucneşte în râs şi vine spre mine, cu sânii rotunzi tresăltând uşor, în paşi de dans, 30 de centimetri, ochi în ochi, o mână lăsată cald pe umărul meu:
- Ce-ţi închipuiai, că sunt rasă ca o gheişă? Hai să-ţi arăt cum e cu duşurile…
Nici o filosofie cu duşurile, e cum îmi închipuiam, doar că orificiile dispuse pe verticală sunt suflante cu aer cald, asta explică lipsa prosoapelor. Mă clăbucesc conştiincios, cu spatele la ea, ştiu că pudoarea e o slăbiciune, dar momentan mi-a pierit cheful să fac pe durul, o să-mi iau revanşa după ce mă simt în siguranţă, îmbrăcat. La naiba, iarăşi nu am auzit-o, e şi zgomotul de la duşuri, mă masează profesionist pe spate, cu mâinile curgând lin, dar ferm, sorbind tensiunea fiecărui muşchi…
- Relaxează-te, că nu te violez, văd că nu prea ajungi cu mâinile pe spate, lasă-mă pe mine…
Simt că mi se înmoaie genunchii, plăcerea începe să se scurgă dinspre şira spinării spre încheieturi, se estompează totul, e doar momentul prezent, cu o senzaţie de bine pulsându-mi covârşitor în ceafă.
- Acum tu! Săpuneşte-mă pe spate!
Mă întorc, incapabil să mă împotrivesc, mâinile pline de gel găsesc singure curbele pe care să alunece, simt că mă cuprinde o erecţie totală, crâncenă, aş vrea să mă înfig în ea sălbatic, între fesele cu o despicătură perfectă, împinse spre înapoi şi în sus, undeva în creier zdrăngăne o alarmă, „nu e cazul, nu e cazul!”, e îndepărtată, ca şi cum ar vorbi cineva în pungă în altă cameră, nu are nici o şansă să treacă de bariera fierbinte a durerii pe care o simt vibrând adânc, din interiorul coapselor până în capătul sensibil, flămând, urlând în anticiparea atingerii zemoase, strâns lubrifiate, brusc se lipeşte de mine, mă masează uşor cu fesele, sus, jos, le încordează, mă ţine strâns, ca într-o capcană, acum ar trebui să-mi îndoi uşor genunchii, doar puţin, e aproape la fel de înaltă ca mine, să muşc din umărul rotund care îmi joacă în faţa ochilor şi să alunec năpustit în ea, e atât de uşor, atât de aproape, suspină profund… e ceva, respiră cineva în creierul meu, e cineva… are nevoie cineva de ceva… Fuck! Nu. Chiar nu! Fac un pas în spate, respir greu, mă simt flasc de sus până jos şi am senzaţia idioată că transpir sub clăbucii de săpun. Se întoarce cu gura întredeschisă, e excitată, sfârcurile sânilor sunt ca două boabe de strugure ce stau să explodeze, îmi vede faţa şi se schimonoseşte:
- Ce să spun, criză de conştiinţă la minut… Eşti mai prost decât credeam…
Ne clătim şi ne uscăm, fără vreun cuvânt, ieşim pe singura uşă cu mâner, alt vestiar, salopete bleu, dintr-un material uşor, probabil de unică folosinţă, espadrile verzi, parcă am fi doi chirurgi, mă trece un fior, o ia înainte făcându-mi semn s-o urmez, tăcerea se aşterne odihnitoare între noi, coridor, coridor, stânga, dreapta, dreapta, locul asta pare şi mai mare pe dinăuntru, ajungem la o uşă colorată într-un portocaliu vesel. Ridică o sprânceană, ironic:
- Ei, acum o să vezi de ce le spunem „răsfăţaţii”…
Educatoarea, îngrijitoarea, ce naiba o fi, se întrerupe din explicaţii, îmi aruncă o privire de evaluare, ca un samsar experimentat:
- Copii, avem doi oaspeţi, îi salutăm frumos, pe Andreea o ştiţi, el e Victor…
- Bună Andreea, bună Victor, bine-aţi venit … ne urează un cor bine dresat.
Suntem la Grupa B, copii între 8 şi 10 ani m-a informat Andreea, încă nu m-am obişnuit cu decorul de Disney, fotolii în formă de Mickey, jucării în disperare, pereţii cu tapet viu colorat, Cenuşăreasa, Peter Pan, acum suntem într-un fel de clasă, cu pupitre dispuse în semicerc, sunt cam zece copii, nu, unsprezece, şapte fete şi patru băieţi, sunt îmbrăcaţi foarte modern, hainele par de calitate, se simte cu putere parfumul „Innocence”…
- Cine le-alege îmbrăcămintea? îi şoptesc Andreei.
- Şi-o aleg singuri, din reviste.
Una dintre fetiţe îmi zâmbeşte şăgalnic, şi… da, nu mi se pare, e dată cu albastru la coada ochilor, foarte puţin şi foarte discret, dar e machiată, stă foarte dreaptă, cu mugurii sânilor împungând în bluza azurie, pare mătase după cum se mulează pe forme. Ridic întrebător ochii spre Andreea, nu intenţionez să joc rolul personajului venit în inspecţie.
- Vino, vreau să îţi mai arăt ceva.
Trecem prin încă două saloane, probabil camere de joacă, e o opulenţă ciudată în ambianţa de poveste, în imaginile vesele şi culorile aprinse, în jucăriile adunate în cutii de plasă prin colţuri, e un optimism atât de bine regizat încât mă zgârie pe nervi. Coridorul vine ca o uşurare…
- De ce trebuie să văd toate astea? întreb.
- Erai îngrijorat de starea de sănătate a copiilor, acum poţi să vezi cu ochii tăi că sunt bine îngrijiţi. Pentru toţi, aici e paradisul. Felul cum trăiau acasă, în cazul când îşi mai amintesc, e un vis urât. Şase, şapte copii într-o cameră cât un coteţ, cel mai adesea morţi de foame… ştii, cei mici mănâncă ultimii, dacă mai rămâne ceva, e o privelişte destul de urâtă, majoritatea părinţilor sunt fericiţi să scape de doi-trei copii, acum opt luni, un beţivan ne ruga să-l luăm şi pe ăla micu, că-l dă gratis, ba mai lasă şi din bani pentru ce alesesem…
- Şi l-aţi luat?
- Nu, era distrofic, nu renta să-l punem pe picioare, şi avea doar trei ani, ar fi fost o investiţie de lungă durată, în principiu, după un an la Fermă, copii încep să interacţioneze cu clientela…
- Nu e o întâmplare că îmi spui toate astea…
- Evident că nu, e dorinţa lui Iuri. Într-un fel straniu, pare fascinat de tine…
- Mda… Ce era aia, o sală de clasă? Îi şi instruiţi?
- Normal. În primul rând mulţi nu ştiu română, şi oricum toţi trebuie să înveţe un pic de engleză. Clienţilor nu le plac muţii, şi nici proştii… Vor să se joace cu copiii, să stea de vorbă, sexul e doar o parte din distracţie…
- Acum unde mergem?
- O să vezi, am ajuns deja. Poftim, după tine, îmi spune deschizând uşa stacojie, lângă care ne-am oprit.
Intru, şi rămân înţepenit în prag. E o încăpere mare, de vreo 40 de metri pătraţi, scăldată într-o lumină difuză, de asfinţit, arătând ca o combinaţie neverosimilă dintre un salon de masaj erotic şi camera de joacă a unui copil. Pe podea e o saltea imensă, perne răspândite pe jos, oglinzi pe tavan şi pe pereţi, şi jucării, jucării peste tot. În stânga, pe nişte rafturi de mahon, întrezăresc nişte vibratoare şi o colecţie de dildo-uri, etalate după mărime, lângă ele un căţel de pluş, cu limba scoasă, în mijlocul camerei un balansoar din plastic, undeva în spate o cadă de jacuzzi, pe peretele din dreapta un bar, cu sticle de băutură, ciocolată, fursecuri şi sucuri, sunt şi două plasme imense, una lângă bar, cealaltă chiar lângă uşa pe care am intrat, mă uit la ele lung, Andreea îmi explică, amabilă:
- Mulţi vizitatori se uită cu copiii la desene animate, e o plăcere să-i vezi tăvălindu-se de râs, ba chiar avem un austriac care nu poate să facă sex decât pe „101 dalmaţieni”… Şi, în plus, mai toţi vor ca şedinţele din „camerele plăcerii” să fie înregistrate pe video, adeseori se uită împreună cu pupilii lor la înregistrări…
- Se uită… cu „pupilii”…
- Da, cum te-ai uita tu cu fiul tău la o înregistrare mai veche, în parc, la joacă, ce, nu v-aţi filmat niciodată?…
- Asta e… asta e, mă bâlbâi eu, cu totul altceva…
- De ce, pentru că e legată de sex? Copiii se amuză foarte tare, vrei să-ţi pun o înregistrare? şi pleacă deja înspre bar, spre telecomandă, bănui…
- Nu!... De fapt, de ce suntem în…ăăă… o cameră a plăcerii?!...
- Iuri vrea să-ţi facă un dar. S-a gândit că eu s-ar putea să nu-ţi fiu pe plac, aşa că…
Bate de două ori din palme, se deschide o uşă din partea cealaltă a încăperii, nici n-o observasem, e decupată în tapet, şi intră două siluete micuţe, subţirele, ţinându-se de mână. Pe măsură ce se apropie văd că sunt o fată şi un băiat, blonzi, ochi albaştri, maxim doisprezece ani, seamănă izbitor, fata poartă un furou roşu, deasupra genunchiului, complet transparent, e doar un voal care adie în jurul formelor de copil, cu şolduri înguste şi sânii abia conturaţi, băiatul are o tunică neagră, decupată artistic, prin tăieturi iese în evidenţă albeaţa unui trup ce pare fragil, se opresc în mijlocul camerei şi lasă să alunece hainele de pe ei, amândoi au legat în jurul mijlocului un şnur gros de un deget, ea roşu, el negru, fac o piruetă graţioasă şi apoi se iau din nou de mână, zâmbindu-mi ca doi nepoţi către unchiul venit în vizită…
- Gemenii albaştri, şopteşte Andreea. Cei mai pricepuţi şi inventivi dintre „răsfăţaţii” noştri. O să vezi, ce-ai experimentat cu mine la duşuri e floare de măr, drăcuşorii ăştia mici te pot ţine în orgasm ore întregi, e o experienţă care în mod normal începe de la 3000 de euro…
Se uită avid către ei, lingându-şi uşor buzele, cu un amestec de invidie şi poftă, am cumva impresia că fixează penisul băiatului, în semierecţie, îmi doresc cu intensitate s-o pleznesc, tare, cu avânt, dar mă simt îngrozitor de obosit, stors de vlagă şi voinţă până în vârful unghiilor, tot ce vreau e să se termine, să se sfârşească odată…
- Parcă aveam nişte afaceri de rezolvat. Cât despre cadou, spune-i lui Iuri că-i mulţumesc, dacă e transmisibil – te rog, nu te sfii…
Camera în care intrăm nu mai seamănă deloc cu Disneyland-ul, am trecut de două uşi grele, acţionate pneumatic, e o combinaţie de închisoare cu grădiniţă amărâtă de cartier, pereţii vopsiţi într-un bleu chior, mobilier de plastic, linoleum pe jos, câteva perne cafenii pe podea, par confecţionate din muşama. Înăuntru sunt patru copii, îmbrăcaţi în salopete portocalii, nu zăresc decât vreo trei păpuşi şi o maşinuţă, aruncate în părăsire pe jos. Unul dintre ei, un puşti şaten, stă ghemuit într-un colţ, cu genunchii la gură, privind în gol. La o masă, cu spatele la intrare, o fetiţă cu codiţele lăsate pe spate, pare că desenează, nu se întoarce spre noi deşi e imposibil să nu fi auzit uşa grea, de metal. Lângă ea, întinsă direct pe podea, cu capul sprijinit pe o pernă, o fată care pare aproape adolescentă, ne urmăreşte cu privirea dar nu schiţează nici un gest, singurul care mă bagă în seamă e un năpârstoc pricăjit, blonduţ, care năvăleşte spre mine din fundul încăperii:
- Tu eşti tatăl meu? Ai venit să mă iei acasă?
Mă las pe vine, lângă el.
- Cum te cheamă?
- Mihnea!
- Şi câţi ani ai Mihnea?
- Şase! Cred…
Se uită în jur, dezorientat, dă cu ochii de Andreea şi tresare speriat, se instalează panica pe faţa lui…
- Te rog frumos, o să fiu cel mai cuminte băieţel, poţi să fii tu tăticul meu?…
Începe să plângă, tăcut, fără suspine, îi şiroiesc lacrimile peste obraji, în jos, pe gât.
- O să fiu cuminte… Nu vreau decât să plec acasă, se jeluie încetişor.
- Marş la loc! se aude deodată, metalic, vocea Andreei, pocnind ca o cravaşă, piciul îngheaţă, ca un şoarece în faţa unei cobre, apoi începe să tremure necontrolat, încearcă să se îndepărteze de-a-ndărătelea, dar nu-l ascultă picioarele, cade în fund, paralizat de teroare. Îl iau în braţe şi mă ridic cu el, e uşor, nu ştiu dacă are 20 de kilograme, mă răsucesc către ea şi şuier că toată ura adunată de trei luni încoace:
- Dacă mai intervii o singură dată, neîntrebată, plec indiferent de riscuri, şi afacerea cade.
- Copiii ăştia sunt bolnavi psihic, şi nu e cazul…
- Taci!! Taci chiar acum, sau jur că angajez pe cineva să te facă să taci!…
Mă priveşte sălbatic, muşcându-şi buzele, dar amuţeşte. Mihnea şi-a lăsat capul pe umărul meu, îi simt lacrimile prin materialul subţire al salopetei, tremură în continuare, şi mă ţine strâns-strâns de gât, cu disperare, cum mă ţinea Iulian când alergam cu el în braţe spre camera de gardă de la Floreasca, după prima criză de sufocare… Mă aşez cu el în mijlocul camerei, pe o pernă…
- Ce zici, încercăm un joc?
- Ce joc? mormăie cu nasul înfundat şi cu faţa lipită de pieptul meu.
- Ai auzit de „mima”?
- Îhî…
- Fă-te utilă şi adu-ne nişte şerveţele, vreau să-i suflu nasul, mă întorc către Andreea. Şi nişte suc, că ne e sete.
Vrea să protesteze, renunţă, face un gest de lehamite şi dă să plece.
- Aşteaptă un pic. Voi ce suc vreţi? mă întorc spre ceilalţi copii.
- Eu vreau de piersici, se ridică în capul oaselor fata lungită pe jos.
- Fructe de pădure, se aude înăbuşit, dintre braţele mele.
Mă uit spre ceilalţi doi copii. Codiţele s-au oprit din desenat, dar nu se aude nici un sunet, băiatul din colţ priveşte în continuare în gol, pare că nici nu aude ce vorbim.
- Hannei îi place de portocale, şi lui Gyuri o să-i dau eu, tot de piersici bea. Pe mine mă cheamă Maria. Tu cine eşti?
Pe la a cincea tură de mima, Gyuri a tresărit, ca şi cum s-ar fi trezit brusc, din somn, şi a venit lângă noi. Hanna mimează un iepure, e tare caraghioasă ţopăind pe vine, cu codiţele fluturând, Mihnea râdea să se strice, îi spun că nu-i mai dau suc până nu se potoleşte, că se-neacă. Luăm o mică pauză, să ne liniştim, cu un joc mai „aşezat”. Fazan? Nu par prea încântaţi, probabil îl tot jucaseră. Jocul rimelor? N-auziseră. Le explic ce sunt rimele, le dau câteva exemple. După câteva încercări simple, cu cuvinte alese de mine „mare, tare, soare”, aleg ei cuvântul. Mihnea primul, el e cel mai mic, eu ultimul.
- Fân.
- Stăpân.
- Hapsân, spune Maria şi se uită spre Gyuri, care ezită. Hai, că mai sunt, îl încurajează. Gyuri se luminează la faţă, a găsit:
- Plămân!
Rămân cu gura căscată, fără aer, parcă am cenuşă pe limbă…
- Ce, nu e bun? se-ngrijorează el.
- E bun, îmi înghit nodul din gât, doar că… Aş zice că a venit timpul să mai facem ceva haios, vreţi?
- Daaa! se aude, în cor.
- Ştiţi jocul „Simon says”? Adică „Simon spune”? Fiţi atenţi! Simon e un băieţel invizibil, care îmi şopteşte la ureche ce să fac. Voi trebuie să faceţi exact ca mine, şi dacă reuşim să facem tot ce spune el, Simon o să devină vizibil! Vreţi să încercăm?...
Mă ustură ochii, dar acum ne jucăm, şi – toată lumea ştie asta – joaca e cel mai important lucru care a fost inventat vreodată. E magia din care se nasc visele.
Andreea a rămas înţepenită într-un colţ, lângă intrare, mă priveşte ca hipnotizată, nu înţelege ce se întâmplă. Nici eu nu înţeleg prea bine. Totul trebuia să fie simplu, impersonal, „ăsta!” şi gata, am plecat. Şi totuşi, o fărâmă de înţelegere creşte, în timp ce ţopăi într-un picior, cu hoarda de copii după mine, tăvălindu-se de râs. Mă bântuie o frază dintr-un sfârşit de roman, parcă de fraţii Strugaţki: „Nu poţi să faci binele decât din rău, pentru că nu ai altceva din ce să îl faci” Cam aşa suna… Şi în timp ce merg în pasul piticului, cu mâinile la spate, se-nfiripă o idee. Un pic palidă, un pic străvezie, dar e cea mai bună idee din lume, pentru că e singura. Fac tumbe, şi încep să aştept. Am încredere că până la urmă o să ne vadă, cât de frumos ne jucăm noi aici, cum am alungat toată tristeţea din cameră, cum am oprit timpul în loc, să aibă El vreme, să se hotărască. Cât ne jucăm, nimic rău nu se poate întâmpla, curgerea lumii e suspendată, într-o oază mică, de fericire. Bat din palme, deasupra capului, alături de patru copii îmbujoraţi, ca să-I dăm timp, să găsească un miracol. Inventează El ceva, că de-aia e Dumnezeu. Nici eu, nici copii ăştia, nu mai avem nici o soluţie în afară de El, e imposibil să nu ştie… Ne prăbuşim pe podea, gâfâind şi râzând. Maria vine şi se-aşează în faţa mea. Se uită ţintă la mine, abia acum îi observ ochii, verzi, adânci, şi deodată îl am în faţă pe Iulian, care mă priveşte, cu ochii lui inventaţi special pentru mine… Îmi pune o mână pe obraz, mă mângâie uşor:
- Eşti un om bun… De ce plângi?
Mama mă sună de la Viena, au ajuns cu bine. Sunt în salonul în care am fost şi data trecută, Iulian îi povesteşte peripeţiile noastre, de la plecarea din Viena. E nerăbdător să facă operaţia, abia aşteaptă să joace fotbal. Vorbesc şi cu el, un pic, îi promit că ne vedem înainte de… Da, o să fiu acolo şi când se trezeşte, cu o poveste pregătită… „fără râs!”, „fără râs, tată…” Mama îmi plânge la telefon, ce noroc am avut cu familia asta din Franţa, care a văzut site-ul lui Iulian, şi a hotărât să doneze plămânii băieţelului lor, în comă de doi ani, pentru a salva o altă viaţă… A fost un reportaj şi la PROTV, l-am văzut şi eu. „E un miracol, mai du-te şi tu la biserică, băiete”, promit să mă duc. Până la urmă, în faţa agitaţiei media, Guvernul a hotărât să ne plătească operaţia, am dat înapoi împrumutul ipotecar. Mama mă tot bate la cap, că ar trebui să găsim cumva familia asta, să-i mulţumim, chiar dacă au hotărât să rămână anonimi. Îi spun că o să vedem ce putem face, după transplant… Bine c-am găsit plămâni, îmi zice. Bine c-am găsit, închid.
Îmi întind spatele în fotoliul comod din avionul particular închiriat special pentru zborul ăsta, într-o oră suntem la Viena. Mă sună Iuri, îmi confirmă că cei trei copii sunt puşi la păstrare, pentru orice eventualitate. Ne-am înţeles ieftin, 1.200 de euro pe lună, per bucată, pentru cazul în care organismul lui Iulian refuză transplantul. În faţa mea pe un fotoliu roşu, se lăfăie Andrej, cine-ar fi bănuit că bruta care m-a întâmpinat acum două luni e medic specialist în transplanturi? Îmi zâmbeşte, cu o mână pe cutia frigorifică albastră, din când în când priveşte aparatele de monitorizare, respiră competenţă, cât e el de matahală.
Am ales-o pe puştoaica cu ochi verzi, pe Maria… Ceilalţi ştiu că a fost adoptată de mine, şi că în curând le vine şi lor rândul. Am văzut înregistrarea video, erau foarte fericiţi, la despărţire Maria plângea… Nu că ar avea vreo importanţă, am plămâni pentru Iulian, şi încă trei perechi, dacă e nevoie… Nu mă simt vinovat. De fapt, nu simt nimic. De-abia aştept să mă cheme Dumnezeu la El, să ne răfuim…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu