Poeme de Radu Ianovi

- texte din volumul „Dezordinea în care lucrurile” -

lucrurile au gimnastica lor

îmi lipseşti din cel mai lung hol subteran (revino asupra ta, mi-au zis,

când crezi că nu mai ai nimic de pierdut, aşa cum Babluani a revenit

aproape în fiecare secvenţă asupra personajului său şi ia pus pistolul

la tâmplă, revino şi speră) ne punem difuzoarele pe piept şi dinăuntru

bate ceva ca un pumn al unui copil disperat să-şi vadă mama – aşa

dislocată cum eşti ca umărul unui atlet care a băgat în el tot felul

de amfetamine

tu ştii să dansezi – 

eu ştiu să duc gunoiul, pe cea mai cumplită beznă, îmbrac bluza

pe dos şi alerg pe scări până trezesc toţi vecinii. din carnea lor

să-mi pună botniţă părinţii pe care nu i-am cunoscut niciodată.

soare în părul ei când se trezeşte şi ameţită de somn deschide

geamul şi varsă scrumiera în stradă

„îmi simt

încheieturile

de la mâini

ca pe nişte

bârne de

gimnastică”

în stare de avarie revin şi spun: în mintea celui care merge

desculţ pe zăpadă, sub tălpile lui care degajă căldură şi produc

mici inundaţii, în mintea lui lucrurile se amestecă ca într-o

maşină de spălat. el o să-şi facă loc printre invalizii care cerşesc

de plăcere. e o lume a lor fără analize la sânge şi fără fanfară.

pe banca din faţa magazinului el observă o femeie bătrână care

are mai multe buchete de flori la picioare. le vinde ca să-şi

păstreze memoria intactă. nebunul cu panglici în cap îşi vede

de treaba lui, şopteşte ceva ce probabil ar înţelege doar sfinţii

şi atunci mă întreb, ce rost are să mai aprinzi fitiluri într-o inimă

demult detonată

De aici

Din spatele ecranului domnul Truman a plecat mai departe

ne-a dat de înţeles că memoria te ajută doar dacă trecutul

apasă uşor pe artere – logica mea subţiată de vise şi deschideri

de pleoape din care unii apar pe neaşteptate şi te îmbrăţişează

cu atât de multă căldură şi mai târziu rânjetul mult aşteptat

ai făcut din mine o bombă nucleară ciufulită de un soare

blând şi funebru – e noapte şi degeaba e noapte dacă mâinile

tale spală şi acum la rufele astea nenorocite – o somnolenţă

reziduală plus saltul inevitabil peste un lighean cu leşie

astăzi sunt roboţelui lui Dennett care trebuie să-şi amintească

câţi litri de lapte are de cumpărat din supermarket în timp ce

o insectă stă nemişcată în aparat sau eu n-am şters bine lentila

îmi place să zbier să adorm să dispar printre aceşti oameni ce

ţin cu dinţii de un fir alb de mohair

o să plec de aici din pieptul meu salvator şi în urma mea vor

rămâne doar săculeţul de praf şi cablul scos din priză

dezordinea în care lucrurile

când s-a rătăcit din difuzor se auzea vocea lui

în aer creşteau alte fire şi se opreau lângă colţul gurii

ne-a povestit câte a îndurat în toţi anii ăştia. muzica şi curenţii de aer erau pe buzele ei şi mi-au apărut pe sub pleoape. spune-mi despre muzica ta şi ai grijă să nu răspunzi la telefon când auzi soneria

am trecut apa pe o plută îngustă eu de mână cu tine să te întorci pe acelaşi drum

dacă te pierzi în pădure n-ai nevoie de busolă. întotdeauna se întâmplă ceva şi eşti aruncat în alt luminiş unde e cald şi razele vântură crenguţele înmugurite prin părul tău

luna degajă un gaz care-ţi atacă plămânii. lasă-i să afle şi singuri. au nevoie din când în când de câte o lecţie care să-i îndepărteze de mal

am dat alarma şi am rămas pe loc să văd ce se întâmplă. mă înspăimântă doar flăcările pe care le lasă în urmă

lucrurile se năruie cu o eleganţă a lor – le analizăm uneori le respingem şi nu ne trebuie nici antenă şi nici stâlp de telegraf

Muzică de lift

Ai spus – să ne întâlnim şi să dansăm pe muzică de lift,

când eşti aproape de mine, rotiţele se învârt în gol într-o

direcţie greşită, aş vrea să cred că noaptea se lasă ca o

prelată pe deasupra noastră şi orchestra mai face o pauză,

atât cât mirele să sărute mireasa

şi gheruţele pisicii să îngroape în nisip un pui de şopârlă

de zile întregi nu mai ştiu nimic despre tine şi între timp

benzina s-a scumpit şi animalele au mai scăpat de câteva ori

de la circ

apasă butonul, poate etajul 3, lasă-ţi capul pe umărul meu

aşa cum ai văzut în dramele cu femei care iubesc excesiv

despre rotulele tale şi despre sânii tăi să vorbesc prin semne

cu pielea arsă de soare şi amândoi să fredonăm cel mai

sinistru refren:

Mi-ar fi plăcut să sparg atomi cu limba sau cu somnul meu

vezi limpede, pe sub umbrele mici şi gri oraşul ăsta moare lent

Mai multe camere

Când dragostea părăseşte mari teritorii din creier,

nu mai vreau nici combustibili cu care să-mi ard

hainele şi nici măcar arme pentru lupta cu atâtea

voci prefăcute, când dragostea e un tren deraiat pe

câmpul ăsta cu arbori de pe care varul se scurge ca

zâmbetul din gura unui mort care a iubit atât de mult

viaţa

vreau un fel de 13 Tzameti şi bezna dintre inimă şi cerul

gurii, ştiu că nu e uşor, o să-mi rămână energie doar

pentru câţiva paşi înapoi, înspre locurile pe care împreună

le-am vizitat fără sens giratoriu şi fără cheiţă la gât –

– fericirea mea întârziată, crescută pe stâlpi de nocturnă, 

în mâini străine se dezumflă ca nişte pneuri uzate

pe celălalt l-am lăsat la orfelinat, singur n-ar şti să-şi

poarte de grijă, în timpul liber păzeşte obiecte de artă,

de câteva luni de când te cunoaşte, a devenit propriul

său muzeu, mai multe camere îl supraveghează să

nu-şi pună capăt zilelor

într-o lume departe de teatru

unii sunt doar piese de schimb pentru o maşinărie

în care foarte puţini mai au curajul să creadă

acum că pot să am grijă de mâini răsucite la spate

– teatrul din mintea mea, plaja, mişcările

mele şi nimeni care să le adune  pe toate –

trupul meu stă atârnat de o privire puţin confuză şi

nopţile pe care cu greu le înghit au un praf roşu al lor,

blitzuri stridente şi muzica degetelor înmuiate în lapte

nu mă ascultă, praful se ridică în plămâni, ei stau

nemişcaţi în lumea lor şi de aici din ultimele rânduri,

îi văd cum aleargă pe scenă dintr-un colţ în altul, leşină,

se ridică, îşi dau ochii peste cap şi – într-o lume în

care oamenii cred că Dumnezeu păzeşte un buton

de unde declanşează pene de curent şi lasă oraşul

în beznă – prevăd faza cu scena care sare în aer

şi ne lasă muţi printre atâţia pumni strânşi la piept,

prietenii, părinţii, fiecare e un ospiciu al propriilor

neajunsuri – departe de ei, în altă lume, pentru

mine o zi nu începe ca o explozie oarecare însă

fiecare noapte se termină ca stingerea unui incendiu

sfatul decisiv

până să ajung propriul meu dresor,

am învăţat o matematică a unghiilor tăiate

în grabă

obişnuit să-mi potolesc foamea cu gesturi

făcute din încheietură, regulie jocului mi

s-au părut dintr-o dată inutile şi josnice

cu muzica mea am acoperit muzica altora

asta după ce am văzut femei ruinate,

luate-n pumni şi picioare de un bărbat

înalt şi frumos

mi-am făcut curaj şi am părăsit adăpostul –

locul în care m-au lăsat să îngheţ chiar dacă

în camera de alături aveam o pianină şi în

fiecare seară mă gândeam cum ar fi să o scot

afară pe geam

şi mai sus, peste zidurile scorojite găseam

câte un disc de pick-up şi faţa crispată a

mamei

am trăit într-un Moskvici duhnind

a tutun şi rugină, boala a deschis în

mine un muzeu al perdanţilor şi când

am vrut să renunţ, să pun capăt unui

lung şir de lovituri şi reproşuri,

printr-un fel de transfer biologic

am primit sfatul decisiv: „e foarte

important să faci în aşa fel încât să

rămâi în viaţă, încearcă măcar”

între noi

gândul că răul se strânge în piept împreună cu rufele

care ard pe sârmă în soare am inventat o tehnică a însuşirii

sărutului doar pentru a recunoaşte poziţia ei ghemuită şi

după un scurt interval am început să cred că mintea mea

e o plombă care acoperă o nevoie urgentă de dragoste

            costumul balerinei arde încet până se stinge aş fi

putut să predau armele să sparg gheaţa din somn dar nu mi-

ar fi ajuns la gură nici măcar genele ei prefer să stau la

pândă să învârt brelocul pe deget până când vor sosi cu 

girofarurile pornite

cine ştie cât fum se va înălţa     

 

Străzile noastre

Pe străzi, în salopete murdare umblă tot felul de

orfani şi smintiţi, oameni pe care nimeni nu-i

suportă, merg printr-un parc cu flori şi foarte

multe gratii

Au secretele lor şi sunt oameni pe care cândva

i-am iubit, mereu apar alţii, îşi cară copiii în spate

traversează pe roşu şi sar garduri înalte protejate

de kilometri de sârmă ghimpată, pentru ceva de

mâncare, pentru nişte vise mai lungi, poate

pentru un destin mai puţin violent

împreună avem străzile noastre înconjurate de

colivii şi spitale dar câteodată când începe să

plouă şi cei de afară se retrag prin scări de bloc

şi pe sub acoperişuri din plastic, noi defilăm

desculţi şi mândri cu burţile goale şi degetele

prin păr şi uităm că drumul celorlalţi duce doar

în două direcţii: şantiere sau câmpuri de război

Un fluture şi toate prin casă

Seara alerg pe lângă bazinul de înot şi-mi las pielea de pe gât să respire,

primesc veşti de la oameni pe care credeam că i-am uitat, răstălmăcesc 

cuvintele lor şi înainte să cobor între scânduri păşesc atent pe covor,

Alexi Murdoch tremură în difuzor ca un fluture care se zbate în abajurul

veiozei, încercând să iasă înapoi în lume

din tot ce-am avut şi mi s-a părut imposibil vreau să păstrez numai

mănuşa de box şi greutatea unui pumn sfânt care atârnă de corp ca

o sfoară, să iau tot ce-i al meu, tot ceea ce cred că-mi aparţine,

grămăjoara de aşchii şi senzaţia de apăsare din stomac – să

părăsesc încăperea în care am dansat pe întuneric

iar ei să repare tabloul electric şi dintr-o dată să pornească toate

prin casă