Vântul a început de pe câmpiile din nordul Greciei, era pe atunci atât de subţire şi de îndepărtat încât nimeni nu a ştiut de el. Promoroacă n-avea cum să ştie, stătea pe scaunul din dreptul geamului, la masa din bucătărie şi trăgea din ţigară, mai avea câteva fumuri până la filtru, asculta limbile de foc care tâşneau din ochiul mic al aragazului şi privea afară parcul îngheţat cu siluetele cenuşii ale copacilor şi felinarele care răsăreau zgribulite printre crengile lor. Strivi ţigara în farfurioara de lut şi se ridică în picioare, se opri în faţa ferestrei şi în reflexia geamului îşi văzu figura încercănată şi firele de păr care îi făceau bărbia aspră şi colţuroasă suprapuse peste decorul întunecat de afară.
- La multi ani - spuse cu voce tare
- La mulţi ani, fraiere - îi răspunse gura se oglindea în geam.
Deschise fereastra şi aerul rece îl luă imediat în primire. Întinse mâna şi smulse un ţurţure de pe buza prevazului apoi închise geamul la loc. Trecu prin faţa calendarului fără să se mai uite la fila care anunţa triumfătoare ziua de 29 februarie.
Altă dată, dacă era soare, ieşeai cu o fată în parc, îţi trânteai haina pe iarbă şi credeai că lumea stă la picioarele tale ca un căţel care îţi sare în braţe dacă-l chemi sau o ia la goană când îi arunci un oscior se gândi în timp ce se plimba prin casă ţinând ţurţurele în gură. Acum zilele de iarnă picurau egale şi neschimbate, Promoroacă se trezea de dimineaţă, se urca fără chef în troleu, cobora în faţa băncii, urca două rânduri de trepte şi se punea în scaunul lui unde completa tot fără chef rapoarte şi bilanţuri contabile apoi se suia în acelaşi troleu care îl ducea înapoi acasă. Douăzeci de ani trecuseră atât de repede şi totuşi atât de încet, dacă l-ar fi întrebat cineva ce făcuse atâta vreme, n-ar fi ştiut să răspundă. Am îmbătrânit se gândi cu amărăciune după ce înghiţi apa rece care i se adunase în gură. Am îmbătrânit, toţi am îmbătrânit. Şi iarna asta a îmbătrânit şi nimic nu se mai poate schimba.
Se opri în faţa bibliotecii, cotoarele cărţilor zăceau la fel de înfrigurate în rafturi, numele scriitorilor şi titlurile se îndepărtaseră parcă de el, micşorate ca printr-un ochean întors. Scoase din raft un volum de Hemingway. După furtună. Asta a fost o proză grozavă, îşi aminti mai animat citind primul paragraf apoi pleoapele începură să-i atârne tot mai grele, pierdu şirul rândurilor şi tot ce mai simţi înainte să adoarmă cu totul, era căldură plăcută a după amiezelor, când stăteau pe iarbă în parc, Dora îşi lăsa capul în poala lui şi el citea cu voce tare din cartea americanului.
Departe de el, vântul a continuat să bată peste câmpiile greceşti, smocurile de iarbă abia ieşite s-au răsucit acolo umede, vântul s-a strecurat printre pietrele galbene şi a zâmbit perfid. Macedonia is Greek – scria pe panourile înalte care-şi fluturau limbile de cauciuc dar lucrul acesta n-a afectat pe nimeni, nimeni nu s-a mai certat, nu s-au schimbat scrisori între autorităţi, forul Naţiunilor Unite nu a mai fost deranjat pentru nicio dispută teritorială pe vânt, aerul rece a trecut graniţa nestingherit, şi-a adunat puterile pe marginea munţilor, prin valea Vardarului şi apa s-a încreţit de bucurie. Nici acolo, lumea nu ştia de vânt, la Skopije dormeau copacii goi şi oamenii, felinarele albe şi câinii adunaţi covrig în pragul porţilor aşa că vântul a mers mai departe făcându-şi loc cu coatele printre casele îngheţate.
Până atunci, iarna nu dăduse niciun semn c-ar fi vrut să treacă. Pancev, un grănicer cu ochii cenuşii şi tulburi de rachiu de secară trânti tare uşa gheretei după el, blestemând frigul care nu se mai dădea dus. Dobro – i-a aruncat fără chef Mileva, o colegă mai tânără cu care el se nimerea pe turele de noapte şi de fiecare dată ajungeau să se ciondănească pe bani, el i-a răspuns cu un mormăit înfundat şi şi-a aruncat geanta şi chipiul pe masă. Şi-a frecat mâinile una-ntr-alta şi s-a uitat prin ferestruica gheretei blestemând plictiseala nopţilor de iarnă în care nu se întâmpla aproape nimic, vama se întindea pustie în faţa lui iar şoseaua se pierdea într-o fâşie gri.
N-avea habar că, în coada caravanei circului Ustachia, Basil gonea către graniţă, zdrăngănindu-şi oglinzile din camionetă, scuturându-şi capul mare şi bărbos ca un taur, cu ochii albăstrui mijiţi în întuneric, tot cercetând drumul în urma lui, chiorându-se în oglinda retrovizoare de parcă ar fi făcut o prostie acolo, în Macedonia şi se teamă să nu afle ceilalţi de isprava lui şi poate el era singurul dintre toţi care ştia că vântul o luase pe urmele lor. Leii de pluş cu firele maronii încurcate în coame smotocite, fanioanele cu echipe de fotbal anonime sau desfiinţate, ciucuri, şnururi răsucite, cruciuliţe fosforescente şi iconiţele cu Maica Domnului neverosimil de roz, toate se mişcau încolo şi-ncoace şi se amestecau cu privirea lui în strălucirea parbrizului.
Lângă el, dormea o ţigăncuşă cu părul galben pai sau doar se făcea că doarme şi că n-are nici o treabă cu drumul şi cu tot vacarmul din camionetă. El o scrută de câteva ori de verificare dar fata se răsuci de pe o parte pe alta şi mormăi ceva ca prin vis şi asta îl linişti. N-avea nici un chef ca tocmai atunci să se agite, să încerce să o şteargă iarăşi sau să-i facă un scandal când el trebuia să fie atent ca să-i mituiască pe vameşi cât mai ieftin.
La graniţă, vameşul opri caravana circului cu mutra lui cârpită de somn, se plimbă de-a lungul convoiului, alături bătrînul Ustachia care îşi tot răsucea mustăţile încovoiate, se zgâi la afişele colorate, se urcă în camionul menajeriei unde cârâiau câteva perechi de papagali cacadu care-şi rotiră ameninţător spre el, în fascicolul de lumină, crestele portocalii, ieşi de acolo scârbit de mirosul de găinaţ amestecat cu pene umede, se mai uită pe sub roţi şi apoi la figura de porţelan al unei trapeziste coreene care dormea lipită de un geam, ajunse la ultima camionetă şi îi băgă lui Basil lanterna prin ochi până în fundul creierului apoi îl puse să se dea jos. Se arătă destul de indiferent la cei zece dolari care fluturau spălăcit dintre acte şi îi ordonă cu un gest scurt să deschidă uşile din spate deşi la cererea lui, Ustachia, alarmat, mai scoase o hârtie zece dolari dar cu acelaşi efect. Mileva îi înhaţă scurt şi se întoarse rapid în gheretă zgribulită dar Pancev ţinea cu orice preţ să se suie în spate ca să vadă ce ţineau închis acolo.
Basil trecu prin faţa cabinei şi o privi din nou pe Ioana şi părul ei blond care-i căzuse în şuviţe peste faţă, trase copertina după ce desfăcuse meticulos fiecare nod de funie dar cheia de la uşi nu era la el. Nu fusese niciodată la el, Ustachia nu-l lăsase să-şi bage nasul în camionetă ci doar s-o conducă şi asta chiar ca un gest de mare încredere aşa că nici el nu văzuse până atunci oglinzile pe care le tot auzea zdrăngănind când gonea pe urmele caravanei. Începuse să le audă şi noaptea în somn şi ziua când îşi repeta jongleriile, ajunsese să îl obsedeze sunetul pe care îl scoteau, sticlos şi limpede ca o apă din munţi care susură încet şi nevinovat apoi tot mai tare, se revarsă dintr-o dată într-o cascadă ademeninitoare care te face să vrei să-i iei urma şi să-i afli misterul dar degeaba – cheia se găsea în chimirul lui Ustachia şi nimeni n-ar fi îndrăznit să umble acolo.
Bătrânul o scoase cu mâinile lui noduroase şi puternice, se duse şi o potrivi în lacăt, îl descuie cu un pocnet sec şi trase una din uşi. Îl invită pe Pancev să urce, dându-se la o parte cu o reverenţă schiţată apoi se aşeză în fund pe bordură şi îşi scoase dintr-un buzunar pipa din os de balenă şi încercă să şi-o aprindă dar vântul îi stinse primele două chibrite. Basil stătea cu mâinile în buzunare pe marginea drumului şi când aerul curat şi rece al câmpiei îl lovi peste faţă, zâmbi şi trase pe nări mirosul de tutun care venea din spatele lui semn că Ustachia reuşise să-şi aprindă pipa şi pufăia gros.
Îngrozit vameşul ţâşni afară din camion cu raza lanternei tremurând în sus şi în jos, galben la faţă, o nuanţă intermediară între ceară şi lămâie, de parcă tocmai văzuse ceva cumplit, mormăi – Dobro, dobro şi o şterse hotărât să dea gata restul sticlei de rachiu pe care o confiscase cu o zi înainte de la un grup de profesori albanezi.
În urma lui, Ustachia zâmbea pe sub mustăţile lui stufoase, ţinând muştiucul între dinţi dar Basil nu pricepea ce vroia să spună cu asta. Bătrânul îi făcu semn scurt din cap să închidă uşile camionului, stătu cu ochii pe el până îi puse lacătul şi îşi primi înapoi cheiţa apoi se îndepărtă spre maşina lui.
Basil strânse liniştit prelata, o legă bine, fiecare nod de funie la locul său, băgă cheia în contact şi porni cu scârţâit de roţi.
La Bucureşti, Promoroacă trăia chinul dimineţii, al unei nopţi dormite doar pe jumătate şi al unui raport plictisitor de care nu avea niciun chef să se apuce. Prin faţa lui, se fâţâia o colegă negricioasă, cu o fustă mulată pe şoduri şi pe coapse, se apleca peste foi cu decolteul ei în care îi strălucea pielea măslinie şi care cobora frumos peste sânii ei rotunzi şi din când în când îi strecura câte o privire cafenie şi pătrunzătoare.
Chiar dacă nu le dădea atenţie sau poate tocmai din acest motiv perfid şi a aerului său indiferent, Promoroacă avea mare trecere la femei. Cele mai multe găseau că Promoroacă avea ceva interesant, un aer tandru şi melancolic de poet – cum îi spusese o colegă în timp ce-şi scotea chiloţii în faţa copiatorului din birou şi vruseseră să ajungă în patul lui dar el nu le găsise interesante şi le părăsise fără regrete aşa că ele acum îl detestau. Puţinii lui colegi bărbaţi care vruseseră să se culce cu ele dar care nu aveau pentru ele acel ceva tandru şi melancolic şi implicit nu reuşiseră să le dea gata, îl detestau şi ei iar femeile care vruseseră să se culce cu acei bărbaţi refuzaţi dar trebuiseră să se mulţumească în postura de prietene consolatoare, nu aveau nici ele mare drag pentru Promoroacă aşa că situaţia lui din bancă şi aşa tulbure, era supusă unei noi încercări.
Promoroacă ştia că şi el avea partea lui de vină, că tulburase iarăşi apele, într-o după amiază la cafea, când toţi se plângeau de viaţa monotonă de la serviciu, el se pomenise vorbind despre Pessoa, despre furtuna lui lirică şi universul poetic pe care cu greu şi-l putea stăvili sub o slujbă de funcţionar mărunt şi o viaţă anonimă în Lisabona, despre Kafka ascuns la fel pe străzile Pragăi, despre Verlaine care crezuse că poate fugi de el însuşi într-o căsnicie de convenienţă, cultivând pătlăgele sau făcând pe profesorul în Ardeni, îşi dăduse seama că asupra lui se opresc privirile scăpărătoare ale unei femei pe care cuvintele lui o treziseră dintr-o dată la viaţă. Asta pentru că Promoroacă trecea neobservat până când vorbea despre literatură, vorbea rar dar atunci când o făcea, reuşea să se aprindă, să fie atât de pătimaş încât îi electriza pe ceilalţi şi scotea la iveală energia care clocotea în el ascunsă sub figura unui funcţionar anonim.
La optsprezece ani ar fi putut să devină un poet cunoscut dar manuscrisul lui rămăsese nepublicat după ce o editură i-l refuzase pe motiv că era de neînţeles (fiind scris de mână) aşa că se hotărâse să refuze şi el lumea şi să scrie doar pentru el. Se ascunsese după o slujbă măruntă la bancă la fel cum făcuseră şi predecesorii săi doar că, spre deosebire de ei, el nu mai publica nimic.
Imediat după ce femeia îl săgetă cu o privire susţinută, Promoroacă îşi băgă capul în foaia goală care încă îl aştepta să o scrie dar femeia se opri în dreptul lui şi-i strecură la ureche – La mulţi ani! pe un ton insinuant.
Promoroacă îşi ridică privirea surprins apoi gura se deschise parcă fără voia lui, îi spuse ceva care ar fi putut să fie o invitaţie la cafea sau doar un mulţumesc şi acceptul ei rapid îl tulbură atât de tare încât primele lucruri pe care le înregistră erau ramurile copacilor care se zbăteau sub palele salbe de vânt când ei ajunseseră deja în stradă.
Se opriră, la insistenţele ei într-o cafenea în care pe vremuri, Promoroacă stătea şi scria gândindu-se la Hemingway, la zilele reci şi posomorâte din localurile de lângă Sena, unde americanul se refugia cu un caiet, un creion şi un pahar mare de rom şi umplea pagini întregi. Atunci Promoroacă scria şi el mai aprins grăbindu-se pe urmele lui.
Nu se schimbase mare lucru în încăperea cu tavan înalt şi pereţi coşcoviţi şi chiar scaunul pe care scria Promoroacă lângă geam, stătea în aceeaşi poziţie. Scaunul avea o putere inexplicabilă dar certă asupra lui. De aceea evitase cafeneaua de când se lăsase de scris - pentru că odată aşezat în el, gândurile i-o luau în galop pe urmele scriitorilor lui dragi şi simţea nevoia imperioasă să scrie din nou.
Încercă să o facă pe femeie să se răzgândească dar fără succes şi din momentul în care se aşeză acolo însă nu mai putu să fie atent la ea la fel cum nici Hemingway nu putuse să se ridice şi să intre în vorbă cu franţuzoiaca aceea cu trăsături delicate şi părul negru răsfrânt peste frunte care intrase în bar când el scria o întâmplare din Michigan.
Cafeau îşi împrăştia aburii amărui, ochii femeii se amestecau în ei şi pluteau prin faţa lui dar Promoroacă privea strada, siluetele cenuşii care treceau repede, ferestrele caselor cu sclipiri întâmplătoare şi norii subţiri de pe cer. Se gândea iarăşi la primăvara care rămăsese undeva blocată, aerul zilelor calde şi el închis departe, mâinile Dorei care ţineau cartea pe piept şi râsul ei viu. Afară vântul ridica hărtiile de pe trotuar şi paltoanele trecătorilor care se perindau grăbiţi prin faţa geamului.
Îşi întoarse capul spre femeia din faţa lui şi din senin începu să vorbească precipitat despre cărţi şi despre scriitori, cuvintele îi veneau de-a valma pe buze şi trebuiau pur şi simplu spuse, Promoroarcă turuia ca sub efectul unei vrăji şi îşi mişca mâinile prin aer.
................................................................................................................................................
Încă de dimineaţă, prima zi de primăvară adusese cu ea aerul cald, vremea se mai îmblânzise şi apa se pornise să picure de pe streşini. Promoroacă ieşise din birou să-şi ia ţigări. Când o luă pe scările din faţa secţiei, trecu pe lângă colega lui care urca cu un vraf foi în braţe şi dacă gândul ei ar fi avut glas, ar fi auzit în sinea ei un oftat.
- Mă duc la arhivă, poţi să m-ajuţi dacă ai timp îi susură ea dulce la ureche.
Aventura de ieri se terminase seara târziu la el acasă, unde femeia îi făcuse un cadou neaşteptat de ziua lui şi unde lipiţi cu spatele de un raft cu cărţi, cei doi stricaseră Jocul cu mărgele de sticlă şi alte câteva volume din operele complete ale lui Hesse aşa că Promoroacă ştia ce avea să i se întâmple acolo.
- Vin imediat îi răspunse vinovat şi se strecură afară.
Pe stradă treceau alte femei tinere şi ele se pierdeau în ochii lui limpezi şi goi, cu paltoanele desfăcute şi gâturile albe. Ajunse la chioşc, cumpără ţigări şi pentru că femeia nu avea rest, se pomeni şi cu un ziar. Îl făcu sul şi cu el la subraţ, plecă înapoi spre birou.
În ceafă îi bătea un soare arzător care topea zăpada de pe acoperişuri. Cerul se limpezea într-un albastru -alburiu, se făcuse o vreme bună de umblat şi în aer plutea un miros subţire de primăvară.
Promoroacă se simţi dintr-o dată mai animat şi vântul din spate îl împingea mai departe. Fixă o fată cu pielea strălucitoare ca omătul în deschizătura ancheorului şi ea îi răspunse cu un zâmbet puţin schiţat.
O altă femeie trecu fluturându-şi părul deschis, avea ochii petrol-cenuşiu şi pielea ca de aramă. Îi aruncă şi ea o privire şi de emoţie, Promoracă se trezi într-o băltoacă până deasupra gleznei şi apa murdară i se sui voios în pantof. Încercă să sară de acolo, apoi să evite alta şi scăpă ziarul de la subraţ. Un bătrân îi atrase atenţia şi el se aplecă să-l ia când rămase înmărmurit.
Prin pojghiţa ceţoasă a bălţii, văzu scris furtună. Smulse foaia ziarului udă şi o ţină cu mâinile îngheţate în faşa ochilor.
Nu era orice furtună. În sudul Bărăganului se înregistra un vânt puternic şi neobişnuit. Câţiva oameni de ştiinţă, susţineau că vântul ar fi vorba de Vardaris care bătea la fel de puternic în aceaşi perioadă a anului dar alţii îi contraziceau pe motiv că vântul nu părăsise niciodată albia râului Vardar pe când acesta, fără nicio explicaţie se avântase dincolo munţi, străbătuse în galop Serbia şi Bulgaria, trecuse şi Dunărea şi acum făcea ravagii în târgurile din sudul ţării. În plus, Vardarisul era un vând rece pe când acesta aducea cu el topirea zăpezii şi sfârşitul iernii.
Promoroacă simţea că se întâmplă ceva ieşit din comun, ceva care trezise dintr-o dată viaţa în el. O emoţie puternică îi cuprinse tot corpul, nu ştia ce să facă şi unde să meargă, cel mai bine spre gară, exact, să se suie în tren, să meargă acolo să vadă vântul care putea să ia pe sus oameni şi case întregi, să răstoarne şi iarna dacă vroia.
Nu trebuie decâte să meargă acolo, să-l vadă, să-l simtă şi să scrie despre el. O povestire despre vânt, despre furtună, o poveste vie, totală cu care avea să-şi câştige numele şi faima pe care o merita. Dintr-o dată o mulţime de idei şi de cuvinte îi veneau în cap.
În drum spre gară se opri de câteva ori la alte chioşcuri de unde îşi lua alte ziare. Mai detaliat sau pe scurt, pe prima pagină sau doar strecurat ca nişte note la închiderea ediţiei, toate pomeneau despre vânt. În staţiile de autobuz, gurile de metrou sau pur şi simplu pe stradă, oamenii vorbeau despre vântul care venea din sud. Nu mai era nicio îndoială, trebuia să meargă acolo, să găsească furtuna.
...............................................................................................................................................
În gară, Promoroacă îşi umplea timpul până la tren bând bere în picioare la o cârciumă de lângă peroane. Paşii trecătorilor lăsau dâre negre, pline de zloată. Apa se scurgea de pe acoperişul de plastic ondulat. Totuşi sunt un scriitor bun şi asta se va vedea – îşi spuse Promoroacă la a doua halbă înghesuit între câţiva zidari care pierduseră trenul spre casă. Îşi şterse buzele de spumă şi roti triumfător privirea în jur. Nimeni nu îl băga în seamă. Încă am vână, o simt. E ca vântul ăsta care stârneşte furtună, îi trebuie doar puţin ca să izbucnească.
Pentru fiecare gând bun însă, Promoroacă primea de la natură, unul prost pe măsură. Prins de vestea furtunii, îşi amintise că Hemingway a trebuit să descrie când s-a angajat ca ziarist, o furtună în cinprezece cuvinte. Auzise de proba asta demult dar nu putuse niciodată să o rezolve. Cinşpe cuvinte sunt atât de puţin. Asta e fix o probă pentru un poet nu pentru un prozator – precizie, limpezime, capacitate de sinteză şi şi mama mă-sii, scrâşni nervos şi bătu cu pumnul în masă, zburând berea rămasă pe masă în toate părţile.
Până să vină trenul, Promoroacă nu mai bău nicio bere, doar dădu ture pe peron gândindu-se la Hemingway şi la furtuna lui de cincisprezece cuvinte.
În vagon mirosea a vinilin şi murdărie, ceva fermentat, apăsător, era foarte cald şi Promoroacă se lăsă într-o moleşeală insinunantă. Vântul tulbure de primăvară gonea peste câmpii, peste silozurile părăsite cu tencuila căzută şi fiarele ruginite care rânjeau reci.
Hemingway a descris o furtună în doar cincisprezece cuvinte. A scris despre ploaie, despre fâşiile de apă care biciuiesc faţa pământului, despre norii grei şi cerul de cenuşă, despre fulgerele care despică întunericul, sfârâind alb, despre zarea care clocoteşte tot mai tare, despre tunete asurzitoare ca exploziile unor obuze, despre crengile care se lovesc unele de altele, scuturându-şi frunzele moarte în bălţi, despre vântul care ridică hârtii şi umbrele pierdute, despre oceanul care mugeşte şi plezneşte cu limba lui băloasă pietrele. În doar cinprezece cuvinte. Dar cum le-a legat între ele? Nu putea să-şi dea seama. Cheia stătea în cuvintele de legătură care puteau să lungească prea mult fraza.
Îi trebuiau - şi, pentru, care, cu, prin, sau, aşa şi pe dincolo şi fiecare cuvânt trebui ales cu grijă. Mai încercase s-o scrie când era tânăr dar atunci n-o făcuse pentru glorie sau pentru afirmare ci pentru o fată, o fată care făcuse forme pe nesimţite, forme rotunde şi linii bine exprimate, un contur net în care se zbăteau doi ochi negri, tăioşi şi buze coralii. O chema Dora şi din cauza ei începuseră nopţile de insomnie. Nopţile de plecat de acasă şi umblat aiurea, cărţile de versuri de la capul patului, fumul ţigării, neliniştea când stăteau în clasă, când ieşea pe stradă, când mergea la gară să privească trenurile şi figurile oamenilor grăbiţi care se topeau într-o pastă uniformă, când se întindea pe plăcile de beton de după linii, unde fuma, ţinând alături volumul americanului.
Totuşi, Dora care îi inspirase tinereţea, îi furase visurile din adolescenţă şi nopţile de nesomn se căsătorise cu un ofiţer din poliţie care, după revoluţie devenise un prosper om de afaceri, lider de partid şi ulterior ambasador într-o ţară latină., îşi deschisese o fundaţie pentru sprijinirea elevilor supradotaţi şi apărea din când în când la televizor, vorbind destul de stricat româna, spaniola şi celelalte limbi pe care le mai încerca. Se cam îngrăşase şi cea mai mare parte din farmecul care îi lumina chipul îi dispăruse iar Promoroacă se lăsase de scris. Undeva se întâmplase o inversiune ciudată, viaţa care le promisese atât de multe, căscase la un moment dat o bifurcaţie şi ei o luaseră pe nişte drumuri greşite.
Dacă doar aş găsi nodul ăla din trecut, bifurcaţia în care m-am rătăcit, aş putea s-o iau pe unde trebuie şi Dora ar fi a mea - se gândea Promoroacă în timp ce picotea pe banchetă şi Hemingway plutea deasupra lui ca un fum de havană.
În prima gară, se suiră nişte navetişti chinezi de la un combinat care umplură compartimentul până le refuz, stăteau claie peste grămadă şi vorbeau repede şi fără înţeles, totuşi lui Promoroacă ar fi putut să jure că distinge din când în când cuvintele de care avea atâta nevoie - şi, care, pe care, dacă, poate, orişicât, pentru, în, cu şi sau, mult, puţin, oareşce, bunăoară.
Tulburat peste măsură, ieşi pe culoar. Afară vântul mai cald spuzea petice de zăpadă pe câmpii. Imaginea Dorei, aniversarea lui şi de acolo femeia care îl dusese în cafenea şi-l făcuse din nou să vrea să scrie, mai departe ziarul pe care-l găsise întâmplător, furtuna care îl atrăgea irezistibil, figura lui Hemigway şi chinezii care foloseau prepoziţii româneşti toate aveau un sens, curgeau într-o direcţie şi îl ducea implicit către ceva. Gândurile i se învălmăşeau tot mai tare, căută febril o bucată de hârtie în pantaloni. Luă un pix de împrumut şi la lumina care se făcea tot mai mică, atacă propziţia din cinsprezece cuvinte. Scrise doar un singur cuvânt şi se opri.
................................................................................................................................................
Când Promoroacă ajunse şi el în oraş, se făcuse întuneric. Nimeni altcineva nu coborâse aici, peronul era pustiu, luminat de câteva felinare strâmbe.
Înaintă nesigur pe străzi în pantă şi se pierdu în singura intersecţie mai mare a târgului, unde trebui să se întoarcă de trei ori, până o luă pe Drumul cel Bun.Strada cu nume promiţător, nu părea chiar cel mai bun drum pentru că se termina pe neaşteptate într-un gard. Promoroacă îl escaladă gâfâind şi nimeri în parc. Ateriză pe o movilă lipicioasă care ar fi putut să fie un rahat de câine şi îşi scutură inutil picioarele de mizerie. Dădu nervos cu picioarele prin iarba udă, peste capetele ghioceilor ieşiţi din zăpadă, încercând să se cureţe pe pantofi.
Se aşeză pe o bancă, şuierând greu. În dreapta, pe o colină de la marginea parcului se vedea o casă cu o lumină slabă la ferestre. Din partea cealaltă se auzea un zgomot nelămurit amestecat cu o muzică tristă ca dintr-o flaşnetă stricată.
Becurile colorate, rămase de la sărbătorile de iarnă, multe sparte şi decolorate de umezeală şi vânt, atârnate pe cablurile de curent ca nişte rufe pe sfoară se legănau tot mai tare şi sclipeau în valurile sticlelor.
Basil montase oglinzile de o parte şi de alta a unei alei lungi, şi nu în şir, la distanţe egale, aşa cum se obişnuieşte la un bâlci unde cineva poate să zăbovească, să se privească deformat şi să se amuze la fiecare în parte.
Pe alei treceau adolescenţii slabi cu feţe plate şi ochii adormiţi, se priveau într-o oglindă din dreaptă şi de acolo le zâmbeau şi le făceau cu mâna nişte adolescenţi burtoşi şi diformi cu guşi şi cefe revărsate. Atunci ei începeau să râdă fără să ştie că alţi adolescenţi slăbănogi şi osoşi râdeau de ei privindu-i din oglinzile din stânga şi când se întorceau într-acolo, ceilalţi graşi râdeau iarăşi de ei. Rezultau şiruri de figuri care se dublau şi se reflectau în straturi infinite şi oamenii înaintau năuciţi pe alee şi nu se putea opri de parcă oglinzile i-ar fi absorbit printr-o gură de ventilaţie.
Nu era cale de întoarcere. Vântul se înteţise şi ridica în aer hârtii, cartoane şi vreascuri mucegăite. Luă portativele orchestrei şi le risipi deasupra lacului. Orchestra cânta mai departe fără ritm şi măsură, un suflător îşi pierdu trompeta în vârtejul stârnit.
Basil râdea încântat şi ochii lui sticloşi de alcool sclipeau straniu.
Norii rău prevestitorii care îi urmăriseră ca nişte ciori tot drumul se izbeau, scăpărau scântei şi bubuituri asurzitoare. Picăturile de ploaie izbeau în plăcile de argilă şi geamurile cu argint.
O femeie grasă care târa doi copii şi o vată uriaşă de zahăr se trezi dintr-o dată luată pe sus şi se dădu de-a dura pe asfaltul umed, răsucindu-şi neputincios braţele umflate, fustele şi plozii. Vata zbură în semiîntuneric, se desprinse în fire roz tot mai subţiri şi se topi cu totul în noapte.
Orchestra cânta mai departe cu sincope largi, sunete gâtuite şi icnete prelungi.
Oamenii erau mânaţi mai departe de furtună prin jocul iluziilor optice – se transformau în animale ciudate, în forme contorsionate, figuri cu zeci de braţe, ochi oblici şi buze tăiate, capete de porc cu râturi lătăreţe şi crupe ciolănoase de mânji turbaţi, cocoaşe monstruoase acoperite de smocuri de păr, falduri de piele râncedă şi urechi ce le atârnau în urmă ca nişte cearceafuri îngălbenite de urină, se făceau tineri acneici cu obraji împurpuraţi de ftizie şi bătrâni puturoşi, zgribuliţi de frig şi de aşteptarea neliniştită a morţii. Basil hohotea tot mai tare din mijlocul furtunii.
Promoroacă înainta cu greu spre el, ghidat de sunetele lui groase şi ritmice, prin vâltoarea vijeliei, îşi scoase hârtia din buzunar pe care scrisese despre furtună, orbit de mugetul continuu al vântului, încercând să mai noteze ceva dar foaia îi zbură din mână şi se duse în cerul înalt, la mama naibii. Picătruile de ploaie îl izbeau în obraji şi în piept. Ameţeala şi emoţia îi trecuseră, acum avea o stare de ciudată limpezime.
Toţi anii lui trecuţi căpătau sens. Ajunsese atât de aproape de furtuna de care avea nevoie, de Dora cea tânără şi frumoasă, care avea un portţigaret din lemn de mahon şi întotdeauna câte o cuţiuţă secretă care ştia tot timpul să inventeze ceva şi să miroasă frumos, care îl făcuse să viseze şi să scrie. Acum mergea drept către ea.
Văzu chipul arămiu al ţigăncuşei care alerga pe alee şi auzi strigat numele ei dar vântul îl răsuci şi până la urechile lui ajunse DoraDoraDora!
Încercă să fugă şi el într-acolo, să se prindă de ea, de părul ei luat de vânt dar picioarele ca de gumă, nu-l ajutau la mers.
Doi câini care se împreunau, scoţându-şi colţii plini de bale şi de sudoare se rostogoliră pe lângă el, într-o minge de blănuri, luaţi şi ei de vântul năpraznic. Lişiţele aduse dinspre baltă se izbiră cu aripile negre şi zbătură neputincioase în aer. Copacii trozneau rupţi de la mijloc. O ploaie de aşchii se risipi în jur.
O văzu pe Ioana cum aleargă de-a dreptul într-o oglindă deschisă de un fulger întâmplător şi fuge pentru totdeauna în ea, afară de aici şi din lumea asta. În urma ei, Basil hohotea nebuneşte.
Promoroacă îşi întinse, cu ultimele puteri, corpul înainte prin curentul de aer şi anii lui fluturară în urmă luaţi de vânt, fără părere de rău. Ajunse aproape de oglinda în care Ioana se pierdea tot mai mică când o bătrână luată pe sus de vuiet, se zbătu, se răsuci prin aer şi se prinse cu unghiile prelungi de pânză furtunii, se înfipse în ea cu disperare, căutând ceva de care să se agaţe şi o rupse, trăgând-o după ea, ieşind din tablou. Un mare alb gol ca un zid tencuit rămase în urma.
Hârtia lui Promoroacă a umblat prin lume, dusă de vânt şi muiată de ploi. Au luat-o sub roţi maşini cu anvelopele murdare de noroi, au călcat-o în picioare trecătorii, oameni grăbiţi şi animalele care fug şi se ascund în păduri, s-a strâns ghem şi s-a desfăcut iarăşi, tot mai zdrelită şi mai mototolită dar scrisul nu s-a şters de pe ea.
Într-o noapte de vară, când un tren îl aştepta pe altul să treacă, în tremuratul cald al câmpiei cu lanuri de rapiţă, hârtia intră nestingherită pe geam şi se aşeză în poala unui călător. El deschise ochii şi o întoarse pe partea cealaltă. Norii cenuşii au pleznit pământul cu picături mari şi şuier de vânt, scăpărând fulgere asurzitoare. Călătorul, s-a ridicat, a închis geamul speriat apoi a privit bucata de hârtie dar pe ea nu scria decât un singur cuvânt. Eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu