Gabriel Daliş, "Din depărtare" (poeme)

"Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simţuri."
(Gottfried Wilhelm von Leibniz)


Tot mai departe

: de când visez îmi cad dinții.
zâmbetul stă pe o masă plină cu cărnuri acum.
deseori mă uit la câte un soare rotund
și aproape cred că e dimineață,
ca la un om dispărut pe care l-am găsit numai eu.
mă ascund până aici,
în iarba înaltă.



Autoportret


: sunt tot mai orb când e vorba de oameni.
văd numai ferestre vechi prăbușindu-se
din pereți
pe străzi înguste
pline de ceilalți oameni.
par un înviat
trezit pe o streașină.
m-am închegat în mine
ca sângele sub o căzătură,
dorm într-un pat înfricoșător și adânc
și niciun vis nu mă îmbrățișează.
îmi place să mă ascund
și îmi place să caut
sunt ca un câine mare și alb
abia găsit.



August
poetului George Damian


: îmi eşti binecuvântat potârniche din câmpii,
apă fără crapi fragezi,
te visez cu câinii lângă pod
pentru o clipă
mai real decât ploaia care întunecă drumul.

apoi nu te visez



E prima oară


: am vrut să te ascund,
dar te-ai îndepărtat singură,
e prima oară.

nu te mai caut cu orele ca altădată,
sunt nicăieri acum

ca un glonț tras poate spre cer.

știu că alergi lupii
până fulgerele se aprind prin păduri



Absconditus


: trăiesc fără dragoste
parcă dumnezeul lumii mele ar fi somnul
afară drumul este alb în profunzime şi luminat,
iar unde nu era lumină stau măcar felinare.
uneori urăsc tot ce e viu, tot ce alergă acolo și caută,
tot ce nu se oprește și suferă în alergare.

socot nu e ziditoare liniştirea cum e zbaterea
nici întregul cum se întâmplă cu partea.
sunt atât de singur încât aș putea să mă privesc
din față, din spate, de deasupra, de sub pământ
atât de rătăcit și de rostogolit
ca un ghem care coboară în lume
să sugrume, să sufoce, să spintece.

orice suferinţă are la mijloc mare petrecere
mi-au spus unii antici mângâindu-mi creştetul verde
nu cu spaimă
dacă în inimă îţi va rătăci altcineva
decât te aştepţi să fie
dormi chiar fără să tremuri



Spaimă


: mă scutură de umeri
din fiecare somn abia sosit
mă trezește
sunt o piele zdrobită.

îmbrățișarea mi se pare acum
un întuneric între pat și pernă.



Nesomn


: am bătut o noapte întreagă
cu călcâiele
în podea,
cu toate scaunele în toate mesele
din casa mea
și din casele toate.

recunosc iar,
eram sângur iar,
șiruri de lifturi mici cădeau
dintr-un alt perete.



Din depărtare


: nu sunt parte a niciunei înțelegeri,
nu văd
și n-am umblat nicăieri,
n-am întâlnit niciun om niciodată
tot ce-am găsit au fost urme.
sigur sângur
eu cred în câini morți
pescuiți din lacuri.
mă știu pe dinafară și am iluzii,
am mâini, am picioare, am piele, am ochi
din depărtare



Scria chiar Venera
prietenului Gabriel Adelmann


: scria chiar venera când se simţea frumoasă,
pe albia din bolovăniş,
neliniştită, înaintea ploii.

şi câte ploi până să apară cu adevărat o ploaie!



Dar până acum


: când am auzit prima oară vorbindu-se despre oameni,

al cui sunt eu

și înspre cine să merg

în hainele ca un rotocol de aer fierbinte?

a avea un prieten

a omorî

și a fugi înapoi în fierbințeala din poduri?

îi și uitasem pe oameni,

dar până acum.



Regret că nu


: și-atât de mult plutesc
pentru că s-a întunecat iar
și aud strigăte
din mulțime.
mama spune că-s îngerul gabriel,
tata nici nu mă strigă pe nume
în toate după-amiezile regret că nu m-am rătăcit
pentru a putea mai mult să găsesc.



Nu vorbesc


: nu voi putea uita
visarea lângă ocean,
nici frumuseţea.

de la cinci dimineaţa până mereu sunt
o goană între două clipe
şi am fiinţa tremurată
şi nu vorbesc.

Marin Mălaicu-Hondrari, "Apropierea" (fragment)

Dacă eram întrebată cum mă cheamă, ziceam Vanessa, iar dacă prenumele nu era suficient, adăugam Murillo. Vanessa Murillo. Cu bună ştiinţă, treceam sub tăcere numele din partea tatălui. Era maniera mea de a mă răzbuna pe un om care ne abandonase, pe mama şi pe mine, în modul cel mai detestabil cu putinţă, adică luându-şi tălpăşiţa. Mama l-a căutat ca o fraieră, căci pe atunci, în Argentina oamenii cam dispăreau. Numai că irlandezul acela roşcat, beţiv, violent şi curvar nu era nici militant politic, nici artist, nici nu slujea vreunui cap mafiot, iar violent era doar cu noi, altfel era laş, cum dovedeşte şi fuga lui. Mama a continuat să îi folosească numele, dar eu, de la 16 ani am refuzat să mă mai numesc Vanessa Gaynor Murillo. Preferam numele de fată al mamei, adică Murillo şi atât. Eram şi eu o tânără care se credea liberă, simpatizam cu stânga, militam pentru drepturile homosexuale şi nu îi sufeream pe englezi. Îl suspectam pe Borges de oportunism, îl iubeam pe Cortázar, îl citeam pe Arlt şi visam să ajung în Europa. Scriam foarte mult, fără metodă, pe caiete şi carneţele pe care apoi le pierdeam, cu uşurinţa şi nonşalanţa cu care le umplusem. Trăiam în Buenos Aires, iar la doi ani după ce am rămas, eu fără tată şi mama fără bărbat, ne-am mutat în Córdoba, la insistenţele bunicului care suferea de singurătate. Odată instalată în Córdoba, tot ce mă obseda era să mă întorc la Buenos Aires. Mama credea că îmi doream asta din pricina lui Boris Petrov, rusul pe care îl cunoscusem în Buenos Aires, dar nu pentru el doream eu să mă întorc în capitală, nici vorbă, şi-apoi părinţii lui locuiau în Córdoba şi ne vedeam mult mai des. Ţineam să mă întorc în Buenos Aires pentru că acolo mă simţeam liberă, pentru portul şi bulevardele care mă fascinau. Apoi am cunoscut-o pe Myriam Rozemberg, această evreică dureros de frumoasă, periculos de inteligentă şi nestăpânită la pat. S-a dat la mine cu violenţa cu care irlandezul se dădea la mama când revenea acasă beat şi cred că gemetele pe care le-am scos atunci când mi-a muşcat sfârcurile prin bluză, au fost mult asemănătoare cu cele ale mamei încolţită de irlandez, adică imposibil de precizat dacă erau gemete de plăcere sau de durere. Mai târziu, aveam să experimentăm, Myriam şi cu mine, zonele periculoase şi cu atât mai ademenitoare unde durerea se transformă în plăcere şi invers, în etape succesive. Astea aveau să se întâmple tot în Córdoba, dar în cea europeană.

Am ajuns în Spania la braţul nepăsător al lui Boris Petrov. Obţinusem o bursă Antonio Gala, prin relaţiile lui Petrov tatăl, care făcea afaceri cu bijutieri cordobezi. Cu Petrov tatăl m-am întâlnit o singură dată şi atunci m-a privit pe deasupra ochelarilor şi m-a întrebat cu severitate dacă fiul său era bun la pat. Rusul acela tolănit dinapoia unui birou impozant habar nu avea cât puteam fi de slobodă la gură. Asta am vrut să-i dau de înţeles întrebându-l : bun la pat în comparaţie cu cine? La atât s-a redus unica discuţie dintre mine şi tatăl lui Boris. Cu Boris vorbeam vrute şi nevrute, amândoi făceam uz de o anume frivolitate a relaţiei noastre, care decurgea din faptul că ne simţeam bine în pat, dar atât. Ne potriveam pe saltea. Acolo era imperiul nostru, în rest ne toleram, apoi treptat, ne-am săturat şi de imperiu şi relaţia noastră s-a redus la ceea ce ar trebui să se reducă orice relaţie între doi oameni care nu se iubesc, adică la afaceri. La insistenţele mele, mama a vândut apartamentul din Buenos Aires şi cu banii de pe apartament mi-am cumpărat o casă şi am investit cu Boris în afacerile tatălui său. Am redecorat casa, i-am adăugat o piscină, am dat-o cu lavabilă în exterior, am pus 15 metri pătraţi de gazon şi gardului din fier forjat care o împrejmuia, i-am tras un roşu englezesc. Am vândut-o atât de repede şi la un preţ atât de bun, încât Boris a investit pe loc un capital important pentru achiziţionarea de case. Venisem cu o bursă de un an, dar îmi era clar că nu urma să mă întorc degrabă în Argentina. Renunţasem cu totul la preocupările mele literare. Jocul în care intrasem mi se părea mult mai palpitant. Dar literatura continua să mă ajute, pentru că, nefiind eu o femeie foarte frumoasă, compensam prin spontaneitate, rafinament şi intuiţie - toate calităţi indispensabile când jocul devine periculos - şi toate aceste calităţi le datoram literaturii. Nu mă interesa şi nu mă interesează umorul. Mi se pare vulgar. Altfel stau lucrurile cu ironia. Poţi încheia o afacere sau o partidă de sex şi altfel decât hăhăind, de exemplu punându-ţi partenerul pe gânduri. Însă consideram că citisem suficient pentru ceea ce voiam eu, adică să o aduc pe Myriam în Europa, să facem împreună nişte afaceri şi mai ales, dar mai ales, şi asta era ce mă mâna pe mine în confruntările mele interlope, să îi ofer posibilitatea de a-şi răzbuna familia, dacă nu de a-şi recupera negoţul, atunci măcar de a-i distruge pe cei care îi înşelaseră părinţii. De ce îmi doream asta? Pentru că Myriam era singura fiinţă, de pe lumea asta, care mă iubea. Şi mama mă iubea, dar nu era nebună după mine. Myriam era nebună după mine. La prima noastră ceartă a plecat în Argentina. La a doua, a plecat iar. Dumnezeule! Nu-mi venea să cred că zbura pe alt continent de fiecare dată când ne certam mai serios. După a treia ceartă, a încercat să se sinucidă. Ne-am împăcat, apoi eu am avut o relaţie cu o tipă din Malaga, am stat la ea vreo două săptămâni. Când am revenit în Córdoba, Myriam se afla iar la 11.000 de kilometri distanţă. Aproape şase luni, s-a ţinut departe de mine. Eram convinsă că se terminase, că îmi dăduse papucii pe bună dreptate, deşi o iubeam, aşa, în dezmăţul meu bisexual, pe ea o iubeam. S-a întors şi am terminat cu marile certuri. Între timp îl cunoscusem pe Adrian, paznicul unui parc auto, un român înalt, lent şi taciturn. Nu credeam că bărbaţii înalţi pot fi melancolici. Mi-a plăcut din prima, m-au impresionat modul în care mi-a dat un colet ce ajunsese la el printr-o întâmplare, privirea lui grea şi piezişă. Mă simţeam bine în preajma lui, ceva din liniştea care îl înconjura ajungea şi la mine. Îl vizitam la rulotă. Imediat ce intram în perimetrul pe care îl păzea, agitaţia mea se evapora, sau, mai degrabă, se transforma în nesaţ, în aviditate faţă de prezenţa lui, de discuţiile noastre lungi, care nu erau atât lungi, cât prelungite de pauzele dese în care amândoi tăceam. Îl vizitam numai noaptea. Ne aşezam afară, ascunşi privirilor de şirurile de maşini, lungiţi în scaunele de plajă. În prezenţa lui, îmi revenea pofta de literatură şi ajungeam să-i vorbesc despre lucruri care de ani buni nu-mi mai trecuseră prin cap, ori dacă îmi trecuseră, le considerasem inoportune. Nu mi-a vorbit niciodată despre precaritatea în care trăia, m-a lăsat să ghicesc. Şi eu am ghicit, am ghicit tot ce ţinea de el. Când am intrat pentru prima dată în rulotă, mi-a zis : bine ai venit în România! Poate că a zis asta din pricina cărţilor în limba română aflate pe o etajeră deasupra patului, ori datorită unui aparat de radio, vechi, ce emitea un post într-o limbă atât de străină încât nu putea fi decât limba română, deşi acum cred că a zis bine ai venit în România pentru că trebuia să zică ceva, într-un fel treceam pragul casei lui, o casă de care era nesigur şi atunci a zis bine ai venit în România şi astfel încerca să-şi depăşească emoţia şi se folosea de cuvinte pentru a-şi deschide larg braţele şi degetele lui lungi, tremurătoare aproape că atingeau, de o parte şi de alta, graniţele României, căci România nu avea mai mult de un metru şi jumătate lăţime şi cel mult trei metri lungime şi pe jos era un linoleum uzat şi sus, adică la câţiva centimetri de creştetul său, România avea un cer din plăci de rumeguş presat şi în mijlocul cerului un chepeng cu mânerul rupt şi pe acolo sufletele românilor urcau la cer. Asta zic acum, atunci nu am făcut altceva decât să mă aşez pe pat şi să zic e frumoasă România, îmi place. El s-a scuzat pentru densitatea locuitorilor pe metru pătrat şi a surâs şi surâsul acela l-a făcut arătos. Apoi, a trebuit să plece într-o altă Românie, mult mai mare şi mult mai îndepărtată şi n-am mai ştiut nimic de el.

Într-o noapte, pe când mă întorceam de la Sevilla, am oprit lângă parcul auto. Câinii, cei trei mastifi uriaşi, m-au recunoscut şi i-am mângâiat prin gard. În afară de câini, nimeni nu a venit să vadă ce învârteam eu pe acolo, după miezul nopţii. Am mers de câteva ori încoace şi încolo, de-a lungul gardului. Vedeam o parte din rulotă. Am intrat în maşină, pe atunci încă umblam cu acea Supra roşie, maşina visurilor mele, zicea el şi cred că au fost singurele vorbe de prost gust pe care le-am auzit de la el, cum putea fi o Toyota Supra maşina visurilor cuiva!? Dar atunci, în timp ce-mi ţineam mâinile pe volan, nu m-am gândit la maşina visurilor lui, ci mi-am amintit de o noapte în care am spălat câinii. Bietele patrupede se umpluseră de căpuşe, vederea acelor burţi de culoarea granitului, umflate de sânge, atârnând ca chiorchinii de urechile câinilor, îmi provoca o scârbă cumplită şi totuşi, am pus mâna când a fost vorba de a-i spăla. Cumpărasem o soluţie care trebuia pulverizată pe întreg corpul câinilor. Lichidul era fatal pentru căpuşe, îl folosisem, numai că Adrian a zis că se îndoieşte că simpla pulverizare ar avea efectul scontat, sunt mult prea multe căpuşe, zicea. Ne-am hotărât să-i îmbăiem în soluţia aceea, aşa că a adus o văniţă de plastic în care îşi spăla hainele, am turnat soluţia şi am îndoit-o cu apă, ne-am pus mănuşi de protecţie şi am scufundat câinii, pe rând, în văniţă. Scufunda e doar un fel de a spune, de fapt apucam câinele, Adrian de labele din faţă, eu de cele din spate şi-l răsturnam pe o parte, apoi îl întorceam pe cealaltă parte, după care îi frecam bine-bine corpul, şi aşa cu fiecare câine în parte, chiar dacă mârâia şi se scutura, aşa cum îmi venea şi mie să mă scutur de scârbă. N-a fost nimic distractiv, dar atunci, în maşină, amintirea acelei băi, m-a făcut să zâmbesc. Îmi lipsea, românul naibii!

Aveam să aflu de la Rafael, cu care începusem să mă înţeleg, că Adrian făcea naveta între Spania şi România, că avea ceva probleme, dar nu a ştiut să-mi spună ce fel de probleme, şi nici nu-mi imaginam că ar putea avea altfel de probleme decât amoroase. Rafael abandonase negoţul cu maşini, vindea şi cumpăra te miri ce, eu l-am cunoscut când mi-a intermediat vânzarea unui teren de golf şi cunoscându-l am înţeles că îl desconsiderasem aproape pe nedrept. Nu-i părea rău că renunţase la afacerea cu maşini, dar regreta că nu mai putea să-i ofere lui Adrian o slujbă. Odată şi odată tot am să iau rulota, care continuă să fie a mea, zicea Rafael, şi am s-o duc pe proprietatea mea şi am să o aşez între pini şi Adrian să vină şi să stea acolo, să-şi scrie cărţile ori să facă ce va avea el chef. Era un visător şi Rafael ăsta. Până una-alta îi găsea de muncă la măsline, la struguri, dar cât durează perioada culesului?! o lună , hai două, hai trei luni, uneori, dar se pare că tocmai asta îi convenea lui Adrian, că nu dura foarte mult. Nu are stare, zicea Rafael. I-am transmis, prin intermediul lui Rafael, să mă caute, dar nu a făcut-o, dacă nu cumva Rafael o fi uitat să-i zică. Mi s-a părut că-l văd într-o noapte prin Córdoba, văzut din spate părea să fie el, dar nu mă puteam opri să stau de vorbă, aşa cum ar fi meritat.

Apoi, m-am trezit cu un telefon de la el, era în Madrid, venea din Asturias şi voia să ştie dacă îi puteam oferi adăpost. Bineînţeles că puteam, chiar dacă Myriam încă nu se refăcuse complet, nici psihic şi nici fizic, după tentativa de sinucidere. Nici nu s-au înţeles, de altfel. Myriam nu putea să sufere pe oricine ar fi fost în preajma noastră mai mult timp. Era posesivă şi răutăcioasă cu cei despre care ea credea că îmi sunt dragi. În privinţa lui Adrian, nu se înşela, mi-era drag, îmi este foarte drag. Atunci a ajuns în Córdoba îndrăgostit până peste puteri. Mi-a fost suficient să-l văd ca să-mi dau seama că suferea aşa cum numai de iubire poţi suferi. Se îndrăgostise de o cântăreaţă, sau de o sculptoriţă, n-am înţeles prea bine, ori era şi una şi alta, numai că femeia aia era măritată. Dar toate astea mi le-a spus mult mai târziu, m-a lăsat să ghicesc, atunci nici nu putea vorbi. L-am ajutat cum am putut. I-am oferit adăpost şi mâncare, îi cumpăram ţigări, îi lăsam la îndemână cheile de la Toyota Supra. Aşteptam să-i treacă. Nu putea dura la nesfârşit. Cât poţi iubi un om pe care îl vezi o dată pe an? Dar nu i-a trecut. Avea un disc pe care îl tot asculta, Tanga y otro bailes. După părerea mea, în afara jocului de cuvinte din titlul albumului, nimic altceva nu era bun la discul acela. Un fel de jazz latino soft. De fapt, îmi mai plăcea şi numele trupei, Tinto Brass Band. Cei care, ca şi mine, au cât de cât habar de industria pornografică, vor înţelege despre ce e vorba. Dar atât, în rest, cum ziceam, o muzică soft. Îndrăgostit a venit, îndrăgostit a plecat. Îndrăgostit a revenit, îndrăgostit a plecat. Niciodată nu îmi cerea altceva decât adăpost. Dar eu profitam de cea mai mică ocazie şi îi dădeam ceva bani, dacă tundea gazonul, de exemplu, ori dacă vopsea gardul, ori curăţa piscina, îl plăteam. Uneori refuza, alteori nu. Într-o zi l-am găsit săpând în jurul portocalilor. A doua zi la fel, a treia zi la fel. L-am întrebat ce îl apucase. Mă gândeam că avea nevoie de bani, putea să îmi spună, nu era nevoie să are toată grădina. Mi-a zis că trebuie să facă mişcare, că i se atrofiază muşchii. M-a pufnit râsul, dar el a rămas serios, sprijinit de sapă. Apoi îl surprindeam făcând flotări, genuflexiuni, boxa cu un partener invizibil. De fiecare dată izbucneam în râs. Într-o seară, am trecut pe lângă el cu maşina. Am văzut o siluetă pe marginea drumului. Era Adrian. În bermude şi tricou, alerga. L-am claxonat. L-am întrebat ce face. Mi-a zis că aleargă. Văd asta, i-am zis, chiar dacă nu-mi credeam ochilor. I-am strigat că e periculos să alerge pe acolo pe unde maşinile trec în mare viteză. Crezi?m-a întrebat. Bineînţeles, nebunule, i-am zis. Atunci a traversat şoseaua alergând într-un mod caraghios, cu genunchii foarte sus, ca şi cum ar fi continuat un exerciţiu fizic. Cei câţiva kilometri care ne despărţeau de casă au fost suficienţi pentru a auzi de la el cele mai incredibile chestii. Zicea că îşi dăduse seama că trebuie să se menţină în formă, să trăiască sănătos, că viaţa pe care o dusese până atunci îi şubrezise sănătatea. Mă uitam la el şi mă pufnea râsul de cât de înflăcărat era, el, fumător înrăit, să se apuce de sport?! Încă aşa ceva...şi nu era numai faptul că fuma, pur şi simplu viaţa sportivă nu îl prindea şi gata. Nu râde, Vanessa, zicea, şi când îmi rostea numele muream de plăcere, nu râde că toată treaba e serioasă. De două zile nu mai beau decât trei cafele pe zi. Mă gândesc tot mai serios să renunţ la fumat, sau să fumez cel mult un pachet de ţigări pe zi. Vreau să mă duc la dentist. Voi mânca dimineaţa. Mă voi culca la 11 şi mă voi trezi la şapte. L-am întrebat dacă intenţiona să trăiască o sută de ani. Nu, dar vreau să trăiesc mai mult decât Javier, mi-a zis. Nu ştiam cine e Javier. Javier, soţul ei, ţi-am mai spus. Uitasem. Aşa deci. Abia atunci am izbucnit în râs. Hohoteam şi loveam în volan cu palmele. Adrian se uita drept înainte şi îmi spunea să termin cu râsul, că nu e nimic de râs. Am meditat îndelung, zicea, şi mi-am dat seama că unica mea şansă de a fi cu Maria este să trăiesc mai mult decât Javier. Ce zici, nu ar trebui să iau nişte vitamine? Poate ştii tu ceva vitamine ieftine. I-am zis să înceteze, altfel aş fi râs cu lacrimi şi aş fi fost nevoită să trag pe dreapta. Dumnezeule, cum îşi pot pierde minţile oamenii! A doua zi m-a rugat insistent să-i aduc din Córdoba o cutie de vitamine. Nu i-am adus, mă gândeam că o să-i treacă. I-a trecut abia după vreo săptămână. L-am găsit pe o bancă în Plaza del Potro, aşezat chiar la marginea băncii de parcă ar fi făcut loc unor invizibili. L-am întrebat ce face acolo. Nu mai avea nimic din atitudinea sportivă pe care o afişase în ultimele zile. Mi-a zis că faza cu sportul e o prostie şi o prostie şi mai mare fusese să creadă că moartea lui Javier îi va rezolva lui problemele. Acum credea că lucrurile stăteau exact pe dos. Se temea că odată cu moartea lui Javier, relaţia lui cu Maria se va duce de râpă. Nu ştiam ce să zic, mi-era milă de el, milă şi drag, de fapt, mi se rupea inima văzându-l cum suferea pentru o femeie care nici măcar nu era mai frumoasă decât mine şi era şi măritată şi mai bătrână decât mine. Vanessa, mi-a zis, dacă Javier moare, totul s-a terminat. Păi atunci să facă el sport, am zis. A zâmbit şi aşa l-am lăsat, cu zâmbetul ăla micuţ pe gura tristă. M-am îndepărtat repede, nu pentru că parcasem într-un loc nepermis, ci pentru că era întâia dată când Adrian părea obosit, copleşit de lipsa de soluţii în relaţia lor, ceea ce pe mine nu putea decât să mă bucure, aşa că am zbughit-o de lângă el şi nu am întors capul nicio clipă ca nu cumva să-mi citească pe faţă satisfacţia, aşa cum avea să o facă Myriam, când am ajuns la maşină.

Apoi am făcut ceea ce mulţi au interpretat ca fiind o greşeală copilărească. Dar eu însămi pregătisem îndelung acel pas greşit. A fost foarte bine aşa. Myriam a reuşit să scape, eu m-am ales cu trei ani, fără posibilitatea de a ieşi pe cauţiune. Trei ani. Jocul se suspendase. Time out. Din Argentina, Myriam îmi trimitea încurajări şi bezele. Avea grijă de mama. Time out. Apoi a cunoscut o actriţă din Peru. Time out. Mă întorsesem la literatură. Citeam şi ţineam un jurnal în care făceam consideraţii asupra a ceea ce citeam. Time out. Aş fi vrut să fi ştiut ceva de Adrian. Mi-ar fi plăcut să spună despre mine ceea ce spusese despre femeia cu care The Great trăia atunci când îl vizitase la Berlin. E o femeie stranie, e cea mai stranie femeie posibilă. E o nepamânteană, a zis. Mi-ar fi plăcut să fiu o nepământeană. Time out.

După cei trei ani de detenţie, m-am întors în Argentina. Boris Petrov s-a comportat exemplar, mi-a dat tot ceea ce mi se cuvenea din afaceri. Buenos Aires! Buenos Aires!! Cât îmi lipsise capitala mea dragă! Am aflat că Myriam se căsătorise în Olanda cu actriţa din Peru. Nu mi-a picat bine, dar ştiam că între noi totul se terminase. Înfiaseră un copil, un român. Îmi place să cred că decizia de a înfia un român le-a fost influenţată de faptul că Myriam îl cunoscuse pe Adrian. Eu aproape că renunţasem la femei, în cei trei ani mă cam săturasem de ele şi-apoi mă curta un director de teatru, însă ezitam să mă mărit. L-am sunat pe Rafael să văd dacă ştia ceva de Adrian. Spre surprinderea mea, am aflat că urma să ajungă în Spania la culesul măslinelor. Am fost atât de bucuroasă încât am bătut câteva anticariate, pe o căldură insuportabilă, până când am găsit o ediţie rară din 62.modelo para armar a lui Julio Cortázar. M-am gândit să-l sun pe Rafael să-mi dea o adresă ca să trimit cartea pentru Adrian. Apoi mi-a venit un gând nebunesc. De ce să nu-i duc eu cartea? Dacă tot îmi era atât de dor de el. Când o baroneasă nemţoaică mi-a zis , la o petrecere, că vrea să vândă o fermă de alpaca din Spania, am negociat imediat. Hai s-o fac şi pe asta, mi-am zis. Nu vedeam ce l-ar fi oprit pe Adrian să vină să creştem alpaca, împreună, la o fermă din Oropesa.

Institutul Blecher, ediţia III (XI)

Fotografii de la ediţia II (X)

foto: Ana Toma

Teodor Dună, "De-a viul" (poeme)

de-a viul, Cartea Românească, 2010

zgomotul cărnii


acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,
cu trupul învelit în cianuri, tot mai viu
îmi sunt. până la piele de viu îmi sunt.
văd limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble sătulă, oloagă.
lumina ei atârnă de trup, îl arată –

şi nu e îndeajuns.

ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte din mine,
tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.
sub tălpi, în mormane se aşază.
o vezi – şi nu e îndeajuns.

şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii.
atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta. doar câteva
au mai rămas. şi abia atunci simt cât granit
emană acest soare de aur şi cât granit în mine.
tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,
tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt –

şi nu e îndeajuns.

văd limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă, oloagă.
lumina ei atârnă de trup, îl răstoarnă.
şi cât granit emană acest soare de aur
şi cât granit peste tot.

şi când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii
şi pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.
mă înfrupt, mă înfrupt, nu mă satur –

şi nu e îndeajuns.



mori liniştit


mori liniştit zile în şir şi nimeni nu află.
mergi şi strada coboară, coboară tot mai mult.
e o pajişte acolo. cineva împarte binecuvântări
cu gura plină de nisip.
şi cobori, mai jos de râsul tău, mai jos de ape

şi pentru ca totul să fie foarte frumos
cineva aruncă în urma ta un câine. îl priveşti. nu te opreşti
şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci şi cu cât înaintezi,
casele se răstoarnă mai mult, s-ar zice că aluneci,
apoi se face mai frig, câinele tot cade în urma ta
şi câteva oarbe se apropie de tine zic o, iată, un cadavru,
apoi fug, dispar şi tu mori liniştit zile în şir şi nimeni nu află

şi mergi mai liniştit, s-ar zice că nu-ţi pasă, câteva case ard,
o fată trece prin faţa ta arzând, nu-ţi pasă
că te-a strigat, doar mergi pe strada care coboară,
duci o vreme o roabă de copii şi nimeni nu află
şi ei îşi deschid ochii, strigă o, iată, un cadavru, se ascund

într-un un pâlc de mesteceni. fiecare copac leagănă pe altcineva.
cu toţii ard. câinele arde şi el, căzând în urma ta,
şi întreaga lume arde,

doar tu continui să mergi şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci.
şi drumul se rupe, nu te opreşti, totul arde în jur,
şi tu mergi liniştit, tot cobori, cu un câine, şi nimeni nu află.



aerul alb


într-un trup îndelung pregătit pentru ierni interminabile.
într-un trup neted, întrerupt
am simţit ca un imens val – aerul alb, aerul rece,
întinzându-se, făcându-şi loc prin lemn, prin mortar,
prin ţesuturi – aerul alb, aerul rece, infiltrându-se,
acoperind străzile, oraşul, cu transparenţa asurzitoare,
lăsând în urma lui golul. golul alb şi rece.

tot ce văd se acoperă, se înveleşte cu aer.
obiectele se sparg, se usucă. din ele rămân rămăşiţe
batjocoritoare, un contur aspru – aerul alb, aerul rece.

păşind prin splendoarea ochiului gol, cu nici o carne în plus.
doar împlinind faptele ruginii – aerul alb, aerul rece.

acum sunt pe de-a-ntregul lângă.
văd cum blocurile zvâcnesc, cum străzile îşi clatină cimentul
pulsând ca împinse de o inimă de inox.
nu e nimeni în jur. rădăcinile stau pe pervazul ferestrelor
ca nişte bătrâni plictisiţi, orbi – aerul alb, aerul rece.

deasupra, un oraş de ciment atârnă prins în cârlige.
acum, încremenirea în viu, în spaima de viu,
abandonul între straturile de frig
şi interstiţiile corpului întinzându-se,
străpungând marginile – aerul alb, aerul rece.

am adunat oasele câinelui.
acum, în sfârşit, toate.
acum, cu o îngrozitoare blândeţe,
mă încălzesc la focul oaselor lui,
cu nimeni în jur, pe de-a-ntregul lângă – aerul alb, aerul rece.



de-a viul


abia trecut prin miezul nopţii
şi eu înspăimântător de viu.
viaţa a o mie de oameni a năvălit în mine.
atât de viu, că o sută de vieţi
au rămas în afara mea, înfăşurate.

şi apoi viaţa a încă o mie de oameni
şi apoi viaţa peretelui, viaţa
lemnului, viaţa carcasei, toate se năpustesc
spre mine şi mă umplu.

şi orice este viu şi orice a fost viu
îşi fac loc în mine şi mă înconjoară.

viaţa mea e de neoprit. împânzeşte străzile, blocurile.
şi totul începe să clocotească de viaţă.

şi atâtea straturi de viu mă înconjoară,
că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur.

şi nimeni mai plin şi mai trecut
prin miezul nopţii decât mine.
şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţi
ca-ntr-o mie de pieli.
îmi desprind mâinile de corp,
viaţa se învălmăşeşte în jurul meu,
îmi ridic mâinile şi toate vieţile lor se varsă în mine
ca-ntr-un canal.

viul ăsta de o sută de tone spulberă orice,
străpunge carcasele,
străpunge cimentul şi totul clocoteşte de viaţă:
asfaltul respiră, lemnul respiră, miezul nopţii respiră.
şi chiar dacă nu e nimeni în jur,
lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea.

acum, când viaţa mea nu mai cunoaşte margini,
îmi ridic mai mult mâinile, îmi desfac degetele
şi blocurile îşi scuipă temeliile şi ţâşnesc
înnebunite prin aer
şi la o sută de metri deasupra pământului
explodează ca mii de artificii.



cântec de duminică


ei ştiu bine ce fac: stau în mormane şi cântă.
cineva s-a grăbit să-i îngroape. în cer poţi săpa,
dar drumul nu-l poţi goni.
pare un cântec de duminică.
sunt toţi copii. puţin betegi, dar îmbrăcaţi în alb
şi foarte frumoşi. ei răstoarnă aerul sau abia îl mişcă.
dimineţii nu îi vorbesc.
drumul îl văd şi nu-l pot urca. spre lună el duce şi duce.
ei sapă în cer sau doar îl ocolesc.

ei ştiu bine ce fac: stau în mormane şi cântă.
un mănunchi de mâini îi împinge.
odihna nu e-a lor. cineva le-a lăsat trupul.
pentru o mie de ani i-a lăsat la marginea unui drum alb.
să-l vadă doar. ei ştiu bine: la luna lor nu vor ajunge,
dar sapă şi în mormane
cântă. aerul îi leagănă, îi îngroapă şi mai jos îi răstoarnă.

şi cântă şi cântă. în cer poţi săpa, dar drumul nu-l poţi goni.



ochii tăi se pregătesc de vis
la amiază şi seara şi oricând se pregătesc de vis
mă odihnesc la marginea lor încă puţin

iar tu doar desprinzându-te
aşa înţelegi tu aerul – ca o sută de livezi acoperite cu sare
mi-l arăţi ai putea chiar pleca cu aer cu tot ai putea râde
spunând asta

îmi zici iată umerii noştri sunt netezi ca pietrele
şi cât poate să doară o iarnă

în fiecare zi ochii tăi dispar mai mult
sau doar se pregătesc de vis
la amiază şi seara şi oricând se pregătesc de vis



în seara încetelor legănări toţi arborii sunt albi.
ţi-e greu să alegi unul.
te plimbi la marginea lor cu o funie.
îl cauţi bineînţeles pe cel mai alb.
şi dimineţile albastre vor fi
şi carnea pe câmpuri se arată, pe drumuri
se arată, peste tot.
şi tu te plimbi doar pe la marginea arborilor,
îl cauţi bineînţeles pe cel mai alb.
şi dimineţile tot mai albastre vor fi
şi carnea pe drumuri se arată, pe ceruri
se arată, peste tot.
cineva te ridică
şi vezi: printre arborii albi aerul e alb.

acolo se doarme puţin, acolo te legeni nu mult
şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci.
se desprind, alunecă sub tine
şi dimineţile tot mai albastre vor fi
şi carnea pe ceruri se arată,
pe pământuri se arată, peste tot.

şi doar mai încolo, lângă câmpuri, lângă nimeni,
o carne albă încet legănată de arborii albi.

Augustin Cupşa, "Profesorul Bumb şi macii suedezi" (fragment)

Profesorul Bumb stătea întins, cu faţa în jos, pe masa de disecţie de la subsolul jegos al Facultăţii de Medicină.

Masa întunecată, de ciment, pe care sarea lăsase urme albicioase, era probabil destul de rece şi asta - trebuie să fie neplăcut, se gândi Furtunache, în timp ce umbla cu mâna lui osoasă prin halatele care rămăseseră în cuierul sălii de Anatomie ca să găsească vreo ţigară uitată de cineva sau poate chiar un pachet întreg, deşi avea ţigări, avea ţigările lui şi nu fuma niciodată altceva decât Mărăşeşti. Fuma ţigările astea de când se ştia - şi atunci când erau proaste, şi atunci când erau mai proaste ca niciodată, când erau umplute cu rumeguş şi aşchii de lemn cât unghia de la picior, în loc de tutun şi atunci când se spunea că n-or să se mai fabrice şi atunci când nu s-au mai fabricau şi chiar şi atunci când trecuseră câţiva ani de când nu se mai fabricau. El tot reuşea, nu se ştie cum, să ajungă la seriviciu cu câte un pachet nou - nouţ în fiecare dimineaţă şi toţi îl bănuiau că are depozite uriaşede ţigări acasă sau prin vreo pivniţă, la ţară iar unii pierduseră deja bani buni punând pariu împotriva lui.

Unii ziseseră că o să ajungă la fundul sacului într-o lună şi pierduseră.

Unii ziseseră că o să ajungă la fundul sacului în şase luni şi pierduseră.

Unii ziseseră că o sa ajungă la fundul sacului într-un an şi pierduseră.

Unii ziseseră că o să ajungă la fundul sacului în trei ani şi pierduseră.

Se ajunsese la concluzia că Furtunache avea depozite, pur şi simplu, uriaşe de Mărăşeşti dar nimeni nu ştia dimensiunea lor reală. Stăteau şi aşteptau. Cei care pariaseră se lăsaseră de aruncat banii pe geam şi aşteptau. Totul era aşteptare şi luptă surdă cu timpul. Ţigările lui Furtunache măsurau trecerea timpului.

Chiar şi acum găsi o ţigară şi chiar de Mărăşeşti. Cine dracului fumează aşa ceva? Furtunache rămase descumpănit un pic până când realiză că era de fapt, o ţigară de a lui. Băgă mâna din nou printre celălalte halate, făcu proba şi într-adevăr ajunse în propriul buzunar. Ieşi dintre halate, se aşeză la o masă de disecţie, îşi vărsă toate ţigările pe cimentul care devenisese lucios în năclăiala lui veche şi le numără bucată cu bucată. Se convinse că era ţigara lui şi chestia asta îl dezamăgi dar totuşi şi-o aprinse şi pufăi bine în fumul înecăcios privindu-l pe profesorul de Neuroştiinţe acoperit pe jumătate cu un cearceaf găurit gălbui.

Trebuie să fii mort destul de bine ca să stai aşa pe masa asta rece – se gândi Furtunache şi gândul ăsta i se păru destul bun ca să merite o ţigară şi se hotărî să îl reţină chiar aşa. Asta n-ar fi trebuit să fie prea greu pentru că Furtunache nu ţinea minte mai nimic şi ar fi trebuit, deci, să aibă destul loc în cap pentru aşa ceva. Ajunsese la o nouă formulare strălucitoare şi plescăi satisfăcut şi îşi îndepărtă câteva fire maronii de tutun care îi rămăseseră lipite pe buza de jos. Dar păli repede la loc.

Profesorul Bumb era prietenul lui şi situaţia asta îi producea o stare de nervi nelămurită. Studenţii îl porecliseră de mult – „Mersulpejos” şi uneori mai simplu – „Mersu” după ce un tip popular citise asta într-o carte de curs jerpelită pe care o împrumutase de la bibliotecă. Altcineva, mai demult, într-o vară lâncedă, când trebuise să tocească toate formulele ălea imposibile în loc să meargă la ştrand cu băieţii, trăsese o linie cu pixul pe hârtie, de sub numele Emil Bumb, profesor şi altele, şi scrisese acolo – inventatorul mersului pe jos şi al clipitului. Chestia asta probabil îl bucurase şi i se păruse o compensaţie pentru o dimineaţă pierdută dar pe tipul care găsise asta, după ani, în acea carte, îl electriză şi îl ilumină, de-a dreptul. Alergase prin tot căminul şi se fălise cu descoperirea lui şi toţi hohotiră bubuitor, lăsându-şi cursuri şi fiţuici şi batiste cu muci să cadă pe podele şi îi hotărâră porecla asta.

Profesorul Emil Bumb era de altfel, un profesor strălucit, la o măsură de votcă de genialitate şi lumea, în general, îl iubea. Deşi nu îl înţelegea. Terminase cu brio Facultatea de Fizică la Bucureşti, luase premii şi medalii la concursurile naţionale încă din liceu şi chiar argintul la Munchen în `64 şi pentru asta fizicienii de la Stockholm făcuseră presiuni mari ca să fie lăsat să studieze fizica la ei dar îl trimiseseră înapoi acasă după ce mânjise cu sos de roşii, picioarele de bronz ale unui nobil nordic sfrijit dintr-o piaţă din centrul oraşului. Şi nu trecuseră decât cinci luni.

Trebuiau, însă, să ştie că Bumb vandalizase statuia aia, într-o stare de beţie profundă, când se întorcea de la un chef cu suedeze dolofane şi exaltate şi una chiar ţipase şi aplaudase, împingându-l înainte şi apoi, acasă, se dezbrăcase destul de lejer în faţa lui pentru isprava asta. Şi mai trebuiau să ştie că asta i se întâmpla cam în fiecare seară deşi el reuşea să se concentreze destul de bine în laborator dimineaţa.

Dacă ar fi fost gem de prune sau ciocolată sau sos de usturoi sau chiar şi rahat în loc de sosul ăla blestemat de roşii, Bumb ar fi scăpat cu o amendă şi cam atât. Dar culoarea aia roşii îi isteriză de-a dreptul pe profesorii pedanţi şi putred capitalişti din consiliul de conducere al universităţii. Profesorul Blum Berg chiar se ridicase nervos, gesticulase până îi pârâise vestonul gri la subraţ şi îl numise unealtă comunistă şi agent kaghebist. Profesorul Langer Hans care, în realitate, era chiar mai de dreapta decât profesorul Blum Berg, sărise şi îi luase apărarea lui Bumb. Cei doi nu aveau, în realitate, nici o părere sau simpatie politică. Erau când de dreapta când de stânga după cum bătea vântul şi de obicei, prin contradicţie. De fapt erau singurii doi apolitici din consiliul de conducere al universităţii şi ceilalţi îi lăsaseră să se certe şi să se ţigănească doar pentru ca ei să poată să râdă satisfăcuţi, binenţeles, în spatele unor figuri sobre, pe care nu se putea citi nici o emoţie.

Între Blum Berg şi Langer Hans era o ciudă veche de foarte mulţi ani datorită competiţiei pentru premiul Nobel deşi unul era profesor de chimie şi celălalt de fiziologie. În anul acela, lupta dintre ei se ascuţise pentru că fiecare simţea premiul atât de aproape încât ar fi putut să întindă mâna să-l apuce. Lunile acelea trecură chinuitor pentru amândoi, cu vizite regulate şi cafeluţe la secretarul Comitetului Nobel, doar ca să mai prindă câte o informaţie.

În toamnă se anunţară rezultatele deliberărilor. La chimie luase Woodward şi la fiziologie - trei francezi.

Blum Berg şi Langer Hans nu fuseseră niciodată în vizorul Comitetului Nobel ci ajunseseră singuri la concluzia asta, prin `58, pe la a 14- a bere fiecare – că erau la vârsta la care trebuie să te gândeşti la aşa ceva. Şi se gândiseră chiar atunci pe loc, pentru că studentele în decolteurile cărora îşi fixaseră privirile toată seara, plecaseră, după ce aşteptaseră inutil ca unul dintre bătrâni să se ridice şi să le ofere o cafea, măcar sau ceva de unde să înceapă şi nu mai aveau ce face. Fiecare ajunsese la concluzia că celălalt va lua premiul pentru că avea sau relaţii sau concurenţă slabă în domeniul său. Se duseseră acasă şi pizma intrase odată cu ei pe uşă şi rămasese în casele lor aproape opt ani.

În `66 şi-au dat seama că e inutil – nici unul nu avea vreo mare descoperire la activ pentru că nici unul nu mai lucra în cercetare ci doar pe partea didactică - cursuri şi laboratoare cu studenţii – dar mai ales că pierduseră opt ani dintr-o prietenie frumoasă cu multe nopţi albe şi beri aurii care alunecă uşor pe gât în barul Trei Jobene de pe Tyska Drinken.

Atunci însă, când se decidea soarta lui Bumb, cei doi erau pe culmile antipatiei reciproce. După patru ore de discuţii se hotărâseră să îl cheme pe tânărul fizician român ca să îşi susţină sau probeze lipsa de premeditare a faptei. Bumb nu era acolo şi nici în camera de cămin, unde năvăliră deodată câţiva profesori din comisia de disciplină a universităţii.

Colegii nu mai ştiau nimic de Bumb de câteva zile dar le indicaseră adresa iubitei lui – Lotte. Ajungând acolo, auziseră încă din stradă o muzică lascivă. La uşă le răspunsese o roşcată plinuţă, cu forme provocatoare, costumată în infirmieră. Deşi corpul ei le atrăgea insistent privirile, unii tot putuseră să-l vadă prin uşa întredeschisă pe Bumb care stătea în chiloţi pe canapea şi ţipa în română – Vreau injecţie. Am fost rău.

O mai priviseră odată pe roscată şi simţiseră o ciudă neîmpăcată pentru norocul lui Bumb şi se gândiseră că nici un emigrant nu are dreptul să se înfrupte în aşa hal din comorile Suediei.

Îl puseseră pachet pe Bumb, care era din nou beat, pentru că nu putuse să suporte tensiunea nervoasă care îl cuprinsese la gândul exmatriculării şi îl trimiseseră cu primul avion în Republica Populară Română. Era toamna lui 1965.

Furtunache ajunse la capătul ţigării, după ce îşi arsese degetele, ca să mai tragă un fum şi o aruncă în scurgerea mesei de disecţie, unde mai erau grămăjoare din fire de tutun de la chiştoacele pe care le tot arunca acolo.

Nu mai e nimic de făcut în legătura cu asta. Cel puţin până la prânz când, probabil, avea să apară Olga. Furtunache se apucă de treaba lui.

În sălile de Anatomie de la subsol, ca de altfel, în toată facultatea era linişte pentru că studenţii erau în „presesiune” şi aveau liber ca să înveţe pentru examene, mai puţin cei care rămăseseră cu absenţe şi trebuiau să facă „recuperări”. Furtunache examină noua vitrină cu rafturi de lem care se întindea pe unul din pereţii scurţi ai sălii, fluierând, fără să ştie, o arie din Aida. Vechiul suport putrezise în întregime şi borcanele cu organe în formol fuseseră gata - gata să cadă în capul studenţilor, acum două săptămâni iar profesorul Suciu, şeful de disciplină, poreclit de cunoscuţi, Boa pentru figura lui veninoasă cu ochelari rotunzi şi caracterul infect, băgase, fără bucurie, mâna în visteria Catedrei de Anatomie şi aprobase comanda pentru o nouă vitrină.

Ultimele trei tuburi de neon care se mai aprindeau, zâmbeau chior în peretele gros al clopotelor de sticlă întinse pe jos. Sub praful poros se ghiceau forme ciudate. În cele mai dinspre uşă, erau avortoni malformaţi – de 4, de 6 şi de 7 luni cu trei ochi, cu patru ochi, cu buză de iepure, gură de lup sau piele de şarpe sau alte lighioane greu de închipuit. Lucruri despre care profesorul Suciu, ar fi explicat plescăind că sunt rezultate fireşti ale unor procese anormale. Anomalii de sudură ale placodelor. Anomalii punctiforme ale mugurilor faciale. Defecte de migrare embrionară din creasta neurală. Anomalii ale embrionul trilaminar. Lucruri.

Furtunache le examină cu un rictus, privind înăuntru, ca printr-un glob de Crăciun care are în el o căsuţă şi o ninsoare drăguţă, după ce îl agiţi bine. Sticla borcanelor ajunsese de mult murdară şi unsuroasă bine, dând un caracter puternic static, prafului care se adunase gros iar acum erau aproape imposibil de apucat. Chiar şi formolul dinăuntru avea tente uleioase. Furtunache se hotărî să le păstreze pentru Olga şi le împinse cu piciorul deoparte. Borcanele lăsară curbe printre aşchiile de lemn care străluceau alb pe pardoseală.

Vitrina părea bine făcută şi Furtunache o verifică agâţându-se şi trăgând cât putea de tare de rafturile de sus. Apoi îşi dădu drumul şi se şterse bătând din palme. Prin mirosul înţepător de formol răzbătea subţire, cel de lemn proaspăt. Vitrina pe care o aduseseră cei doi lucrători buni la toate şi exact la nimic, ai facultăţii, nu se potrivise în lăcaşul peretelui. Se scărpinaseră în cap, apoi începuseră să dea cu ciocanul în muchiile ei, că doar doar o intra acolo. Dar aici intervenise Furtunache. Cei doi muncitori crezuseră iniţial că vor obţine o victorie facilă în faţa laborantului de la Anatomie şi o vor întinde repede de acolo dar se treziseră sub tirul lătrător al lui Furtunache, fără putere de împotrivire de parcă ar fi fost hipnotizaţi.

Furtunache se suise de-a dreptul cu vocea lui bolovănoasă în spinarea lor şi îi strunise ca pe nişte ponei. Nici unul nu scosese o vorbă. Pe alocuri mai luaseră cu rindeaua, pe alocuri mai sparseră cu dăltiţa zidurile, nu până când vitrina intră fără probleme acolo ci până când Furtunache se declarase mulţumit. Ei promiseseră că se vor întoarce chiar a doua zi ca să îndrepte cu puţin chit şi o mână de var stricăciunile dar în sinea lor ştiau că nu vor să mai vină acolo unde înregistraseră o înfrângere umilitoare şi nu vor mai vorbi niciodată despre asta.

Furtunache nu era respectat de nimeni din facultate cu excepţia profesorului Bumb. Era tolerat. Nimeni nu ştia cum şi de ce.

Făcea stricăciuni incredibile.

Dăduse foc la unul dintre laboratoare înegrind pereţii şi provocând o panică memorabilă printre studenţi, asistenţi şi profesori.

Se lua stupid şi agresiv de femeile de servici, de laborante, de asistente, de studente.

Unii ştiau că bea de stinge.

Unii spuneau că şi-o trage cu cadavrele.

Alţii că mănâncă din organele formolizate.

Rectorul Dan se îngrozise. Pusese să fie urmărit, supravegheat, verificat. Dintre toate zvonurile care circulau despre el, doar treaba cu alcoolul se dovedi adevărată. Furtunache fusese prins beat la serviciu de 21 de ori din 22 de zile lucrătoare ale unei luni. I se luase sânge, prin surprindere, la diverse ore ale zilei şi probele fuseseră examinate în laboratorul de chimie de la etajul întâi – toate erau pozitive, până când profesoara Condurache se plânsese că pierderile de reactiv pentru dozarea alcoolui erau mult prea mari.

Rectorul Dan îl închisese pe Furtunache peste noapte într-o sală complet goală şi verificată, doar cu biscuiţi şi apă. Dimineaţa îi luase probe de sânge şi acolo ieşi alcool. Alcoolul curgea prin vasele lui ca o componentă firească a sângelui. Dezarmat, rectorul îl lăsă în pace. Dar făcu o asigurare pe bunurile din laboratoarele de Anatomie.

În realitate în chema Jenel Ofileanu, asta după ce îşi tăise, printr-o cerere la Biroul pentru Evidenţa Populaţiei, particula „Stân” de la începutul prenumelui. Lucra de 18 ani în laboratorul de Anatomie, pe treapta imediat superioară femeilor de servici. Unii îi spuneau îngrijitorul de cadavre, alţii – arendaşul morţilor, prostovanii – necrofilu'. Cei mai mulţi îi spuneau Furtunache pentru că fusese deseori văzut cu furtunul în mână, spălând corpurile din bazinul cu cadavre. Doar profesorul Bumb îi spunea domnule Ofileanu iar Furtunache îi spunea domnule profesor, indiferent de ora nopţii, de gradul de beţie al fiecăruia în parte sau însumate.

Discuţiile dintre ei aveau ceva din dialectica filosofilor germani din perioada romantismului târziu. Furtunache nu cunoştea nimic din lumea asta dar avea păreri despre orice. Prindea cuvintele interesante din zbor, apoi le dădea definiţii şi înţelesuri proprii, le articula în sisteme care deveneau tot mai trainice pe măsura ce Furtunache cobora spre fundul sticlei de votcă. Erorile lui de judecată, ignoranţa şi lipsa congenitală a nevoii de a cunoaşte ceva pe lumea asta erau sfidătoare şi ar fi făcut pe oricine să roşească de nervi. Dar nu şi pe profesorul Bumb. El ştia toate lucrurile despre care vorbea Furtunache, în sensul lor real şi adevărat dar găsea asta de-a dreptul plictisitor. Pe când versiunea lui Furtunache asupra lumii era incredibil de strălucitoare şi permanent schimbătoare – aşa de firesc cum îşi elabora teoriile, le şi uita. Aşa că profesorul Bumb începuse să îşi rupă din timp câteva după amieze pe lună ca să îl asculte.

Rectorul Dan se îngrozi din nou când auzi despre această prietenie. Zăcu murat pe scaunul de prezidiu al şedinţei de consiliu, meditând la enormitatea faptului.

Profesorul Bumb s-a ţicnit – şi se întristă sincer

=

Monsieur de Maupassant va s`animaliser.

Emil Bumb revenise în peisajul gri nesigur al României anului 1965. Fapta lui cosmetizată cu parfum politic fu repede preluată şi folosită de propagandiştii vremii ca un act de mare curaj. Apăru prin ziarele ciopărţite de cenzură şi i se găsi un loc la Institutul Naţional de Fizică al R.P.R. Profesorii ştiau că oricum îl merita. Bumb era complet pe din afara problemei. Nu avusese nici o intenţie şi încerca să treacă neobservat mai ales în faţa părinţilor care l-ar fi snopit în bătăie dacă ar fi aflat că s-a îmbătat.

Îşi împărţea timpul în trei bucăţi egale: studiu, băutură, plimbări prin parc. Totul în jur era ceţos şi fumuriu şi asta i se strecura cumva în suflet. Îşi amintea cu regret de zilele de la Stockholm deşi atunci nu-i plăcuse prea mult acolo.

Se plimba mult pe marginea Cişmigiului în dimineţile răcoroase când, de cele mai multe ori era singur şi se gândea la luminile vapoarelor care ţopăiau în apele lacului Malaren trecând spre golf şi apoi spre Marea Baltică. Asta îl stimula pentru studiul mişcărilor de spin ale electronilor. Pe atunci ţinea regulat legătura prin scrisori cu profesorul de fizică Yoricksson. Uneori cenzura oprea şirul scrisorilor confiscându-le pe cele cu conţinut pornografic sau lincenţios pentru că cei doi mai schimbau şi păreri despre gagici, fantezii sau amintiri fantasmagorice. Astfel se pierdură şi câteva verigi de legătură din ceea ce ar fi putut fi suportul teoretic al unui tub catodic revoluţionar.

Bumb regreta cel mai mult din Stockholm - două lucruri: votca Viking care era doar o jumătate de coroană sticla şi femeile mature. Restul era plictiseală. Avansase cu mintea lui atât de departe încă de mic, încât poate se speriase de ce văzuse acolo. Poate de asta se apucase de băut. Poate de asta se irosea în lucruri mici. Dar era foarte greu să împărtăşeasca asta cu cineva pentru că el comunica într-o sferă foarte înaltă şi implicit puţin populată.

În urma unor beţii repetate, Bumb fu degradat din cercetător în cadru didactic. De fapt, din cauza beţiilor repetate, fusese degradat toată viaţa. Totuşi nu ajunsese foarte jos pentru că inţial fusese foarte sus. Trecuse la studiul cuantelor de lumină, energia şi mişcarea fotonilor şi chiar ajunsese aproape să desfiinţeze principiul de incertitudine al lui Heisenberg. De la Facultate de Fizică din Bucureşti zbură la catedra de fizică a Facultăţii de Medicină. Se apucase de studiul potenţialelor evocate când află de la profesorul Yoricksson, că Lotte se căsătorise cu un canotor local. Chestia asta îl umplu mai mult de uşurare decât de regret pentru că nu mai trebuia să se mai simtă vinovat de eşecul relaţiei dar consideră că ar fi cazul să se îmbete şi i-o trase decăniţei care îl tot îndemna de mai multă vreme, în cabinetul ei. După nouă luni ieşi un copil dar nu o căsătorie.

El era deja în provincie după ce fusese scos din facultate după un scandal cu cioburi în stradă şi alcool din belşug. Acolo i se găsi un loc catedra de Neuroştiinţe unde trecu ca prin brânză spre glorie pentru că nu avea nici un concurent pe măsura lui. În timp ce restul se chinuiau cu mici lucrări copiate sau inventate el elaboră un studiu despre căderile de tensiune ale impulsului nervos la nivelul terminaţiilor dendritice. Fapt care ar fi putut avea mari implicaţii în epilepsie.

Acolo îl întâlnise pe Furtunache dar trecu ceva timp până ce discutaseră prima dată. Şi asta se întâmplă cu ocazia cutremurului din `86. Era noapte şi cei doi erau singurii oameni din facultate la ora aia fără însă să ştie unul de existenţa celuilalt. Chiar şi paznicul fugise la spital pentru că îi năştea nevasta. Orbecăind pe coridoarele pe care bezna părea îndesată, după ce liniile de curent căzuseră, cei doi se ciocniră aşa cum Seurat şi Signac se ciocniseră la o expoziţie a refuzaţilor.

Dimineaţa îi găsi bând gros. Toată noaptea, Furtunache îi prezentase aprins, o variantă deformată a unui text de a lui Platonov (pe care nu îl citise) despre membranele morţii şi hohotele de râs ale profesorului Bumb zguduiseră ţiglele rămase pe casele din cartier, ca o replică a seismului. Îl găsea pe Furtunache amuzant şi strălucitor.

Furtunache îl privea în schimb cu evlavie şi ar fi făcut orice, inventat orice ca să îl cucerească. (Dar nu putea fi sigur niciodată). Lipsa de respect a tuturor celorlalţi era mai mică decât atenţia pe care i-o dădea Mersulpejos. Chiar şi acum nu putea să-şi vadă de treabă pentru că el era acolo şi îi tot venea să se ducă la el şi să-i spună să se ridice de acolo dar ştia că asta nu se poate.

Puse un clopot de stică sus pe raft. Înăuntru era un cord ca un pneu explodat. Urmară vreo cinci creiere la rând – creiere păstoase, creiere jumătăţi, creiere fantomatic de lactescente, creiere împânzite de nervuri ca de nişte buruieni, creiere care-şi prelingea lobii libidinoşi în lichidul amorf. Furtunache se îndepărtă şi îşi privi încântat aranjamentul în spaţiu. Mai puse acolo borcane cu intestine prelungi şi bătrânicioase, roase de gălbinare, borcane cu rinichi voioşi bălăcindu-se în jurul unui ficat posomorât care îşi etala vena cavă inferioară ca un penis bleg. Plămâni uscaţi pe sfoară. Globi oculari placizi în care irisul se deschidea ca o yală.

Afară, un soare albicios se suise în vârful zilei. Totul era prăjit pe jos şi iarba părea palidă aproape de micile geamuri ale sălii de Anatomie care dădeau în stradă la nivelul solului. Castanii lăsau o umbră contorsionată în jur. Un tramvai trecu pe scrâșnind pe șine dar înăuntru ajunseră doar câteva frânturi.

Furtunache îşi privi ceasul. În maxim o jumătate de oră trebuia să apară Olga.

Era o zi limpede de iunie în care lucrurile parcă stăteau pe loc şi zgomotele dintre ele măsurau distanţele deformat de parcă toate ar fi fost îndepărtate. Foarte sus pe cer trecu un avion cu reacţie.

Olga stătea acum în cabinetul profesorului Suciu de Anatomie care o dezbrăca meticulos din priviri. Nu avea prea mult de lucru pentru că fata asta nu purta mai mult de o rochiţă subţire, ţipător înflorată şi sandale cu toc. Fără sutien. Fără chiloţi.

Olga se baza pe câteva lucruri simple care funcţionau întotdeauna: o coamă sălbatică roşcată, ţâte mari, cur mare, picioare ferme cu care ţăcănea provocator pe coridoarele Facultăţii de Medicină de aproape un an de zile. De fapt doar de câteva ori într-un an de zile. Mai exact la examene şi câteva mici aranjamente. În rest o puteai găsi oriunde în oraş, în ţară sau pe glob dar în facultate – nu. Acum avea prea multe absenţe la Anatomie pentru ca să scape nepipăită de Boa care o remarcase chiar de la sesiunea de iarnă şi-şi pusese asta în cap.

Trecuse aproape un an întreg de şcoală şi deşi nu avea nici o restanţă până acum, ea se gândea serios să renunţe la facultate. În clădirea asta în primul rând nu prea era lumină, coridoarele erau prea lungi şi ferestrele prea îndepărtate, la un capăt şi la celălalt. La subsol şi la parter mirosea a morţi, la primul etaj mirosea a sulf şi la ultimul etaj a mucegai. Multe examene într-o sesiune. Sinelnikov era o cărămidă mare. Într-o anatomie de Ranga, citeai pe 10 pagini traiectul unui nerv prin corp de parcă ar fi fost într-un film cu urmăriri. Dar fără suspans. Chimia, fizica erau complicate fără rost, nu le pricepuse nici în liceu, noroc că nu se mai dădeau la admitere – şi atunci de ce să le mai înveţe acum? Şi mai urmau cinci ani. Şi după aia alţii, o lua cu ameţeală nu mai când se gândea şi o durea capul şi trebuia să stea câte o după-amiază întreagă cu storurile trase ca să îşi revină.

Olga crescuse într-un oraş mărunt din sudul prăfuit şi asta fusese cam singura ei posibilitate să scape de acolo. Ai ei o vroiau doctoriţă şi nici ei nu i se păruse, când era încă acolo, ceva atât de respingător. Şi ea se jucase de-a doctorul sau doctoriţa, cu dezbrăcat şi tot tacâmul la o vârstă chiar fragedă dar acum se terminase cu joaca.

Mai târziu, băieţii din scoala se suiau pe câte o lădiţă goală de bere sau se atârnau cu mâinile de grilajul ruginit de la vestiarul fetelor ca să o vadă pe Olga în pielea goală. Profesorul de geografie şi ăla de mate, unul pururi burlac şi celălalt divorţat o sorbeau din priviri încă din clasa a şaptea. Dar nici cei căsătoriţi nu se dădeau în lături. Chiar şi maică-sa îi zisese odată pe plajă, la Eforie – mai acoperă-te şi tu cearceaful ăla, mamă, ce naiba, că se uită bărbaţii la tine deşi ea purta costum de baie, ce-i drept din două piese atunci ce naiba să facă? Să-ş ia un costum de cosmonaut?

Între timp, lucrurile se schimbaseră destul de mult, mai ales de când venise în oraş şi scăpase de babaci. Ea şi corpul ei erau ca ea şi un balon şi între ele un fir de aţă. El mergea înainte şi o trăgea după el. Ea îl mai trăgea înapoi să n-o ia aiurea rău de tot dar nu prea mult că se rupea aţa.

Începuse să umble prin cercuri din ce în ce mai întunecate – băieţi cu maşini tari, tunate, băieţi care plăteau sucuri şi pizza, bărbaţi grizonaţi care plăteau cine mai dichisite cu vinuri scumpe şi contrafăcute, bărbaţi care învârteau afaceri suspecte şi cheile de la maşină pe degetul arătător până când nimerise în braţele unui bodyguard de club care obişnuia să o bumbăcească măcar odată pe lună când era cătrănit pe viaţă şi pe sistem. Chiar şi în facultate, lucrurile merseseră bine cu nişte zâmbete şi nişte haine mai decoltate, trecuse examenele pe ochi frumoşi dar asta nu mai era suficient pentru Boa care se simţea oarecum tras în piept pentru că fata asta nu ştiuse mai nimic în iarnă şi acum avea o groază de absenţe.

O pândea de atunci, îşi făcuse tot felul de gânduri cu ea şi îi făcuse tot felul de lucruri în gândul lui din ianuarie încoace şi singura lui consolare era că mai avea un examen cu la sfârşit de an. Şi ăsta era greu.

Boa era de o laşitate patologică şi avea un insucces trainic la femei dar de data asta, prada era prea sigură. Avea de gând să acţioneze lent. O ţinu în cabinet aproape 40 de minute, timp în care se şi bucurase de ea prin lentilele lui îndesate şi gălbioare, îi perorase importanţa cunoasterii corpului omenesc pentru orice viitor medic, neştiind că Olga era aproape gata să renunţe la studii şi să o şteargă cu bodyguardul la Roma, unde avea el un aranjament sigur şi doar o minune, un traseu lejer şi fără complicaţii ar mai fi ţinut-o în facultate şi asta poate nu pentru multă vreme. Apoi o mai slăbise din încolăcirea lui şi îi sâsâi vreo două glume cam nesărate ca să vadă că e totuşi un prof de treabă dar cum ea răsuflă mai liniştită, deschise caietul cu grupă, pe care îl avea pregătit de câteva zile şi îi trânti în faţă toate absenţele ei. Multe.

Era nevoie să facă măcar o recuperare, două şi apoi o aştepta sus să mai vadă ce şi cum. Era sigur că după trei sferturi de ceas la subsol, o să vrea să facă orice ca să scape de materia asta şi de alte dureri de cap.

Olga simţi un şiroi rece pe spate doar la gândul ăsta, prima şi singura ei oră de anatomie îi era încă foarte vie în cap. Măcar de n-ar fi sperietoarea aia de ciori acolo.

Ieşi din cabinet şi picioarele îi tremurau puţin. Pe mititelul ăsta rotunjior ca o ghiulea l-ar putea da gata repede dar cu dubiosul ăla de jos, era pur şi simplu imposibil. Furtunache. I se părea că pe el nu-l interesează nici o femeie de pe lumea asta. Poate doar dacă ar fi fost moartă şi deja în descompunere. Totuşi ar trebui să mai fie la ora asta un asistent, ceva mai de soi, nu baba aia afurisită care îi pusese atâtea absenţele dar măcar ăla tânăr slăbuţ şi destul de drăguţel pe care parcă îl şi văzuse de mai multe ori în nişte cluburi. Mai era o speranţa şi cu asta în gând, Olga se opri la baie, întră într-un cabină, îşi ridică fusta, se aşeză pe colac, după ce îl acoperi bine cu fâşii de hârtie igienică şi dă drumul la un jet liniştitor.

Profesorul Yoricksson nu se lăsase descurajat de-a lungul anilor de longevitatea regimului din Republica între timp - Socialistă România şi trimisese oficialităţilor multe scrisori prin care îl cerea înapoi pe (din ce în ce mai puţin) promiţătorul Bumb. Una dintre ele ajunsese, nu se ştie cum chiar la Emil Bobu, majoritatea fiind oprite şi încuiate în arhivă de un funcţionar mărunt care nu putuse să treacă de clasa a şasea chiar din cauza fizicii, măcar de s-ar fi băgat de la liceu, şi simpla citire a acelor rânduri îi provocau năduşeli. Dar nici Bobu nu făcu nimic cu scrisoare aia, prudent o pusese de-o parte şi promisese că se va mai gândi. O femeie de serviciu i-o mătură de acolo şi nici una din celălalte nu mai ajunse atât de sus. Aşa că Bumb rămase jos.

La câţiva ani după revoluţia din decembrie 1989, profesorul Bumb se întorsese în Suedia dar lucrurile se schimbaseră radical.

Votca Viking nu se mai producea.

Votka Finlandia costa mult.

Suedezele de atunci mature erau acum bătrâne iar cele mature nu mai păreau mature pentru Bumb pentru că şi el era matur.

Profesorul Yoricksson îmbătrânise binişor şi alarmant. Rudele îl băgaseră la un azil, destul de cochet de altfel, după ce era să se înnece într-o noapte, cu un cearceaf -rodea tot felul de lucruri noaptea - şi li se păruse cu adevărat periculos să-l mai lase nesupravegheat iar ei trebuiau să stea la serviviciu de dimineaţa până seara pentru că lucrau la Ericsson. Părul sârmos şi zburlit a profesorului, care pe vremuri îl inspirase pe Bumb şi îl îmboldise în studiul electricităţii şi al conductorilor de curent ultrafiabili, stătea acum prelins pe lângă urechi. Privirile îi erau goale dar senine ca un fund de fântână. Îl recunoscu însă îşi întinsese mâinile către el şi faţa i se luminase.

Se îmbrăţişaseră şi izbucniseră în râs. Un râs consistent şi alarmant care atrăsese atenţia unei infirmiere cu figură de moluscă care încercuise numele lui Bumb pe lista vizitatorilor, intuind în el potenţialul unei pierderi rapid progresive de neuroni. Dar cei doi nu se lăsaseră intimidaţi şi discutaseră toată după amiaza pând când îşi simţiseră limbile în gură ca nişte rufe stoarse şi tot ar mai fi vorbit.

Unii spuneau că profesorul Yoricksson, între timp membru al Academiei Regale Suedeze, a luat-o razna complet şi nu se poate alege din ce spune, câteva cuvinte sau propoziţii mai de soi. Îndrăznise, după mulţi ani de studiu al fotonilor, să contrazică repulsia lui Pauli printr-o teorie care se numea dinpulsia lui Yoricksson, aceasta fiind doar un capitol dintr-o carte intitulată O zi din viaţa unui foton. Destul de scandalos. Nici măcar Bumb care era torpilat bine, fiind trecut de 12 ziua, nu înghiţise teoria asta dar măcar nu îl contrazisese ci se bucurase de el aşa cum era, gândindu-se că realizarea acelui tub catodic era iremediabil clasată.

Câteva zile se mai plimbase pe marginea lacului, văzuse apusurile cleioase în prova vaselor care treceau pe Malaren şi băuse zdravan într-un bar din Gamla Stan. Apoi i se făcuse dor de casă şi deşi nu mai putea articula prea bine cuvintele, pusese mâna pe telefon şi o sunase pe fiică-sa. Ana crescuse cu el de la vârsta de cinci ani, când maică-sa se dovedise prea ţicnită ca să poată să aibă grijă de un alt suflet, fapt constatat şi de comisia de psihiatrii de la I.M.L. Bucureşti şi între cei doi se produsese de-a lungul timpului o legătură frumoasă. Locuiau împreună în casa veche, acum cu un soţ şi o fetiţă.

Ana se suise imediat în avion şi venise după el. Petrecură acolo câteva zile şi Bumb îi povestea, când vreun loc îi aducea aminte, întâmplări de când fusese cu bursă la Stockholm. Considera că e suficient de mare ca să audă majoritatea isprăvile dar totuşi le evită pe cele prea-prea.

În ziua dinaintea plecării, făcuseră o excursie de o zi şi o noapte prin sudul Suediei şi Bumb vrusese să revadă câmpurile cu spice arămii şi maci, de lângă Stockholm dar nu îi povestise nimic despre locul ăla, despre o după amiază anume sau despre Lotte. Doar se întinsese pe jos şi privise cerul vineţiu pe care norii se adunaseră îndesat şi zisese acum parcă sunt într-un lac, cerul e oglinda apei şi ăstea sunt fundurile unor corăbii , era discret machit şi Ana râsese încântată şi se întinsese, lângă el, cu braţele larg deschise. Ploaia îi găsise acolo cântând.

Pentru unii trist, pentru alţii de necrezut, pentru alţii liniştitor – profesorul Bumb trecuse în câţiva zeci de ani de la promisiunea mecanicii cuantice, studiul substimelor şi al particulelor la teoria nimicului, asta în cârdăşie cu Furtunache. Şi cu alcoolul etilic.

Teoria nimicului avea ca fundament o axiomă şi o teoremă enunţate de Bumb pe nerăsuflate, aproape de finalul primei sticle de votcă, într-o seară de aprilie.

Axioma:

La fiecare capăt al vieţii se află nimicul.

Teorema:

Nimicul de la un capăt şi nimicul de la celălat capăt sunt unul şi acelaşi.

(urma demosntraţia prin reducere la absurd, binenţeles, dar pe care Bumb o uitase între timp)

Restul teoriei era mobil şi lăsat în seama lui Furtunache, astfel încât se schimba de la o beţie la alta şi de la o fază a beţiei la alta. Furtunache amesteca acolo cunoştiinţe bizare de electricitate, mecanică şi optică şi nume de fizicieni aproximative cu fenomene observate chiar de el, unele depăşind şi sfera normalului şi sfera paranormalului, absurdităţi metaforice gen – revolta electronilor şi coşmarele maşinilor de spălat, condensarea energiilor într-un fel de materie care constituia trama nimicului. Furtunache afirma existenţa nimicului consistent iar Bumb - a nimicului inconsistent. Toate astea îl umpleau de bucurie. Nici măcar Zemansky nu l-ar fi putut ţine pe scaun două ore întregi. Discuţiile astea aveau loc măcar la două săptămâni în cârciuma de lânga intrarea din spate a parcului mare, şi pe terasa lui, vara.

Acolo fuseseră văzuţi ultima dată, în jurul orei trei, mişcându-se ţeapăn ca să nu se dezechilibreze, ca doi copaci între alţi copaci. (...)

Institutul Blecher, ediţia II (X)

afişe: Ana Toma

Fotografii de la ediţia I (IX)

foto: Ana Toma

Radu Vancu, "Sebastian în vis" (poeme)

Sebastian în vis e Sebastian din trezie făcut poezie. Bebeul învelit în piele de bebe, umplut cu cărniţă şi sânge de bebe, în vis se strecoară ca un melc în chilie, ca un ereziarh în cochilie, lăsând restul lumii pe dinafară. Şi celălalt acelaşi bebe, învelit tot în piele de bebe, umplut tot cu cărniţă şi sânge de bebe, ochiul închis afară înlăuntru şi-l deşteaptă şi peste scoarţa cerebrală crudă creşte cea secretă şi coaptă. Zecile de centimetri de Sebastian, din creştet şi până la pamperşii temeinic îndesaţi, sunt atunci iluminate de creieraşul de bebe-înger ca de un bec de 60 de waţi.


Sebastian în vis e un parc de distracţii dintr-o cărniţă gânguritoare. După o noapte în parcul ăsta, te trezeşti înfăşurat în sudoare ca-ntr-o vată de zahăr. Lipicioasă, topitoare. Toată ziua ronţăie la tine cu guriţa roză, extrăgându-te cu răbdare din zaharoză. Ca la urmă să te scoată de două ori mai curat şi mai viu. De sub vernixul dulce ieşi fără cută, fără pliu. Apoi te leagănă repede-repede în palmele grăsuţe, privindu-te lacom, numai ochi şi fălcuţe.


Sebastian în vis, ţinut pe genunchi şi legănat întâia oară, face Frumuseţea ţinută pe genunchi amară. Hrănit adecvat cu lapte praf Nestlé, transmută dimineaţa-n seară, şi viţăvercea; surâsul lui phantasy şi s.f. îl schimbă-n înger pe Nichipercea. Pentru micul său muk ajungi iconodul al pompiţei de nas Nuk. Bătut pe spate, eructaţia lui exală etherul fericirii private. E un stilist al colicuţelor, un dandy al beşinuţelor, al căcuţelor hierofant şi domn. Cu Sebastian în vis, lumea zâmbeşte prin somn.


Sebastian în vis e un model performant, upgradat, de bebeluş. Pe neocortexul lucios, toate informaţiile lumii le dă pe derdeluş; după care, distrate şi frăgezite, deschide floarea carnivoră a creierului şi le înghite. Prin transparenţa chihlimbarie, se vede fiecare informaţie, încă vie, palpitând în stomacul neuronal. Digerate, sunt apoi conectate serial în reţele înţelepte, precum piramidele cu trepte în selva aztecă, precum pietrele preţioase în glyptotecă. E nevoie ca mii de reţele să se aprindă deodată pentru un surâs, şi alte mii pentru un gângurit – iar Shoahul şi Gulagul şi Armagedonul informaţiei se repetă veşnic pentru o mami topită şi un tati fericit. Fără remuşcări, fără Ayenbite of Inwyt. Pe lângă rigoarea egoismului nostru atroce şi hi-tech, infernul e păducherniţă. Pe lângă frenezia ekstazei noastre, paradisul e găselniţă.


Sebastian în vis ştie că a fi Vancu e ocnă. Că tati are creierul bocnă şi inima cât o ceapă degerată. Însă ştie şi că-i o creatură de-abia eliberată, de el şi mami, din subterana kabbaliştilor spirtului. Abia de trei luni jertfeşte zeilor aloei, smirnei şi mirtului. Dar curând cepşoara va încolţi, va da frunzuliţe verzulii şi inima lui tati a slănină proaspătă cu ceapă verde va mirosi. Deasupra straturilor de ceapă vor zâmbi obrajii bebeului roz, precum o pisică de Cheshire bebeluşă, precum căpşorul plutitor al lui Oz. Iar când Sebastian va zdrobi ceapa cu pumn de bărbat pe masă, tati se va face imaculat de alb, fericit pentru inima lui grasă.


Sebastian în vis îl vede pe Sebastian din realitate jucându-se cu zornăitoare din pluşuri bălţate. Suzeta germană anticolici e realmente leoarcă de fericire şi Sebastian în vis zâmbeşte subţire, ştiind că realitatea nu există, chestie de altfel nu foarte tristă – dacă realitatea ar avea prostul gust să fie reală, treaba ar fi nasoală. Inima, nevricoasă cum e, ar intra la idee – şi, gata fandacsia, ar apuca-o ipohondria – dacă ar fi reală, inima ar face urât. Creierul şi-ar vârî ca piţigoiul gheara-n gât. Însă, până una alta, realitatea nu-i reală, iar Sebastian se ţine întruna de zuruială cu leul oranj şi hipopotamul mov. Sebastian în vis, tot privindu-l, adoarme cu capul pe burta lui Leonid Dimov.


Sebastian în vis, rămas singur în camera cu pătuţ, odată întinde aripi transparente de mămăruţ şi fâl, fâl! se înalţă-n lotus peste saltele. Ochiul pulsatilei fontanele secretă aur. Animăluţele de pluş au umbră de vultur şi leu şi taur. Levitând ca un grifon sugar, Sebastian e răpit în duh. Pampersul se schimbă-n ştergar de in topit din sukh. Aripile bâzâie, grifonaşul zumzăie-n sanscrită: mami-tata-maranatha, până-ncepe să sughită şi Cami aduce fuga linguriţa cu lămâie. Sebastian stă cuminte-n pătuţ, sughiţul îi miroase a lăptic, pampersul a caca şi tămâie.


Sebastian în vis începe să geamă, strânge picioarele sub el, îşi face ochii cât o scamă – şi gata, gâgâliciul e Siddhartha. Vorbeşte însă înainte naşa Arta, fără să bage atâta lucru-n seamă: Sebastian, pentru cine ştie, frumuseţea e vrăjitorie. Schimbă, la o adică, laptele praf în lapte de mamă. Uite, cutiile Nestlé pe care le atinge Cami – se umplu ochi cu laptele lui mami. Dacă ar atinge pe rând rafturile cu lapte praf din Carrefour, toate s-ar umple cu lapte de mamă natur, unul după altul, la foc continuu. Sebastian, frumuseţea e ceea ce continuă. Siddhartha cu pamperşi o priveşte pe naşa Arta cu ochi imerşi în ecstaza post-căcuţă, ridică o mânuţă şi aprobă laconic ca un micro-Lao Ţî: angî-angî.


Sebastian în vis bate atent din pieliţa inimii, să vadă cum de se poate iubi cu ea. Cum de încap mami şi tati într-o aşa jucărea. Privirea trece dincoace de pomeţi, de obrăjori. Sprânceana epifizei îşi încordează la maxim muşchii depresori. Miocardul îşi vibrează fibrele striate ţesute năvod. Cu palmele pe urechi, cu genele nod, baby-mikado ascultă Nirvana la iPod. Simţindu-se studiată de augusta privire, inima face pielea găinii de fericire.


Sebastian în vis se joacă cu tati cu tandreţea măcelarului decrepit care-şi îndoapă porcul favorit cu trufe sperând să moară de inimă, să scape de cuţit. Îi injectează cantităţi demente de sentimente, şi patetice, şi bufe, direct în creierul clocotit, şi tati când grohăie cu patimă, când guiţă ascuţit. Toarnă în tati biberoane de endorfine şi îl agită bine-bine. Când, în sfârşit, o să apară semnele negative de viaţă, când carnea porcului beatific va fi mâncată toată de caşexie, Sebastian va atinge cu degeţelele pielea colilie, acoperită de pustule şi mătreaţă – pielea va crăpa sub mărunţelele bisturie, iar din husa cu rapăn o să iasă tati pururi tânăr, pe sine sieşi redat, plesnind de sănătate ca un porc bine îndopat. Sebastian o să facă atunci ochii tandri, dulci-amari, privindu-l cu dragostea profesională a unui vechi staroste de măcelari.


Sebastian în vis e aşadar Artistul. Dar şi Dogmatistul. E Goldmund şi Narziss, Adrian şi Serenus, barbarul şi Kavafis. E kenoză în crucificarea roză, e syzygia în „Pistis Sophia”. E Jorge de Burgos punând pe foc in-octavo-ul gros din „Poetica”, volumul doi, şi râzând în hohote – nu ştie că-i văzut de noi – pe retinele complet maculate sunt proiectate imagini dintr-un remake queer de von Trier, cu Michael şi Prince şi Goethe şi Schiller incubi şi sucubi în „Thriller”. E Trakl la vârsta buneilor citind nepoţeilor despre bătrânul Frank O’Hara citind „Dicţionarul Mara”. Sebastian în vis e ucenicul Sebastian şi împieliţatul Năică. Faţă de ochişorii lui visând, Arta e pitică.

Ioana Bogdan, "Anisia" (fragmente de roman)

A nimerit în preziua alegerilor pentru Parlamentul European. În timp ce sătenii se îmbătau cu ţuică, ca să se hotărască dacă votează a doua zi sau nu, Anisia era cerută în căsătorie, aşa de brusc şi inoportun, că a apucat-o un fel de ameţeală din care n-a mai ieşit multă vreme.

- Eu am 100.000 de euro într-un cont, două maşini, două apartamente şi o vilă în oraşul Paris, nu ştiu dacă ai auzit de el, e capitala Franţei. Şi aş vrea să fii soţia mea.

Anisia nu se putea împiedica să nu observe că bărbatul din faţa ei era frumos şi nici maşina pe care o parcase în faţa gardului nu era prea urâtă. Cu toate astea, a zis:

- Nu.

- Dar de ce?

- Chimia – a început Anisia pe un ton didactic, dar încercând să nu facă prea mult pe deşteapta – chimia e una şi căsătoria e alta. A făcut o pauză, vizibil încurcată. Nu era sigură că bărbatul din faţa ei pricepea ce voia să zică prin “chimie”.

- Îndrăgosteala trece, şi numai ceea ce rămâne e important, a prins ea curaj şi a pus din nou stăpânire pe tonul cu care aşa de convingător începuse.

- Zău, şi cam ce rămâne?

- Teoretic ar trebui să rămână respectul, prietenia, gusturile comune şi ... să vâsleşti în aceeaşi direcţie. A făcut din nou o pauză, deoarece nu era prea sigură de faza cu vâslitul, dar o auzise la cineva şi-i plăcuse cum sună. Şi, dacă dă Dumnezeu, urmă ea, şi câţiva copii.

- Eu vreau băieţi.

- Şi eu.

- Adică unul.

- Eu trei, plusă, fără pic de milă.

- Păi ai gemeni în familie?

- Nu.

- Atunci cum?

- Îi fac pe rând.

Bărbatul din faţa ei luă şi el o pauză – cea mai lungă dintre toate pauzele care au avut loc până acum în roman.

- Ştii ce cred eu?

- Ce?, făcu Anisia

- Că tu ai nevoie de unul cu sămânţă-n el. Apoi o luă de mijloc şi o trase spre el cu putere. Anisia îl împinse uşor, reţinându-şi un gest care ar fi putut trăda repulsia.

- Nu.

*

Vasile Baciu se evaporase subtil, undeva, în fundul curţii, şi Ana-l auzea cum taie lemne. Nu-i era specifică macacului o astfel de discreţie, încât fu imediat convinsă că afacerea era pusă la cale, în secret, de cei doi bărbaţi. Ana trase aer în piept şi spuse:

- Ioane, Ioane!. Tata are pământ şi tu ai bani, puţin diferit decât în cartea lui Rebreanu. Dar degeaba, dacă eşti greţos ca Tănase Scatiu. Poate ai auzit de el, dacă de capitala Franţei ai auzit, a mai spus Ana care a început brusc să simtă cum îşi vine în fire şi chiar devine Anisia.

*

Seara, l-a oprit pe Scatiu la un grătar. Acesta a mâncat până a-nceput să râgâie şi s-a apucat să-njure tot neamul preoţesc, exact cum făceau, odinioară, Irina şi Ralu:

- Eu cred în Dumnezeu, dar nu cred în popi.

- În toţi popii, vrei să spui, îl corectă Anisia cu îngăduinţă.

- Eu nu cred în niciunul, doar în Dumnezeu.

- Înseamnă că eşti evreu.

- Nu sunt.

- Atunci crezi şi-n Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu pe pământ, care a venit să ne mântuiască pe noi, oamenii, de toate păcatele. Care-a-nviat din morţi.

- Nu-mi mai spune de morţi că mă ia cu frig.

- Dacă ţi-e frică de moarte înseamnă că nu eşti credincios. Un om credincios nu se teme de moarte pentru că ştie ce e viaţa veşnică.

Bărbatul din faţa Anisiei era blond, dar avea nasul mic şi-nţelegea prin viaţă veşnică cam ce înţelegea Anisia printr-un miliard de lei.

- Un miliard de lei? Cam cât înseamnă asta-n euro?

- Vreo douăjde mii şi ceva.

- Aaaa, făcu Anisia decepţionată de o sumă aşa de mică pe care bărbatul o primea, de două ori pe an, fără să facă nimic. Ea credea că oamenii cu bani au bani, nu aşa!

Vasile Baciu s-a întors din grădină când afară era deja întuneric şi bărbatul cu mulţi bani plecase la Capitală. Tatăl voia să afle cum se petrecuseră lucrurile, iar fiica îi explică cu răbdare, fir de-a păr, totul, apoi adăugă:

- Atât valorez eu pentru voi: zero.

*

A doua zi, sătenii se pregăteau de vot. Unii votau la oraş, alţii aici, la sat. Anisia se hotărâse să plece la oraş cu microbuzul. Afară era arşiţă, oamenii erau neliniştiţi. Nea Radu, şoferul, încasa bani şi făcea ordine.

- Şi tu ce stai, băi puştiulică, singur pe-un loc întreg?, îl luă la rost pe-un copilandru de vreo 7-8 ani. Unde-i mă-ta?

- Vine şi ea.

- Păi când? Că nu mai ajungem la Capitală.

- Vine ea!

- Păi când, te-ntreb!

- Nu ştiu, da’ de venit vine!

- Dă-i un telefon!

- Dă-i un telefon!, s-a auzit, ca un ecou, din mai multe părţi.

Băiatul a coborât din microbuz, a alergat şi s-a aruncat în braţele unei femei care s-a apropiat apoi de şofer şi a zis:

- I-am spus lu’ ăsta micu să ocupe locuri şi când l-am întrebat dac-a ocupat, auzi ce-mi zice el mie, că nu ştie!

- Bine, s-a lăsat înduplecat Nea Radu, treacă de la mine. Aveţi un loc, dar îl ţineţi pe băiat în braţe. Şi fără comentarii!

Nea Radu nu accepta îmbrobodeli. Avea o zi grea, ziua alegerilor, când microbuzele erau controlate de poliţai, ca nu cumva să transporte grupuri de votanţi manipulaţi de partidele politice. La staţia din faţa Bisericii, pe Nea Radu l-au apucat dracii:

- Bă, io nu vă iau pe toţi azi, vă mai iau şi mâine! Sau, dacă vreţi să mergeţi acum, scoateţi banii, da’ când vă zic io, staţi pe vine şi trageţi perdeluţele.

Oamenii au încuviinţat, spăşiţi, şi Nea Radu a pornit motorul.

În microbuz nu se mai putea respira. O femeie care stătea în picioare şi care ţinea strâns un mănunchi de crini înfăşuraţi într-o pagină de ziar se făcuse albă ca varul. La un moment dat, Nea Radu a-ncetinit viteza.

- Bă! Voi ăştia care staţi în picioare! Pe vine toată lumea, că e groasă! Şi voi, ăştia care staţi pe scaune! Trageţi perdeluţele de la geamuri să nu se vadă înăuntru! Şi daţi biletele-astea din mână-n mână până-n fund!

Biletele de transport au început să circule în microbuz. Oamenii le luau, le examinau pe toate părţile. Niciodată nu mai primiseră bilete în schimbul banilor.

- Suntem umiliţi, călcaţi în picioare, a şuierat printre dinţi, odată cu un damf de alcool, bărbatul din dreapta Anisiei. Apoi, către ea:

- Ce părere aveţi?

Anisia, care tăcuse mâlc tot drumul, a simţit nevoia să facă pe inteligenta.

- Oamenii ăştia pot să moară aici din cauza lipsei de oxigen şi Poliţia ne controlează dacă mergem sau nu la vot. Nu vi se pare absurd?

- Aveţi un look super, a venit imediat şi replica.

Era clar, bursucul din dreapta nu semăna cu urangutanul de ieri, dar nici cu un umanoid.

Femeia care ţinea strâns crinii ei fleoşcăiţi, s-a trezit vorbind, ca şi cum ar fi dat glas, pentru ultima oară, conştiinţei:

- Eu nu mă duc să votez. O fi bine, n-o fi bine? Nu ştiu. Poate c-or folosi la ceva ştampilele alea dacă le strângem. Cine ştie? Dar nu mă duc. Am zis: nu!

*

Când microbuzul a ajuns în Capitală, sătenii s-au dat jos, unul câte unul. Bursucul i-a mai făcut un compliment Anisiei, dar cu voce tare, în aşa fel încât să-audă şi femeia cu crini, şi Nea Radu, şi o familie de purcei rozalii, înconjuraţi de damigene, şi toată lumea. Drept răspuns, Anisia i-a întors spatele şi l-a luat la întrebări pe Nea Radu:

- De câte ori v-a oprit azi Poliţia?

- Dă opt ori!

- Şi unde s-a-ntâmplat asta?

- Pe Şoseaua Viilor!

- La ce kilometru?

- La kilometru 10. Da’ dă ce-ntrebaţi, nu vă supăraţi?, s-a interesat, cu faţa cam căzută, Nea Radu.

- Păi sunt de la ziar şi vreau să transmit ce-am văzut la matale-n microbuz.

Nea Radu s-a îngălbenit ca o frunză toamna şi a început să se bălbâie ba de vreme, ba de bagaje, ba de una, ba de alta.

- Nea Radu, n-avea grijă, că nu povestesc de afacerea lu’ matale cu biletele. Rămâne-ntre noi!

(...)

Când au început să bată clopotele, bunicul cobora din microbuzul care-l adusese la ţară să-şi îngroape femeia. A păşit pe pământ şi, nesigur pe picioare, dar cu privirea ţintă spre uşa Bisericii unde se afla trupul neînsufleţit, a cerut bastonul lui.

- Ba nu, s-a răzgândit pe loc, mai bine cadrul!

Mai mulţi bărbaţi şi mai multe femei au început să se agite în spatele lui şi, în câteva secunde, cadrul a apărut. L-a luat şi l-a fixat bine în ţărână, apoi, cu ajutorul lui, a făcut primul pas un pic nesigur. Al doilea a fost mai hotărât. La al treilea deja, îşi îndreptase spatele şi călca apăsat. În jurul lui se făcuse loc şi oamenii îi priveau, hipnotizaţi, fiecare mişcare. Nimeni nu îndrăznea să facă vreun pas înaintea lui, spre a intra în Biserică.

Îl aşteptaseră ca pe un rege. Unul care avea să-şi primească coroana. Coroana lui se afla în coşciug – fusese femeia lui pe care n-o înşelase niciodată, nicio secundă. Poate nici cu gândul. Care nu fumase, nu preacurvise. Fusese prietenul lui cel mai bun. Alături de care lucrase o viaţă întreagă – căci lucraseră împreună, sub acelaşi acoperiş.

Acolo era femeia lui, viaţa lui. Pe care o ţinea de mână, în fiecare noapte, înainte ca amândoi să adoarmă, atunci când discuţiile despre felul în care aveau să fie înmormântaţi se stingeau alunecând într-un somn adânc.

Intra deci să-şi ia coroana. Chiar dacă bunica nu voise să se facă preot, uite că acum, sprijinit în cadrul său argintiu, păşea spre Biserică ca un episcop.

Odată intrat, s-a aşezat pe un scaun şi a rămas aşa, sprijinit în coate, tot timpul slujbei.

Anisia îl privea din spate. Când oamenii au ridicat platoul cu colivă, cântând „Veşnica ei pomenire!”, ştia sigur că bunicul, ca şi ea, şi-ar fi dorit să fie el primul care ţine tava. Dar se mulţumise să fie doar spectator. Picioarele nu-l mai ascultau.

*

- Auzi, tată, ce zice fata noastră. C-o să fim personaje în romanul ei!

- Hai nu mai spune!, a răspuns bunicul de pe undeva, din casă, cu o voce care arăta că nu era prea dornic să facă conversaţie.

- Mda, a pleoscăit bunica plină de recunoştinţă. Îţi mulţumesc, iubito, că te gândeşti la noi!

Anisia se întreba dacă chiar se gândea la ei. Se gândise şi la ea. Primea o moştenire, după moartea bunicilor. Nu prea mare, dar nici mică. Se întreba, mai ales, când începe adevăratul gest bun, cel făcut din inimă, şi când începe falsul gest bun, cel din interes. Tot bunica a rezolvat şi dilema asta:

- Lasă, mamă, că tu ai nevoie de bani, eşti tânără!

Anisia îşi dăduse demisia cu câteva zile în urmă de la ziarul la care lucra, pentru că o colegă îi făcuseră praf, în gura mare, să audă toată redacţia, un reportaj despre prostituate.

Numai că în ziua în care bunica Anisiei a murit, bunicul a sunat-o şi i-a povestit cum, înainte de masa de prânz, bunica luase cea mai fermă şi mai plină de demnitate poziţie din viaţa ei. I-a zis Anetei, femeia în casă:

- Nu mai am nevoie de mâncarea ta, şi nici să-mi speli plosca pe timp de zi, că noaptea mi-o spală bărbatu-meu. Nu vreau să mă mai schimbi şi nici să mă mai speli. Renunţ la serviciile tale!

La nici două ore distanţă de incident, bunica a uitat tot şi s-a împăcat cu Aneta. A ieşit pe balcon, a mâncat de două ori, sprijinită în cadrul care avea să-i revină, prin deces, bunicului. Peste alte două ore, bunica a găsit de cuviinţă să moară.

Când a aflat, Anisia s-a gândit să-şi retragă demisia, şi-a cerut scuze colegei pe care a făcut-o “pupincuristă” şi „mincinoasă”, adăugând însă că termenii se aflau în concordanţă deplină cu realitatea.

Pe urmă a plecat să-şi vadă bunica, adică trupul ei neînsufleţit, pe urmă a mers la înmormântarea aceluiaşi trup. Pe drum, s-a gândit la discuţia pe care o purtase cu redactorul-şef.

- Nu-nţeleg nimic! E o copilărie! Să-ţi dai demisia din senin, aşa, chiar din senin...

Nu era chiar din senin, dar Anisiei îi era imposibil să spună că-i venise ciclul şi că acum, colac peste pupăză, murise şi bunica. În fine, trebuia să-şi retragă demisia şi, dacă acceptau, bine, dacă nu, vedea ea. “Dumnezeu e mare” zicea mereu Alexandru.

*

A doua zi, dis de-dimineaţă, Anisia stătea în grădină şi privea în cer, un nor.

Cineva a tuşit în spatele ei. De când o făcuse pe Vasile Baciu şi voise s-o mărite cu un cioban, nu-l mai suspecta pe macac de un dram de fineţe. Tuşise probabil din cauza ţigărilor. Poate că bunica avusese dreptate. Taică-său se luase din nou de fumat.

- Ce faci aici?, a întrebat-o.

- Stau, a îngânat, mă gândesc.

- La ce?

- La necazurile de la serviciu.

- Care necazuri?

- Păi nu ţi-am zis că mi-am dat demisia?

- Ba da, dar alea sunt mâine.

- Păi mâine.

- Nu-ţi face griji pentru ziua de mâine, că şi azi e prea mult. Zice şi-n Scriptură.

- Aşa zici că zice?

- Da, a zis taică-său şi Anisia a văzut clar că norul din cer se prefăcea în Biserică. Poate că avea şi-o cruce pe undeva, însă din poziţia în care se aflau ei doi, nu-ţi puteai da seama. Şi totuşi, şi-a spus Anisia, e limpede. Orice biserică are o cruce, nu trebuie s-o vezi neapărat. Dar e bine ca, din când în când, să ridici ochii spre cer şi s-o cauţi. Până la urmă ţi se-arată. Într-o zi, sigur ţi se-arată.