Marin Mălaicu-Hondrari, "Apropierea" (fragment)

Dacă eram întrebată cum mă cheamă, ziceam Vanessa, iar dacă prenumele nu era suficient, adăugam Murillo. Vanessa Murillo. Cu bună ştiinţă, treceam sub tăcere numele din partea tatălui. Era maniera mea de a mă răzbuna pe un om care ne abandonase, pe mama şi pe mine, în modul cel mai detestabil cu putinţă, adică luându-şi tălpăşiţa. Mama l-a căutat ca o fraieră, căci pe atunci, în Argentina oamenii cam dispăreau. Numai că irlandezul acela roşcat, beţiv, violent şi curvar nu era nici militant politic, nici artist, nici nu slujea vreunui cap mafiot, iar violent era doar cu noi, altfel era laş, cum dovedeşte şi fuga lui. Mama a continuat să îi folosească numele, dar eu, de la 16 ani am refuzat să mă mai numesc Vanessa Gaynor Murillo. Preferam numele de fată al mamei, adică Murillo şi atât. Eram şi eu o tânără care se credea liberă, simpatizam cu stânga, militam pentru drepturile homosexuale şi nu îi sufeream pe englezi. Îl suspectam pe Borges de oportunism, îl iubeam pe Cortázar, îl citeam pe Arlt şi visam să ajung în Europa. Scriam foarte mult, fără metodă, pe caiete şi carneţele pe care apoi le pierdeam, cu uşurinţa şi nonşalanţa cu care le umplusem. Trăiam în Buenos Aires, iar la doi ani după ce am rămas, eu fără tată şi mama fără bărbat, ne-am mutat în Córdoba, la insistenţele bunicului care suferea de singurătate. Odată instalată în Córdoba, tot ce mă obseda era să mă întorc la Buenos Aires. Mama credea că îmi doream asta din pricina lui Boris Petrov, rusul pe care îl cunoscusem în Buenos Aires, dar nu pentru el doream eu să mă întorc în capitală, nici vorbă, şi-apoi părinţii lui locuiau în Córdoba şi ne vedeam mult mai des. Ţineam să mă întorc în Buenos Aires pentru că acolo mă simţeam liberă, pentru portul şi bulevardele care mă fascinau. Apoi am cunoscut-o pe Myriam Rozemberg, această evreică dureros de frumoasă, periculos de inteligentă şi nestăpânită la pat. S-a dat la mine cu violenţa cu care irlandezul se dădea la mama când revenea acasă beat şi cred că gemetele pe care le-am scos atunci când mi-a muşcat sfârcurile prin bluză, au fost mult asemănătoare cu cele ale mamei încolţită de irlandez, adică imposibil de precizat dacă erau gemete de plăcere sau de durere. Mai târziu, aveam să experimentăm, Myriam şi cu mine, zonele periculoase şi cu atât mai ademenitoare unde durerea se transformă în plăcere şi invers, în etape succesive. Astea aveau să se întâmple tot în Córdoba, dar în cea europeană.

Am ajuns în Spania la braţul nepăsător al lui Boris Petrov. Obţinusem o bursă Antonio Gala, prin relaţiile lui Petrov tatăl, care făcea afaceri cu bijutieri cordobezi. Cu Petrov tatăl m-am întâlnit o singură dată şi atunci m-a privit pe deasupra ochelarilor şi m-a întrebat cu severitate dacă fiul său era bun la pat. Rusul acela tolănit dinapoia unui birou impozant habar nu avea cât puteam fi de slobodă la gură. Asta am vrut să-i dau de înţeles întrebându-l : bun la pat în comparaţie cu cine? La atât s-a redus unica discuţie dintre mine şi tatăl lui Boris. Cu Boris vorbeam vrute şi nevrute, amândoi făceam uz de o anume frivolitate a relaţiei noastre, care decurgea din faptul că ne simţeam bine în pat, dar atât. Ne potriveam pe saltea. Acolo era imperiul nostru, în rest ne toleram, apoi treptat, ne-am săturat şi de imperiu şi relaţia noastră s-a redus la ceea ce ar trebui să se reducă orice relaţie între doi oameni care nu se iubesc, adică la afaceri. La insistenţele mele, mama a vândut apartamentul din Buenos Aires şi cu banii de pe apartament mi-am cumpărat o casă şi am investit cu Boris în afacerile tatălui său. Am redecorat casa, i-am adăugat o piscină, am dat-o cu lavabilă în exterior, am pus 15 metri pătraţi de gazon şi gardului din fier forjat care o împrejmuia, i-am tras un roşu englezesc. Am vândut-o atât de repede şi la un preţ atât de bun, încât Boris a investit pe loc un capital important pentru achiziţionarea de case. Venisem cu o bursă de un an, dar îmi era clar că nu urma să mă întorc degrabă în Argentina. Renunţasem cu totul la preocupările mele literare. Jocul în care intrasem mi se părea mult mai palpitant. Dar literatura continua să mă ajute, pentru că, nefiind eu o femeie foarte frumoasă, compensam prin spontaneitate, rafinament şi intuiţie - toate calităţi indispensabile când jocul devine periculos - şi toate aceste calităţi le datoram literaturii. Nu mă interesa şi nu mă interesează umorul. Mi se pare vulgar. Altfel stau lucrurile cu ironia. Poţi încheia o afacere sau o partidă de sex şi altfel decât hăhăind, de exemplu punându-ţi partenerul pe gânduri. Însă consideram că citisem suficient pentru ceea ce voiam eu, adică să o aduc pe Myriam în Europa, să facem împreună nişte afaceri şi mai ales, dar mai ales, şi asta era ce mă mâna pe mine în confruntările mele interlope, să îi ofer posibilitatea de a-şi răzbuna familia, dacă nu de a-şi recupera negoţul, atunci măcar de a-i distruge pe cei care îi înşelaseră părinţii. De ce îmi doream asta? Pentru că Myriam era singura fiinţă, de pe lumea asta, care mă iubea. Şi mama mă iubea, dar nu era nebună după mine. Myriam era nebună după mine. La prima noastră ceartă a plecat în Argentina. La a doua, a plecat iar. Dumnezeule! Nu-mi venea să cred că zbura pe alt continent de fiecare dată când ne certam mai serios. După a treia ceartă, a încercat să se sinucidă. Ne-am împăcat, apoi eu am avut o relaţie cu o tipă din Malaga, am stat la ea vreo două săptămâni. Când am revenit în Córdoba, Myriam se afla iar la 11.000 de kilometri distanţă. Aproape şase luni, s-a ţinut departe de mine. Eram convinsă că se terminase, că îmi dăduse papucii pe bună dreptate, deşi o iubeam, aşa, în dezmăţul meu bisexual, pe ea o iubeam. S-a întors şi am terminat cu marile certuri. Între timp îl cunoscusem pe Adrian, paznicul unui parc auto, un român înalt, lent şi taciturn. Nu credeam că bărbaţii înalţi pot fi melancolici. Mi-a plăcut din prima, m-au impresionat modul în care mi-a dat un colet ce ajunsese la el printr-o întâmplare, privirea lui grea şi piezişă. Mă simţeam bine în preajma lui, ceva din liniştea care îl înconjura ajungea şi la mine. Îl vizitam la rulotă. Imediat ce intram în perimetrul pe care îl păzea, agitaţia mea se evapora, sau, mai degrabă, se transforma în nesaţ, în aviditate faţă de prezenţa lui, de discuţiile noastre lungi, care nu erau atât lungi, cât prelungite de pauzele dese în care amândoi tăceam. Îl vizitam numai noaptea. Ne aşezam afară, ascunşi privirilor de şirurile de maşini, lungiţi în scaunele de plajă. În prezenţa lui, îmi revenea pofta de literatură şi ajungeam să-i vorbesc despre lucruri care de ani buni nu-mi mai trecuseră prin cap, ori dacă îmi trecuseră, le considerasem inoportune. Nu mi-a vorbit niciodată despre precaritatea în care trăia, m-a lăsat să ghicesc. Şi eu am ghicit, am ghicit tot ce ţinea de el. Când am intrat pentru prima dată în rulotă, mi-a zis : bine ai venit în România! Poate că a zis asta din pricina cărţilor în limba română aflate pe o etajeră deasupra patului, ori datorită unui aparat de radio, vechi, ce emitea un post într-o limbă atât de străină încât nu putea fi decât limba română, deşi acum cred că a zis bine ai venit în România pentru că trebuia să zică ceva, într-un fel treceam pragul casei lui, o casă de care era nesigur şi atunci a zis bine ai venit în România şi astfel încerca să-şi depăşească emoţia şi se folosea de cuvinte pentru a-şi deschide larg braţele şi degetele lui lungi, tremurătoare aproape că atingeau, de o parte şi de alta, graniţele României, căci România nu avea mai mult de un metru şi jumătate lăţime şi cel mult trei metri lungime şi pe jos era un linoleum uzat şi sus, adică la câţiva centimetri de creştetul său, România avea un cer din plăci de rumeguş presat şi în mijlocul cerului un chepeng cu mânerul rupt şi pe acolo sufletele românilor urcau la cer. Asta zic acum, atunci nu am făcut altceva decât să mă aşez pe pat şi să zic e frumoasă România, îmi place. El s-a scuzat pentru densitatea locuitorilor pe metru pătrat şi a surâs şi surâsul acela l-a făcut arătos. Apoi, a trebuit să plece într-o altă Românie, mult mai mare şi mult mai îndepărtată şi n-am mai ştiut nimic de el.

Într-o noapte, pe când mă întorceam de la Sevilla, am oprit lângă parcul auto. Câinii, cei trei mastifi uriaşi, m-au recunoscut şi i-am mângâiat prin gard. În afară de câini, nimeni nu a venit să vadă ce învârteam eu pe acolo, după miezul nopţii. Am mers de câteva ori încoace şi încolo, de-a lungul gardului. Vedeam o parte din rulotă. Am intrat în maşină, pe atunci încă umblam cu acea Supra roşie, maşina visurilor mele, zicea el şi cred că au fost singurele vorbe de prost gust pe care le-am auzit de la el, cum putea fi o Toyota Supra maşina visurilor cuiva!? Dar atunci, în timp ce-mi ţineam mâinile pe volan, nu m-am gândit la maşina visurilor lui, ci mi-am amintit de o noapte în care am spălat câinii. Bietele patrupede se umpluseră de căpuşe, vederea acelor burţi de culoarea granitului, umflate de sânge, atârnând ca chiorchinii de urechile câinilor, îmi provoca o scârbă cumplită şi totuşi, am pus mâna când a fost vorba de a-i spăla. Cumpărasem o soluţie care trebuia pulverizată pe întreg corpul câinilor. Lichidul era fatal pentru căpuşe, îl folosisem, numai că Adrian a zis că se îndoieşte că simpla pulverizare ar avea efectul scontat, sunt mult prea multe căpuşe, zicea. Ne-am hotărât să-i îmbăiem în soluţia aceea, aşa că a adus o văniţă de plastic în care îşi spăla hainele, am turnat soluţia şi am îndoit-o cu apă, ne-am pus mănuşi de protecţie şi am scufundat câinii, pe rând, în văniţă. Scufunda e doar un fel de a spune, de fapt apucam câinele, Adrian de labele din faţă, eu de cele din spate şi-l răsturnam pe o parte, apoi îl întorceam pe cealaltă parte, după care îi frecam bine-bine corpul, şi aşa cu fiecare câine în parte, chiar dacă mârâia şi se scutura, aşa cum îmi venea şi mie să mă scutur de scârbă. N-a fost nimic distractiv, dar atunci, în maşină, amintirea acelei băi, m-a făcut să zâmbesc. Îmi lipsea, românul naibii!

Aveam să aflu de la Rafael, cu care începusem să mă înţeleg, că Adrian făcea naveta între Spania şi România, că avea ceva probleme, dar nu a ştiut să-mi spună ce fel de probleme, şi nici nu-mi imaginam că ar putea avea altfel de probleme decât amoroase. Rafael abandonase negoţul cu maşini, vindea şi cumpăra te miri ce, eu l-am cunoscut când mi-a intermediat vânzarea unui teren de golf şi cunoscându-l am înţeles că îl desconsiderasem aproape pe nedrept. Nu-i părea rău că renunţase la afacerea cu maşini, dar regreta că nu mai putea să-i ofere lui Adrian o slujbă. Odată şi odată tot am să iau rulota, care continuă să fie a mea, zicea Rafael, şi am s-o duc pe proprietatea mea şi am să o aşez între pini şi Adrian să vină şi să stea acolo, să-şi scrie cărţile ori să facă ce va avea el chef. Era un visător şi Rafael ăsta. Până una-alta îi găsea de muncă la măsline, la struguri, dar cât durează perioada culesului?! o lună , hai două, hai trei luni, uneori, dar se pare că tocmai asta îi convenea lui Adrian, că nu dura foarte mult. Nu are stare, zicea Rafael. I-am transmis, prin intermediul lui Rafael, să mă caute, dar nu a făcut-o, dacă nu cumva Rafael o fi uitat să-i zică. Mi s-a părut că-l văd într-o noapte prin Córdoba, văzut din spate părea să fie el, dar nu mă puteam opri să stau de vorbă, aşa cum ar fi meritat.

Apoi, m-am trezit cu un telefon de la el, era în Madrid, venea din Asturias şi voia să ştie dacă îi puteam oferi adăpost. Bineînţeles că puteam, chiar dacă Myriam încă nu se refăcuse complet, nici psihic şi nici fizic, după tentativa de sinucidere. Nici nu s-au înţeles, de altfel. Myriam nu putea să sufere pe oricine ar fi fost în preajma noastră mai mult timp. Era posesivă şi răutăcioasă cu cei despre care ea credea că îmi sunt dragi. În privinţa lui Adrian, nu se înşela, mi-era drag, îmi este foarte drag. Atunci a ajuns în Córdoba îndrăgostit până peste puteri. Mi-a fost suficient să-l văd ca să-mi dau seama că suferea aşa cum numai de iubire poţi suferi. Se îndrăgostise de o cântăreaţă, sau de o sculptoriţă, n-am înţeles prea bine, ori era şi una şi alta, numai că femeia aia era măritată. Dar toate astea mi le-a spus mult mai târziu, m-a lăsat să ghicesc, atunci nici nu putea vorbi. L-am ajutat cum am putut. I-am oferit adăpost şi mâncare, îi cumpăram ţigări, îi lăsam la îndemână cheile de la Toyota Supra. Aşteptam să-i treacă. Nu putea dura la nesfârşit. Cât poţi iubi un om pe care îl vezi o dată pe an? Dar nu i-a trecut. Avea un disc pe care îl tot asculta, Tanga y otro bailes. După părerea mea, în afara jocului de cuvinte din titlul albumului, nimic altceva nu era bun la discul acela. Un fel de jazz latino soft. De fapt, îmi mai plăcea şi numele trupei, Tinto Brass Band. Cei care, ca şi mine, au cât de cât habar de industria pornografică, vor înţelege despre ce e vorba. Dar atât, în rest, cum ziceam, o muzică soft. Îndrăgostit a venit, îndrăgostit a plecat. Îndrăgostit a revenit, îndrăgostit a plecat. Niciodată nu îmi cerea altceva decât adăpost. Dar eu profitam de cea mai mică ocazie şi îi dădeam ceva bani, dacă tundea gazonul, de exemplu, ori dacă vopsea gardul, ori curăţa piscina, îl plăteam. Uneori refuza, alteori nu. Într-o zi l-am găsit săpând în jurul portocalilor. A doua zi la fel, a treia zi la fel. L-am întrebat ce îl apucase. Mă gândeam că avea nevoie de bani, putea să îmi spună, nu era nevoie să are toată grădina. Mi-a zis că trebuie să facă mişcare, că i se atrofiază muşchii. M-a pufnit râsul, dar el a rămas serios, sprijinit de sapă. Apoi îl surprindeam făcând flotări, genuflexiuni, boxa cu un partener invizibil. De fiecare dată izbucneam în râs. Într-o seară, am trecut pe lângă el cu maşina. Am văzut o siluetă pe marginea drumului. Era Adrian. În bermude şi tricou, alerga. L-am claxonat. L-am întrebat ce face. Mi-a zis că aleargă. Văd asta, i-am zis, chiar dacă nu-mi credeam ochilor. I-am strigat că e periculos să alerge pe acolo pe unde maşinile trec în mare viteză. Crezi?m-a întrebat. Bineînţeles, nebunule, i-am zis. Atunci a traversat şoseaua alergând într-un mod caraghios, cu genunchii foarte sus, ca şi cum ar fi continuat un exerciţiu fizic. Cei câţiva kilometri care ne despărţeau de casă au fost suficienţi pentru a auzi de la el cele mai incredibile chestii. Zicea că îşi dăduse seama că trebuie să se menţină în formă, să trăiască sănătos, că viaţa pe care o dusese până atunci îi şubrezise sănătatea. Mă uitam la el şi mă pufnea râsul de cât de înflăcărat era, el, fumător înrăit, să se apuce de sport?! Încă aşa ceva...şi nu era numai faptul că fuma, pur şi simplu viaţa sportivă nu îl prindea şi gata. Nu râde, Vanessa, zicea, şi când îmi rostea numele muream de plăcere, nu râde că toată treaba e serioasă. De două zile nu mai beau decât trei cafele pe zi. Mă gândesc tot mai serios să renunţ la fumat, sau să fumez cel mult un pachet de ţigări pe zi. Vreau să mă duc la dentist. Voi mânca dimineaţa. Mă voi culca la 11 şi mă voi trezi la şapte. L-am întrebat dacă intenţiona să trăiască o sută de ani. Nu, dar vreau să trăiesc mai mult decât Javier, mi-a zis. Nu ştiam cine e Javier. Javier, soţul ei, ţi-am mai spus. Uitasem. Aşa deci. Abia atunci am izbucnit în râs. Hohoteam şi loveam în volan cu palmele. Adrian se uita drept înainte şi îmi spunea să termin cu râsul, că nu e nimic de râs. Am meditat îndelung, zicea, şi mi-am dat seama că unica mea şansă de a fi cu Maria este să trăiesc mai mult decât Javier. Ce zici, nu ar trebui să iau nişte vitamine? Poate ştii tu ceva vitamine ieftine. I-am zis să înceteze, altfel aş fi râs cu lacrimi şi aş fi fost nevoită să trag pe dreapta. Dumnezeule, cum îşi pot pierde minţile oamenii! A doua zi m-a rugat insistent să-i aduc din Córdoba o cutie de vitamine. Nu i-am adus, mă gândeam că o să-i treacă. I-a trecut abia după vreo săptămână. L-am găsit pe o bancă în Plaza del Potro, aşezat chiar la marginea băncii de parcă ar fi făcut loc unor invizibili. L-am întrebat ce face acolo. Nu mai avea nimic din atitudinea sportivă pe care o afişase în ultimele zile. Mi-a zis că faza cu sportul e o prostie şi o prostie şi mai mare fusese să creadă că moartea lui Javier îi va rezolva lui problemele. Acum credea că lucrurile stăteau exact pe dos. Se temea că odată cu moartea lui Javier, relaţia lui cu Maria se va duce de râpă. Nu ştiam ce să zic, mi-era milă de el, milă şi drag, de fapt, mi se rupea inima văzându-l cum suferea pentru o femeie care nici măcar nu era mai frumoasă decât mine şi era şi măritată şi mai bătrână decât mine. Vanessa, mi-a zis, dacă Javier moare, totul s-a terminat. Păi atunci să facă el sport, am zis. A zâmbit şi aşa l-am lăsat, cu zâmbetul ăla micuţ pe gura tristă. M-am îndepărtat repede, nu pentru că parcasem într-un loc nepermis, ci pentru că era întâia dată când Adrian părea obosit, copleşit de lipsa de soluţii în relaţia lor, ceea ce pe mine nu putea decât să mă bucure, aşa că am zbughit-o de lângă el şi nu am întors capul nicio clipă ca nu cumva să-mi citească pe faţă satisfacţia, aşa cum avea să o facă Myriam, când am ajuns la maşină.

Apoi am făcut ceea ce mulţi au interpretat ca fiind o greşeală copilărească. Dar eu însămi pregătisem îndelung acel pas greşit. A fost foarte bine aşa. Myriam a reuşit să scape, eu m-am ales cu trei ani, fără posibilitatea de a ieşi pe cauţiune. Trei ani. Jocul se suspendase. Time out. Din Argentina, Myriam îmi trimitea încurajări şi bezele. Avea grijă de mama. Time out. Apoi a cunoscut o actriţă din Peru. Time out. Mă întorsesem la literatură. Citeam şi ţineam un jurnal în care făceam consideraţii asupra a ceea ce citeam. Time out. Aş fi vrut să fi ştiut ceva de Adrian. Mi-ar fi plăcut să spună despre mine ceea ce spusese despre femeia cu care The Great trăia atunci când îl vizitase la Berlin. E o femeie stranie, e cea mai stranie femeie posibilă. E o nepamânteană, a zis. Mi-ar fi plăcut să fiu o nepământeană. Time out.

După cei trei ani de detenţie, m-am întors în Argentina. Boris Petrov s-a comportat exemplar, mi-a dat tot ceea ce mi se cuvenea din afaceri. Buenos Aires! Buenos Aires!! Cât îmi lipsise capitala mea dragă! Am aflat că Myriam se căsătorise în Olanda cu actriţa din Peru. Nu mi-a picat bine, dar ştiam că între noi totul se terminase. Înfiaseră un copil, un român. Îmi place să cred că decizia de a înfia un român le-a fost influenţată de faptul că Myriam îl cunoscuse pe Adrian. Eu aproape că renunţasem la femei, în cei trei ani mă cam săturasem de ele şi-apoi mă curta un director de teatru, însă ezitam să mă mărit. L-am sunat pe Rafael să văd dacă ştia ceva de Adrian. Spre surprinderea mea, am aflat că urma să ajungă în Spania la culesul măslinelor. Am fost atât de bucuroasă încât am bătut câteva anticariate, pe o căldură insuportabilă, până când am găsit o ediţie rară din 62.modelo para armar a lui Julio Cortázar. M-am gândit să-l sun pe Rafael să-mi dea o adresă ca să trimit cartea pentru Adrian. Apoi mi-a venit un gând nebunesc. De ce să nu-i duc eu cartea? Dacă tot îmi era atât de dor de el. Când o baroneasă nemţoaică mi-a zis , la o petrecere, că vrea să vândă o fermă de alpaca din Spania, am negociat imediat. Hai s-o fac şi pe asta, mi-am zis. Nu vedeam ce l-ar fi oprit pe Adrian să vină să creştem alpaca, împreună, la o fermă din Oropesa.