Rădăcina de bucsau (fragment), de O. Nimigean

Popul se clatină ca un hipopotam pe trecerea de pietoni. Strigă de departe:

- No, n-am şe-ţ' faşe! O trebuit să rămîn mai tîrziu, au sosit nişte nemţi cu o donaţie pentru bibliotecă. De ce n-ai sunat?

Nu vreau în acest moment decît să mă descalţ şi să mă bag sub duş.

Artemiu s-a schimbat într-un costum de trening. Şi-a turnat iar un pahar mare de ţuică. Sînt moleşit după duş. Mi-am ridicat picioarele pe „laiţă”, atent la telecomenzi.

- Da’ văd că le bei!

- Da’ şe, îi interzis?!

- Îmi aminteşti de Pompiliu, cred că l-ai cunoscut, colegul meu de an, francofon ca şi tine.

- Nu ţin minte!

- Ba da, Popule, cînd ai trecut atunci după nouăzeci, băiatul ăla căruia-i tremurau mîinile şi bea cu fularul...

- No zi aşa, ăla ţi-i Pompiliu?! Păi sigur că l-am cunoscut!

- Ei, pe Pompiliu, cînd îmi dădea tîrcoale securitatea, l-au chemat şi pe el. S-a dus chiurluit după cîteva bastîrci, cam împuşcat în aripă, l-a simţit porcina, un căpitan cu muianul congestionat, am să-ţi povestesc într-o zi, dacă te interesează. Îl ia din uşă: „Nu ţi-e ruşine, bă beţivule, cum îţi permiţi să te prezinţi la mine cu votca-n nas?! De ce bei, mă?!” Pompiliu, candid şi dulce, făcînd pe-a niznaiul: „Da’ ce, e interzis? A dat tovarăşul Nicolae Ceauşescu decret?” Nu înfipt, ca tine, nu obraznic, ci fîstîcit, mirîndu-se nevinovat ca un prunc: „Înseamnă că mă arestaţi?...” Porcina a început să rîdă - „Înseamnă c-am să-ţi cîrpesc două palme, să-ţi sară votca din cap!”, „Da’ cum aţi ghicit c-am băut vodcă?” - i-a împins un scaun şi i-a ţinut morală, că de ce bea, poate are un necaz, poate îl poate ajuta el, poate se înţeleg. „Nu, nu – zice Pompiliu că i-a zis – n-am nici un necaz, beau din vocaţie, mie îmi place să beau. Eu sînt fericit cînd beau!”

- Şi de tine ce-a zis?

- Nimic. Mă anunţase dinainte că l-au chemat la securitate, cum a scăpat de-acolo, a venit aţă la cămin. Şi-a făcut o cruce mare, avea de pe-atunci o înclinare pravoslavnică: „Mulţumesc lui Dumnezeu că n-am spus nimic de rău, nici de tine, nici de alţii! Am spus că eşti prietenul meu cel mai bun, că eşti genial, că eşti familist convins, că nu te interesează politica, că nu eşti beţiv ca mine.” Adevărul e că duhnea de la distanţă. „Şi te-au crezut?” „Crezut pe dracu’! Le-am lăsat impresia că sînt un beţivan fără speranţă, cum şi sînt, cu care n-are rost să se-ncurce, şi m-au scos pe uşă-afară... Mulţumesc lui Dumnezeu, nu cred că mă mai cheamă!...” A zîmbit despovărat, cu gura pînă la urechi şi ochii mici: „Da’ noi nu bem nimic, domnule?!”

- Crezi tu că nu le-a spus?

- Sută la sută! De fapt, nici n-avea ce.

- N-aş fi atîta de sigur!... Amu' pe unde ţi se mai învîrte Pompiliu?

- Nu l-am mai văzut, am auzit că a intrat la o mănăstire, prin Neamţ. Ţi-am spus că avea de pe-atunci o înclinare pravoslavnică.

- Ca să vezi!... No, fii atent, fişior, s-a-ncălzit zama, îţi pun un blid?

- Pune!

- Îi vrea şi smîntînă, ori ţii post, că pe tine nu te mai înţăleje nimeni!

- Nu ţin nici un post, Popule, doar miercurea fac o pauză digestivă.

- Cum ai zis, cum ai zis?! „Pauză digestivă”?! Ha-ha-ha-ha-ha!

Artemiu hohoteşte gargantuesc, îi tresaltă şuncile. Îmi toarnă două polonice aburinde în blidul de Corund.

- Dacă-i vrea, îi scoate smîntîna din frigider. No, da’ de ce traji de latură?! Bagă mîna dedesubt, are acolo o adîncătură specială ca să deschizi uşa!

Ar trebui să mă enervez?

- Băi, eşti futere!

- Livioaş, dacă aşa e conceput, de ce să traji de latură?! Nu-i normal să traji de jos?! Merje şi mai uşor, nici nu murdăreşti frijideru'! Io numa' ţ-am explicat, ca să ştii că să pòte. Da’ dacă tu vrei să traji de latură, atunci traje de latură!

Împing uşa la loc şi trag de dedesubt.

- No, ai văzut?! Nu-i mai simplu?

- Populane, ştii ceva?

- Ce să ştiu?

- Nu vrei să afli!

- No, ţi-am spus eu că eşti jingaş?! Dejeaba te superi!

Iniţial m-a iritat, dar acum m-a prins atmosfera adolescentină a şicanelor reciproce. Am reînceput să ne jucăm. Artemiu soarbe vesel din farfurie şi din pahar. Suflu şi eu în lingură. Cu toată smîntîna rece, „zama de şălate” frige.

- Fişior, ascultă-aici la mine, eram student în anu' patru, n-aveam treabă cu nimeni, m-au pus şef de grupă că eram mai mare şi mai bătrîn şi trebuia să strîngă cineva cotizaţiile. Bun! Mă cheamă într-o zi la secretariat, pe la două, cînd se terminau cursurile lui Vintilescu, zice doamna Herlea: „Artemiu, te aşteaptă cineva dincolo, în birou la decan.” (Pe mine, pe holul facultăţii.) No, mă, cine să m-aştepte pe mine în birou la decan?! Intru şi din fotoliu se ridică un bărbat la şaizeci şi mai bine de ani, cărunt (Al meu era tînăr, blond.), şi-mi întinde mîna zîmbind. Întind şi eu mîna, oare de unde-l cunosc eu pe omu' esta? (Eu l-am simţit pe-al meu din prima.) L-am mai văzut undeva? Nu l-am mai văzut în viaţa mea! „Artemiu, zice (Da, şi pe mine m-a abordat pe numele mic, e tactica lor, vor să inducă un aer de familiaritate.), mă bucur c-ai venit, sînt colonelul de securitate Nicolae Dragnea.” (Al meu s-a prezentat ca student la drept, mi-a cerut să mergem împreună la miliţie, îngrijorat de ce voi fi făcut, tot el liniştindu-mă, o fi vorba de vreo viză pe buletin; abia în biroul de la sediu a mitraliat: „Sînt locotenentul de securitate Valeriu Melinte!”) No, ni, mă, securitatea există! Pîn-atunci era ceva despre care am auzit şi eu, ca orişicare, mai mult pe la „Europa liberă”, da' n-am avut niciodată de-a face direct. (Aşa şi la mine.) Zice: „Nu vrei să ieşim să ne plimbăm puţin?” Mi s-a părut melancolic, obosit. Oare ce vrea esta de la mine? M-o pîrît careva? Parcă mi s-o strîns stomacul, da’ nu tare. Da’ ce-am făcut? N-am făcut nimic! Ce dacă am zis?! Toată lumea zice! Am ieşit din Universitate, colonelul şi-a amintit de anii de studenţie: „Eu am terminat dreptul, dar una din pasiunile mele a fost franceza, te invidiez că termini franceza!” Cu vocea lui răguşită, ca a lui Leonard Cohen – pe-atunci nu ştiam de Cohen, da' cînd l-am auzit mai tîrziu, fii atent, zic, are vocea ca colonelul Dragnea – mi-a recitat, adică nu mie, vorbea uitîndu-se peste capul meu, mi-a recitat o strofă din Mallarmé, Le vierge, le vivace et le bel aujourd’hui/ Va-t-il nous déchirer avec un coup d’aile ivre/ Ce lac dur oublié que hante sous le givre/ Le transparent glacier des vols qui n’ont pas fui! (Extraordinar cum Artemiu părăseşte accentul lui ostentativ ardelenesc, rostind o franceză ronronantă, cu parfum de Sena! O fi tot o tactică a securiştilor sau un complex să-ţi recite versuri? Ăsta al lui Artemiu, mai înalt în grad, a venit cu Mallarmé, porcina căruia mă predase Melinte şi care, peste doi ani, l-a întîmpinat pe Pompiliu mi-a declamat din Decebal către popor, atît îi va fi permis gradul de căpitan. Sau mai degrabă mintea lui vicleană de suină. Chiar, ce mă făceam dacă mă lua cu Mallarmé? Dacă nu era un patibular, ci cît de cît şlefuit? Parcă Paleologu recunoştea că n-a putut trata cu refuz un securist politicos.) În cazul în care a căutat să mă dea gata cu Mallarmé, şi-a greşit socoteala, tu ştii că nu-s o natură lirică, iar din Mallarmé, sincer, n-am înţeles niciodată nimic. Ori voia să-mi sugereze ceva, să-mi transmită ceva cifrat, că şi ea, securitatea, se zbate în îngheţul lui Ceauşescu? Sau că şi el, ca securist, simte regretul unor zboruri frînte? Îmi prezenta faţa umană? S-a oprit, a rămas o clipă nemişcat, cu privirea pierdută, pe urmă s-a întors către mine. „Franceza a fost pasiunea mea. Hai să intrăm puţin în parc! Uite, Artemiu, îţi spun pe scurt despre ce e vorba. Nu trebuie să-mi dai azi un răspuns. (Porcina, în schimb, voia răspunsul pe loc.) Te gîndeşti liniştit şi mă suni pînă poimîine, îţi las numărul. Poimîine trebuie să plec înapoi la Bucureşti.” Hopa, zic, a venit special pentru mine de la Bucureşti, e treabă serioasă! M-a strîns iară la stomac. „Noi te avem în vedere încă din anul doi, am luat toate datele, inclusiv de la fostul tău loc de muncă - e bine că ai trei ani de experienţă în producţie! Ai o origine sănătoasă, se crede acum că nu contează, dar să ştii că totuşi contează. Ca student, eşti foarte bun. Propunerea cu care am venit este să ni te alături nouă. (Aha, pe Artemiu voiau să-l facă ofiţer, pe mine doar turnător, alt nivel, alt protocol, altă coardă lirică.) Nu-mi răspunde acuma nimic! Cunosc reticenţele faţă de securitate. Dacă nici noi nu le-am cunoaşte!... Îţi mărturisesc, la început şi eu am suferit, se ştia că sînt ceist la unitatea militară, şi oamenii se ridicau de pe scaun în autobuz cînd mă aşezam lîngă ei - chiar şi ofiţerii - , îşi întrerupeau brusc discuţiile. Există o singurătate a noastră. Oamenilor le este frică de noi. Ei uită că serviciul nostru este pus în slujba lor.” No, nu m-o pîrît nimeni! Ăsta vrea să mă fac securist cu stele. Mă întrebam, în timp ce vorbea, oare crede ce spune sau e gargară ca să mă aburească pe mine? Oare atîta de prost mă crede? Adică eu nu ştiu în slujba cui îi pusă securitatea?! După ton, părea serios. Te pomeneşti că crede!... Pe de altă parte, eram în primăvara lu' ’89, era destul să caşti ochii ca să te lămureşti cum stăm cu „cuceririli”. A continuat, de data asta mi s-a uitat fix în ochi. Pînă la urmă am coborît privirea, am simţit că mă enervez. „Încă ceva! Dacă accepţi, urmează trei ani de specializare la Bucureşti, cu casă, masă, serviciu pentru nevastă.” A zîmbit cu apropouri, s-a spălat pe gură de Mallarmé, arăta a securist cîcăcios. „Ştiu că nu eşti însurat, dar vine vremea, nu scapi!” Da’ ce ai tu dacă-s însurat au ba?! Te mîncă undeva? „Salariul, în aceşti trei ani, nu se compară cu ce se cîştigă în învăţămînt.” Glasul obosit i s-a înviorat, a căpătat un timbru de dispreţ. „Nu uita, dacă nu accepţi, te duci stagiar pe la Coarnele Caprei sau la Glodenii Gîndului!” Dispreţ şi... ca o ameninţare... Am să mă duc, şi ce dacă? Vă fute grija pe voi unde mă duc, nu mai puteţi dormi!... „Dacă accepţi, vii la Bucureşti! După specializare îţi garantăm o activitate într-o ţară francofonă, poate chiar în Franţa. (Mie îmi ofereau intervenţii pe lîngă profesori la examene, repartizare avantajoasă, cu familia, într-o reşedinţă de judeţ, sprijin la editura „Junimea”.) Am deschis gura, să-i spun. „Ştiţi...” M-a luat iar cu glasul obosit: „Artemiu, te rog, nu trebuie să-mi dai răspunsul acum, suni la numărul ăsta pînă poimîine! Te duci, te gîndeşti, e normal să ai reticenţe.” Ba i l-am dat! „Ştiţi, tovarăşu’ colonel, n-am la ce să mă gîndesc pînă poimîine, la ce să ne mai încurcăm, vă spun de pe-acuma că nu pot să accept.” (Uite, Popul! Deci i-a spus-o în faţă! Eu n-am avut curajul s-o refuz răspicat pe porcină, n-am zis nici da, nici nu, am ieşit fleaşcă din birou, m-a mai luat o dată Melinte, m-a condus într-o casă conspirativă pe la Agronomie şi mi-a cerut să fiu atent la ce zic la seminarii Monica şi mai ales Emese, colega unguroaică, am borît o zi, de-atunci nu l-am mai văzut pînă azi pe Melinte, care-mi lăsase, tot aşa, numărul de telefon, cu rugămintea să-l sun. Simt şi-acum greaţa aia, n-o să scap niciodată de ea... O silă de ei, amestecată cu o silă de mine...)

- Cum, i-ai spus, aşa, în faţă?!

- Da’ de ce să nu-i spun, ce, eu nu vedeam că se gată?! Ce-mi trebuia mie securist la spartul tîrgului?!

- Da’ altfel ţi-ar fi trebuit, ai?!

- Nu mi-ar fi trebuit oricum, dă-i în pcizda mîne-sa! Livioaş, mă vezi tu pe mine securist?

- Eu n-am fost sigur că o să cadă Ceauşescu nici cînd am auzit la „Europa liberă” cum striga lumea la Timişoara „Şi noi sîntem români! Voi pe cine apăraţi?!” Îmi răsună în urechi rafala aia de mitralieră. Nici cînd a fugit cu elicopterul, nici pe urmă. Pînă nu l-am văzut ciuruit, n-am fost sigur. Mă gîndeam că se-ntoarce şi-ncepe teroarea. Şi ce ţi-a zis colonelul? S-a enervat? Ţi-a cerut explicaţii?

- Ce să zică? Zice: „Artemiu, ia tu numărul ăsta de telefon şi, dacă te răzgîndeşti, sună pînă poimîine, cere-l pe Luca! Stai puţin! Îţi mai scriu un număr, poţi suna şi mai tîrziu, întrebi tot de Luca!” Nu s-a enervat, a rămas liniştit. Ca şi cum ar fi fost sigur că fac eu talente, da’ nu se poate să refuz. Zice: „Gîndeşte-te bine, să nu te pripeşti! Ar fi păcat!” A mai scris un număr, mi-a întins foaia, mi-a strîns mîna şi-a pornit-o agale spre centru. Asta a fost!

- Spune sincer, chiar n-ai avut nici o ezitare?

- Fişior, am să-ţi spun sincer, şi eu m-am mirat după aceea cum de l-am refuzat pe loc. Cred că m-o-nervat, ce se bagă el în viaţa mea?! Şi dispreţul ăla, cînd s-o scăpat pe vocea lui adevărată. Mi-am amintit de promisiuni, Bucureşti, salariu mare, ţară francofonă, Franţa..., tentant, nimic de zis, da’ nu pentru mine. Pòte dac-aş fi crezut în comunism, pòte, zic, nu l-aş fi refuzat. Da’ în ’89 numa' Ceauşescu şi Totu mai credeau în comunism. Activicii şi securicii dădeau şi ei din gură, aveau aranjamentele lor. Pe porcii eştia îi durea numa' de curul lor, s-a văzut după ’89... Artemiu, tată, vezi-ţi tu de treaba ta, n-ai ce să te-ncurci cu securitatea! Ei cu treaba lor, tu cu treaba ta! Te duci stagiar, n-ai nevoie să te bagi singur în cîcat. Ţi-o plăcut virgolac, stai virgolac! Păi cum mai stăteam io azi cu tine de vorbă, Livioaş, dacă acceptam?!

- Hai, Popule, spune sincer, nu te-ai gîndit niciodată să-l suni la Bucureşti?

- Livioaş, aşa mă ştii tu pe mine?! Acuma chiar că mă superi!

- Şi colonelul te-a lăsat în pace, nu ţi-a mai dat nici un semn?

- Veac pururi! În vară mi-am luat repartiţia, nici la Bucureşti, nici la Coarnele Caprei, da’ fix la Brad. La sfîrşitu' anului o fost revoluţia, la sfîrşitu' lu' nouăzeci m-am întors acasă, mi-am găsit post aici, la „Economic”. No, înţelesu-m-ai dumitale?

- Îţi dai seama, dacă acceptai, acuma ai fi ori milionar, ori pe undeva prin diplomaţie, ăştia au avut grijă de-ai lor. Te durea la bască, Populane! Ai mai auzit de colonel? Cum îl chema? Dragnea?

- Dragnea. Dragnea Nicolae. Aşa s-a prezentat, da’ ştii că pe eştia nu-i cheamă niciodată cum zic ei că-i cheamă. În caz că mai trăieşte, papă o pensie grasă de la patria recunoscătoare. Mă cac pe milioanele lor! Băi, dacă nu mureau copiii ăia!...