Cărţile ştiu să zboare, de Ovidiu Baron

Adormi aproape instantaneu. Simţea o durere profundă în tot corpul, dar mai ales mâinile şi picioarele îl chinuiau, nu le mai simţise parcă niciodată atât de acut şi poate că lucrul ăsta nu era rău, la urma urmei, e bine uneori să te simţi aşa, să ştii că acel corp îţi aparţine, că durerea împărţită în mod egal pe fiecare milimetru e afirmarea cea mai deplină a prezenţei tale, că, prăbuşit acolo, în camera ta, nimeni nu te poate vedea, numai tu şi cărţile tale şi hainele aruncate pe spătarul scaunului şi chiar pe jos, o parte din ele, şi oglinda aceea mare, mai înaltă decât tine, care te aştepta să creşti, de atâţia ani era acolo, crăpată într-un colţ, cine ştie de când şi de către cine şi...

Dar nu, nu era oglinda care-i căzuse pe picior, ea se găsea în altă cameră, în cea de la drum pe care o folosea uneori ca reşedinţă de vară, oglinda aceea fusese rea cu el la un moment dat, cine ştie de ce, se privise în ea o singură dată şi ea se aruncase spre el, cu brutalitate. Nu apucase să sară de tot în spate şi îi prinsese piciorul, rămăsese pentru totdeauna cu un semn acolo, pe laba piciorului stâng, lucru care-l făcuse s-o blesteme şi se pare că fusese ascultat, pentru că oglinda se ştergea, cu fiecare zi devenea mai mică, mai neputincioasă, fiind înlocuită cu o pată maronie de rugină ce se hrănea cu sticla ei şi cu toate imaginile pe care le ascunsese acolo, în lăcomia ei fără sfârşit, şi cu istoria căzăturilor brutale, a loviturilor aplicate unor fiinţe nevinovate cum era – sau fusese – el. Numai de nu s-ar întinde rugina şi la piciorul lui, îşi spuse, în vis sau în ce stare se mai găsea la ora aceea, ar fi ceva îngrozitor, mai bine să nu mă gândesc, dar se gândea fără să vrea şi noaptea punea tot mai mult stăpânire pe casă şi pe sat, şi pe ochii lui, şi pe mâinile şi picioarele lui, voia să se întoarcă, să caute o poziţie mai comodă, în care durerea să nu mai fie chinuitoare, dar nu putea, ar fi trebuit să facă un efort enorm şi nu avea energie, nu mai avea nici chef, nu mai avea nimic.

Numai zborul îl putea salva, zborul acela despre care se spune că salvează oamenii, noaptea, de la dureri şi neputinţe şi chiar sinucideri, zborul acela în care murise şi înviase de sute, de mii de ori, în braţele căruia se abandonase în zilele şi nopţile lui de copilărie sau, mă rog, de viaţă sau cum s-o fi numind ea.

Una din cărţile lui favorite venise şi i se aşezase ciudat pe cap, iar el o prinsese cu mâinile şi o trăgea în jos şi, deşi îl durea cumplit capul, nu voia să o lase, depindea de ea, de stabilitatea ei. Era o carte cu coperte galbene, o avea de mulţi ani, o primise ca premiu, mai zburase cu ea, era o carte de poezii, dar unele cam nătângi, care nu-l entuziasmaseră niciodată prea tare, dar vezi, cărţile au multe calităţi, au şi auz, şi miros, ştiu să vorbească, să-ţi spună lucruri de care alţii nu au habar, să te răpească atunci când simţi că nu mai ai soluţii pentru nicio situaţie şi să te ducă departe de tot, de unde te mai întorci numai dacă vrei. Ele nu te obligă la nimic, stau acolo, lângă tine, te învaţă pe de rost şi îţi vin în ajutor total dezinteresat, aşa cum se întâmpla cu cartea cu coperte galbene, al cărei autor nici nu ştia ce capacităţi extraordinare avea.

Se înălţase deasupra satului, ţinându-se bine de marginile ei şi zbura, uitându-se în jos, înspre acoperişuri şi grădini, înspre pomi fructiferi, păduri şi animale plictisite, care pesemne refuzau să intre în grajduri şi îşi rumegau somnul afară, sub cerul liber. Era o noapte senină, cu lună plină şi stele, toate stelele care existaseră vreodată, şi cu un aer cald, şi cu câini lătrând sau bârfind, în stilul lor caracteristic, pentru că ştia demult că animalele acestea se numărau printre cele mai bârfitoare din lume. Poate că de-asta le plăceau şi părinţilor câinii care lătrau în fiecare noapte, făcându-şi insistent simţită prezenţa. Asta e datoria lor, să latre, spuneau părinţii, dacă nu latră, nu sunt buni de nimic, îi alungăm şi aducem alţii, e plin de câini, găseşti pe toate drumurile, e aproape imposibil să nu găseşti unul care să ştie cum, când şi mai ales de ce să latre, şi el se uitase la ei zâmbind, de parcă le-ar fi dat de înţeles că ştia care era, de fapt, motivul pentru care îşi doreau cu atâta ardoare câini lătrători, le plăcea poate să ia parte la bârfa lor, la povestea aceea fără sfârşit pe care o lătrau în fiecare noapte, trecându-şi-o unul altuia peste gard, ca în O mie şi una de nopţi, numai că aici erau mult mai multe, erau toate nopţile din univers, în care ei trebuia să-şi latre povestea, iar părinţii lui cu siguranţă o înţelegeau şi nu voiau să piardă nimic.

Cartea îl purta mai departe, deasupra căii ferate, de-a lungul râului, şi se uita înspre vest, să vadă dacă se zăreşte cumva farul mocăniţei încărcate cu piatră de var, dar nu se vedea nimic, nu era nicio lumină artificială, satul era plin de umbre, de drumuri care şerpuiau anapoda şi de animale plictisite, dar parcă asta s-a mai spus. Şi satele vecine arătau aproape la fel, numai că pentru unele trebuia să urce mai mult, să traverseze dealuri şi păduri, abia în unitatea militară se zăreau parcă nişte luminiţe, nişte raze care se mişcau încoace şi încolo, fără să străbată mai mult de zece metri, nişte lanterne purtate de soldaţii care îşi făceau rondul sau căutau ceva sau evadau, dar nu, ar fi prea de tot, evadările nu se fac cu lanterne şi se gândi repede, în visul lui sau ce era acela, că o lanternă l-ar fi putut feri de păţania aceea cu căderea în canalul de la marginea unităţii, de unde ieşise plin de rahat de animale sau de oameni, cine mai ştia ce era acolo şi prietenii cu care era rămăseseră mai în spate şi, în loc să-l ajute să iasă, nu se mai puteau opri din râs, mă rog, nu fusese aşa de rău, habar n-avea că exista un canal ascuns prin tufişurile acelea, o luase la fugă spre râu şi se aruncase aşa cum era, îmbrăcat şi plin de rahat de oameni şi animale, se dezbrăcase şi se spălase, clătise şi hainele şi nu mai mirosea deloc, era curat ca înainte, şi prietenii rămăseseră în urmă de tot, mai întâi râzând ca nişte proşti ce erau, iar mai apoi strigându-l şi îşi amintea bine de tot frica din glasurile lor, rătăcirea prin tufişuri şi zgârieturile, şi sângele, şi noroiul şi apoi frunzele ascuţite din lanul de porumb şi apoi vuietul zăvoiului şi gemetele lor, spaima şi fuga nebună pe care nu aveau s-o uite niciodată şi pe care aveau să i-o reproşeze de nenumărate ori, dar de care lui nu avea să-i pese niciodată, cu atât mai puţin în momentele acelea în care făcea baie în mijlocul râului şi se simţea atât de bine şi se bucura de un cer senin, la fel cu cel din zborul lui prezent. Îi veni să râdă când îşi aduse aminte de mutrele lor de a doua zi, parcă trecuseră printr-un adevărat război, iar el era atât de odihnit, de parcă fuga şi căderea lui în canalul ascuns prin tufişuri nu avusese nici cea mai mică legătură. Dar abia reproşurile lor, afirmaţia că voiseră, de fapt, să-l ajute, să-l salveze, că alergaseră prin tufişuri, prin zăvoi şi prin lanul de porumb numai pentru binele lui, ei, asta îl făcuse cu adevărat să râdă în hohote, cu răutate, cu cinism, cu silă şi cu multe alte sentimente amestecate, dar în niciun caz cu simpatie pentru cei doi viteji care îl lăsaseră să se zbată acolo, în canal, având ca singură grijă să se ţină cu mâinile de burţi, adunând acolo tot râsul pe care îl puteau inventa în noaptea aceea şi pe care, bineînţeles, voiau să-l înnoiască, povestindu-le şi altora ce se întâmplase, cum se rătăciseră în noaptea aceea prin tufişuri, fără să mai ştie măcar de ce plecaseră de acasă, lucru care nici nu avea prea mare importanţă, pentru că nu aveau decât rareori nevoie de argumente ca să plece, de cele mai multe ori plecau, pur şi simplu.

Cartea îl purta peste terenul de fotbal, peste primărie şi apoi mai la vale, deasupra rudăriei, spre celălalt râu, care curgea dinspre nord. Se duse până la locul de întâlnire al celor două, Otăsăul şi Bistriţa şi o privi pe aceasta din urmă cum îl înghiţea, lacomă, supărată parcă pentru că, peste numai câţiva kilometri, avea să i se întâmple şi ei acelaşi lucru. Se întoarse, pe deasupra livezii de meri în care fusese de mai multe ori la cules, cu şcoala, spre clădirea veche a bibliotecii, unde se ducea aproape în fiecare duminică, apoi se îndreptă spre Mănăstirea Dintr-un Lemn, mai întâi de-a lungul drumului, apoi apucând-o pe o cale mai scurtă, pe deasupra unor uliţe pe care nu le cunoştea foarte bine, peste dealuri pe unde mai rătăcise, în aventurile lui nesfârşite, pe deasupra icoanei mari a Maicii Domnului, aşezată pe marginea drumului, să-i păzească pe trecători de rele, coborând apoi spre grădina mănăstirii şi poposind îndelung deasupra sălciilor plângătoare, care îl aşteptau, răbdătoare, de fiecare dată, fără să-i spună nimic, dar tăcerea aceea, a lui şi a sălciilor plângătoare din curtea mănăstirii era o complicitate pe care n-ar fi vrut s-o împărtăşească nimănui. Zborul a continuat peste satul Dezrobiţi, traversând, în joacă, de mai multe ori, Otăsăul, peste păduri, case şi livezi, apoi spre râpa uriaşă de la marginea de nord-vest a comunei, după care s-a întors spre sat, peste Dealul Câineştilor, tăind-o spre Nucii Căpitanului, peste dealul Petcu, făcând un nou ocol pe deasupra Bistriţei şi de-a lungul căii ferate, pe care nu se vedea nici de această dată mocăniţa şi apucând-o, în fine, spre casă, spre camera în care cărţile erau aşezate cuminţi pe etajeră, în dulap, pe masă, prin sertare şi pe unde mai apucau, numai că, aşa cum se întâmpla aproape de fiecare dată, zborul de întoarcere nu era deloc uşor, cartea părea obosită, îl lăsa tot mai mult să cadă, apropiindu-se de pământ şi se ruga de ea să nu se oprească, adunându-şi tot mai mult picioarele sub el, ca să nu atingă pământul, dar nu putea evita cu totul acest lucru, se lăsa în jos, îşi îndoia genunchii şi se arunca, asemenea unui arc, tot mai sus, supărat şi hotărât să schimbe cartea, poate prea tânără sau prea bătrână pentru astfel de zboruri. Uneori bucuria zborului se transforma într-o adevărată agonie şi acelea erau clipele în care nu se mai putea opri nicicum, deşi ar fi vrut asta din tot sufletul, era ca o cădere care se repeta la infinit, o atracţie prea puternică a pământului şi oamenii se trezeau dintr-o dată şi începeau să alerge încolo şi încoace, pe sub el, sărind tot mai sus, cu mâinile întinse, apucându-l de picioare, iar el începea să strige şi nu lăsa cartea din mână, continua s-o apese pe creştet, tot mai tare, depăşind orice limită a durerii şi lovind, încolo şi încoace cu tălpile, peste ochi, peste mâini şi peste urechi, lăsându-i pe mulţi cu nasurile rupte, prăbuşindu-se în urma lui sau dimpotrivă, ţopăind cu şi mai multă furie, încercând să-l doboare definitiv. Numai că, fiecare astfel de zbor avea un sfârşit fericit sau, cel puţin, satisfăcător, astfel că nu pedepsea niciodată cartea şi nici nu-i trecea prin minte să abandoneze vreodată zborul, cu toate riscurile lui. Iar ei, oamenii care-l alergaseră, cu nasurile rupte şi cu ochii învineţiţi, uitau, o dată cu venirea dimineţii, tot ce se întâmplase, lăsându-i în totalitate memoria zborului nocturn.