Poeme de Traian T. Coşovei

SOMNUL DE VECI


Cum mor caii, cum mor câinii, cum mor berzele –
în zbor, în somn, pe pământ?
Toţi sapă gropi şi se întreabă într-o limbă
de pe lumea de apoi.


Apoi îşi fac case, copii, coteţe – îşi trag
gaz metan şi apă care să le sature întrebările.


Şi toţi spun că şi-au iubit patria –
în zbor, în somn, pe pământ
răsucind între degete medalia bunicului infanterist
căzut la datorie pe marile fronturi ale uitării.


Despre cum mor raţele la vânătorile oficiale,
ori mistreţii şi vulpile – bunăoară – nu se
întreabă nimeni. Despre cum moare Limba Română:
nimeni nu ştie nimic… E un somn al morţilor strecurat
printre cuvinte.


Şi nici o viaţă de apoi din care să răsară
Luceafărul lui Eminescu!


Este o moarte uşoară a unui popor
care nu se mai înţelege pe sine.



AEROSTATE PLÂNGÂND
poetului Ioan Flora, in memoriam



Sub acoperişul din paie şi stuf, niciun foc
nu mai adună spaimele unei nopţi de iarnă.


E multă singurătate ce fierbe în oala de tuci, în gutuile de pe raft
şi multă îndepărtare în nasurile turtite de geamul ferestrei.
Nu sunt copiii viţei de vie la cules de flori de salcâm şi
nici căruţaşii însetându-şi caii la fântână.


Bătrânul Aerostate îşi cheltuieşte tutunul pe rotocoale de amintiri
în timp ce lemnul uşii scârţâie în vântul lui decembrie.
Acelaşi lemn din care sunt ridicate crucile de pe deal…


Trebuie să călătoreşti cu mult mărunţiş la tine în ziua de azi,
ca să plăteşti duhurile care au băut din laptele subteran – îşi spuse
Aerostate, plângând.
Trebuie să-ţi aduni anii în pumni ca să poţi plăti, ca să poţi
scrie pe perete:


Nici azi nu a nins.
În prag,
o femeie tăcută sporeşte onoarea casei.




BARBECUE


În cartier se auzea doar melodia
Cine a lăsat câinii afară !?
şi ocrotitorii nemiloşi ai ursului panda strigând
lozinci anti-globalizare.
Scuturau din lanţuri şi băteau în tobe din piele
udă de câine.


De pe balcon, pisica s-a întors cu o frunză proaspătă
din cea mai imprevizibilă iederă a acelui an.
Şi cu întrebarea : Ştii cum sună în limba germană
o condamnare la moarte ?


De pe balcon, pisica s-a întors în timp
cu o frunză de iederă verde, imprevizibilă…


Câţi porumbei au zburat pentru pace
şi câţi nu s-au mai întors acasă, la grătar!



BULETIN METEO


Frică înghesuită
în discursuri
prin pieţe,
spaimă a cuvintelor
scrise pe zid,
temeri ale îndrăgostiţilor
din staţiile de metrou
de a nu se întâlni cu
nesiguranţa zilei de mâine:
iată argumentele ploii
care le spală pe toate, egal,
ca o răscumpărare a morţii.




BUZE CUSUTE


Şi gustul de sânge de pe buzele învingătorului
dar şi gustul prafului adormit pe podele
au acelaşi sfârşit de poveste.

Nu mai e timp de răspunsuri învingătoare la toate.
Mirosul de carne putredă al adevărului
ni se strecoară printre dinţi, ni se prelinge pe buze...

Aceleaşi buze cu care sărutam de rămas bun aşchiile crucilor:
urâţi şi buni la suflet cu un mănunchi
de spice în braţe – nişte monştri.
Aşa am crescut la piept monstruozitatea: ca pe o recoltă bolnavă,
ca pe un copil nedorit, ca pe o foame de cuvinte străine.

O trădare cu buzele cusute!

Din cuiburile de păsări nu mai zboară nicio întâmplare
înaripată.
Din cuiburile de mitralieră nu mai zboară eroii de o clipă
şi, în general, nu mai zboară nimic. E o fâlfâire zadarnică,
un atelier de reparat liniştea de după...

Eu sunt liber, eu sunt mort la datoria de a zbura fără aripi:
n-am nume, adresă...


Am întâlnit viaţa la un colţ de stradă:
am iubit-o şi am uitat-o.

Am şi acum poza ei în portofel
şi un număr de telefon
la care răspunde ta-su’.



RĂSPLATA


Am îngenuncheat acolo unde şi alţii
şi-au văzut aripile retezate.
Peste dealurile împădurite de cruci tresar mormintele
celor ce au jucat la horă cu viaţa şi moartea – nimic
nu îi desparte de nimica.
S-au înfrăţit, în sfârşit: cazemate fără respect.


Am plâns cu fruntea lipită în pumni
acolo unde şi alţii au încărunţit de lacrimi
cu mult înainte
de a se deschide cerurile, aşteptând o voce sau o poruncă.
Şi mulţi s-au întrebat într-o limbă veche:
noi nu vom fi răsplătiţi pentru că am dus o viaţă cumsecade?


Asta în timp ce soarele asfinţeşte şi bătrânul Aerostate
plânge din vechime cu letopiseţe şi didahii.
În nebuniile semnelor nu mai disting nimic, în nebuniile
crucilor de deal poţi doar să-l revezi pe fratele mort
întors de pe front.


În nebuniile arătărilor se sprijină doar plânsul
şi oamenii locului care par hărăziţi muţeniei –
mâncând ce a scuipat marea la ţărm.


Şi mulţi s-au întrebat într-o limbă veche:
noi nu vom fi răsplătiţi pentru că am dus o viaţă cumsecade?



DESPRE SINGURĂTATEA BETONULUI ARMAT


E atât de cald încât, peste drum,
cimitirul a rămas fără cruci.

Cred că am să mă mut cu tot cu bătrâna proprietăreasă,
cu godinul ei ruginit,
cu icoana al cărei răsărit de mult s-a pierdut,
departe, departe, cât mai departe,
în Gorki Parc.

Acolo e linişte în zilele în care nu trec aerostate
nerăbdătoare de aplauze –
acolo e cald în după amiezile în care câinii
se pişă pe vechea lor ordine.
Acolo e frig cânt sunt deshumaţi cei care au avut curajul de a se privi
în apele adânci ale zilei de ieri. Şi peştele cu lame argintii, alesul...

Vreau să iau lumea de la capăt,
pas cu pas,
literă cu literă,
cuvânt cu cuvânt.

Mă visez în faţa unui ecran tresărind la amintirea luminii.
Într-o sală îndestulată de fluierături, huiduieli şi ovaţii,
vreau să aştept căderea definitivă a întunericului.

Vreau să mă apăr, chiar aşa,
proaspăt bărbierit, cu lacrimile şterse,
în faţa pensionarilor din Gorki Parc.

Despre patinatorii din Gorki Parc
nu se mai vorbeşte nimic…
Cântarele au aceeaşi măsură a indiferenţei,
păstrează aceeaşi imprecizie a absenţei.

E iarnă. Punct.
Cât cântăreşte sufletul tău?



OGLINDĂ


Ultimele stele s-au stins, luminile aeroportului
au dispărut în întuneric,
până şi becurile chioare de la bodega de peste drum
au tăcut – semn că lăutarii plecaseră.
Era liniştea întunericului descheiată la şliţ
şi o curioasă frenezie de a savura absenţa luminii
ca şi cum ai rupe din codru o rămurea
cu codru cu tot.

Un fel de all inclusive pe care ţi-l oferă moartea
înainte de a-ţi arăta dormitorul şi panopliile învingătorilor
spânzurând leneş de pereţi.

Sunt singur în cameră şi mi-e frică de alţii ca mine.



OMUL CARE VENEA DE LA FRIG


Eu veneam dinspre jazz, tu veneai dinspre blues.
La mijlocul frigului
ne-am dat seama că vorbim despre aceleaşi amănunte: frigul şi frica.
Cu mâinile noastre am aprins focuri de gheaţă.
Nici sărutările nu au fost îndeajuns
iar răzbunările au ars mocnit toată noaptea până când
târziul s-a topit în niciodată.


Cu mâinile noastre am gâtuit focul de mic:
copilul nostru nedorit şi gheaţa care înfloreşte
deasupra capului său ca o aureolă de spaime şi sărutări.
E un pustiu în jurul focului care înfloreşte între noi
şi, mai ales, o îndoială de cuvinte
tresărind pe buzele noastre…


Veneam dinspre jazz, te întorceai dinspre blues –
apăruse şi omul care venea de la frig… Siberia, Alaska.
Ne povestea în zadar despre mersul pe ape:
ce putea şi el să rostească cu ultimele puteri. Drumeţul pe ape ostenit
şi focul stins din tine.
Şi gheaţa care nu ţine de foamea întâmplării de a fi.



PARKING


Pustie stradă, pustiu caldarâm – morminte de paşi:
felinare şi sărutări, strângeri de mână – şi, mai la urmă,
promisiuni şi ameninţări,
sudalme şi lacrimi – şi, sub lumina palidă: îmbrăţişări.


Când templele Vechii Elade au depăşit măsura chiparosului,
s-a răsucit lumina. Şi s-a văzut târziul umbrei de pe frunte.


Pustiu, târziu caldarâm, pe ce amuţire de cuvinte
am venit nepregătiţi să ne naştem?


Pe ce întuneric de cuvinte vine lumina, voi, hoţilor de lumină?
Şi, prin ce tuneluri de strecoară acea rază îndurătoare cu voi?
Pe unde se preumblă raza umbrei din voi?


Sunt mai multe semne de întrebare decât semne de circulaţie –
şi semnele voastre vă îndrumă spre un trecut îndoielnic
sau spre un viitor din care veţi alege mătasea broaştei…
cântecul de apoi, cel din amurg.
Deşi luminile focurilor de tabără vă roşesc feţele
sunteţi morţi ca nişte batiste pierdute pe ape.


Pentru unii e timpul să apună la răsărit.
Pentru alţii a venit vremea să răsară în plin asfinţit:
e o afacere murdară cu lumina care nu mai calcă pe ape…


E o luptă surdă cu locurile de parcare ale bunului Dumnezeu.



(din Aerostate plângând)