Sorin Delaskela, " Un idiot mai puţin"

Când m-am trezit detectivul era lângă mine, pe marginea patului. Era linişte. Fereastra uşor crăpată aducea un aer răcoros şi plăcut.

- Îmi cer scuze că v-am trezit, spune detectivul. Dar trebuie să vorbim.

- Cât e ceasul, îl întreb, buimac.

- E unsprezece. Unsprezece cincizeci, răspunde privindu-şi ceasul de la mână.

- Bine.Vă ascult.

În timpul acesta îmi sprijin perna de zid. Sângele abia circulă prin mine. Lipsa cafelei. Aş fuma o ţigară, dar nu-mi aprind. Nu vreau să par nervos. De fapt nici nu sunt nervos. De ce-aş fi ? Ce motive de nervozitate aş putea avea? Totul merge strună. Universul se roteşte plin de deliciu şi sens în jurul meu şi uneori, ca un carusel, mă prinde şi pe mine în nebunia lui.

- Există indicii că în noaptea aceea a fost cu o persoană de sex feminin, spune detectivul. Vecinii spun că au văzut dimineaţa devreme o femeie ieşind de la el.

- O fi fost cu vreo bagaboantă, spun.

- Aveţi vreo sugestie? Vă gândiţi la cineva?

- Cine poate şti? O fi cules ceva din vreo cârciumă. Eram certaţi de câteva zile. Nu am ieşit împreună. Sau putea fi chiar fata lui.

- Avea o fată?. Detectivul părea surprins să afle chestia asta.

- Da, zic, avea. Din prima căsătorie. Prima căsătorie e cea mai mişto. Faci mai mult sex. Faci copii. E mai simplu şi mai pasional, zic.

- Dar n-am văzut-o la înmormântare, remarcă brusc, ignorând complet figurile mele de spirit.

- Nu se omora nimeni după Trofin. Nu a făcut gaură în stratul de ozon când s-a cărat de-aici. Nu era genul care să smulgă prea multe lacrimi de regret.

- Ştiţi ceva despre această fiică a lui?

- Nu am vorbit decât o dată sau de două ori despre ea. Odată, pur şi simplu treceam pe o stradă (i-am spus strada, iar detectivul şi-a notat-o într-un carneţel pe care-l ţinea pe genunchi, puţin tremurător, avea un scris miniatural, furnicesc), şi idiotul nu avea bani şi mi-a zis: stai aşa puţin. A urcat scările şi după câteva minute a revenit. Numai bine am fumat o ţigară în linişte.

- Am luat nişte bani de la fie-mea, mi-a mărturisit. Părea puţin tulburat, ce-i drept, dar nu am dat importanţă. Apoi, într-o seară eram la el. Băuse mult şi a dat în amintiri. A scos poze cu prima nevastă, cu a doua şi cu ultima. Toate m-au părăsit, spunea. Sunt eu chiar atât de nenorocit ?, se lamenta, cretinul. Era un moment cam penibil. Ce puteam spune? L-am încurajat: nu, nu, eşti doar un tip prea sensibil şi femeile nu suportă asta, tipii sensibili, delicaţi ca tine.

Detectivul nota din nou ceva. Apoi s-a oprit şi pentru câteva clipe a privit în gol.

- Ciudat, spune. Ce linişte e aici, în spital.

- E ora mesei. Sunt toţi în sala de mese, la parter, îl lămuresc eu.

- Vreau să spun că înţeleg prin ce aţi trecut, zice tembelul.

- La ce vă referiţi?

- Toată tevatura …

- Aţi vrea să vă spun că mi-a fost ca un tată, chestii d-astea? Ar trebui să spun asta?

- Nu, spuneţi ce doriţi. Discutăm liber.

- Nu mi-a fost ca un tată şi nici măcar prieten. Eram doar colegi de serviciu. Mergeam împreună prin secţii, şi prin cârciumi. Nici măcar nu ţineam unul la altul. Semnam doar condica împreună. Ne luam frumuşel fluturaşii de la financiar, lungi, albi, panglicile acelea de hârtie poate că ne legau, cumva, în şerpuirea lor tâmpită. Sau dimineţile de iarnă când ningea plictisitor în curtea interioară a bibliotecii şi noi priveam pe fereastră spectacolul acela banal şi aşteptam să se termine odată programul.

- Poate că nu vă dădeaţi seama, insinuează el.

- Nu, vă spun eu, nu ţineam. Eram împreună din alte motive. Dintr-un fel de scârbă universală, sau din demenţă, sau pur şi simplu din inerţia ratării.

- Da, zice, ridicându-se. Îmi cer scuze dacă v-am deranjat.

- Nu m-aţi deranjat, îi spun.

Apoi am stat douăzeci de minute cu botul în pernă, cu ochii închişi. Nu mi-era foame. Fixam bucata mea de cer. Eram gol, vechi, uitat şi inutil ca o amforă pe fundul oceanului.

(...)

- Să fie pentru sufletul lui, a spus directoarea, vărsând o picătură pe mormânt.

- Ar trebui să vărsaţi o sticlă întreagă, a comentat Neti de la Sala de Lectură.

- Lasă-l, fată, cine ştie ce-a fost în sufletul lui, a murmurat directoarea. Şi noi le avem pe-ale noastre, a zis.

Era sufletistă directoarea. Chiar îi părea rău după Trofin. Lui Neti nu, pentru că o făcea proastă când venea să aducă noile fişe şi cărţi.

- Tot timpul mă făcea să plâng, doamnă. Tot timpul. Spunea că i-ar fi frică să stea cu mine singur pe întuneric, nenorocitul naibii, se plângea Neti.

- Lasă, dragă, lasă. Ce-a fost a fost.

În ce mă priveşte, eram împărţit. Sufleteşte. Eram şi de partea lui Neti, gata să scuip pe mormântul lui. Dar şi de partea directoarei, blajin, tolerant, uman. Nu mă puteam decide.

Avea un singur frate. Ăsta venise singur la înmormântare. Era un tip destul de rece şi destul de grandoman. Şoferul îl aştepta fumând în capătul aleii. Părea cam stânjenit cu fratele Trofin. Nu se simţea în apele lui.

- Ştiţi, îmi spune, noi nu ne-am prea înţeles niciodată.

Încerca să se scuze. Să se explice. Dar nu era cazul.

- Şi de ce-mi spuneţi mie aceste lucruri?

- Am înţeles că aţi lucrat direct cu el.

- Asta nu înseamnă nimic, i-am spus. Nimic.

Administratorul cu părul creţ, lungan şi osos, îmi turna încontinuu. Şi eu încontinuu băgam coniac în mine. Şi inima mea se îmblânzea cu fiecare bătaie. La ora aceea mai erau vreo trei înmormântări în cimitir. Oamenii se cară, îmi spuneam.

(...) Apoi adorm şi mă trezesc şi Trofin, ticălosul, stă pe marginea patului dând din barba lui roşie pufnind fumul pe nări. Ochii îi lucesc în gol. Sunt destul de surprins să îl descopăr aici, pentru simplul motiv că nu poate fi, fizic, matematic, tehnic, cum vreţi, aici. Fiind mort. Fiind cât se poate de mort. Eu şi doamnele bibliotecare, directoarea, administratorul, contabila, şoferul, electricianul – cu toţii îl conduseserăm pe ultimul drum. Eram un şir destul de lung de indivizi făcând pe afectaţii, păşind agale pe aleile cimitirului în sunetele stridente de trombon. Cu toţii eram dispuşi să tratăm cu multă toleranţă amintirea lui Trofin. Căutam faze amuzante, faze inofensive. Nu era chiar cel mai uşor lucru. Derulam casete vechi şi decupam porţiuni mici şi drăguţe, apoi le lipeam între ele şi în final putea ieşi un filmuleţ oarecum simpatic. Din amplul ciclu Trofin, sinistrul scârbos care venea la 8 dimineaţa rupt de beat, cu sliţul descheiat, vorbind porcării, incapabil şi nesimţit, nu mai rămăsese aproape nimic.(...)

Credeţi-mă, există cel puţin o mie de motive pentru care moartea lui Trofin ar trebui să ne readucă zâmbetul pe buze, cel puţin o mie. Moartea lui Trofin este acea clipă de luciditate fulgurantă şi demnă pe care o are viaţa, în vreme ce păşeşte ca o curvă beată şi vanitoasă pe marginea de beton a unui pod arcuit peste prăpastia fără fund, echilibrându-se cu braţele întinse şi hohotind deopotrivă ridicol şi grotesc.

Cei care susţin – probabil mai sunt şi câţiva indivizi de tipul acesta, totdeauna există – că a fost totuşi o moarte suspectă, că nu era chiar atât de bătrân precum se credea, şi nici atins de vreo boală incurabilă, de fapt nu sunt decât nişte idioţi care nu au altceva mai bun de făcut decât să chiţăie aiurea, în loc să răsufle uşuraţi. Fac nişte presupuneri. Nu au fost acolo şi nu au de unde să ştie ce s-a întâmplat cu adevărat. Ei bine, şi ce dacă l-au găsit a doua zi zăcând în mijlocul camerei într-o baltă de sânge şi vomă? Un tip suspect nu o poate mierli decât într-un mod pe măsură. Ar putea să crape eroic sau exemplar o şopârlă decerebrată? Adevărul gol-goluţ despre moartea lui Trofin nu-l ştie nimeni. Poate doar bunul Dumnezeu îl ştie. Iar dacă îl ştie, atunci îl va ţine frumuşel şi discret în buzunarul de la piept, alături de alte o mie de adevăruri la fel de mărunte, mediocre şi îngrozitor de umane. Nu are niciun sens să ne agităm.

Trofin? Merita să crape ca un superjeg. În ce mă priveşte, nu m-am sfiit să declar acest lucru la poliţie. Nu m-am dat înapoi să afirm că probabil într-o zi l-aş fi izbit eu însumi cu capul de parchet până ar fi crăpat. Din câte izbituri poţi face asta, vă întreb ? Din cinci ? Din douăzeci? Din douăzeci şi cinci? Nicio problemă, dacă merită efortul, dacă e o cauză nobilă la mijloc. Trofin, viermele bălos.

- Îşi dorea să moară, domnule comisar. Ştiu că e greu de crezut. Ştiu că nu pare deloc plauzibil ceea ce vă spun acum, dar totuşi trebuie să vă spun: pur şi simplu tânjea după moarte. O chema prin toţi porii lui de sifilitic.

Iată-l urlând cât îl ţin plămânii: vreau să se termine odată mascarada asta! Plămânii lui de beţiv nenorocit. Plămânii lui de bătrân inutil. Dar nu avea curajul s-o facă singur. Chiar mort de beat fiind, tot nu putea merge până la capăt. Nu era laş, dar pur şi simplu nu putea.

- Înţelegeţi, domnule comisar?

- Înţeleg, înţeleg, mormăia detectivul.

- Nu era laş.

- Spuneţi mai departe, vă rog, insista pe un ton calm, probabil cel mai calm ton din lume la ora aceea.

Deşi pun pariu că îl durea în cot de Trofin, de lungul şir interminabil de mici derbedei, beţivi şi infractori de periferie, de târfele bătrâne, efectul de seră sau acceleratorul de particole. Mai mult ca sigur nu înţelegea ce vreau să spun. Nimeni nu înţelege, de fapt, ce se întâmplă. Nimeni nu are chef să înţeleagă ceva. Autodistrugere, plăcerea şi nebunia ei. Ştii doar că, de la un moment dat încolo, accepţi şi nu te mai poţi opune, pur şi simplu aluneci…

Într-o noapte, şi vă povestesc aceste lucruri ca să vă fac să înţelegeţi cu cine aveţi de-a face, s-a încăierat cu doi tipi pe o stradă dosnică. I-a hărţuit până ăştia l-au umplut de sânge. I-au cărat zeci de picioare în coaste, în stomac, în ficat. Eu eram doar un spectator atent. Mi-am aprins o ţigară şi mă balansam când pe un picior, când pe altul. Aşteptam liniştit să-l termine. Aşteptam Sfârşitul. Aveam senzaţia acută că Sfârşitul e foarte aproape. Într-un fel eram pregătit sufleteşte pentru asta. Nu-mi imaginam cine ştie ce lucruri spectaculoase. Mai degrabă îmi închipuiam ceva lent, dar cumva banal, ca un perete de baraj care crapă încet sub presiunea apei. Apoi o ţâşnire totală, care nu-ţi mai dă nicio şansă.

Sfârşitul lui Trofin şi Sfârşitul Lumii se suprapun în mintea mea ca feliile dintr-un hamburger rece. Lumina cadaverică a lunii se prelinge în scorbura obscură a gangului. Iar indivizii obosesc tot lovind în specimen. Îl abandonează în cele din urmă, plecând, aruncând doar câteva priviri iritate în urmă, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Trofin să se ridice, să-i urmărească, înfigându-se în spinarea lor argintie.

Două săptămâni a stat în spital. Şi era al naibii de fericit acolo. L-au pus pe picioare până la urmă. Cât poţi pune pe picioare un dobitoc recalcitrant.

L-am vizitat doar o singură dată, dintr-un fel de milă colegială. Purta o pijama în trei dungi, portocaliu, albastru închis, albastru deschis. Ceva îngrozitor de caraghios, domnule comisar. Mereu se încăiera cu tipi de două ori cât el. Îi sâcâia. La început ei îl priveau cu milă şi dispreţ:

- Du-te bă, de aci ! Eşti beat. Du-te acasă ! Dă-te-n pula mea de licurici!

Apoi, pentru că individul ignora advertismentele, se enervau şi-l buşeau puţin. Dar el nu se liniştea cu atât. Izbucnea:

- Vă fut în gură!! Milogilor! Împuţiţilor ! Labagii ordinari! Legionarilor!

Pumnii în gură se înteţeau până cretinul cu gura mare leşina. Însă puteţi afla că în tot acest balamuc nimeni nu se băga. Ăsta şi-o caută singur, spuneau cei de pe margine. Şi aveau perfectă dreptate. Eram şi eu pe margine şi la fel spuneam: şi-o caută singur. E tovarăşul meu, dar e damblagiu şi nu-i strică o mână de ajutor.

Altădată au vrut să-l înece într-un wc. L-au ţinut cu capul în closet o jumătate de oră. Mă gândeam şi atunci, în acele momente magice, că sunt poate ultimele lui clipe, aşa că mi-am aprins o ţigară. Cumva o făceam în memoria lui. Aşteptam sprijinit de zidul rece ca sufletul lui de hienă stearpă să se înalţe spre cer. Eram curios. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Un corp astral ieşind de-a buşilea dintr-un corp de carne şi zdrenţe. Dar nu s-a întâmplat nimic. Nemernicul a supravieţuit. Aproape că nu mai avea faţă de câţi pumni încasase. Arăta ca un zombi.

- Hai să bem în altă parte, mi-a zis. Lângă ăştia nu beau. Îmi stau în gât, a spus, privind ostentativ în jur, ca un animal înjunghiat.

Vorbind, împroşca sânge şi salivă. Oamenii se dădeau la o parte, dezgustaţi. Oamenii sunt cruzi uneori. Abia mergea. Am vrut să-l ajut, dar a ţipat ca un dement:

- Nu pune mâna pe mine!

Mă aşteptam să sară în aer, să explodeze, atât era de isterizat.

- Dă-te-n pula mea de tâmpit, n-ai decât să mergi singur, i-am spus. Mai mult se târa. Dacă ai fi aprins o ţigară lângă el, ar fi luat foc instantaneu. Era 90% vodcă ordinară, restul jeg uman.

Stomac al glasurilor

- Ne agităm aiurea, spunea Gore lăsându-se puţin teatral pe spate în fotoliul său vechi. Iar sentinţa lui va suna pentru totdeauna în creierul meu oranj.

Viaţa poate fi, foarte bine, simplă, rotundă şi lucioasă ca o bilă albă de biliard rotindu-se lent şi ireproşabil pe suprafeţele verzi. Asta cu condiţia să iei lucrurile aşa cum sunt, nu cum ai vrea tu să fie. Lasă-te dus de apă. Aceasta să fie filosofia ta de peşte citadin. Nu strâmba din nas. Bucură-te de toate clipele mici şi stupide ale vieţii tale de motan castrat.

Gore se lăsa pe spate cu aerul său dur şi melancolic de invalid scârbos, trăgând fumul în piept şi fixând cu privirea un punct îndepărtat, un joc subtil al luminii de amiază, izbucnind prin ferestre.

Mă gândesc la el uneori şi îmi dau seama că poate dincolo de bravada indiscutabilă a atitudinii sale, era totuşi un mic adevăr. De cele mai multe ori ne agităm prosteşte şi inutil când sensul vieţii poate fi, atât de lesne, contemplaţia şi plăcerea, ţigara fumată leneş şi tălpile lipăind pe plajele din Cadiz. Lovim disperaţi manta. Căutăm o lovitură amplă, puternică, subtilă, gata să ne înfigă în neantul vâscos al unei găuri îndepărtate şi glorioase. Vrem un sunet de tac care să ridice mulţimile în picioare. Vrem gustul de cretă pe buzele noastre de fildeş.

Şoferul nu a putut să-l evite. L-a lovit lateral, rupându-i picioarele de la genunchi. Izbindu-l de asfalt. Avea atâta alcool în el, încât doctorii nici nu s-au mai chinuit să-l anestezieze. E un inconştient, doamnă, fără supărare, i-a spus medicul de gardă mătuşii mele. Dar va trăi. O spunea cu o nuanţă abia perceptibilă de regret.

De fiecare dată când figura lui Gore îmi vine în minte, din straturile din ce în ce mai joase şi mai ceţoase ale unei memorii de moluscă, o asociez imediat cu versurile lui Pessoa, care îmi plac atât de mult chiar şi acum:

Îmi aprind o ţigară şi savurez în ea

o eliberare de toate gândurile.

Urmăresc fumul ca pe-un itinerar,

gust, într-un moment sensibil şi competent,

eliberarea de toate speculaţiile,

conştient că metafizica nu-i decât simptomul unei boli.

Apoi mă întind pe spătar şi continui să fumez -

voi fuma atâta timp cât îmi va permite soarta.

(Dacă m-aş fi însurat cu fiica spălătoresei,

poate c-aş fi fost fericit.)

Dar să nu crezi că dau doi bani pe poezie. Poezia a murit, ca şi Dumnezeu, de altfel. Şi duhul lor îngemănat pluteşte jos, la nivelul tălpilor noastre grăsuţe, de copii uitaţi pe plajă. Dar Pessoa îmi place, pentru că sună ca o muzică înceată şi sunetul ei leneş, izbindu-se de trupurile noastre goale, ne face cumva să ne trezim la realitate, deodată, să fim aşa cum suntem de fapt, dincolo de orice aparenţe: ridicoli, gravi şi ridicoli. Ca Gore, în căruciorul său de invalid. Urmărind meciurile de fotbal. Sau fumând absent, privind în gol cu o carte oarecare uitată pe genunchii săi zdrobiţi.

Am văzut odată un film despre viaţa unui scriitor. Bătea la maşină, puternic, cu o ţigară aprinsă în colţul buzelor. Cu cămaşa descheiată la piept. Soarele amiezii străpungea fereastra, lovindu-se de gleznele ei. Ea era acolo, aşteptând smulgerea paginilor. Aşteptând. Mi se părea că de fapt scrie pentru ea. Nu neapărat pentru el.

Totdeauna scrii şi pentru altcineva, nu doar pentru tine. Căci scrisul e un mic spectacol. Un fel de vodevil al subiectivităţii tale. Un dans pe o scenă din care se văd doar umbrele braţelor din metal, lovind hârtia. Sau poate un dar. Sau poate doar o formă de seducţie.

Îmi plac poveştile. Îmi plac cei ce făuresc poveştile. Meşteşugarii vorbelor. Îmi place gestul lor aşezat şi subtil şi sunetul sec al tastelor şi foşnetul hârtiei smulse cu nerăbdare de pe tambur şi aerul care vibrează plin de magia imaginilor care te prind în parfumul lor de cerneală şi alcool.

Dar îmi plac şi cei ce doar ştiu să spună poveşti. Marii povestitori anonimi. Marii palavragii adunaţi în jurul paharelor ordinare de vodcă din cârciumi în care intră doar lumina neagră a dispreţului. Îmi plac şi cei care ştiu, în liniştea inimii lor de lapte, să asculte poveşti. Chiar dacă-s imperfecte. Chiar dacă nu spun ceva extraordinar.

Lui Gore îi plăcea să povestească. Şi vorbea convulsiv, prelung ca şi cum atunci îşi descoperea amintirile, cu o uimire mereu neobosită. Buzele lui şuşoteau un fel de vise pe jumătate reale, pe jumătate la fel de reale, doar că această realitate a lor secundă era una întunecată, abulică, cumva impersonală, ţâşnind din fiinţa lui întortocheată. Nu găsea uşor amatori să-i asculte bâiguielile. Nu era chiar cel mai plăcut om din lume. Dar mie în general îmi plăcea să-l ascult. Îl vizitam uneori, la sfârşit de săptămână. Mătuşa mea făcea cele mai bune clătite din lume. De fiecare dată îmi punea câteva la pachet. Le învelea atent, meticulos. Era încă o femeie frumoasă. Îmi povestea uneori cum mergeau împreună, atunci când erau foarte tinere, ea şi mama, la dans, într-un club muncitoresc, nou, deschis la Casa Sindicatelor, cum urcau scările de gresie în rochiile lor din tafta, cu corsajul din catifea fiecare închizându-se în lateral cu un fermoar, lăsate peste genunchi, decorate cu o floare amplă, încântătoare, din catifea, şi ascultau şlagăre şi dansau cu bărbaţii aceia tineri, curtenitori şi nerăbdători, cu care se întâlneau luni dimineaţa pe aleile combinatului şi se salutau zâmbind şi braţele lor albe se mişcau în ritmuri proaspete, vesele. În fiecare seară ascultau la radio şlagăre. Până târziu în noapte.

- Erau timpuri frumoase atunci, spunea.

Gore mirosea a aer vechi, a tutun şi lavandă, cu profilul său de stafie învelită în pled verde, de la genunchi în jos. Ai să râzi, dar în secret visam să ajung scriitor. Aveam 14 ani şi ideea de a fi scriitor mi se părea fantastică. Problema era că nu ştiam încă ce fel de scriitor aş fi vrut să fiu. Îmi plăcea eroul lui Frédéric Dard. Aveam momente când San Antonio mi se părea cel mai fabulos personaj din Istoria Personajelor Scrise. Apoi aveam momente stupid de lirice, când mă impresiona vreun poet şi mă vedeam pletos, adâncit în reverii, scriind liric şi înfricoşător despre moarte, dragoste, destin, în suspinele şi lacrimile celor din sală, aşezat pe un podium de lemn, sub o lumină palidă de reflector. Până să mă decid asupra acestui aspect, ce fel de scriitor vreau să fiu, hotărâsem că e mai bine să strâng în mine toate poveştile din jurul meu. Să devin un fel de Stomac al Glasurilor. Şi toate chipurile şi toate vocile lor să se aşeze în mine, fiecare cu lumea sa dezvăluită leneş, şi pe fiecare să o împăturesc meticulos, cu grijă ca pe clătite, trasând cu linguriţa straturi subţiri şi aurii de dulceaţă de smochine.

Eram în stare să ascult de zece ori aceeaşi istorisire. Nu putea fi decât în folosul memoriei mele, al foiţelor invizibile pe care le scriam şi rescriam cu noile lor nuanţe, zi de zi. Poveştile lor nu erau neobişnuite. Cel mai adesea nu aveau nimic spectaculos sau neaşteptat. În general, ele spuneau ceva despre o viaţă caldă şi liniştită, despre nunţi zgomotoase, botezuri, petreceri de Anul nou, despre un văr îndepărtat plecat în America, despre certuri care se stârneau şi treceau repede ca o furtună de vară. Mergeam uneori la înmormântări. Erau nişte evenimente în mica noastră comunitate. Maică-mea mă îmbrăca cu atenţie şi o însoţeam. Ea plângea mereu, indiferent dacă era o rudă sau doar soţul unei vecine. Plângea încet, calm. În timp ce trupul acela galben cobora în sicriul ţinut pe braţe de câţiva bărbaţi. Apoi bunică-mea, cu prejudecăţile ei, că nu e bine ca un copil să privească faţa mortului. Era un fel de ilegalitate. Era ceva ameninţător ca un blestem. Bunică-mea era plină de prejudecăţi de acest tip. De tot felul de ticuri vechi, uneori enervante. Soţia celui mort era aşezată pe un scaun, în sufragerie. Şi toată lumea trecea pe la ea, o îmbrăţişa, spunea câteva cuvinte. Apoi toată lumea ieşea afară, în curte. În afară de bunică-mea care rămânea ultima şi atunci lua cu putere un vas, îl spărgea de pardoseală, aşteptam cu toţii acel zgomot dur, zdrobit şi abia când ieşea din casă, convoiul pornea lent, pe străzi, oprindu-se uneori, la intersecţii. Bunică-mea discuta cu toţi, cu preotul, cu groparii, se certa cu ei, dădea ordine în stânga şi-n dreapta şi toată lumea o asculta. Convoiul abia se deplasa. Mi-am dat seama atunci că e destul de plictisitor să mori şi să te tot opreşti, la fiecare intersecţie, să asculţi sunetul bănuţilor din metal căzând pe asfalt şi larma copiilor bătându-se pe ei. Erau monezi mici, de un leu, de trei lei, dure. Cu stema ţării pe verso, imprimată clar şi frumos.

Dintre toate poveştile, cel mai mult îmi plăcea povestea generalului cărat în spate. Trăită de bunicul meu la Odessa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bunicul, în serile acelea de iarnă, se aşternea pe derulat filmul, atât de bine ştiut, dar mereu misterios. Era caporal şi se ocupa de manutanţă. Transporta în căruţă alimente pe linia de front. Era prea deştept, ca să se lase omorât de ruşi. Dar la un moment dat l-a surprins artileria acolo, lângă tranşee, şi a încercat să-şi scape pielea fugind. Tot alergând printre gropi, şanţuri şi vehicule distruse s-a împiedicat de un tip rănit. Aşa că l-a luat repede în spate, nu putea să-l lase acolo, şi a alergat cu el aşa, până la o tranşee mai sigură. Iar tipul acela rănit la genunchi era general. Normal, l-au decorat pentru isprava asta. Mie mi se părea cea mai mişto chestie din lume. Îi mângâiam decoraţiile aurii, cu panglicile lor rigide, minunate.

Bunicul era singurul erou din familia mea. Şi continuă să fie încă singurul. Nimeni dintre noi nu a mai fost decorat niciodată. Am trăit normal şi simplu, în spatele frontului. Departe de loviturile de obuz, de gemetele muribunzilor, de goana infirmierilor şi urletele panicate ale ofiţerilor de stat major. În spatele liniilor, calmi şi moi, defilând de Ziua Eliberării pe străzi, între mama şi tata, în pantaloni scurţi şi cu caschetă, în sunetul tromboanelor strălucitoare, pierduţi în mulţimea aceea de corpuri frumoase, tinere şi pline de cutezanţă. Odată cu moartea bunicului, am rămas doar noi, specia neeroică, banală şi cuminte. Am rămas aici, în casa construită de bunicul meu. Pe o stradă liniştită dintr-un cartier mărginaş al unui oraş oarecare. Ne strângem în fiecare seară de Crăciun în jurul mesei, discutăm, schimbăm între noi farfurii, tacâmuri, felii de pâine, ciocnim pahare.

Mă gândesc uneori că viaţa nu-ţi dă multe şanse să fii erou. Erou, aşa, ca San Antonio sau ca bunicul meu. Şi că orice şansă ar trebui prinsă repede de picior, să nu scape. De fapt, a fi erou e o chestiune de şansă, nu neapărat de vocaţie.

Gore a murit într-o dimineaţă obişnuită de mai, în fotoliul lui, la umbra unui măr abia înflorit. Mătuşa îl scotea în fiecare dimineaţă sub acest măr, în spatele casei, împingându-i căruciorul de invalid. Gore avea un surâs triumfător şi profund ironic ca şi cum atunci, în clipa ultimei Desprinderi, ar fi prins în palmă un înţeles care nouă, celorlalţi, ne scăpa mereu.

(fragmente din volumul Noaptea pisicilor lungi, Brumar, 2010)