Lorena Stuparu, "Această fântână. Această cruce"

Ani la rând am locuit când în Bucureşti, cu mama lui, când în Craiova, cu mama mea, ca şi cum, îmbătaţi de strania plăcere pe care o emană certitudinea caracterului iluzoriu al legăturilor omeneşti, ne-am fi învârtit continuu în acelaşi cerc, deşi propriu-zis erau două, şi încă destul de îndepărtate pentru a se putea suprapune vreodată.

Atunci când, parcă spre a sfida această logică a efemerului în cadrele căreia ne mişcam atât de natural şi oarecum ordonat, am devenit la rându-ne părinţi, ne-am dat seama totodată că mamele noastre ar avea nevoie mai curând de linişte, decât de dovezile unei maturizări târzii şi am hotărît să avem propria locuinţă: aşa că ne-am mutat cu chirie la Roşiorii de Vede, că tot se face mai uşor naveta de-acolo, de la jumătatea distanţei dintre cele două centre singulare de putere matriarhală.

Să nu vă imaginaţi însă că a fost atât de uşor pe cât mi-ar fi mie acum doar să scriu. Dimpotrivă, totul a fost atât de încâlcit, încât simplul gând de a povesti îmi deşiră haotic ţesuturile cu inconfundabilele simptome ale tetaniei şi asteniei.

Și ca să-mi justific destrămarea printr-un exemplu, am să vă arăt cutia mea de cremă protectoare de la Oriflame sigilată cu buretele folosit al cremei negre de ghete.

Dacă privim cu atenţie mica circumferinţă imaculată din jurul buretelui, putem bănui urma unui deget arătător, indicând bunăvoinţa iniţială de a folosi crema mea de faţă la îngrijirea pantofilor într-un mod mai puţin insultător şi fără să o facă, practic, de neutilizat în scopul pentru care a fost creată şi lansată pe piaţă. Plictiseala sau graba? Tentaţia mizeriei sau un puseu al deşertăciunii i-au împins invectiva atât de departe? Chiar să-l fi luat în primire Urecheatu’, cum spune de fiecare dată când face vreo prostie, sau când se tânguie sever, fumând: „Hai să-l mai tămâiez şi pe Iepurilă...Se bucură, se bucură, că-l bag şi pe el în seamă...”.

Sau poate este vorba despre ecoul surd al fericirii amărui în care se trezeşte unicul supravieţuitor al unei catastrofe, într-o beznă desăvârşită şi într-o linişte excentrică? Cel puţin în aceste tonuri văd acum călătoria noastră împreună pe orbita aceleiaşi comete şi dacă încerc să mă sustrag câmpului gravitaţional fără de care m-aş prăbuşi în haos, este numai pentru că vreau să înţeleg cum a ajuns el, delicat pînă la cele mai semnificative tăceri, atât de neatent.

Unde e ziua în care-am răsuflat uşurată, aflând că-mi citise toate jurnalele de până la 33 de ani, unde-i îmbrăţişarea în care încăpeau toate însemnările despre toamnă, soare la apus, frunze ofilite, ca şi cum ar fi vrut să îngroape în ea toate monomaniile erotice de pe pământ?

Şi mai ales unde-s bileţelele neindiferente la soarta mea de proletar intelectual pe care le găseam dimineaţa sub veioza de pe noptieră? ”Ţi-am lăsat un bilet pe masă”, „Termină-ţi articolul, Ignaţia, că te dau ăia afară şi pe noi ne doare când te dai cu capu’ de pereţi”, „Pune zahăr în cafea şi ia seama la ce ţi-am scris”, „Ignaţia, scoate degetu’ din nas şi nu te mai răsuci de pe-o parte pe alta cu Dilema-n braţe, că nu ăia te plătesc”, „Citeşte şi ia aminte”, „Ignaţia, nu te mai mutila la zidu’ plângerii din bucătărie pentru condiţia boschetarilor şi boschetăriţelor din lumea-ntreagă, că nu ăia îţi dau de mâncare” şi altele de felul acesta, apoi

treptat, nu ştiu la capătul câtor renunţări de-a ne purta mai departe unul pe altul, rotirea noastră a-nceput să semene cu un interminabil exerciţiu de uitare şi iertare, cu distilarea unor esenţe tragice în sunete ce-mi atingeau corzi încă neştiute, vibrând în tainele unei vieţi ce parcă n-ar fi fost a mea, ci mai degrabă o demonstraţie de a face ceva, din ce în ce mai ataşată de toate manifestările lui de fiinţă bolnavă în care mă regăseam pentru că aşa mă angajasem cândva în faţa ofiţerului stării civile şi a preotului, minore gesturi de bunăvoinţă pe fondul amplelor mişcări de neputinţă: pahare umplute, întregi, jertfite pe altarul paharelor sparte.

De aceea, într-un fel, dacă vreau să îndrept ceva, nu pot decât să iau drept firesc faptul că el îşi unge picioarele cu crema mea de mîini şi să mă comport ca unicul martor al lucrurilor ce-ar fi trebuit să rămână nepătate

să accept că ne uneşte o glumă proastă ce mă trage-n jos cu senzaţia de nedesăvîrşire, să ascult cu atenţie zvonurile din alte rânduri: „Tu ai creat despre tine un personaj fictiv, tu însăţi eşti o ficţiune pentru tine”, „Las-o naibii de imaginaţie, trăieşte în realitate, că-ţi mănâncă dracii creierii”, replici aruncate în dezordine unor tendinţe de-a-mi face imposibilă viaţa când mă trezesc fredonând imprudentă prin casă „Am iubit, iubit, am iubit iubirea pură...”

„Ce să-ţi fac mămicule, dacă eşti dereglată psihic?”... „Eşti maniaco-depresivă, da’ se rezolvă: mai ai şi tu puţină răbdare până când te tai de la buget, iar foamea care va veni, le va potoli pe toate”. Şi ca să anulez orice idee de suportabil, nu mă las nici eu, „Puţine lucruri pe lumea asta sunt mai urâte decât invidia...te roade invidia, că tu nu ştii nici măcar un cântec de leagăn, că dac-ai fi ştiut, nu le-ai cântat copiilor, din doi în doi ani, cu fandări, doar două versuri, în orice moment, și alea culese din cercetările tale suspecte: «Ursul nostru din Tescani, vă urează la mulţi ani!»... Da, da, iubirea pură, «Toate frunţile libere, iar ca sentiment, un cristal»!”.

Dar credeţi că aceste scene casnice ar fi cumva finale? În ciuda cadenţei apocaliptice a unor dialoguri inclasabile în vreo normă sau formă, pe care mă sfiesc să le redau, pentru noi nu a existat niciodată iremediabilul, în situaţii ce făceau palpabil ireversibilul, arta compromisului îşi dovedea trăinicia, resuscitându-ne numai pentru a retrăi senzaţia aceea de amorţeală, de coborâre-urcare creată de venirea şi plecarea trenului, nimic nu era spus pentru totdeauna şi tot rămînea loc de adăugiri, de reîntoarceri, un fel de căinţe pe dos, lamentabile ca nişte autoîndreptăţiri.

Parcă nimic nu ne lega de un capăt, ci de un început fără de sfârşit, fiecare zi era o nouă plecare şi moarte spre dimineaţă şi un nou retur sau o reînviere fără tâlc, spre seară, „femeia nu înţelege bărbatul în dimensiunea lui eroică şi totuşi, femeia are dreptate”. Şi nici măcar nu-mi mai amintesc dacă el spusese asta, sau doar citase la prima noastră înfăţişare la tribunal, dar cu siguranţă ultimul bilet găsit pe masa din bucătărie suna cam aşa: „N-ai înţeles nimic. Am venit aici cu un gând: trebuie luat totul de la începutul începutului. De când am venit prima oară la o oră neconvenabilă. 4,30, 5,25 etc. Şi tu mă aşteptai, credeam, dintotdeauna. Mai târziu mi-ai spus că eram...inoportun. Că nu se face...La 4, 5, 6 dimineaţa eşti stăpân pe oraş, pe lume, abia te-ai născut, eşti nou. În fine. Nu ai înţeles nimic. Nu ştiu...Sînt viu şi nu mă interesează decât ce este. Este ora 7. Sunt, fireşte, ca de obicei, obosit. Încerc să îmi fac datoria. Altceva voiam să spun. Într-un munte de piatră un sihastru şi-a săpat chilia. A murit acum câţiva ani. Am fost acolo. Nea Fane Lupu a săpat 40 de ani două cariere de piatră ca să cioplească fântâni şi cruci. Acum e aproape paralizat. Asta e. Această fântână. Această cruce. A venit lumina. Nu era potrivit.”

Oricum, am convenit ca verighetele să-mi rămână mie, ca să am ce amaneta fix cu douăzeci de zile înainte de data salariului. În definitiv ruta Craiova-Bucureşti, cu oprire îndelungă la nodul de cale ferată ce se numeşte Roşiori – era singura soluţie pentru a mima inteligenţa socială. Pe deasupra, când se comprimă până stagnare timpul obiectiv, exterior, care altădată îţi permitea atâtea mişcări de rotaţie într-o singură zi, parcă nici memoria nu se mai dilată cum ar trebui, chiar dacă ea trăieşte în continuare, în adâncurile minţii, o viaţă care nu mai este a ta, dar de ce trecem prin Drăgăneşti Olt, în loc să fim la Videle? Acum deja intrăm în Caracal, iar pe locul ruinelor mânăstirii Chiajna tropăie câţiva navetişti disperaţi ce-au apucat să sară de pe scară, alţii ţuşti pe geam afară, „Mai încet, nene frânar, că sânt mic şi vreau să sar” chiţăie un iepuraş uitat în compartimentul în care picotesc departe de tot acest scandal atât de vacarm, într-un târziu mă ridic de la suprafaţa banchetei şi-l iau în braţe, ca să-i spun la ureche legenda mea şi să ne afundăm în oraş.

De curând mi-am cumpărat o cremă de corp de la Avon. Am să i-o pun cumva la îndemână, să vedem ce idee îi mai vine.

Creatori de întâmplări

Realismului îi stă bine în realitate. Vântul...vântul nu-mi şopteşte chiar nimic. Doar îmi perturbă auzul. Când scriu, îmi dau un pic şi sufletul.

Aşadar, în locul meu, creatorii întîmplărilor vor trăi de acum înainte pe pagini de dimensiuni obişnuite, cu L = 29 cm şi l =2 cm, iar eu nu voi face altceva decât să le atribui o semnificaţie la urma urmei, după ce o voi tot amâna, când din toate n-o să mai rămână decât ea, când cuvintele se vor îndepărta atât de mult de ceea ce vreau să spun, încât nici nu voi mai şti dacă vreau neapărat să mărturisesc, dar poate că trebuie: cum întotdeauna întâmplarea a făcut pentru mine mai mult decât necesitatea, am un mare respect pentru relaţia de incompatibilitate din logica simbolică. Această opţiune până acum secretă este de fapt un mod de a mă eschiva, de-a mă nărui în extensiune, ca în visul acela:

„- Lăsa-ţi-o-n pace, că nu poate face distincţia între adevăr şi testabilitate”, „- Cum adică?”, „- Păi uite-aşa, simplu, numai cei care-ajung să trăiască în mintea ei sunt fiinţe adevărate”.

Îmi dau perfectă dreptate, trezindu-mă de-a binelea în balansoarul acestor cuvinte, cu o poftă nebună de-a scrie despre ziua în care tu, creatorule de întâmplări, tu, călătorule, ai lăsat pentru altădată problema timpului şi a preocupărilor tale, ziua de care nu te-ai mai speriat că a trecut fără ca tu să fi făcut ceva durabil, ziua în care te-ai uitat pe fereastră şi te-ai îngrijorat de bagajele prea grele ale mamei şi-ai fugit după ea pe scări în papuci şi în trening şi-ai luat-o prin surprindere. Peronul gării din Craiova era atât de aglomerat, încât nu aveau chiar nici un temei privirile ei speriate la gândul că cineva cunoscut ar zări scena asta, cu tine agitând prin aer biletul luat în ultima clipă ca să ajungi să-ţi vezi fratele depunând un jurământ în care de fapt nu prea credea, într-o unitate militară din Bucureşti. Apoi, la întoarcere, îmbrăcată şi încălţată de unchiu’ Ionel care vă dusese cu maşina lui de culoarea vişinei putrede până în Obor, în sala de aşteptare a Gării de Nord, ţi se părea că toţi oamenii aceia gătiţi şi ei la fel ca tine, îşi cumpăraseră de fapt bilete nu pentru a călători, ci pentru a aştepta, şi atunci când tichetele vor expira îşi vor cumpăra altele, pentru alte trenuri, că doar o viaţă-ntreagă au agonisit, ca să poată aştepta acum relaxaţi, trecându-şi timpul în modul cel mai plăcut cu putinţă, povestindu-şi unul altuia despre trenurile care vin şi pleacă, şi erai toată numai o mângâiere când ai văzut medaliile de pe pieptul lui Cătă şi i-ai urat să le poarte în onoare şi el a râs mânzeşte, de parcă şi-ar fi băgat picioarele, şi n-ai pur şi simplu unde să intri în momentul acela în care-ţi vine să izbucneşti în plâns. Momentan te ascunzi după ziar şi nici nu ştii ce-ai mai trage pe tine, cu ce să te acoperi, ai vrea pur şi simplu să porţi un nor invizibil pe care nici soarele să nu-l poată pătrunde, în momentele astea nu mai poţi nici să stai cu spatele la lume şi nici dacă te-ai face una cu fereastra, nu ai putea scăpa de atâtea priviri, de aceea revin şi subliniez

este meritul logicii de a cultiva chiar şi în individul cel mai lipsit de metodă, ideea că lumea şi viaţa pot şi este necesar să fie ordonate. Umbrele sub specia umbrelor, realităţile la realităţi! Punctele de vedere cu punctele de vedere, poziţiile contrare lăsate-n voia lor, şi-aşa mai departe, era vorba mai întâi de un fel de iluminare bruscă, o-ntorsătură de situaţie în care se-aprindeau nişte beculeţe pe care le credeam arse, a, da, abia acum puteam formula cu claritate gândul că fiecare trăieşte în casa pe care şi-a construit-o din propriile cuvinte. Suntem sau existăm pe măsura cuvintelor care ne intră şi ne ies din vocabular, a legăturilor dintre ele, nivelul nostru adevărat de trai stă în calitatea cuvintelor neschimbătoare, datorită cărora suntem aceeaşi, indiferent unde ne-ar fi domiciliul, iar dacă asta nu s-a văzut îndeajuns până acum, voi încerca să arăt mai departe, înaintând cu poticniri în trecut.

Întreruperea eseului despre fum

De aceea cred că sunt datoare ca, pe măsură ce dau la o parte umbrele despărţitoare ale somnului ce nu face altceva decât să-mi răscolească oboseala şi să mă convingă de ea, să mă apropii de condiţiile începutului.

Pusesem ceasul să sune la şase, special pentru cafea, special pentru paginile de dimineaţă fără de care nu aş putea să mă mişc în realitate, „Dulce ţinut al poamelor”. Cu cinci minute înainte de-a suna, ştiam deja că trebuie să sune. M-am trezit aşadar formal, să-i dau onorul, nu am obiceiul frecvent mai ales în filmele româneşti, de-a-l înăbuşi cu ceva, numai să tacă, apoi am adormit din nou, foarte conştientă de misiunea mea. Era un somn de lucru. În scurtul răstimp în care mă trezisem, somnul neglijat apucase deja să amenajeze un fel de salon al fiinţeelor exemplare, sau cam aşa ceva, unde ar fi trebuit să fie invitaţi tinerii studenţi la filosofie, printre care mă număram şi eu, unde avea mare importanţă orice pagină scrisă, fiindcă numai astfel întâmplările deveneau întâmplări, şi nu aberaţii, reacţii fizico-chimice, transformări adiabatice, catastrofe biologice, fiindcă întâmplările ca atare erau în cea mai mare parte nereuşite, cînd nu erau cu adevărat stupide, deci nedemne de a fi memorate.

M-am ridicat grăbită de la masa de lucru, cu gândul să mai prind deschis la Agenţia C.F.R. Am luat troleibuzul pentru numai două staţii, am coborît în piaţa Kogălniceanu, ca să mă opresc şi pe la Bulandra, să mă uit la afişe. Un domn m-a-ntrebat dacă nu vreau un bilet. Şi astfel m-am trezit intrînd la spectacolul „Romeo şi Julieta la sfîrşit de noiembrie”, la care nu ştiu de ce, am rîs cu inconştienţa eternă de mai, şi nu pot să spun că mi-aş fi pus cine ştie ce probleme existenţiale pentru prima dată, dar după ce-am ajuns acasă, în micul meu apartament cu chicinetă de pe doctor Lister, mi-am făcut un ceai şi-n timp ce se răcea, mă gîndeam că n-am nici un plan, că va fi dificil să-mi ordonez viaţa, să-i dau o structură, o coerenţă. Mai întîi trecutul: ca să-l pot visa, ar fi trebuit ca atunci, altădată, să fi fost cineva, ca să pot aspira acum să fiu altcineva, deci nu avea rost, aşa, din obligaţie. Apoi prezentul: prietenii, colegii, profesorii, cunoştinţele, iubitul meu ideal, mama mea practică şi devotată, fratele meu muzical şi sora mea apetisantă, tatăl meu care face „mîncare de bărbat”, toţi se vor sustrage, din cauza ritmului oarecum poetic impus, oricărei asemănări cu persoanele reale şi-atunci se vor supăra pe mine, aşadar abia aştept să obosesc şi să adorm, abia aştept să mă energizeze ceaiul pentru a face ceva astfel încît să obosesc şi să adorm, ca apoi să mă trezesc şi să-mi fac o cafea. Am vena aceea care-mi transportă cafeaua direct la inimă. În dimineaţa asta am simţit drumul fluid şi înviorător al cafelei prin sânge, am simţit-o cum se revarsă în inimă şi de-acolo cum îmi inundă întreaga fiinţă.

Oricum, peste doi ani voi termina şi cu facultatea, am început anul III de două săptămîni, iar de luni intrăm în practică la I.L.F. Berceni, ceea ce abia am teoretizat la cursul despre revoluţia industrială, urmînd să înfăptuim de aici înainte, timp de o lună, prin propria muncă. Căci suntem abia în 1985, o lungă noapte în care odihnită fiind, mă gîndesc la voi fără teama că într-o bună zi s-ar putea să nu mai fiţi.

Mă întorc, privirea-mi alunecă pe cărţile etajate şi supraetajate, mă răsucesc de pe-o parte pe alta şi din nou spre voi, imaginea se derulează clar, mă las în voia acestui film, fără emoţii, fără spaime, fără extaze, fără simţ critic. Spectatorul perfect izolat de tot restul, închis în zilele de-atunci, după care aş vrea să ştiu ce mai urmează, după final, după ultima staţie, spre care mă-ndrept învăluită-n oboseală, încolăcită-n somn, din nou cercul, micuţul cerc îmi strânge tâmplele şi sunt asemenea mătuşii de la fereastră cu iubitul ce-i devenise soţ, mângâindu-i umerii când cobora jaluzelele şi cu puţin timp înainte să moară, când au plecat toţi ai casei în oraş, „Hai, dragă,” l-au zorit, „Când aveai de gînd să cobori, de când te-aşteptăm ca pe-un ginere...”, el i-a sărutat liniştitor mîna şi-n momentul acela a lovit-o o minge- n ceafă, s-a-ntors atât de rănită, severă către copii, mult timp am crezut că de- acolo i s-a tras sfârşitul, de la acel gest imprudent...În fine...vom fi la fel, nimeni nu va mai şti de noi, nu vom fi judecaţi după ce spunem la venire, ci după replica de la plecare, va fi foarte clar că faptele se petrec mecanic, că viaţa funcţioneză după regulamenul ei de ordine interioară, asemenea inimii care bate, sîngelui care circulă, stomacului care digeră, ficatului ce se-mpotriveşte intoxicaţiilor exact aşa cum noi, în cele mai bune momente, ne- mpotrivim vieţii. Când stau cu ochii aţintiţi în tavan nu mai pot măsura timpul odată cu soarele ce apune şi răsare după reguli fixe. Cu groază mă-ntreb: de când stau aşa? Ce-am văzut?

Comportamentul umbrelor

Aici se termină visul. Adică am adoptat convenţia că e de-ajuns pentru noaptea asta şi m-am trezit la 6,20 după ceasul albastru. Ar trebui să mă grăbesc, s-ajung printre primii, să-mi pot alege un container cu ceapă mai bună, să-mi termin mai repede norma şi să mă-ntorc la citit în aşteptarea somnului, ca să te visez din nou.

Spălându- mă pe dinţi, îi zîmbesc încă somnoroasă în gând lui Serghei, răzvrătitul de-alaltăieri: „După ce că sîntem aici, când ar trebui să fim la cursuri, după ce că muncim pe gratis, mai sîntem şi traşi pe sfoară, ni se mai încarcă şi norma! Iar profesorii noştri, aleşi pe sprânceană cei mai tâmpiţi şi îngrozitor de pedanţi, se aliază cu paznicii de la ILF Berceni, în loc să ne apere! Da, am auzit şi următoarea aberaţie: Programul normal este până la ora două, iar voi, cei care vă terminaţi norma mai repede, trebuie să luaţi în plus. Haida-de! Adică omul trage ca să câştige timp, şi este tras în piept! N-avem nevoie de bani, avem nevoie de timp, de altfel, anul trecut, pentru cei 4 lei pe zi s-au suspendat bursele, iar cînd Neculai i-a sugerat profesorului să vorbească la nivel de decanat să se ia măsuri ca să nu se-ntâmple şi anul ăsta la fel, el a ripostat că nu are decât sarcina de a ne supravegehea. Aha!, vă spălaţi pe mâini, a urlat Neculai, iar Dori a dres-o cînd profu’ se-ntorcea cu spatele: Măgaru’ ăsta e poet! Buun, o să tragem de container până la două, şi chiar n-o să-l terminăm, dacă asta vreţi. De altfel nu putem să facem lucru de calitate. Noi am încercat să fim exigenţi, să punem pentru însilozare ceapă într-adevăr bună, dar şeful s-a supărat pe ideea asta a calităţii şi ca atare, pentru vânzare, pentru piaţă, au rămas tot gunoaiele. Fără îndoială că ceapa bine sortată se va strica în siloz şi în permanenţă jumătate din kilogramul de ceapă cumpărată în orice moment, va trebui aruncat”.

Între timp, mereu neatentă, mereu absentă, mereu purtând cu mine ceva mult mai important decât ceea ce se-ntâmplă în jur, mult mai grav decît ceea ce trebuie să fac, mă aflam în situaţia extrem de delicată de-a nu mă putea certa cu paznicul, de-a nu-mi putea pleda cauza sortării unui container de ceapă în plus, împreună cu Ana, ca să recuperăm ziua în care vom lipsi de la practică „din motive obiective”, căci erai deja acolo. Ei, dar şi unul dintre profesori s-a atacat, că, vezi Doamne, trebuie să stea el cu noi, că asta i se pare o chestie neserioasă. Neserioasă, prin prisma interesului dumneavoastră. Eu n-am nici-un interes, nu primesc nici un ban. Nici noi nu avem nici-un interes, dar nouă ne place-aşa, de ce nu ne lăsaţi să ne terminăm singure treaba? Nu pot pleca decât după ce toţi studenţii sunt evacuaţi, încearcă el să glumească. Păi vedeţi? Apoi, când căram un coş, ni s-au întâlnit privirile din senin, erai ca-n visul meu, fără vârstă, am paralizat de ruşine, „Bună dimineaţa”, am rostit fâstâcită şi tremurătoare, „Bună ziua”, ai răspuns calm şi neafectat, i-am explicat Anei că trec printr-o situaţie exact pe dos decât în cântecelul „You say yes, I say no/ You say stop and I say go”, „E iubitul tău?”, am lucrat înnebunitor, am intrat cu totul şi cu totul în container, am inhalat praf, ne-am suflat nasul în batiste ce-au devenit de nefolosit (în curînd o să facem râme, râdea Serghei), am luat tramvaiul, apoi autobuzul, m-am întors spre grasu’ cu burtă şi servietă: - Ce vă-mpingeţi aşa împotriva noastră? – Mă-mping împotriva voastră?!...- m-a-ngînat el indignat, - Căscato! Mai bine ţi-ai coase la loc pantalonii ăia tăiaţi..., apoi mult mac şi sare pe covrig, că la patiserie n-aveau decât merdenele, ceea ce noi nu, niciodată, noi nu, apoi Petrică cel inexplicabil din staţia de metrou şi sora lui mongolistă pe care neapărat trebuie s-o fi chemat-o Petronela şi mama lor ce le trăgea palme, apoi, cum s-a simţit privită, a-nceput să mestece nonşalantă gumă de la sârbi, şi cum ne-am gândit noi s-o facem proastă cînd coborâm, am vrut să furăm un măr şi n-am avut curaj, şuşoteam „Unul” şi-atunci s-a-ntors spre noi o doamnă din faţă, „Ei, hai, un kilogram” şi-atunci ea ne-a făcut loc în rând, dar când am ajuns în dreptul vânzătorului, „Ăăă, ce mere urâte!”, şi-am plecat chicotind, ţinându-ne de talie, ne-am întâlnit iar cu grasu’ din autobuz care- a făcut în aşa fel încât să vedem că ne-a văzut, apoi unul mai slab ne-a-ntrebat hodoronc-tronc dacă noi ne-am f azi şi Ana l-a făcut nesimţit şi eu tâmpit, iar el a răspuns impasibil „Staaţi...doar v-am întrebat”, apoi am ajuns în Crângaşi, iar Serghei îşi făcea tema la germană şi Ana s-a enervat că nu gătise nimic, el a ieşit să ne cumpere o sticlă mare de sirop de vişine, dar să lăsăm asta.

Nu ştiu cum să spun, ca să pară adevărat. Ne place să ne simţim un întreg. Şi atunci când în propoziţiile prin care ne autodescriem apar termeni inexplicabili, ne simţim fisuraţi. Era ceva mult mai puternic decît mine, o teamă ce se tot străduia să-mi golească sufletul de orice alt sentiment, obiectele din jur îmi păreau absurde, şi-mi dădeam seama c-aş putea înnebuni.

„Lili, ce-nseamnă anamnezie?” mă-ntrebase-nainte de-a adormi fratele meu, „Am găsit cuvântul ăsta într-o carte” şi eu mi-amintisem asta prin Piaţa Unirii şi-ncepusem să grăbesc pasul, ca să-i răspund, dar el m-aşteptase ce m-aşteptase, până când adormise la loc.

Acum ce să fac eu? Nu sunt niciodată atât de mult şi de profund plecată, încât să uit cât de săracă în fapte e viaţa mea. Ea oricum nu are pentru mine nici-o valoare, dar dacă tot am de gând s-o stric, pentru a face măcar lucrul ăsta cum se cuvine, am să încep cu părul. El nu va mai purta nici-o amintire, vedeam asta-n oglindă. Şi perfect! Acum! Aşa am eu chef, să mi-l tund! Orele 16, 26. După ceasul meu. „Părul lung şi negru te caracterizează”. Ei bine, uite ce interesant, de-acum înainte retezate vor fi toate aceste fire ale memoriei şi cine va vrea să le reînnoade, mai mult le va rupe.

El doarme cuminte în anamnezia lui. Abia mi-l spălasem, mi-l strînsesem într-o coadă la spate şi brusc mi-a venit să-l tai. Dintr-o dată, o simplă decizie. Adevărul e că şi foarfeca avea partea ei de vină: tăia foarte prost. Acum nimic nu-ţi va mai aminti de mine, iar eu voi avea prilejul să vorbesc foarte frumos despre părul meu la trecut.

Cătă s-a trezit, m-a sărutat cu un gest ghiduş, fugar, şi-a adormit la loc, fără să observe că m-am tuns. Pe urmă...Gata! Nu m-am tuns cu intenţii estetice...dar umărul meu stîng mai păstrează încă ceva din căldura părului. N-am vrut să cred. Dar ăsta e adevărul. Mi se- ntâmplă aceleaşi lucruri ca şi altora. Şi-abia acum arăt cum înţelegeam, în sfârşit, că nu e bine să-ţi arunci sentinţele asupra nimănui, dacă nu i-ai trăit viaţa, e oarecum frumos.

Doamna Ştefănescu, de obicei consolatoare cu toţi cei care locuiesc la demisolul şi mansarda spaţioasei case de pe Doctor Lister a cărei proprietară este, de data asta se arată de-a dreptul indignată. – Ce s-a-ntâmplat? Cine erai tu, doamna Chiajna, ca să-ţi tai părul pentru că au năvălit turcii? Ce mari necazuri ai tu la vârsta asta, încât să faci aşa ceva? – Nu mă mai certaţi, şi eu sînt foarte supărată pentru ce-am făcut. Aşa mi-a venit. N-am mai vrut să ştiu de el, să-l îngrijesc. – Dragă, de-acum înainte când vrei să faci ceva, întâi să numeri în gând pînă la zece, şi-abia după aceea să te hotărăşti. Trebuia să întrebi...

Se uită în continuare supărată la mine. – Ei, lăsaţi, că mă duc la coafor să mi-l aranjez. – Mai rău! În nici-un caz! Nu pot suporta capetele alea standard, stereotipe. Sînt nişte proaste coafezele! – Lăsaţi, o să crească. Mă priveşte cu îndoială : - O să crească?

Am ieşit apoi după ţigări „bune”, Cişmigiu superlong, albe. Tutungeria mea era în concediu. Sau în inventar. M-am bucurat. Mi-am zis: merg până-n Kogălniceanu, cu ocazia asta trec şi pe la facultate, mă duc direct la „Oglinda sesiunii”, precum criminalul la locul faptei. Şi-atunci v-am zărit. Râdeaţi în hohote, ca şi cum abia aţi fi auzit cel mai idiot banc. N- aş fi putut să dau ochii cu voi. N- aveam nici-un chef să mă-ntrebaţi: Where is your hair?, după cum m-aţi şi-ntrebat mai tîrziu. Where is my hair? Şi...pur şi simplu...nu mă aşteptam. Nu-mi compusesem o mină indiferentă. Până la urmă a ieşit cu mult mai penibil. Am traversat în fugă: primul gând, să intru-n cofetărie, la Tosca. Să m-ascund printre mese. Dar nu! Am continuat să alerg disperată pe trotuarul paralel, căutînd o uşă de bloc deschisă, ca să m-arunc acolo. Cât de puţin îmi plăceau toate acestea!

Nu, nu credeam să mai pot tresări atât de puternic la zgomote. În goana aceea nebună nici nu ştiu cum am ajuns la tutungerie, cum am traversat la chioşcul de ziare, cum am intrat în cofetăria de lângă Cişmigiu şi-am devorat în transă o-ngheţată de fistic. Apoi am fost sfătuită să nu iau totul prea în serios. Părul meu...părul meu, aş dori totuşi să ştiu ce mai urmează după final, care nu este sfârşitul, ce mai e după ultima staţie, dacă între mine şi uşă, dacă între fereastră şi tavan se mai pot aduna necesităţi logice care să primeze convingerii morale, dacă mai am percepţia distanţei dintre vorbe şi fapte...Ibricul sare-n aer. – Alo? Alo?

Domnului profesor, zadarnica trudă

Eşti în preajma unei sărbători. Dai din colţ în colţ numai freamăt, nu ştii ce mesaj, ce comision să laşi mai întâi. Uite, parcă-ţi vine să plângi sau să râzi. Iertaţi-mă: n-am să vă pot uita niciodată.

Mă gândeam aşa, la ora de fizică: dorm. Dorm în corpul meu şi visul mă mişcă din ora asta în ora de engleză, dorm nu în haine consacrate acestui ritual, ci în hainele de toată ziua, iar ele rămân curate. Dorm prin sufragerie, pe unde-apuc, ca să te visez, azi noapte am dormit cu andrelele circulare ale mamei sub cap şi cu ghemul între umeri, simţeam asta, dar nu mă puteam împotrivi, căci eram într- o dispoziţie mai plebee. Cum am venit din oraş, mi-am schimbat ciorapii, mi-am pus sarafanul împletit din resturi de lână peste helanca roşie, mi-am aşezat pe umeri şalul albastru, dup-aia m-am răzgândit şi peste sarafan mi-am luat bluza portocalie cu dungi verzi pe care mi-o indicase mama, ca să-mi fie mai cald, atât. Pe balcon am cam îngheţat, nu pot să dorm acolo, oricâtă linişte ar fi, mi se pare aerul, simplul aer prea tare sau prea curat pentru cât de mult aş vrea eu să fumez.

Dar mă mai gândeam atunci că, deşi sustras gravitaţiei, îmi simt chiar sufletul ca pe propria greutate, de câteva nopţi să dormi în halu’ ăsta, plimbându–te prin casă, şi totuşi să trăieşti în continuare, „să trăieşti, iubite, costă mai mult”, iar această poftă de viaţă, această totală bunăvoinţă, această înaripare nu poate prevesti nimic bun, dar atât să am grijă, să nu cumva, într-o clipă de nebăgare de seamă, să m-apuc să-i povestesc Deliei: „Am fost la El şi i- am cerut un pahar cu apă şi i-am spus că eşti cea mai bună la mate, El s-a mirat, mmm, Miss Bogheanu, ea se descurcă la engleză şi fără să-nveţe”, nu, nu trebuie să fac asta, oricât de puternică ar fi nevoia de-a vorbi cu cineva care înţelege, apa aceea minerală, politicoasă, El, nici nu ştiu de ce m-am dus, mă gândesc la fel ca mama, nu mi-e frică de moarte, dar mi-e urât în cimitir, am prins cumva adevărul şi nu vreau nici în ruptul capului să-mi scape, adică ceva hotar cu nebunia, este aerul meu şi fără să-l ţin minte, sunt atât de dezorientată.

Câteva minute ştergând din cale cinematograful „Patria”, Universitatea, Teatrul, Primăria, Cinematograful „Central”, Librăria „Cartea Rusă” ca să ajung la poarta liceului înainte de şapte, să nu mai fiu nevoită să mă subtilizez pe la intrarea profesorilor, eu numai pe tine te iubesc şi mama mă-ntrebă de ce râd, iar eu îi răspund că de felul în care mâncăm, „Da’ ce-are felu’ în care mâncăm? – Mi se pare vetust” şi ea continuă: „I-au plăcut Marinei crizantemele? Dar Deliei? S-a bucurat Marina?” şi eu „Da...da”. „Cred că nici nu se-aştepta Marina”. „ Daa...Da...”. Dar nu ştiu de ce, El se- aştepta. De necrezut mi se pare doar faptul că de ieri pân-acum nu mi-am găsit încă timp să stau şi să mă gândesc la ieri, la aseară, la cum a fost, îmi stătea pe buze să-ţi spun, atunci cînd vorbeai despre cele şapte ore de matematică pe săptămînă ale noastre, că eu fac 24 de ore de engleză zi de zi, asta însemnând nu atât literatură şi limbă, cât exasperări de-a nu te putea atinge, că aş vrea în viitor să lucrez la o fabrică de parfumuri ca să te pot avea mereu în preajmă, că eu caut ceva nou şi m-am plictisit de vârsta mea, dar, Dumnezeule mare, chiar nu ştiu ce caut acum la El, cînd „trage mâţa de coadă” în timp ce- i sugerează altei adoratoare, desigur, la telefon, că n-ar vrea să se-apuce de nimic altceva, pentru că momentan i se pare mult prea interesantă această preocupare.

Şi-n somn i-am lăsat din nou vorbă mamei să le transmită celor care mă caută că-mi fac baie şi se făcea că sunt pe prispă la bunici şi curtea era părăsită ca- n Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte şi când voiam să m-apuc de curăţenie veneau spre mine două ţigănci tinere, începea să-mi fie frică, dar apărea la timp o bătrână cumsecade îmbracată-n haine de doliu şi cu faţa la fel de albă ca a străbunicii, când ţigăncile mă luau de mîini, îi ceream ajutor din priviri, ea se-apleca asupra mea, calmă, să mă sărute, dar răzgândindu-se-şi întorcea faţa de la mine, „lăsa-ţi-o, fetelor, are încă respiraţia mult prea caldă” şi- i simţeam, la rîndul meu, răsuflarea-n obraz, şi perna mai avea un pic să mă sufoce, dar chiar e nevoie ca nişte semne grafice pe care acum le înşir, inconstant şi dezechilibrat într-o agendă chinezească, să ne ajungă din urmă, pe mine, pe tine, pe fratele meu care-mi pune sticle fierbinţi la tălpi, unde le-ai încălzit aşa repede, aaa, pe aragaz, aaa, deci avem gaze şi mama se minunează-n continuare cum de n-a pierit străbunicu’ într-un incendiu nocturn, aprindea ţigară de la ţigară şi-adormea cu ultima fumegîndu-i între degete, îmi scapă chibritul fumegînd pe pledul ce mă-nfăşoară, dar îl observă Cătă la timp, dacă am fi în evul mediu, m-aş îndrăgosti de tine, în slava îmi povesteai despre cercul pedagogic ţinut la o şcoală într-un sat din secolul al XIII-lea, într-o clasă cu flori pentru ceai diuretic puse la uscat, „doar maşina-mi mai amintea de civilizaţie”, ceea ce te-a făcut dintr-o dată să ţii foarte mult la postul tău de la cel mai important liceu craiovean. Mi-ar fi imposibil să transpun în engleză concordanţa acestor timpuri, aspectul gramatical la care ţii de fapt cel mai mult. Mai mult decât la orice pe lumea asta.

Doar îţi admirasem în treacăt portretul cu John Lenon în fundal, pictat de-o mână iubitoare, nasul acvilin, la fel de reuşit ca degetele de-o frumuseţe aproape feminină, tenul măsliniu, părul negru, umerii un pic lăsaţi ironic în jos, atât cât să-ţi ţii şi fruntea aplecată în ton cu ceea ce fredonai melancolic şi nepăsător când fixai brusc, încă de la intrare, întreaga clasă spre care te-ndreptai legănând catalogul, cu privirea maliţioasă şi totodată albastră sau verde, după culoarea zilei sau a cămăşii, pare ireal, dar aveai un buchet de „Nu-mă-uita” pictat pe cutia de scrisori inscripţionată cu „Don’t forget to remember me”, şi-odată-ai desenat pe tablă dinţii şi limba elevului Constantinescu pentru ca el, văzându-le, numai un chin şi-o durere, să-l poată pronunţa pe „the”, iar altă dată, acelaşi pahar cu conţinut lichid în trei variante, ca noi să- nţelegem „ to drink, drank, drunk”...

Uneori, o idee negrăită îmi subminează limbajul: fug minutele, fug, va suna de ieşire, ce va mai fi şi astăzi, la engleză, după fuga minutelor? Mi-e teamă, mi-e teamă, îţi voi spune, mi-e o teamă cumplită mai ales duminica, gesturile precipitate ale mamei care lustruieşte tot ce-i iese în cale nu mă încredinţează că n-am să ajung bătrână şi urâtă într-o zi, eu stau cu capul pe bancă.

Când începe ora îmi şterg lacrimile şi îmi ţin degetele la ochi, ca şi cum mi-ar fi teamă să nu orbesc de o strălucire. Începi s-o asculţi pe Aurora Boiangiu. Ea tace. „Ei, spuneţi ceva, miss Boiangiu, poate veţi risipi tristeţea ce-o înconjoară pe miss Corlăţeanu...Câte corăbii vi s-au înecat, stimată domnişoară?...Sau aţi înecat dumneavoastră nişte indiene, sau, ştiu eu, nişte amandine?”. Clasa izbucneşte în râs. Aş vrea să formulez un răspuns inteligent, dar râd şi eu, împreună cu Marina. Ea mă priveşte semnificativ din seara în care ne-am întâlnit întâmplător la cofetăria „Femina” iar eu am scos triumfătoare din geantă engleza de-a X-a, ca şi cum aş fi lansat sau aş fi recomandat manualul tuturor clienţilor aflaţi la acea oră în decentul local. Te ridici de la catedră şi vii, agale, spre banca mea: ”May I?” „Mmm...Copertă galbenă...O nebunie! Ce manual aveţi, îmbrăcat ca o narcisă!”.

Zâmbesc stânjenită de buchetul lăsat acum un an pe cutia de scrisori. Te-ndrepţi spre tablă. Ridici creta în aer. Scrii: Vreau să fac abuzuri. Te aşteptam pe-aceeaşi bancă, cu-aceeaşi dragoste şi stimă lângă sticlele şi borcanele vopsite în alb din vitrina centrului de lactate, vânzătoarea de îngheţată stătea şi ea în centrul de lapte să se-ncălzească, să ne zâmbim, eu îmi terminam îngheţata în timp ce Delia şi Carmen stăteau la coadă, aranjam apoi paharul în vitrină ca pe un denunţ, ca să creadă miliţienii că aici se vinde şi îngheţată, mergeam mai apoi la anunţuri, la Mica Publicitate, am încetat din moarte, we are in love, apoi ajungeam la Poşta Mare să ne pieptănăm în oglinda aceea abominabilă, înaltă şi lucioasă în care ne-ntâlneam cu fel de fel tipi cocheţi, decedaţi, cu violoncelistul de la filarmonică şi unde se spune că apare-o mireasă la miezul nopţii, noi nici de stafii n-am fi bune, nu ne-am face treaba până la capăt, n-o să fim niciodată mirese, suntem şocate şi fluturăm din batiste, „- Cum se spune? - Probabil mouchoir”, „Da. Probabil. Try, try again”.

Sună de ieşire. E pauza mare. De la difuzorul instalat deasupra uşii prin care intrăm şi ieşim din clasă la nesfârşit se aud comenzile pentru exerciţiile de gimnastică. „Haide, domnişoară, execută comenzile”, apoi, luându-mi între degete una dintre cozile împletite şi privindu-mă melancolic, autoritar, dar parcă mai mult ironic: „Respiră, aşa cum îţi cere partidul. Şi mulţumeşte-i din inimă!”

Părăseşti clasa, iar băncile se-nalţă ca nişte munţi, pân’la cer, astăzi nu ştiu ce-am să fac, nici mâine, până când avem iarăşi engleza, poimâine, nu ştiu, nu ştiu ce fac...ei, cum aşa? Te iubesc. Asta fac.